Una din tolba poveștilor

 

          

Una din tolba poveștilor

                      (schiță)                        

      Despre întâmplările care au urmat în viața noastră și acelor mici nedumeriri la care ne oprim ca scuturați dintr-un vis, tot sperăm să le găsim, cândva, dezlegările unor fire tare mult încâlcite. Mereu mi-am spus, că la mărul cel de aur, din povestea împăratului care nu apucase să guste din fructele grădinii sale, să nu te duci numai cu desaga plină de țepușe pe care să ți le pui de jur împrejur când te pui la pândă, ci și câte o carte care să-ți fie, acolo, sfetnicul cel bun. Și nu mă gândesc doar la acele taine ce trebuiesc desferecate și scoase ca din lada de zestre a fetei împăratului care își așteptă pețitorii, cât la magia celor ascunse între acele file. Că până la aflarea lor și eu credeam uneori, că viața chiar se petrece la întâmplare. Și ca în orice poveste, n-ai decât a urma dâra de sânge lăsată de hoțul lovit de săgeată, pentru a ajunge la buza prăpăstiei prin care a fugit tâlharul merelor de aur. Cel mai mic fecior, din cei trei fii ai împăratului, a realizat că în strategia de a fi primul, putea oricând să-i reproşeze lui tătâne-său cam tot ceea ce îi reproşa Ulise, Nausicăi: „Doar Filoctet mă întrecea cu arcul/ Când noi aheii săgetam la Troia”. (Odiseea, C.8, v.308-309). Nu am încotro. Cioran, scepticul de serviciu, chiar mă trage de mânecă, pentru că nimeni ca el nu a iubit această lume: „Să nu te naşti este, fără doar şi poate, cea mai bună formulă care există”. Îl copiase pe Homer, sau amândoi gândeau la fel? Citez din Homer: „Cei doi părinţi ai mei şi nimeni altul/Să nu mă fi născut era mai bine!” (idem: C.8, v.436-437). Era mai bine dacă Dinu Păturică (Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon), care a primit vestea, adusă de arnăutul vizitiu, de la o „cărucioară de ţară, fără coveltir (neacoperită)”, s-ar fi aflat în locul lui Alcinou? E doar o întrebare. Nausica nu i-ar fi răspuns vreodată tatălui său cu vorbele lui Păturică: „Daţi-l afară pe brânci, auzita-ţi voi? Eu nu am tată”. Câtă vreme omul depindea de Dumnezeu, gânditorii spuneau că trebuie să te rogi, pe toate căile, pentru realitate, nu pentru spirit. Pentru că Dumnezeu ştie că, rugându-te pentru alţii, ceilalţi nu pot decât să-ţi întoarcă spatele. Acum, de, martor te iau, cititorule, la povestea mea, fiindcă, nu-i așa, mai mereu se va găsi cineva care să ne fure merele de aur ale acestei întâmplări, de sub nas. Și am încredere în tine, când spui că hoții nu sunt niciodată de pe acest tărâm al viselor noastre.  „Mi se pare că nu-i nimeni” (gândea și Pavel Ivanâci Vihodţev) – din schiţa lui Cehov -, dar când păşi în pavilion „zări o siluetă”… Acum de! Domniile voastre, tare ar dori să afle, sărind una-două, cu gura pe mine, să vă spun a cui o fi fost silueta? Până una-alta, să revenim la „Ciocoii vechi şi noi” (a lui Nicolae Filimon), cum spuneam, că „doar natura a pus amorul în inima fiecăruia”. Ca să vezi, la ce gânduri mă trimite acum, cele două înghiţituri din halba de bere, de la masa la care încerc să-i  scriu câteva rânduri într-un SMS, prietenului meu constănţean, care mă tot acuza la scara trenului că, decât să bat câmpii fără folos, scriind despre discuţia avută cu el, mai bine mă ia la întoarcere cu el în Piaţa Universităţii „in live”, unde se-aude că se va pune de-o mică răzmeriță. Nuştiu de ce reţin în imagine, cadrul ţintuit pe un perete, din încăperea lui Dinu Păturică, cu privire la asasinarea principelui Hangerli de către trimisul Porţii Otomane. De fapt, mă gândeam (ce-i drept m-a lăsat „no coment”) la despărţirea preşedintelui meu (şi aici mă gândesc la treburile ţărişoarei mele România) de frumoasa Elena de Bucureşti, lăsată acasă fără minister, în timp ce dumnealui, după ce a făcut 180⁰ românilor, a plecat să se distreze la Predeal. „Raiul ceresc şi pământesc nu se poate deschide decât prin femei”, spunea N. Filimon. Încerc să-mi pun ordine în idei. Bunăoară, abia ieşit pe uşa unei biserici, de la noi din oraş, în care tocmai m-am rugat pentru neamul acesta, mi-am zis: „Dacă şi acolo, unde credeam că voi găsi toiagul şi traista pribeagului, ori pe a înţeleptului Oedip - „sacru simbol al umilinţei şi pietăţii creştine” -, eu am găsit ignoranţa întronată şi invidia, mândria, lăcomia şi alte păcate mortale!... atunci la ce mi-a folosit acest refugiu, Doamne, pentru a nu mă regăsi în casa Ta în „ceva” anume? L-am sunat apoi pe prietenul meu constănţean (întrucât nu-mi răspunsese la SMS), întrebându-l îngrijorat, dacă a mai salvat câte ceva, din focul mistuitor de la casa sa de la ţară, cum îmi spusese în grabă, la ultimul meu apel.

- „Încă nu ştiu mai nimic, nea Tudore! Sunt tot în trenul cu care am plecat ieri după amiază, din Buzău. Nu mai înaintăm de loc. Nu ţi-am răspuns la SMS, că sunt pe afară, şi îngheţaţi bocnă ne tot fâţâim încolo şi încoace pe lângă terasamentul căii ferate, doar-doar om afla câte ceva. Nimeni nu ne spune mai nimic. Parcă ne-am fi rătăcit pe undeva, ori trenul acesta e cel care nu trebuie să mai ajungă vreodată la destinaţie. Sunt ca personajul acela din Kafka, de care, tot făceai matale mare tapet în cartea aia despre himerele după care pornisei spre Grecia. Stai liniştit, te mai sun eu”. Seara, am visat din nou, și nu se făcea, chiar zburam ca Prâslea pe spinarea zgripțuroaicei, iar când m-a lăsat jos se făcea că mă întâlneam (de unde o fi apărut?) cu prietenul meu, în Pavilionul cel vechi de la noi de aici din Crângul buzoian. Nu ştiu de ce lui Pavel Ivanâci, soarta nu-i arătase o inimă plină de recunoştinţă, după cum i se prefigurase în scrisoarea anonimă, cert e că, mie unuia, baierele cerului s-au deschis, de am putut fi martorul următorului dialog imaginar avut cu amicul meu:

- „Bucură-te, taică, şi iarăşi bucură-te! i-am spus. Nu-i aşa, că, acel personaj K. avea tot dreptul să se întrebe, în ce cătun rătăcise el oare, la prima descindere la castel? În scrisoarea sa, până şi Dinu Păturică îl liniştea pe tatăl său, Ghinea Păturică cu astfel de vorbe mieroase. De când te afli în trenul acesta, s-au întâmplat multe prin ţara asta. Mai nou, ştiai că avem un nou guvern? După hăhăiala care a urmat învestirii, nu prea ar fi semne de liniştire sufletească”…

- „Am auzit şi noi aici în plin câmp. Viforniţa asta, şi care ni se tot opune înaintării pe două şine, a dus hăhăiala din palatul Cotroceni, până departe… Nimic nu este mai periculos pentru un stat, ce crede el a se reorganiza din temelii, pe noi principii, decât a „împrumuta”, fie şi vremelnic, hăţurile guvernului în mâinile unor parveniţi din pepiniera în care au răsărit aceste odrasle”.

- „Dă-le măcar o minimă şansă” - am încercat ai sugera.

- „Oare fii boierilor pământului s-au stins cu totul din ţară? m-a întrebat. Şi fiindcă am dat din umeri şi nu i-am răspuns, a continuat tot el:

- „Ai văzut, cum cei din tabăra lor, dar şi cei din tabăra adversă şi-au început meseria de lingători de covoare de salon şi, mergând din mârşăvie în mârşăvie, ajung a prosti şi plesni feţele oamenilor cinstiţi, dar, şi pe al ţărei întregi?” N-am mai zis nimic. Mă gândeam: „Să-l lăsăm pe Dinu Păturică, visând lungit pe patul protectorului său Andronache Tuzluc, la „exploatarea minei sale”, dragă cititorule, şi să luăm aminte, că, ajunşi la capătul conversaţiei imaginare, cu amicul meu, ţiuitul care-mi stăruise în urechi în Pavilionul cel vechi, se oprise brusc. Stam rezemat într-un cot, pe patul meu (mă, oare visam?), lungit ca şi celălalt şi mă tot întrebam: „Oare s-o fi întâlnit până la urmă, Pavel Ivanâci (din schiţa cehoviană), cu vreo blondă tinerică, într-o rochie portocalie şi cu un năsuc cârn, după cum ne sugera autorul? Nu ne rămâne decât o singură şi tristă constatare, gândindu-ne la cele două planuri descrise mai sus: „Duşmanul viclean al Omului e tare!” Făceam încercări ca și frații mai mari ai lui Prîslea să prind hoțul, dar ceva lipsea. „Aha!”... lipseau țepușele alea. Și nici urmă de fată de împărat care să-ți dea un strop de apă și să revii la viață.

      Instinctiv, am întins mâna după celular. Avusesem un apel nepreluat. Astfel se explica ţiuitul acela, care încetase brusc. Fusese amicul meu.

- Alo?...

- Alo, am auzit vocea de departe. Tot eu sunt. Nu-i nimic grav aici. Deşi casa veche, cea bătrânească şi a vecinilor s-a aprins de la un horn înfundat, acum, toţi se află la mine, în aripa nouă, unde focul nu s-a extins şi slavă Celui-de-Sus, ne ţine acum sub acoperişul ei, pe toţi. Vin pomâine, cu trenul. Ne întâlnim în gară. Te sun eu…”.

      „Slavă Celui-de-Sus”, spusese amicul meu, regăsindu-se cu ai săi sub acoperişul Său. Şi mă întorc, în gând, din nou la acel refugiu, Doamne, pentru a mă regăsi şi eu în casa Ta, în „ceva”, anume gândit doar pentru mine, în a învinge şi acest duşman viclean, al nostru, visul, și a aduce merele de aur la palat. Oare prin câte încercări ne e dat a ne dobândi revenirea în lume, la adevăr, din așa poveste? Omului-care-mă-citeşte puţin îi pasă că, aici, se vorbeşte despre viaţă şi moarte. Totul, însă, e pus pe acest talger al destinului. Spun, apoi scriu, şi iarăşi spun, până o să mă audă şi surzii care nu știu a asculta o poveste până la capăt. Fiindcă eu vreau să trăiesc povestea. Fiindcă nu vreau ca soarele, mâine dimineaţă, să răsară fără noi. Tu, cititorule, că doar de-aia te-am luat drept martor al visului meu, știi că în „Bătrânul şi marea” bătrânul acela visa fericit cu faţa spre briza serii şi aştepta să vadă dacă vor mai veni şi alţi lei?... Fă-l, te rog, să se oprească o clipă şi la visul meu, chiar dacă peştele care sărise purtând cu sine moartea, părea că pluteşte în văzduh, pe deasupra  bătrânului din barcă.

 

                                                                             Tudor Cicu