Prizonieri și
captivi în visele noastre *
Dacă lumea lui Dumnezeu și chemarea
divinului îi încerca, luând forma de cugetare și de rugăciune, cuvintele cu
care pornise spre porțile sublimului în volumul din 2016 „La Porțile Sublimului” (editura Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei”,
Alexandru Pripon scrie despre sine, despre
eu-l și lumea înconjurătoare, unde „se râde ori se plânge, se visează,/pe
margine de scenă, ca în viață”, cu un temperament iscoditor și suflet discret
revoltat abia în volumul „Tăcerile șoaptei” (apărut la ed.
Omega, 2021). Topica versurilor frânte ca niște aripi deschise timid către
zbor, din poeziile în vers alb, cât și jocul de cuvinte al poeziei în rimă,
precum al poeților moderniști ce au scris în „dulcele stil clasic”, descrie,
asemeni pietrei alunecate pe pânza apei, cercuri concentrice în scurte popasuri
reflexive, iar vocea sa, deși nu are intensitatea strigătului care
impresionează privitorul unui tablou de Munch
(de exemplu), are vibrația șoaptei auzite la ureche.
În acest nou volum, poetul se va dezvălui
cititorului prin ființa tragică a
rostirii unui poem simplu și viguros, alteori într-o revoltă strunită și cu
„voința/de a ieși/măcar în vis/din acest veac/răsturnat”. Sunt poeme
„șoapte-chemări” care se duc definitiv în frigul întemnițat cu revolta noastră
zilnică, unde numai Dumnezeu știe câte gânduri, câte elanuri și prezențe nu se
trec și se sting în transpunerea lor pe o coală de hârtie. Ca preot, Alexandru
Pripon cunoaște mai bine decât oricine că tot ceea ce este rupt de Dumnezeu, are
imaginea apocaliptică a unei haite de lupi tereștri, iar cei care se situează
în afara Lui, vor rămâne captivi în deșertăciunea deșertăciunilor din spusa
Eclesiastului. Într-o asemenea înterpretare captivă a visului năruit „în praful
răscolit de copite/de caii altor orizonturi/în clepsidra/veșnicei, neînduplecatei/reîntoarcei”,
se lansează poetul aflat în căutarea unui timbru personal: „pe acoperișurile
cerului/cântă păsări mitice/a ploaie/și în adâncurile certitudinii/se
zvârcolesc/vorbe nemairostite/despre ceea/ce nu am știut/să devenim” (Vorbe). Atât în versul alb sau clasic,
poezia lui are o constanță tematică și una vizionară și o întreagă psihologie a
contemplației, cu senzaţia că rămâi în aşteptarea luminii cereşti care întârzie
şi ea, că ceva e în afara timpului, că asistăm la vorba de taină a poetului
chemat de Dumnezeu pentru a evidenția înfrângerea (sau) biruința sufletului
asupra răului aflat la pândă: „Nu cred că va mai fi vreodată vară,/Am tot
sperat că totu-i doar un joc./Sărmani naivi! Noi am vândut o țară,/Deși nu am
primit nimic în loc./S-au strâns prea multe ierni în călimară…” (Prea mult).
În
poezie, fie în vers alb ori cu rimă, Alexandru Pripon continuă să își seducă cititorul prin misterioasa încărcătură
de atmosferă răbdătoare a unui spațiu al tăcerii, și numai pentru a-i oferi
cititorului o a doua viață, ori extensia propriei sale cunoașteri asupra
vieții: „Mă răsfoiește viața în tăcere/Și dă din cap, uimită, remarcând/Că
risipesc, sălbatic, o avere/De clipe netrăite, rând pe rând” (Menestrel târziu). Din nevoia de
comunicare cu propriul eu, poate fi perceput ca un poet care priveşte lumea cu
iubirea celui împins într-un tunel zidit ba cu intenții bune, ba cu căderi,
măriri, zboruri, prin provocarea celui ce i se dezvăluie că viața trăită se
dovedește întotdeauna mai adevărată decât gândirea imaginativă: „Caută-mă, căci
doar mă odihnesc/În umbra gândurilor tale/Chiar dacă ți se va spune/Că am
plecat de tot,/Ca să îmi fie crestat numele/Alături de strămoși, În uitare.” (Caută-mă). Dar poetul pare a da mai
multă atenție în a descoperi și în a da o formă cuvintelor așternute pe coala
de scris câte ceva din ambivalența interpretării unor gânduri și libertatea
opțiunii acestora pentru facerea și desfacerea sensurilor, atât cât poate fi
stâlpii de credință a unui suflet ce macină fiinţa unui poet capabil, încă, de
un „optimism” interior ascuns și pornit să înfrunte temerea, că un final
neprevăzut, al celor care încearcă să ne condamne viața, ar putea lua locul
fericirii noastre, aici pe pământ: „Din cer privesc cu jale domnitorii/La noi –
moștenitori nepăsători;/Se vântură pe-aici toți profitorii,/Cu brațele-ncărcate
de comori.” (Dor de Eminescu). Din
secvențele poetice cu câte ceva fragmentar autobiografic în ele, i se asigură și
cititorului imaginația de a compune tablouri a căror multitudine de sensuri ascund
în versuri o viață: „Afară, în frigul nopții,/Umbra mea, fără mine/La
cingătoare,/Privește în gol,/De parcă desprinderea/De acest eu/M-a afectat/Mai
mult decât plecarea/Celorlalte fragmente” (Ridicarea
dintru blestem).
Cu această
carte de poezie, poetul-preot se înscrie pe orbita poeţilor buzoieni ce se
plasează într-o stare de confort spiritual specific poeziei pentru adolescenţi,
la modul conceptual că nu face rabat de la emoție și păstrează sensibilitatea
firească a unui eu răscolitor de duioșie.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu