Ulița copilăriei...

 

1. Cu mama și tata în fața casei natale.

2. Tata și mama la cuptorul de pâine din casa natală.

3. Tata, mama și soția (la o masă, vara, în fața casei)

4. Mama (privind!), la plita unde făcea mâncare, lângă peretele polatrei de la casă.

Casa... unde ulița copilăriei era acasă.

                                                           Motto:

               „La sfârşit nu contează anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi ”

                                                                    Abraham Lincoln

       După treizeci de ani, ca urmare a invitației comunității tătare din Constanța, în special a scriitoarei Guner Akmolla, pentru a participa la festivitatea dedicată poetului tătar Negip Fazîl Mehmet de „Ziua școlii” (care-i poartă numele), sunt din nou pe strada copilăriei şi nu mai recunosc unde sunt. Acesta să fie satul meu? Aceasta să fie uliţa copilăriei? Dar, ce-aţi făcut – o timpuri! – din casa copilăriei?  A fost de-ajuns o clipă, să cred că am rătăcit uliţa. Dar, când am privit spre capătul uliţei, acolo unde ştiam, cândva, că se afla transformatorul electric ce alimenta partea noastră de sat, şi l-am zărit tot acolo, în capătul uliţei pe care stătea bunicul, am răsuflat uşurat. Deci, nu mă rătăcisem. Dar, unde erau salcâmii şi corcoduşii de la poartă? Unde era cuptorul din chirpici, plita pe care mama fierbea mâncarea, unde erau duzii? Dar nucul ce trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei? La umbra lui plănuiam cărţi, care să îmi aducă gloria, cândva; dar nucul din grădină era şi copacul în care plesneau visele peste noapte, iar eu nu aveam decât să dau fuga, dis-de- dimineaţă, să scutur pomul şi să mă acopăr de glorie. Oare, de ce mi se arăta el în vise, făcându-mi semn cu crengile, de parcă ar fi spus: „Lasă, nu fi trist, ne mai întâlnim noi”… Şi, acum, unde plecaseră cu toţii: corcoduşii, salcâmii, zarzării, nucii, duzii?... Ce-i cu pustiul din curtea noastră şi din împrejurimile de aici? Nu sunt la casa copilăriei? Ba, sunt. Privesc spre casă, acolo unde parcă m-aş fi aşteptat, ca mama să mă întâmpine, în linişte, aşezată pe pragul de la balconul din faţa casei, cu urechile încordate spre zgomotul străzii, de unde, ar fi trebuit să apar, odată şi odată, de prin sat, căci mama era nevăzătoare. Dar dispăruse balconul cu cele două coloane văruite în alb, dispăruse grădiniţa cu flori din faţa casei… Am privit în stânga mea şi n-am mai recunoscut fereastra prin care m-aş fi aşteptat să-l aud (din camera de zi) pe tata, cum ducea, ca altădată, cavalul la gură, de se porneau cântecele, singure. Că până şi câinele, care se strecura tiptil în tindă, bătea darabana cu coada pe podea, în ritmul doinit al cavalului. Amintirile îmi fug, iar înapoi, la anii aceia când bubuia pământul sub tălpile lui neica Zaharia, sub torsul cavalului în care doar sufla tata: „Tii, măi fecior! Tii, măi băiete! Aşa, zi-i măi fecior, para mamei ei de viaţă”. Juca şi striga neica Zaharia, după cavalul tatei, din ce în ce mai îndârjit, parcă în necazul vieţii care nu-i arătase nicio bucurie. Şi, iată-mă, singur, singurel, cu aceste „nimicuri fermecate”, în amintiri. Singur, doar eu, cu gândurile mele, dinaintea unei căsuţe, ceva mai scunde decât o ştiam pe a noastră (aveam să aflu de la sora mea, Dumitra, că noii proprietari o refăcuseră de la streașină spre acoperiș, dar mult mai scundă decât fusese); singur dinaintea unei uşi, care dacă s-ar fi deschis, în clipa aceea, sigur m-ar fi aruncat într-o altă dimensiune, o altă lume, poate una a mea, de odinioară, fiindcă acolo, în ograda în care mă aflam, nimic nu întrezărea, vreun semn, cât de mic, că pe lumea asta, locul unde mă aflam, acum, ar fi făcut parte din fiinţa mea, ba dimpotrivă: NU ERA AL VEACULUI MEU. Din drum, soţia începuse să-mi facă semne cu mâna: „Hai, domnule, odată, nu vezi că nu-i nimeni? Te mai vede cineva şi o să intre la bănuială”... Am mai aruncat o privire, roată, împrejurul meu, înaintând câţiva paşi prin curtea aceea, care, acum, îmi era...  oh, atât de străină şi îndepărtată, în amintiri! Am făcut acei câţiva paşi, înspre partea unde era odinioară casa găgăuţilor, a lu’ ţaţa Maria (maica, cum îi ziceam noi), şi unde trăgeam deseori, la joacă, împreună cu colegul de clasă, şi prietenul meu, Colev Mihai – asta înainte de a se spânzura tatăl lui, de grinda casei, fiindcă după acea întâmplare, plecase şi el şi „maica”, din sat, iar în casa aceea se mutaseră, venind din Moldova, o familie care adusese cu ei doar un sac cu țoale, o droaie de copii și o singură carte cu poeziile lui Eminescu. Nici în spatele casei noastre (acum, îmi era limpede, că eram la casa copilăriei: recunoscusem groapa din fundul grădinii), unde îmi aruncai o privire fugară, n-am mai zărit casa cu frontoane de ciment şi părul bătrân, şi nici cireşii impunători din faţa casei lui nea Ilie Ivanciu şi tanti Rica. Doar nişte ziduri roase de ploi şi zbicite de vânturi, rugându-se la cer pentru măreţia de altă dată. Dar salcâmii falnici (unsprezece la număr, că-i ştiam pe de rost) din spatele casei noastre, cei pe care tata îi ţinea drept bulamaci, ca reazem pentru gardul dintre noi şi Ilie Ivanciu? Și în dreapta gardului lui Ilie Ivanciu aveam noi via. În jur de 600 butuci de vie. De pe locul unde mă aflam trebuia să o zăresc. Nu mai era nimic pe locul acela unde știam că fusese via. Toamna, ori de câte ori îmi era foame, fugeam cu codrul de pâine, în buzunare, direct la vie. Acolo, dominam, cu prezenţa mea singulară, întinderea viei, de mi se părea că nici marele Gingis Han, cu hoarda lui de năvălitori, nu va putea să-mi ţină piept, acolo, pe proprietatea mea. Înarmat cu un singur codru de pâine, credeam că Dumnezeu îmi dăduse totul. Dacă aş fi închis ochii, probabil aş fi auzit iureşul cotropitor al hoardelor barbare, ori aş fi zărit, cu ochii minţii, luciul săbiilor, oţelul zăngănind şi scoţând scântei, caii poticnindu-se şi îngenunchind în ţărână. Numai faptul că rămăsesem singur, în toată via, îmi da sentimentul de învingător şi, în consecinţă, proprietar al acelor locuri. Via în care intram în copilărie, doar cu un codru de pâine, devenea amfiteatrul unor mari imaginaţii. Astăzi, pierdute sunt acele vremuri. Tabloul copilului pierdut printre butucii de vie, doar cu bucata de pâine în mâini, a fost înlocuit de tabloul celui aplecat peste coala de scris, a omului care scrie. Dar, mă simt furat de nostalgia unui trecut în care aş vrea să mă întorc. Și mă gândesc la fiul de împărat rătăcit, alergând după un iepure schiop pe un alt tărâm al tinereții fără de bătrânețe și viață fără de moarte. Ce surprize mă va aștepta și pe mine, atunci când voi deschide cufărul cu amintiri din casa părintească? Acum când scriu toate astea, închid ochii în încercarea de a-mi reaminti acele timpuri. Mâna care scrie rămâne, o vreme, suspendată în aer. Oare, ce mi s-a furat, de-a lungul anilor, de nu mai pot folosi lanterna magică, cu care, pe atunci, imaginaţia lucra fără nicio chemare?...

      Dar iată-mă, după 30 de ani, în ograda copilăriei mele! O, tempora! Visam din nou în ograda casei natale. O, Doamne!...  Nu! Ceva nu era în regulă. Nu mai recunosc mai nimic din ce știam cândva. Aş fi zis că nimerisem greşit, pe o altă uliţă, dacă nu mi-ar fi atras atenţia (pentru a doua oară) groapa lăsată, ca o râpă, din colţul din stânga al grădinii noastre, înspre câmp. Acolo, nu prea ne încumetam, când eram copii. Mama spunea, că acolo fusese săpată o fântână de nişte deţinuţi, chinuiţi de oastea zeloasă a regimului instaurat după ’47, pe vremuri (de aceea îi şi spune satului, satul chinuiţilor), dar, fiindcă nu dăduseră de apă, o astupaseră şi se mutaseră în altă parte a satului. Copii fiind, nu intram în acea groapă, ca nu cumva să se surpe pământul sub noi şi să ne trezim în fundul pământului. Da, era casa mea şi locul copilăriei mele, nu mai aveam dubii. Fiindcă nu era nimeni care să-mi deschidă ușa și să mă întâmpine, am mai privit de jur împrejur, încă o dată, totul, atent la fiecare detaliu și am dat să plec din această curte în care începuse să mă cam sufle vântul, când uşa la casă s-a deschis şi o femeie micuţă de statură îşi făcu apariţia. Era o femeie între două vârste, uimită că un străin stă ca înlemnit şi doar priveşte, în gol, prin ograda ei.

- Bună ziua! Cum te cheamă pe dumneata? – am zis eu grăbit, deoarece o văzusem pe femeie încurcată în gânduri.

            - …Tamaş – mi-a răspuns, un pic îngrijorată că nu ştia cine-i cel ce-i călcase bătătura şi în ce scop.

             - Eu căutam pe cineva… pe nume Dumitrana. Credeam că aici stă…

            - Păi, eu sunt Dumitrana. Dar, cine sunteţi?

      M-am recomandat, spunând că am trecut, abia acum, după 30 de ani, să-mi văd casa unde m-am născut şi locurile copilăriei, dar, că nimic nu mai seamănă cu ce a fost odată. Și am mai adăugat:

             - Am crezut că am rătăcit uliţa şi am încurcat casa…

            - Păi, am mai schimbat câte ceva, am refăcut casa şi am construit corpul acela de bucătărie.

     Femeia era contrariată. Pesemne credea că venisem cu niscaiva pretenții de revendicare a casei ori cine știe ce intenții. Îi văzusem săgețile din priviri. Am liniștit-o cu un mic semn al mâinii. Chiar eram un simplu muritor care voia să-și revadă casa natală și cam atât. A înțeles. Apoi, imediat, îmi arată corpul cel nou, construit, care forma, acum, o aripă în formă de L cu casa, înspre partea către uliţă, cam pe unde fusese, odată, cuptorul de pâine, acolo unde tata o ajuta pe mama, nevăzătoare, să introducă pirostriile pe care așezau tăvile cu aluatul dospit pentru pâine. „Aha!? Asta era!” Pesemne, corpul ăsta mă încurcase, de nu-mi recunoscusem, dintr-o singură aruncare de ochi, casa copilăriei.

            - Dar… unde-s duzii, nucii, caişii, corcoduşii? Aici lângă fereastră, erau doi duzi. Salcâmul de la poartă şi corcoduşii, sub care am ridicat un cort, în vara lui 1981, şi am făcut eu nunta, nici ei…

            - Da, erau nişte duzi, când ne-am mutat, zice ea grăbită, ca să-mi dea o explicaţie, cât de cât. (Dar, oare, era necesar?) Apoi, salcâmii… Au fost nişte ierni grele, nu prea aveam cu ce să ne cumpărăm lemne sau cărbuni pentru iarnă, de la Negru-Vodă… I-a tăiat omul meu pe toţi. Sunt ceva ani, de-atunci… Soţul i-a tăiat, repetă ea, oftând, cu ochii în pământ, acum e mort şi am rămas singură…

     Am vrut să întreb de copii. Ştiam de la soră-mea din Mangalia (care mai dăduse prin sat), că pomenea de nişte copii ai Dumitranei, că ar fi fost plecaţi prin Italia, Turcia ori Spania… Dar, n-am mai insistat. Am început să-i vorbesc de casele vecinilor, care nici ele nu mai erau (a lu’ „Maica” găgăuţa, a lu’ nea Ilie Ivanciu...) că, poate, şi lipsa lor mă încurcase pe mine. Am amintit de plecarea noastră din sat, de prin 1983 de facultatea urmată, şi, că, acum, locuiesc în Buzău.

            - V-aş invita în casă, dar, e cam deranj…, s-a scuzat femeia.

      Am refuzat-o politicos:

            - N-avem timp, acum. Sunt cu fiul şi soţia (i-am arătat „golful” de la poartă)… şi am trecut, mai mult, din curiozitate, fără nici un scop. Am trecut pe-aici, doar aşa… Ştiţi, în visele mele, totul e ca şi odinioară… 

      Mi-am luat la revedere şi, cu ochii umezi, am urcat în maşină. În timp ce maşina rula spre capătul uliţei, înspre, unde ştiam că se afla casa unchiului meu, Nicolae Ivanciu (fratele mai mic al mamei), un cântec de demult (ce nu-l scrisesem încă), îmi suna, de pe atunci, în urechi:

             „Azi, sub cerdacul cel vechi, doar mă-ngână

               hulubul sălbatic, cu viersu-i ciudat.

               Din lumea aceasta, bunicu-i plecat,

               la zarzării plânşi doar norii se mână,

               dar dinspre bolţi, sau undeva-'n empireu,

                răsună și-acum, cântecul bunicului meu…

            <<De friguri zaci şi te scoli,

                Dar, de asta, zaci şi mori… şi mori!>>”

       Am privit, rămasă în urmă, ulița copilăriei. Pe uliţa asta, a încărcat tata, în 1983, căruţa, cu tot ce strânsesem de prin casă, şi, am plecat, împreună cu mama și tot calabalâcul, spre Mereni, la vreo 30 km şi ceva de sat, acolo unde erau măritate şi locuiau două surori de-ale mele, şi unde sora cea mare le găsise o căsuţă să-i ţină pe ai noștri lângă ea. Priveam în urmă şi inima mi se rupea la auzul tânguielilor mamei: „Ooof! Oof! Căsuţa mea… De-acum n-o să te mai văd, niciodată!”. Tata căuta să o liniştească, dar prea sunau ciudat, vorbele alea, în gura mamei. Cum, adică, s-o vadă? Doar era nevăzătoare. Ea nu văzuse de pe la vârsta de 46 de ani, după acel accident stupid, când căzuse cu ochiul drept într-o ţepuşă a unui scaun improvizat, cu trei picioare (după o clacă de curăţat porumb, în casa noastră, iar fetele şi flăcăii, lăsaseră scaunul, în grămada de boabe, cu picioarele în sus), de i se trăsese glaucomul şi la ochiul celălalt. Pe vremea studenției scrisesem o vedere unde improvizasem un catren:

           „Mamă, drumeţul care vine de departe

             Și-ntr-un amurg, la poartă-ţi va bătea

             Primeşte-l, ospătează-l, dă-i  să bea

             Și pune-l să-ţi citească a mea carte.”

      Când soseam în vacanțe, scotea vederea aceea din cufăr și mă punea să i-o citesc. Îi citeam pentru a nuștiu câta oară acele rânduri și simțeam că se împlinise numai „puținul visat” de Grigori (din Donul liniștit), în atâtea și atâtea nopți de nesomn. Și acela stătuse la poarta casei lui, ținându-și fiul în brațe… și nu îndrăznea să intre. La plecare am privit spre stânga mea și printre nucii din grădina lui Ruse Nicolae zăream căsuța bunicului. Mi se spusese că o familie de moldoveni locuia acum, acolo. Într-unul dintre vise, se făcea că îl lăsasem, după plecarea noastră, acasă, doar pe bunicul. Îl zăream, ca prin ceaţă, cum îmi făcea semn cu căciula: „Să vii, nepoate, că tu ai datoria să mă porţi în spate, toată viaţa”. Şi, dacă stau şi mă gândesc bine, bunicul era mort, de prin 1976, dar bunicul, în vis, căuta, peste ani, să-mi aducă aminte că aveam față de el o datorie. La moartea bunicului, după doi ani în care fusese țintuit la pat, paralizie totală (cât ținuse la viață!), cineva a dat să aprindă, în noaptea de priveghi, sfeșnicul din casă. De trei ori a încercat să-l aprindă. De tot atâtea ori s-a stins. Am observat și am tăcut. Puține lucruri mai știm noi pe lumea asta.

            „Dar cineva, uitat, pesemne, în ograda copilăriei,

              bocăne târâind picioarele ca pe lună

              boc-boc!

              Izbind, de prag, cuşma plină de nea

              a bunicului”

       Am trecut şi de casa unchiului Ivanciu Nicolae (mort şi el, şi mătuşa Talina), unde, acum, stau nişte oameni străini. N-am mai recunoscut nici casa lor. Lipseau şi de aici, cei doi nuci de peste 100 de ani, pe care îi ştiam în faţa casei. Într-unul dintre aceştia, mă ascunsesem eu, pe vremea când reuşisem la liceu, iar tata mă alergase, cu furcoiul, în plină uliţă, fiindcă, plecasem de-acasă să dau la liceu, fără ştirea lui (nici mama nu ştia), şi intrase la bănuieli, că mă dăduse în urmărire la miliţia de-atunci. S-au schimbat multe, pe aici, multe (mi-am zis)… dar, parcă, nu în bine. Nici fântâna din centrul cartierului nostru (mahalaua dunărenilor) nu mai era în picioare, întreagă. În locul căsuţei cimentate, care adăpostea fântâna, adâncă de peste 70 de m, cu motor şi curea din pânză de cămilă care trăgea apa până sus, acum, tronau doar nişte ruine cu ziduri mohorâte, ca după bombardament. Nici salcâmul secular, aşa de gros, că abia îl încercuiam câte trei-patru copii cu braţele, nu mai era acolo. Cum să-l uit? Acolo, îl și văd pe bunicul Neagu, din partea mamei, cum tăiase cu un bomfaier, odinioară, cercul acela de fier (folosit de obicei la butucul roților de căruță) introdus pe cap, în jurul gâtului, unui copil mai mic, ce făcuse imprudența de a și-l vârî, în joacă, unde nu trebuie. Veneam, vara, cu căldările la fântână, după apa rece ca gheaţa şi ne odihneam la umbra lui, înainte de a pleca cu găleţile spre casă… Acum, un grup de copii, gălăgioşi, jucau mingea pe terenul viran. S-au oprit din joacă şi au întors capetele după maşina noastră. „Cin’ să fie, cin’ să fie?” cred că-și spuneau, privind în urma mașinii străine… Uite, cum au mai trecut anii! Ajunşi la Mangalia, la sora mea mijlocie, Dumitra, încerc să-i depăn impresiile. Sora mea, născută tot de 5 aprilie, dar cu şase ani mai mare ca mine, mi se vaită de toate durerile şi belelele vârstei. Noi doi suntem lunatici. Aşa ne spunea mama. Adică, născuţi în aceeaşi zi, dar la distanţă de câţiva ani. Ca să nu ni se unească destinele, ai mei ne frânsese deasupra capetelor, o spată de război de ţesut, de la un război ţărănesc, cum văzusem, la noi în casă, când eram mic. Stăm de vorbă, povestind cam ce am simțit în ograda casei unde ne-am născut. I-am povestit cum fusesem în sat, după 30 de ani, la invitația doamnei Guner Akmolla, scriitoarea tătară, fiindcă fusese „Ziua şcolii”, care acum purta numele poetului tătar Negip Fazîl Mehmet, tocmai comemorat în cimitirul turcesc din Tătaru. Deodată, o văd râzând, cu telefonul mobil la ureche. Râde zgomotos şi răspunde cuiva, cu voce tare, înseninată la faţă:

             - Ştiu, Marioară, fratele meu e aici lângă mine. Mi-a povestit tot. Apoi, către mine: Auzi, frate-meu… ai dus buhul, în sat. Marioara lu’ Costea a lu’ naşu, zice că te-a văzut, la serbarea de la Căminul Cultural din Tătaru, că ai luat cuvântul, şi i-ai lăsat cu gura căscată pe toţi. Râd şi eu: ei, nici chiar aşa!

            - …Auzi? După 30 de ani, cică, ai spus că te-ai reîntors în sat, dar, că-i iubeşti pe toţi, aşa cum ai zis, că ai scris într-o carte despre oamenii satului, şi că ai să mai scrii despre ei. Acum, zice Marioara, se vor grăbi cu toţii să îţi ceară cartea de la biblioteca şcolii, unde le-ai spus că ai donat cărţile…

      Nu mai sunt atent… la ce zice. Ce-i drept, vorbele acelei femei, spuse la telefon, m-au lăsat fără cuvinte.

      Las deoparte stiloul și recitesc, încă odată, cele scrise, aici. Mi-e sufletul greu. Ca al eroinei Meggie (din Pasărea spin de Collen McCullough), care-i spunea lui Ralph: „Suntem ce suntem, asta-i tot... Fiecare își cântă cântecul, convins că este cel mai minunat cântec pe care l-a auzit vreodată omenirea”. Pasărea cu spinul înfipt în piept din cartea lui McCullough, nu știa ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar își începea pentru noi călătoria pe care avea să o sfârșească aruncându-se într-un spin, știind că va muri cântând. Dar noi, noi cei care ne implantăm singuri spinii în piept cu fiecare rând scris despre trăirile de odinioară, noi înțelegem că și visele se destramă și, în final, nu vom descoperi decât muțenia nesfârșită a cerului?

 

 

                                                             Sfârșit