1. În 2016: în clasa unde am fost elevul liceului LIE C-ța (la 50 de ani de la înființare)
2. În curtea liceului, cu cei câțiva colegi din clasa mea, prezenți și ei la evenimentul de 50 de ani de când luase ființă acest liceu.
Jurnalul Adrianei *
O zi înainte de 1 mai
Cum vine dragostea? m-am întrebat și eu
într-o zi. Am citit undeva că e ca un miracol. Ce e un miracol, dacă nu ceva
care nu se întâmplă în fiecare zi! Adică, ceva care nu se aseamănă cu nimic din
ce ai cunoscut până atunci... Eu așa mi-am zis. Când l-am cunoscut pe Vlad,
cred că am înțeles eu din privirile lui, mai întâi, că cerșea să fie lăsat
singur, că-i plăcea singurătatea. Dar când a dat cu ochii de o fată care l-a
privit drept în ochi, prima oară în viața lui, cum mi-a și zis, am înțeles că
nu mai putea fugi, și chiar de-ar fi făcut-o ar fi fost prea târziu. De la un
timp a început să vină tot mai des pe strada mea și să mă caute. De la o vreme tata a devenit tot mai curios.
Mă întreabă de ce ies tot timpul cu Vlad la plimbări. „Ți se pare că nu te
ascultă când zici să nu depășim ora cutare sau cutare? Vlad e un prieten bun și
mă scoate din singurătatea de acasă. Are și un dar de a povesti că îl ascult
mai mereu și tot nu mă satur de tot ce-mi povestește. El vorbește și eu ascult.
Tac și ascult” „Și ce vrea băiatul ăsta de la tine? Una-două îl vezi cum apare
la poartă”. „Tata!?... l-am amenințat. Am și eu un prieten bun și tu crezi că
îi sar de gât ori de câte ori vine pe aici. Gata, nu vreau să mai discutăm
subiectul ăsta!” Și am plecat supărată de m-am închis în camera mea. Ce-l
apucase? Prietenia e un lucru frumos atunci când se întemeiază pe o dragoste
reciprocă. Și nu i-am arătat lui Vlad că am altceva, în afară de prietenie,
pentru el. Când mă întreabă dacă îmi face plăcere să mai vin, îi spun scurt:
„Dacă mai vrei, vino, dacă nu, o să înțeleg asta!” Dar, uite, vă mărturisesc
sincer! Îmi plac plimbările la brațul lui. Aș sta alături de el și aș tace
mereu ori de câte ori îmi povestește despre niște hazlii întâmplări ale unui
oarecare Don Quijote plecat în căutarea Dulcineei sale alături de țăranul acela
scutier, parcă Sancho Panza, nu? Îmi vine să-l iau în brațe și să-l sărut
pentru dulceața povestirilor sale. Simt că și el își dorește asta, dar când
încearcă așa ceva, mă lipesc cu obrazul de umărul lui, îmi las capul pe umăr și
mă lipesc cu trupul de pieptul lui. Dacă ați ști ce bine mă simt așa!? Mă
mângâie cu mâna trecută după ceafă și mă sărută pe părul capului. Mă trec
fiorii și simt furnicături prin tot corpul, chiar simt niște vibrații ciudate.
Brrr! Simt că mă cutremur numai când mă gândesc la toate astea. Ce sentiment
ciudat să te simți acoperită de brațele sale care te caută ca și cum nu ești
acolo...
1
Mai
Azi m-a scos la plimbare, dar
am avut parte de o surpriză. Ne-am dus în gară și acolo mi-a spus că vom merge
la pădurea de la Valu Traian. „Și dacă voi întârzia acasă? Tata n-o să mă mai
lase să ies, altădată!” – l-am implorat din ochi, dar Vlad m-a liniștit că vom
fi la timp, înapoi. În pădurea de la Valu Traian, într-o poiană cu multe și
felurite flori de câmp, erau mulți turiști. Ne-am așezat la o margine și noi,
și Vlad mi-a făcut surpriza să-mi citească o poezie de-a lui. I-am cerut hârtia
ca să o am ca amintire. Suna așa:
Deasupra
arde o flacară; flacără-n a vieţii stea
Herghelii
de cai, caleașca, trag spre zările deșarte
Doamnă, fii
atît de bună, mută-ţi luntrea mai departe
Nu se ştie
cînd sub ţarmuri, ca sub fulger vom cădea.
Singuri cu nisipul mării iarna rece val
ne poartă
Pescăruși catarge-n spațiu vor mai da din
aripi, greu
Doamnă și vei fi mireasă, cu al nopții
corifeu
Când voi trece-n luntrea ninsă, ca un
glob de foc prin soartă.
Mi-au plăcut mult versurile
lui, mai ales că erau melodioase și aveau în ele multe imagini. L-am întrebat
ce înseamnă corifeu, căci nu știam. Mi-a zis, ceva gen căpetenie, persoană
însemnată, dar el s-a gândit la căpetenia nopții, luceafărul de pe cer. „Vai ce
frumos!” – am zis eu. Și el mi-a mângâiat obrazul iar când mi-a pipăit
cicatricea de pe obraz m-a întrebat iarăși: „Când îmi spui de unde ai semnul
ăsta?”. M-am arătat îmbufnată și i-am zis că am încheiat subiectul ăsta mai
demult. „Și că ai fost căsătorită!? Subiectul ăsta nu l-am închis” - și m-a
privit în ochi. M-am ridicat în picioare și am spus că vreau să plecăm de
acolo. „Mă faci să te urăsc, Vlad!” – i-am zis. M-a luat în brațe și a zis:
„Gata!... Gata! Uite nu o să te mai supăr niciodată”. „Niciodată?”... „Niciodată,
Adriana!” mi-a șoptit la ureche. Nu știu de ce am început să plâng. De durere,
de umilință de slăbiciune? Niciodată nu aș fi putut crede că o fată poate
ajunge atât de slabă, atât de neajutorată în fața unui băiat, că nu poate face
nimic nici măcar să-și strige cinstea în fața cerului. „Dumnezeule! îmi
spuneam. Dar e o poveste veche, ca un vis urât. De ce vrei tu să îl răscolești?
De ce nu mă privești aș cum sunt în clipa de față? De ce Vlad? De ce?...”
Întrebări care se scurgeau odată cu lacrimile. Căldura cu care m-a strâns în
brațe, m-a liniștit. A jurat că nu o să mă mai supere. „Nu vreau să mă privești
cu milă!” i-am spus. „Iartă-mă, fiindcă te iubesc și vreau ca iubita mea să
facă parte din gândurile mele...” – asta am reținut-o și Doamne, cuvintele lui
au fost ca o rupere de nori. Cred că s-a iscat, de atunci, furtuna în inima
mea. Mai târziu, oare să înțeleg că se temea de dragoste? „Știi? Nu prea cred
în vise”. Mi-a spus asta, a doua zi după prima noastră întâlnire, însă eu n-am
prea înțeles dacă era prea devreme sau poate prea târziu un astfel de simțământ
pentru el.
Peste
alte trei zile
Colac peste pupăză, a doua zi
tata m-a întrebat cum am petrecut de 1 mai la pădure. Mă privea cu ochii reci
și bănuitori. Am tăcut. De ce aș fi negat. Cred că cineva ne-a văzut la Valu
Traian la pădure și i-a spus tatei. I-am spus să mă lase în pace că am și o
durere de cap și nu am nici chef de vorbă. Dar tata a insistat bruscându-mă din
nou de mână. Cred că am țipat așa de tare că s-a speriat: „Lasă-mă! Mă scoți
din toți pepenii!” Frate, a sărit în sus când a auzit treaba asta. Nu am mai
zis nimic și am fugit în camera mea. De obicei nu vorbesc așa grosolan cu tata.
Dar m-a scos din sărite cu bănuielile lui. După o oră de la incidentul ăsta a
venit Vlad. L-am auzit pe tata spunându-i în curte că nu mă simt bine și că ar
fi bine să vină altă dată. Vlad a dat din mâini și a dat să se îndrepte spre
ieșire. Atunci am deschis fereastra și l-am strigat: „Vlad! Nu pleca. Vino să
stăm de vorbă. Am o mică migrenă, dar tu îmi spui ce ai mai făcut și eu o să te
ascult”. A intrat în camera mea și părea stânjenit. Încerca să se justifice de ce
a venit. „Lasă i-am spus. Zi mai bine cum o duci cu școala”. Am înțeles doar că
se apropia bacalaureatul și acesta era ultimul examen din viața lui pe care
trebuia să-l ia cu brio, ca apoi să se înscrie la facultate. La un moment dat
s-a rotit prin cameră încercând să își amintească ceva. La un moment dat chiar
m-a întrebat: „Autoportretul mamei tale a dispărut de pe pereți!...” „Ei,și?”
„Voiam să-i mai analizez unele aspecte de culoare...” „L-am pus bine. De câte
ori îl priveam îmi aminteam discuția avută cu tine. Devenise o obsesie... da tu
ai venit pentru portretul mamei sau ai venit pentru mine?” – m-am arătat mirată
foarte. Atunci mi-a spus povestea unei fete din satul său, care s-a sinucis din
dragoste. Mi-a zis că i-a venit așa din senin amintirea acelei fete, Carolina
parcă, care avea ceva din strălucirea ochilor mamei mele. Sau cel puțin așa
și-o aminte el. „Și de ce s-a sinucis?” l-am întrebat. Mi-a povestit ceva tare
încurcat. Că ar fi avut un iubit, activist de partid, venit odată cu colectivizarea
în sat, că și-ar fi surpins iubitul, în cameră, cu mama sa. Chestii d-astea.
Dar am tresărit și cred că am riscat să mă dau de gol cu migrena mea prefăcută
când mi-a spus că prin sat se auzise că acea fată Carolina fusese abuzată și de
tatăl ei care atentase la fecioria ei. „Nu se poate!” mi-am zis. Vlad face asta
imprevizibil, sau urmărește un scop? Dar când spunea toate astea, pe față i se
citea o neliniște teribilă. „Ce tot vorbești?” am întrebat. Cred că aveam
pielea pe pomeții obrajilor, destul de încordată. M-am arătat uimită: „Vlad, tu
improvizezi acum o nouă poveste?” „Da de unde! i-am auzit replica. Numai
Dumnezeu știe ce a fost în realitate”. M-am strâns între perne și mi-am
acoperit fruntea cu un prosop. Vlad a înțeles că ce spusese tata era adevărat
și nu mă simțeam bine. S-a ridicat și mi-a dat mâna, zicându-mi că nu vrea să
mă plictisească și îmi urează însănătoșire grabnică. A plecat dându-mi un
bobârnac vârtos în braț și făcându-mi ștrengărește cu ochiul. O făcuse ca să
pară cât mai firesc. Însă eu am simțit că îi era teamă de altceva. Ceva care
să-l lege definitiv de mine. Dar cred că era doar o părere.
S-a dus și luna mai
Au trecut aproape trei
săptămâni și Vlad nu a mai venit pe la noi. E supărat pe mine? Nici Mona,
verișoara lui, cea care ne făcuse cândva cunoștință, nu a mai dat pe la mine.
Ar fi trebuit să o caut pe Mona și să întreb, așa, în treacăt, despre Vlad.
Dacă știe ceva. Dar nu am chef să mă toace la cap, acum când gândurile mele
sunt în altă parte. Am început să mă gândesc cum e să mă îmbolnăvesc cu
adevărat și cum o să se simtă Vlad dacă, din asta, chiar o să mor? Veți spune
că e o copilărie, nu-i așa? Nici faptul că a venit azi vecina cu un motănel pe
care îl ținea strâns în brațe, cu un teribil zâmbet de bucurie, nu m-a dat pe
spate și nici nu m-a făcut să uit că Vlad nu a mai fost pe aici. Mi-a atras
atenția vecina că purta o rochie din bumbac maro, fără mâneci și în picioare îi
lipăia o pereche de papuci din pâslă. Asta chiar era de comedie. Papuci de
pâslă în picioarele goale și un motan în brațe, era tot ce-i lipsea. Priveam la
motanul din brațele ei ca la o stafie și cred că m-a luat tremuratul, că nici Vlad
nu era acolo să mă fi luat în brațe și să mă încălzească, cât de cât. „Nu cumva
ți-e frig?” am auzit-o la un moment dat pe cea care venise în vizită. „Nu, nu
am nimic!” Și mi-am încleștat gura de nu am mai spus nimic toată seara, iar
gândurile îmi era numai la Vlad. Dar cred, după cum mă spiona cu coada ochiului,
vecina noastră îmi citea toate gândurile.
·
Fragment din romanul „Fata cu smochine” (povestea
primei iubiri de pe vremea liceului).
Notă: <<fragment redat din roman, acum la 50 de ani de la terminarea liceului L.I.E. Constanța, și unde pe 25 Mai se vor strânge în curtea liceului doar colegii din clasa paralelă (electroenergetica), dar nu (din păcate) și cei din clasa mea (mecanoenergetica)... și unde ar fi fost frumos să fie și clasa mea>> Tudor Cicu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu