Un tărâm fără granițe geografice *
Aflată pe un tărâm fără granițe geografice în poezie (în încremenirea
atât a spațiului cât și a timpului), și unde poeții nocturni au fructificat
atât puterea cât și misterul cuvintelor, dar şi magia sensurilor pentru a
descifra taina acestora, Ramona Müller, în dorința de-a relaționa cu „sinele
din alter ego”, e convinsă că poezia
trebuie să fie atemporală, neconjucturală, expresie a unei lumi magice reale,
nu înfrumuseţată, să aibă puterea să fie percepută estetic de toate categoriile
de cititori cu sensibilităţi sau gusturi critice diferite. Cititorului nu-i
poate scăpa însă percepţia acelor înfrângeri ale inimii, cât și a uimirii
poetei în fața lucrurilor terestre (din antologia „Profa dintre păpădii și cactuși”,
apărută la editura NEUMA/2022), către mai îndepărtatele înţelegeri astrale
vânate numai de cei hărăziţi scrisului, simţite şi transmise în uimiri încremenite
în materie şi cititorului de rând. Emil Cioran spunea
că „înfrângerile inimii sunt pentru un bărbat prilejuri de meditație”, de aceea,
citind poezia Ramonei Müller, mi-am pus întrebarea dacă și femeile pun la inimă
astfel de înfrângeri, ori ele (meditația de după) îi înfrâng existența sau
clipa fericită de-a relaționa cu ființa? Doar cei care n-au ajuns, prin
lectură, la o experiență intensă și decisivă trăiesc viața la o tensiune care
compromite nivelul meditației, nu și la poeta de față care a găsit un
subterfugiu în poezie pentru a justifica starea în care cade pradă unui joc al
gândurilor: „de ce îmi judeci visele/când ai fost în realitatea mea?/din
naivitatea tocită de lacrimile îngerilor/rămâne salina unui strop de suflet” (sinele din alter ego). Realitatea unde
presupunem că imersiunea autoarei i-ar oferi un fel de acces direct, este ea
non-iluzorie, sau autentică? Ori ceea ce ni se pare „o realitate”, care permite
o flexibilitate destul de mare, atunci când numim unele lucruri ca reale, este
chiar o lume non-simulată și deci autentică? „Ca să poți visa îți trebuie o
realitate” spune poeta, iar construcția poematică (aici o concretețe firească a
frazei) vine și din nevoia de a reproduce o realitate impusă pe o formă de
înțelegere și acceptare a visului. Și înțelegem că poetul/poeta este un „om al
singurătății” la masa de scris. Știe că și-a ales singur/singură drumul acesta:
„ori suferi mai departe și te prăbușești pe drum, ori îți bandajezi rana și
mergi mai departe” sună o zicală. În poemul „când castanii înfloresc”, poeta face următoarea mărturisire și o
redăm: „își așterne sufletul/pe foaie/el știe că singurătatea/s-a născut
dintr-o rană deschisă”. Aici avem o exprimare simplă care trebuie să ajungă la
cititor cu toate înțelesurile decriptate de noi. Citind astfel de gânduri ai putea crede
că poezia ei, ca joc şi artificii, ne aminteşte de barocul cu substrat oniric
al poeţilor nocturni reci-glaciali. Numai că poeta ştie că rostul gânditorului
aplecat asupra cuvintelor este să întoarcă viaţa şi rosturile ei pe toate
părţile. Următoarele versuri, ale altui poem intitulat „observații”, desferecă lacătul de la cufărul ȋn care ȋși ţine
poezia: „…cum pot sunetele să atingă/papilele gustative/dacă din cerul palatin
extrag/doar rădăcina verbului nebun/hai mai bine să lăsăm cuvintele/în pace/să
facă dragoste/pe limba lor”. Aici poeta e un mic Don Quijote în lupta cu
cuvintele, ca acela în lupta cu morile de vânt. Fiindcă ei, poeții, aduc în
poezie o lume, mai trebuie doar să o impună și cititorului ca fiind numai lumea
sa. Între simplitatea alcătuirii versului pe inovația obligatorie, imaginația
va trebui să suplinească golurile memoriei în urma lecturii, căci acel
poet/poetă, fără imaginație nu poate transmite cititorului că și el a fost
inclus în povestea scrisă. Acum, însă, se află la acel prag când fiecare cuvânt
are vibraţia unui mesaj menit a-i denunţa cu disperare exuberanţa ființei
captată în poezie. În fine, cum s-o prinzi pe Ramona Müller într-o formulă?
Fiindcă, aici, pe acest prag, aflată la limita unui suprarealism al
perspectivei de a construi o realitate, poeta recurge la fracturarea
percepțiilor despre lume, trăiri, sentimente... toate cu „spaime(le) ridicate” ale
unei „femei care aleargă” – cum spune
undeva.
Pentru Ramona Müller (autoare a cinci
cărți de poezie, dar și traducătoare a propriilor poeme din această antologie:
în limbile franceză și germană), logosul e
însăși ființa care se întrupează din
cuvânt, pentru a transcende din realitatea concretă în cea imaginară, cât și
pentru a trece cu ușurință din abstract în concret. Poezia ei se asociază în
mințile noastre cu stări tulburi, confuze, despre o realitate încremenită,
glacială, pe care abia o mai respirăm. Este, desigur, un alt fel de
descompunere a realului, un fel de a fi acoperit de ceața unei vizibilități
aparente pentru cineva pus să contemple spectacolul lumii, absorbit de liniște
și tăcere, sub scutul căruia urmărește oamenii și întâmplările lor, firul chiar
și celui mai mic eveniment: „mai ieri parcă eram/copila care-și dorea să
poarte/pantofii de toc ai mamei” (cum ne spune în „mi-e sufletul plin de părinți”). Memoria are ea multe goluri, însă
pe aceasta, a copilăriei, nu are cum s-o uite. Introspecția (și pendulările)
poetei prin labirintul memoriei se face în salturile semantice ale unei fraze,
voit a ne înrăma în cadrul generic a unor nostalgii de pe vremea când „fluturii
din pieptul meu zburau spre alte vremuri”. Dacă mai există această pendulare
între posibil și real (într-o scriere narativă), sufletul omului-care-scrie i-ar
putea ajunge și la cititori, pentru a le pune imaginația la picioare. Oare
întâmplător (?) Horia Gârbea nota în scurta prezentare de pe coperta a IV-a, că
„pasiunea pentru ascensiunile montane” i-au sculptat acele „ferestre vizionare”
ale „ochiului privitor” și în poezie? Acele ascensiuni montane, mai mult ca
sigur, au pregătit-o pentru o evadare menită să dea contur și
grație acelei singurătăți la masa de scris, ori să exprime drama separării de
tristețe și a uimirii ce cadențează amintiri. Numai că lumea cu care poeta
comunică vizionar nu și-a epuizat toate gândurile, are mereu de ascuns câte
ceva: o precizie misterioasă, un fel de freamăt al sufletului ceva mai
tulburător decât realitatea, acolo unde „strânge Carpații la piept/și coboară
icoana Vlăsiei/în palma țării/peste Dunărea în ramă/și urcă din atlas/mai sus
de amintiri” (profa de geografie). Risipind fericit și unele
frustări sentimentale pe scara unor rațiuni tăgăduite ale neliniștii sale,
câștigând și în imagine adâncimi și iluzii, n-a conspirat și ea la imaginea
unei poete care deține cheia poemului condamnat în irizări secvențiale din
acest biografism fragmentar al vieții? Deloc narativă în multe poeme o găsim în
poemul „păpuși de cârpă” sub masca
unui lirism ceva mai discret: „știți cum este să joci șotron/cu păpușile de
cârpă?/știți cum este ca totul să atârne de un fir de păr/și să ții povestea
legată de o sfoară?/e o întreagă scenografie de trupuri/ce își schimbă
forma/cine aruncă primul piatra?/cine poate spune?/viața se desface în cercuri
și numere/rotund vreau să fie totul/și să cădem în bucuria păpușilor”. Uneori
din fuziunea celor două lumi, cea a gândirii și a sentimentelor, caracteristice
omului contemplativ, ficțiunea e doar un mod de a ajunge din urmă realitatea.
Iar în poemul „confesiunea păpușii voodoo”,
dacă am face o incursiune în critica postmodernistă, care încadra o parte din
poeții noii generații în categoria poeților nocturni, am spune că poeta Ramona Müller nu are
ca țintă, neapărat, emoția, în prim plan, cât acea notație speculativ-intuitivă
a unui biografism fragmentar, dar necesr în discursul ei poetic: „să îți
gândești teama/dincolo de gestul improbabil/fără să fugi/mie îmi rămâne semnul
din dreptul inimii/în timp ce voi citiți/confesiunea unei femei care aleargă/cu
tălpile și mâinile goale”. Și atunci când scrie poezie doar schimbă conotația
și sensul frazei versului în funcție de vibrația celui care își explorează
sinele. În fond, nu asta încearcă și poezia să ne pregătească în noua ei
direcție? E o întrebare.
Așadar putem spune că avem, în
această carte de poeme, fereastra prin care i se oferă cititorului o privire de
ansamblu, dar și
tabloul complet al imaginației poetei „într-un sens vital al zborului”, unul
care acceptă secvențe halucinante, dar, care unindu-se cu perspectiva reală a
unui „ferestre” prin care privim viața, uneori fantastă, dă realului percepția
unei lumi posibile în sfera imaginației. Și atunci, da!, scriem pentru a „ascunde
prelungirea jumătăților de întrebare”, scriem „pe fond doar un poem îmbrăcat în
haine albe”... „pe același drum/către asfințit/cu spaime ridicate/din
întunericul palmelor întinse” (din „cerșetorul
de stele”). Constanta volumului de poezie (în fapt o antologie de
autor cu texte selectate din alte cinci volume anterioare) este dată de dorința
de căutare a unor asumate rezerve de veșnicie ale vieții, iar poemele din
antologia-volum sunt scrise în aceeași notă profundă a meditației filosofice
care impune nenumăratele transmigrațiuni la existență.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu