Poezodia acestor „poeme lacome” în noua cetate
Cineva spunea că
a scrie mai cu seamă proză, decât poezie, e nevoie de multă viață, de multe
trăiri pe toate planurile. Și mă întrebam dacă nu cumva poetul trăiește iluzia
că le poate surprinde în câteva versuri pe toate? Toți însă înțelegem că prin
poezie poet și cititor, împreună, își construiește lumea din care să iasă ceva
mai contemplativ din jocul cuvintelor care îi fascinează și din care toți, poet
și cititor, ies cu o nouă semnificație despre lumea înconjurătoare. Sau poate,
spre deosebire de prozator, poetul are obsesia că a moştenit printr-o minune
miracolul unui hotar dintre cele două lumi: real și posibil. Poate de aici și
această pendulare între trecut și prezent, acea nouă dimensiune pe care o
capătă volumul Atrium (apărut la editura Beta/2023) al elevei poete Victoria-Maria
Pripon. Și după lectura poeziilor din acest (al șaselea! volum) îi simțim
această maturizare poetică ca pe o grea despărțire de miresmele copilăriei,
înțelegând că a crescut prea repede și clepsidra timpului, în poezia ei, e
foarte grăbită. În aceste cronici de întâmpinare ne asumăm rolul de a reda
cartea și pe autorul ei, cititorului. În acest mod criticul apelează uneori la
reperele sale referenţiale: gândirea și filozofia creștină de la imnurile
biblice, taine ale sufletului, ale reîncarnării în personaje ale copilăriei,
dar și scepticismul cioranian simțit de fiecare dintre noi. Eul său interior îl
avertizează că un înger păzitor ne spionează din cețurile acestor oglinzi a
cuvintelor, acolo unde proiecţia noastră în oglindă presupune, o desprindere a
sufletului de trup, o ardere a cuvintelor în lăcaşul gândirii. Ori, tocmai
pierzând această legătură, nu facem altceva decât să refacem puntea de legătură
cu cea de a doua fiinţă care există în noi. Pentru Victoria-Maria Pripon poezia
este, totuși, în ciuda acestor curgeri prea rapide ale clepsidrei timpului,
tărâmul ei de vis, unde (ca toți poeții) se retrage pentru a-și descărca
sufletul de povara unor trăiri zbuciumate în subconștient și duse pe firul acestei
vieți trecătoare. Luptând cu încăpățânare cu morile de vânt ale unei lumi
invocate în vers, autoarea se găsește, în poezie, la granițele de trecere de la
poemul de notație în fleșuri imaginative scurte ca fulgerele, până la poezia modernă
și postmodernă în care predomină contemplativul împins, printr-o tehnică
descriptivă, în poezia scormonitoare de sensuri. Ca la așezarea elementelor în
pictura cubistă.
Poezia ei, acum,
capătă câte ceva din conceptul de reinventare a poeziei pe care o trâmbița
Rimbaud în poezie: „Mă îndrept spre redefinire” spune eleva poetă (și undeva
mai departe): „Și versurile își schimbă traiectoria” (sau) „Nu mă întorc/Spre
viața/Ce a existat,/Ci
îmi creez un viitor/Din cioburile unei oglinzi...” (Flăcări). Ca și
poetul francez, Victoria-Maria Pripon privește aceleași elemente din acest
univers (oglinda, clepsidra, țărmul, marea, soarele, furtuna, focul, cerul,
stelele, pădurea, umbra, zborul, ploaia etc.) Dar, firesc, le vede diferit.
Cerul de deasupra capului ei nu este real, e construit (în Atrium) din cuvinte ce au acea dublă situare când zugrăvește un
tablou de trăiri interioare sau lumea exterioară: „Dincolo
de prag/Se află alte orizonturi/Încărunțite de înstrăinare,/Încărcate cu
ploi/Mărunte și târzii,/Amânate în eternitate.” (Dincolo de prag). După lectura unui text și imaginația care ne încearcă
în fața unui tablou, astfel de frânturi de gânduri nu reprezintă altceva decât
emoțiile trăite de poetă. Și cu trimitere la ceva palpabil: un cântec tumultos
auzit undeva, senzația unor furii ascunse că „paharul e fără vise” și „umplu
borcane fără de vise”, teama că „poeții nu mai sunt apreciați” și că descompun
doar „fragmente din viață”, durerea că „sufletul (îi) umblă desculț”, frica de
singurătate: „ochii trec prin mii de oameni/Și nu mă caută” etc. Cum micuța poetă nici nu poate rămâne prinsă în propria
pânză a misterelor acestei lumi către care își lansează imaginația, cititorul
înțelege că în acest templu al aspirațiilor sale, poeta
își are propria imaginație asupra zilei în care poezia acestui veac va fi
rostuită într-o formă nouă oaspeților ei, cititorii: „Schimbarea începe
acum,/Ziua de ieri va fi transferată/Întru mâine,/Vara e busola și iarna e
harta/Ce duce spre atrium.” (Atrium).
De te întrebi, dacă nu cumva armele ei posibile de pe frontul
de limpezire al hipertextului lirico-prozaic nu sunt chiar expresia unor
reinventări a poeziei moderne, fiindcă, spre deosebire de poezia ei anterioară,
acum odată pornită reconstrucția edificiului nou
al poemului, totul va decurge așa cum și-a propus: „Voi continua/Și mă vor urma
cete de cețuri/Zdrobite de mister.” și mai departe: „Intru într-o altă
poveste/Compusă din iluzii șoptite,/Asfințituri tăcute./Dar tăcerea încă mă
înconjoară,/Sentimentele rămân nerostite,/Iar ochii se feresc de priviri străine./Crengile
uscate străjuiesc/Intrarea spre noi versuri,/Permițând accesul doar
ignobililor./Dinspre vise/Adie vântul uitării,/Aplaudând în Colosseum.” (Colosseum).
La o primă lectură a versurilor din aceste
poeme ale unui eu aforistic-disruptiv-confesiv ai senzația că intri într-un
labirint întunecos, cu atmosferă apăsătoare și fără speranța că furtunile din
sufletul poetei, prea mult pustiit de întrebări, dar supuse furiilor
interioare, vor înceta: „Urcă lacrimile mele/Pe scara sufletului/Și Te caută,/Pentru
a Te întreba:/Unde mergi, Doamne?” (Unde).
Micuța autoare își construiește cetatea (din care, cândva, Platon alungase
poeții) cu ceva optimism, știind că un alt Hanibal „se află/înaintea porților
versului” și „Trecem din nou Rubiconul/Fără întoarcere,/Zarurile se aruncă
singure” (Zaruri). Și avem percepția unei poete gata înrolate pe un anumit
orizont de așteptare mereu față în față cu timpul (care se scurge
mult prea grăbit în clepsidră) și viața proprie din care explorează vina,
frustările și destinul, lumea cu întrebările ei,
singurătatea, spaimele, visele și năzuințele lumești etc. Sunt trăiri
asemănătoare unui ghem de energii implozive. Fiindcă
poeta își cunoaște menirea de a ne spune că frumusețea e în noi și în
modalitatea de „a privi” şi „a vedea” lucrurile în acest tablou al
lumii, undeva la limita și granița asemănătoare diferenţei dintre realitate şi
real... Acolo în „ziua de mâine” (spune autoarea)
e și schimbarea care se dorește: „Prinsă în mirare și uitare,/Mă gândesc la
zilele ce urmează/Cu tristețe,/Atunci voi fi altcineva”… (Ego non sum).
Pe
măsură ce înaintăm în lectură, ușor-ușor se întrezărește un alt destin, o altă
atmosferă, alte perspective în tabloul poetic configurat la orizonturi: „Focul
ce se risipește în zare/Începe să ardă când se stinge,/Iar căldura sa îngheață
seninul cer./Vântul adie între toamnă/Și frânturi de frunze măcinate/În lumina
peșterilor./Munții se ridică înăuntrul mărilor,/Copacii galopând spre
păduri/Formează tabloul/Unei scântei de iarnă.( Pădurea zorilor). Și poate cel mai distinct poem din Atrium.
În aceste micropoeme, ce îndeplinesc „o
misiune” în bătălia cu cuvintele pe domeniul unei poetici inductive (cum spunea
în alt volum) și în
care micuța poetă
(elevă în clasa a VIII-a) „navighează” în panica speranței unor noi vremuri, întrucât:
„Fără de atrium/Copacii se înalță pe
orizontală,/Așteptând să apară/O rădăcină potrivită ” (Clan destin), nu cantitatea de realitate
transpusă în poezie o definește pe autoare, ci perspectiva asupra dramei ce se
profilează la amurgul vieții planetei care ne suportă pe toți. Cu alte cuvinte,
cam ce se petrece cu omul în esența ființării sale, viață e și dincolo de
împrejurări ce nu par a conduce la niște destine puse pe taraba întâmplării. Moartea
neanunțată din viața oamenilor, visul și visarea, raportul dintre imaginar și
realitate, constituie în aceste concrete poeme, legături subterane, pe stranii
coincidențe, cu tot felul de sugestii și frânturi de sens în destinele nostre.
Imaginația este cea care vine să suplinească memoria și să umple golurile
rămase după lectura multor cărți citite, spunea cineva, iar „înfrângerile” (ori „izbânzile”) sunt pentru toți cei
alungați din cetatea imaginată de Platon. Cu „Atrium” Victoria-Maria Pripon revine în fața cititorului pentru a-i
împărtăşi din bucuria unui suflet îndrăgostit de „arderea” ca o torță a tuturor
cuvintelor ce transmit imaginație în poezie.
Tudor Cicu
* Cronica va apărea curând în revista „Eminesciana” de Vrancea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu