„Schimb de noapte” – o antologie de autor. *
Când ai în față o antologie de
poezie a unui poet/poetă, în care a strâns din tot ce a scris până atunci,
orice lector și-ar începe căutările
încercând să-l prindă pe autor, totuși, într-o formulă. Se luminează el atunci
când parcurge acele cuvinte prefațate în carte de un alt comentator, sau se
întreabă dacă nu cumva ecuația potrivită, care să ni-l lumineze pe cel care se
află îndărătul măștilor (autorul/autoarea), se află în alte proiecții și imagini
narcisiste despre sine, în alte tărâmuri locuite de utopii, fantasme ale
acestei lumi pe care o locuim. Despre senzorialitatea ei poetică aflată într-o
continuă stare de explorare, această incursiune în sfera inovației creatoare a
Cameliei Iuliana Radu (surprinsă în antologia „Schimb de noapte”/ed.
Avalon- Cluj-Napoca, 2023), Ovidiu Pecican notează: „e o patrulare insomniacă
pe la ferestrele sufletului”, un fel de „ideogramă lipită pe suflet” din acest
tumult al trăirilor iluzorii pe care orice poet le extrage din „amestecul de
cotidian și de salt în afara cotidianului”.
Pornind de la titlul antologiei gândul te
duce la „Rondul de noapte” al lui Rembrandt, împrumutând de la tehnica
portretistică a acestuia doar hățișul umbrelor celor ce ni se perindă prin fața
ochilor, și mai departe, către spaimele lui Goya și revelațiile întrezărite sub
fante de lumină din pictura lui Van Gogh. Căci, de ce nu, poeta Camelia Iuliana
Radu are câte ceva din toți aceștia și ceva mai mult din grafia celor care
asigură tușe perfecte imaginarului în care ne refugiem cu toții între real și
posibil, când „pe măsură ce scrii... înțelesul fuge tot mai departe”, și doar
am citat două versuri din poemul „Întredeschis”,
considerat un fel de ars poetica despre starea poemului. Acestor poeți care vin
din sfera autenticismului 2000-ist și cărora le stă foarte bine, în acest
spațiu de inovație și experiment continuu, să sculpteze în blocuri de cuvinte
înțelesuri și sensuri brâncușiene, „ziua trece în genunchi” pe sub ferestrele
pesimismului cioranian. Deși, ca o primă constatare din realitatea acelor zile,
ar fi să intrăm și noi în plăcerea jocului ei poetic și să îi înțelegem aceste
strategii empirice de a privi lumea prin forța imaginarului cu care își
hrănește memoria și apoi o transformă în materie de percepție pentru acest timp
care aduce ziua de mâine și o altă viziune asupra realității din prima parte a
poemului amintit mai sus. Iar percepția este a unei lumi nevrotice „peste
măsură”, fiindcă nu-i așa, în „harababura de o viață” „doar cărămizile timpului
se așează/unele peste altele cu alt ciment”. Partea a doua a poemului „Întredeschis”
ne aruncă și pe noi, odată cu iluziile poetei, într-o așteptare a singurătății
la fel de iluzorie a clipei ce vine, acolo unde „întunericul rece mă înhăța/tăia
venele ființei diurne”. Cităm: „plângi de singurătate cu o treime din tine/iar
celelate două sunt de acord/când cei din jur nu știu despre tine/și ai impresia
că secretele nu sunt auzite/dar tocmai ele te arată și te vorbesc/ești ceea ce
ascunzi”. Acum, textura versurilor ne pare o mișcare experimentalistă, în spiritul
poeziei acționale despre care ne vorbea Gheorghe Iova, dar creația poetică este
faptă, se definește acțional ca un act de percepție a umbrelor tușate (de care
vorbeam în cazul tablourilor lui Rembrandt), a umbrelor prinse și ele în rama
acestui tablou poematic. Partea finală a poemului Întredeschis, o „ars poetica” așa cum l-am numit, nu-i aduce decât
un furnicar de iluzii la orizont. Cităm câteva fulgurații din aceste secvențe
ca un ghem de energii implozive: „nicio iubire nu fulgera strada/nici măcar o
tandreță scăpată din lesă... niciun vis nu scapă de măselele harnice... cerul
trosnea și pocnea în artificii/dar unii vedeau surescitați și emotivi/orașul
flambat”. Cu alte cuvinte, pe măsură ce „înțelesul fuge tot mai departe”,
cititorului nu-i rămâne decât acest amestec de uimire în fața lucrurilor cât se
poate de firești. „Dincolo de fugă” e
poemul care mă duce cu gândul la spusele părintelui psihanalizei, Freud, care
spunea că memoria nu-i decât un tărâm de ruine psihanalitice”, un fel de
adunătură de amintiri. Un ghem de amintiri o încearcă și pe poeta acestei
antologii, dar trecutul nu lămurește nimic, chiar dacă se întoarce și caută
ceva concret în labirintul memoriei: „stăteam acolo licărind/o frunză umezită
de toamnă/jumătate stinsă /jumătate regină/constelații de rugăciuni perindau/prin
ferestre/gândul secret care ne conținea”. Iar în poemul „Vântul în oglindă”, până și gândurile lăsate să evadeze din lăcașul
memoriei, nu lasă în memorie decât incertitudini. Cităm: „nu cred că așa vrea să fie cineva/în acel loc/să vadă felul în care
mi-aș da jos/una câte una/granițele/aruncându-mă/în albastrul din mine însămi”.
Lumea în care trăim și alergăm , uneori, prea tare după fericire, pe când viața
noastră bate pasul pe loc nepăsătoare la năzuințele noastre, e lumea privită
„în agonia unei zile alungite până la disperare”, iar sentimentul e tot de
tristețe ca în poemul „Ce femei frumoase
și bălaie”, dar nu numai pentru acele femei care trec pe străzi sub
privirile admiratoare ale bărbaților, într-un fel, indiferenți, ci pentru că
viața e, totuși, trecătoare... E ca și cum ai privi prin rama unui tablou din
anotimpuri trecute, în care crâncene și dureroase ne-au rămas doar spaimele
unor trăiri neînțelese. Trecem repede în revistă poemul „Pune-ți o haină la modă și ieși”, un poem oniric cu licăriri
suprarealiste și constatări glaciale despre realitate și dragoste: „eu sunt soldatul pentru care lumea
este/doar un război insipid/în care moartea arunca petarde/sărbătorind”. În
orizontul așteptărilor de care aminteam la început, până și zarea e „pâcloasă
și mută”, cum spune undeva, în alt poem, și nici o speranță nu o mai încearcă:
„ziua plecării a rămas/agățată de ziduri/... încă nu văd ce rămâne în urmă”
(vezi poemul Trece vântul).
Cum starea de explorare din acest
trecut cu multe pierderi a fost evocată permanent în poemele amintite, intrăm
alteori și în zone mai ciudate ale existenței interioare, reci, glaciale chiar,
care nu se pot uita: „pe cerul pădurii se mișcă flăcări negre/sub ele lumea
doar un iz/atât cât să ating mâna ta/care nu este” (am citat din poemul Din depărtarea zăpezii). În comuniune cu
substanța textului, ca plăsmuire, jocuri ludice, poetice, ce au un farmec și o
imaginație aparte, un anumit impact psihologic asupra cititorului, găsim în
poemele: În uterul nopții; jucăm Lenin;
Generalizare; Ochiul fără corp; Industrial; Cer la conservă; Ucigașul tăcut;
Sora mea vorbește cu regina furnicilor; Sora mea mai mică stă pe scară; etc.
Ca poetă de texte reflexive și felul în care poezia se lasă influențată
de pictură, aflată în continuu într-un discurs transgresiv cu sinele său,
cititorul îi urmărește filonul ficțional în dialog cu tristețea și singurătatea
(cum e în poemul În același război),
dar într-un salt spectaculos de la postmodernism la suprarealism: „brațele tatălui
meu/le priveam dintr-o depărtare scundă/marele absent/ocupat cu destinele lumii/luna
roșie/o aducea acasă/mama îi spăla umbra însângerată/tăcea/l-am privit/obsedant/l-am
privit/în față și pe furiș/l-am privit/l-am crăpat în multe zile/mi-a pătat
degetele/de viață/brațele tatălui meu/le priveam întrebându-mă/pe cine apără și
pe cine ucid”. Cu alte cuvinte, Camelia Iuliana Radu ni se prezintă (prin
această antologie comprehensivă) o poetă declanșatoare de reverii, pentru care
lumea este ceva mai complex și mai profund.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu