miercuri, 17 ianuarie 2024

„Schimb de noapte” (Camelia Iuliana Radu)

 


„Schimb de noapte” – o antologie de autor. *

      Când ai în față o antologie de poezie a unui poet/poetă, în care a strâns din tot ce a scris până atunci, orice lector  și-ar începe căutările încercând să-l prindă pe autor, totuși, într-o formulă. Se luminează el atunci când parcurge acele cuvinte prefațate în carte de un alt comentator, sau se întreabă dacă nu cumva ecuația potrivită, care să ni-l lumineze pe cel care se află îndărătul măștilor (autorul/autoarea), se află în alte proiecții și imagini narcisiste despre sine, în alte tărâmuri locuite de utopii, fantasme ale acestei lumi pe care o locuim. Despre senzorialitatea ei poetică aflată într-o continuă stare de explorare, această incursiune în sfera inovației creatoare a Cameliei Iuliana Radu (surprinsă în antologia „Schimb de noapte”/ed. Avalon- Cluj-Napoca, 2023), Ovidiu Pecican notează: „e o patrulare insomniacă pe la ferestrele sufletului”, un fel de „ideogramă lipită pe suflet” din acest tumult al trăirilor iluzorii pe care orice poet le extrage din „amestecul de cotidian și de salt în afara cotidianului”.

       Pornind de la titlul antologiei gândul te duce la „Rondul de noapte” al lui Rembrandt, împrumutând de la tehnica portretistică a acestuia doar hățișul umbrelor celor ce ni se perindă prin fața ochilor, și mai departe, către spaimele lui Goya și revelațiile întrezărite sub fante de lumină din pictura lui Van Gogh. Căci, de ce nu, poeta Camelia Iuliana Radu are câte ceva din toți aceștia și ceva mai mult din grafia celor care asigură tușe perfecte imaginarului în care ne refugiem cu toții între real și posibil, când „pe măsură ce scrii... înțelesul fuge tot mai departe”, și doar am citat două versuri din poemul „Întredeschis”, considerat un fel de ars poetica despre starea poemului. Acestor poeți care vin din sfera autenticismului 2000-ist și cărora le stă foarte bine, în acest spațiu de inovație și experiment continuu, să sculpteze în blocuri de cuvinte înțelesuri și sensuri brâncușiene, „ziua trece în genunchi” pe sub ferestrele pesimismului cioranian. Deși, ca o primă constatare din realitatea acelor zile, ar fi să intrăm și noi în plăcerea jocului ei poetic și să îi înțelegem aceste strategii empirice de a privi lumea prin forța imaginarului cu care își hrănește memoria și apoi o transformă în materie de percepție pentru acest timp care aduce ziua de mâine și o altă viziune asupra realității din prima parte a poemului amintit mai sus. Iar percepția este a unei lumi nevrotice „peste măsură”, fiindcă nu-i așa, în „harababura de o viață” „doar cărămizile timpului se așează/unele peste altele cu alt ciment”. Partea a doua a poemului „Întredeschis” ne aruncă și pe noi, odată cu iluziile poetei, într-o așteptare a singurătății la fel de iluzorie a clipei ce vine, acolo unde „întunericul rece mă înhăța/tăia venele ființei diurne”. Cităm: „plângi de singurătate cu o treime din tine/iar celelate două sunt de acord/când cei din jur nu știu despre tine/și ai impresia că secretele nu sunt auzite/dar tocmai ele te arată și te vorbesc/ești ceea ce ascunzi”. Acum, textura versurilor ne pare o mișcare experimentalistă, în spiritul poeziei acționale despre care ne vorbea Gheorghe Iova, dar creația poetică este faptă, se definește acțional ca un act de percepție a umbrelor tușate (de care vorbeam în cazul tablourilor lui Rembrandt), a umbrelor prinse și ele în rama acestui tablou poematic. Partea finală a poemului Întredeschis, o „ars poetica” așa cum l-am numit, nu-i aduce decât un furnicar de iluzii la orizont. Cităm câteva fulgurații din aceste secvențe ca un ghem de energii implozive: „nicio iubire nu fulgera strada/nici măcar o tandreță scăpată din lesă... niciun vis nu scapă de măselele harnice... cerul trosnea și pocnea în artificii/dar unii vedeau surescitați și emotivi/orașul flambat”. Cu alte cuvinte, pe măsură ce „înțelesul fuge tot mai departe”, cititorului nu-i rămâne decât acest amestec de uimire în fața lucrurilor cât se poate de firești. „Dincolo de fugă” e poemul care mă duce cu gândul la spusele părintelui psihanalizei, Freud, care spunea că memoria nu-i decât un tărâm de ruine psihanalitice”, un fel de adunătură de amintiri. Un ghem de amintiri o încearcă și pe poeta acestei antologii, dar trecutul nu lămurește nimic, chiar dacă se întoarce și caută ceva concret în labirintul memoriei: „stăteam acolo licărind/o frunză umezită de toamnă/jumătate stinsă /jumătate regină/constelații de rugăciuni perindau/prin ferestre/gândul secret care ne conținea”. Iar în poemul „Vântul în oglindă”, până și gândurile lăsate să evadeze din lăcașul memoriei, nu lasă în memorie decât incertitudini. Cităm: „nu cred că așa vrea să fie cineva/în acel loc/să vadă felul în care mi-aș da jos/una câte una/granițele/aruncându-mă/în albastrul din mine însămi”. Lumea în care trăim și alergăm , uneori, prea tare după fericire, pe când viața noastră bate pasul pe loc nepăsătoare la năzuințele noastre, e lumea privită „în agonia unei zile alungite până la disperare”, iar sentimentul e tot de tristețe ca în poemul „Ce femei frumoase și bălaie”, dar nu numai pentru acele femei care trec pe străzi sub privirile admiratoare ale bărbaților, într-un fel, indiferenți, ci pentru că viața e, totuși, trecătoare... E ca și cum ai privi prin rama unui tablou din anotimpuri trecute, în care crâncene și dureroase ne-au rămas doar spaimele unor trăiri neînțelese. Trecem repede în revistă poemul „Pune-ți o haină la modă și ieși”, un poem oniric cu licăriri suprarealiste și constatări glaciale despre realitate și  dragoste: „eu sunt soldatul pentru care lumea este/doar un război insipid/în care moartea arunca petarde/sărbătorind”. În orizontul așteptărilor de care aminteam la început, până și zarea e „pâcloasă și mută”, cum spune undeva, în alt poem, și nici o speranță nu o mai încearcă: „ziua plecării a rămas/agățată de ziduri/... încă nu văd ce rămâne în urmă” (vezi poemul Trece vântul).

    Cum starea de explorare din acest trecut cu multe pierderi a fost evocată permanent în poemele amintite, intrăm alteori și în zone mai ciudate ale existenței interioare, reci, glaciale chiar, care nu se pot uita: „pe cerul pădurii se mișcă flăcări negre/sub ele lumea doar un iz/atât cât să ating mâna ta/care nu este” (am citat din poemul Din depărtarea zăpezii). În comuniune cu substanța textului, ca plăsmuire, jocuri ludice, poetice, ce au un farmec și o imaginație aparte, un anumit impact psihologic asupra cititorului, găsim în poemele: În uterul nopții; jucăm Lenin; Generalizare; Ochiul fără corp; Industrial; Cer la conservă; Ucigașul tăcut; Sora mea vorbește cu regina furnicilor; Sora mea mai mică stă pe scară; etc.

    Ca poetă de texte reflexive și felul în care poezia se lasă influențată de pictură, aflată în continuu într-un discurs transgresiv cu sinele său, cititorul îi urmărește filonul ficțional în dialog cu tristețea și singurătatea (cum e în poemul În același război), dar într-un salt spectaculos de la postmodernism la suprarealism: „brațele tatălui meu/le priveam dintr-o depărtare scundă/marele absent/ocupat cu destinele lumii/luna roșie/o aducea acasă/mama îi spăla umbra însângerată/tăcea/l-am privit/obsedant/l-am privit/în față și pe furiș/l-am privit/l-am crăpat în multe zile/mi-a pătat degetele/de viață/brațele tatălui meu/le priveam întrebându-mă/pe cine apără și pe cine ucid”. Cu alte cuvinte, Camelia Iuliana Radu ni se prezintă (prin această antologie comprehensivă) o poetă declanșatoare de reverii, pentru care lumea este ceva mai complex și mai profund.


 * cronica a apărut în nr. 1/2024 al revistei Cafeneaua literară (la pag 19)

                                                                       Tudor Cicu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu