Un prozator... și ultima sa carte.

Viața la confort redus

                                              (sau: ultima carte de proză a scriitorului)

     „Constrâns la un univers limitat, s-a dedicat scrisului, explorând în felul acesta și alte lumi”- scria profesorul Valeriu Anghel la apariția primului volum de proză („Crucea umbrelor”/2008) al scriitorului Ion Lazăr, care, începând cu acest volum, avea să-și adauge la nume denumirea satului natal din Tulnicii Vrancei: da Coza. Dar debutul său în proză era deja făcut cu doi ani mai înainte în revista ieșeană Convorbiri literare. Despre oamenii satului natal, Ion Lazăr da Coza nu și-a propus a scrie doar niscaiva istorioare aducându-le ca omagiu doar „o samă de cuvinte”, ci ceva mult mai îndrăzneț și care să dăinuie în literatură personaje din lumea satului de munte, arătând că sunt o îngemănare a înţelepciunii şi harului indiferent de cântecul de biruinţă ridicat din inima Omului Care Scrie. Scriitorul Culiță Ioan Ușurelu (Președintele Ligii Scriitorilor din Vrancea), îi remarca, odată cu apariția celui de-al doilea volum de proză scurtă („Apusul îngerilor”/2011), deosebita inventivitate și abilitate creativă, autorul considerându-se „un apropiat al celor despre care scrie, ba chiar, de multe ori, se vede unul dintre ei, cu răzvrătirile, cu cele bune și rele, specifice omului”, astfel încât personajele povestirilor sale „pot rivaliza oricând cu eroii din cărțile marilor scriitori de ieri și de astăzi, de la noi sau de oriunde”, datorită talentului și calității indubitabile ale valențelor sale de povestitor. Afinitățile lui Ion Lazăr da Coza cu alți scriitori ni-l așează la răspântia dintre proza lui G. Băiculescu și V. Voiculecu, cu acel cântec poematic despre o tristeţe lirică a sufletului și transferul telepatic al influenţei din zona enigmatică a povestirilor urzite de M. Eliade din acele stări de meditaţie, transă, hipnoză sau experienţe mitice. Însă drumul prozatorului vrâncean se desparte de înaintașii săi prin imaginile proprii formației sale de muntean, convertite în idei ce îl legitimează cu demnitatea limbajului folosit în a-şi oferi decizia pertinentă de la finalul fiecărei povestiri. Accentul personal și bărbătesc (din aceste povestiri), ce parcă le însuflețește, ne determină să-i „asamblăm”, nu-i așa?! - și multă înțelegere, multă căldură umană în scriere, dar și expectativa adâncă a simțirii ce face din sufletele noastre lucruri sfâșiate și neliniștite. În ansamblul acestui volum postum, ce însumează un număr de 11 povestiri, Ion Lazăr da Coza e interesat deopotrivă de procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor, deşi pare să-şi concentreze proza scurtă în termeni uimitor de firești asupra personajelor care distonează în cadrul narativ, iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se finalizează doar prin deducţie. La el povestea constituie o formă de sublimare estetică a memoriei care a reținut răspântia de unde totul se desfășoară sub pecetea tainei, dar și acel teritoriu magic și tulbure al credințelor și miturilor care descrie o lume (în care epicul generează povestea) și de aici un întreg repertoriu de nuanțe în proze ca: Geamăna; Șerpoaica; Coțu; Ștampila; Mărgele negre; „Viața la confort redus” etc – (amintim câteva), pentru a rămâne în zona ce o întrezărim, în primul rând, să obțină interesul și emoția cititorului. Dar să scrii câte o istorioară despre cei din satul tău, în vremurile astea, când viața omului trece ca o umbră, e ca și cum te-ai întoarce acasă, printre ai tăi, ca într-un cântec al amintirilor.

      Geamăna nu-i decât povestea copilului care a plonjat „în traista cu amintiri a copilăriei”, într-o dispută cu „dedublarea celui pus să contrazică pe oricine”, din dorința de a se făli. De aici, până la „stânca cea despicată în V”, de la o vorbă aruncată în disputa unei moșteniri, nu-i decât puntea către o poveste despre frumusețile naturii ce a dat o „stâncă geamănă”, și care a ascuns poate pentru totdeauna taina comorii trecută într-o întâmplare devenită legendă și mister a două surori puse pe sfadă pentru o moștenire. Mister dezlegat peste ani de profesorul celui care narează povestea „Pietrei Gemene” și care face o incursiune la fața locului pentru a descurca ițele soldaților morți în cel de Al Doilea Război Mondial și aciuați la stânca comorii. Amănuntele, captivante de altfel, dau farmec acestui mod de exprimare ezitantă: întregesc misterul, apoi îl descompun în piese simple şi din nou îl adâncesc. Cu povestirea „Șerpoaica”, autorul îl introduce pe cititor în atmosfera unui univers spiritual rural dominat de credinţa în duhuri suprafireşti ascunse în elementele naturii și credințe ori obiceiuri populare străvechi, deși pedeapsa care-l ajunge în cele din urmă pe om, aici, e doar păcatul de a fi ascuns și trecut sub tăcere un adevăr tăinuit cu strășnicie. Sau poate e doar timpul dictat de sus și care a sosit să ne prevină că în clipa de pe urmă fiecare rămâne singur doar cu păcatul trupesc care-l va doborî la pământ. Povestirea aceasta aduce într-o ramă verosimilă, încadrabilă în realism, aspecte care asigură o apropiere a autorului de literatura fantastică. Aş zice eu, una magică: a unei lumi aşteptate, dar neprevăzute. „Coțu” este povestirea cu care plonjăm în lumea mirifică a copilăriei petrecută ca și copilul humuleștean într-un sat de munte, poveste asemănătoare cu necazul și pățania copilului moromețian, și care pare a stârni doar pentru a se amuza, gâlceava oamenilor mari în  toată tărășenia cu păscutul vacii pe dâmbul de pământ al afurisitului de Coțu. Ceea ce te atrage la Ion Lazăr da Coza e amestecul dintre umor și ironia satirizată prin redarea unui limbaj adecvat locului (când e cazul). Și apoi cum să nu schițezi un zâmbet când realizezi diferența dintre a privi lumea prin gaura cheii și a ieși afară, sub cerul liber! Tot ceea ce ne este amintit în astfel de „ghidușii” ale copilăriei (cu mult farmec istorisite în această povestire), îți arată că acest spectacol al lumii este atât de înșelător. O proză ceva mai anecdotică și cu o anumită tentă umoristică este „Ștampila”, în care discursul prozaic e despre farse și multe alte glume cu viața oamenilor simpli, dar și tăria farsorului de a nu se lăsa intimidat în fața amenințărilor venite de la stăpânire. Apoi, cu „Mărgele negre”, Ion Lazăr da Coza dă dovada talentului său în a stoarce vieții drame tulburătoare care tresaltă oricând urechea cititorului, într-o proză care demonstrează că viața bate filmul, sau în care viața e o poveste întotdeauna adevărată și asemănătoare cu cea în care „împăratul gol-goluț” se și mândrea cu hainele sale închipuite. Cum viața nu îți oferă doar mărgele negre, și că spre sfârșitul vieții vine și una gri, păcatul nu este o încălcare voluntară a legilor divine, cât o stare detestabilă a sufletului. De aici, din această proză de o tristețe incomensurabilă a personajelor, tragem concluzia că ispita răului nu e doar de partea celor care comit răutăți concrete și autorul ne face impresia că victima e vinovată de ceea ce i se întâmplă, câtă vreme îi creează celuilalt condiţiile de a acţiona contra ei. Iar „Viața la confort redus” e proza care se desfășoară, în tot tragismul ei, într-o lume viscolită de multe ciudățenii pe de o parte, cât și de răutatea și intriga oamenilor pe de altă parte. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Acesta se dovedește a fi mutilatul de război, taica Tudor, care îl scoate din mizeria în care l-au aruncat slugile comuniste, dar și din lumea alcolului, căruia îi căzuse pradă. Îndemnat de taica Tudor, profesorul (a cărui viață era pe muchie de cuțit) scrie un roman de succes și de aici începe o nouă aventură a vieții. O povestire ca un cântec de pierzanie despre golgota trăită de un profesoraș ademenit de lumea poeziei și a scrisului unui roman de succes și unde toate cele frumoase și rele care decurg din această poveste înduioșătoare se sfârșește, precum viața, doar la capătul drumului. Principalul mijloc prin care prozatorul încearcă să exprime aceste trăiri zbuciumate ale noastre este limba cuceritor de sensibilă și profundă. O carte în care cititorul va găsi și aici (în acest volum postum), proze ca și viața, adevărate miniaturi ale unor narațiuni descoperitoare de un alt spațiu sufletesc contopit cu spațiul naturii, în care nu atât sentimentul misterios e cel care ne cucerește cât mai degrabă conștiința bergsoniană a unei realități atemporale.

                                                                Tudor Cicu

ne-am scris o vreme sub ghilotina ploilor

ne-am scris o vreme sub ghilotina ploilor

cât de asemănătoare ne erau cuvintele

ca niște năluci chemând bezna de plumb

să ne scriem povestea spuneai -

tu la umbra mestecenilor care aveau ceva

din ochii, părul și gura ta...

dar uite aici,

eu sunt cu păsările înșirate pe sârmă

cu doi cai sălbatici abia ieșiți din mare

ce pasc pe o mare felie de cer albastru scrisorile tale

și aș putea să cutreier ca un șoim rănit distanțele

care mă despart de tine

sub acest eșafod al ploii, viclean și luminos.

spune-mi doar că ești bine

că dialogul cu cerul

presupune și larma care a stârnit această vânătoare

peste vâslașii prizonieri în corăbii,

peste turnul de far unde stau închis

de unul singur și mă tem

că mă va acoperi cu iarbă de mare poemul acesta

mereu în așteptare;

cât să nu trezească din somn meduzele abia scoase la mal

asemeni unei cobre aflate la pândă

în labirintul multor umbre

și e de-ajuns să privești prin fereastră

cum marea nu-și găsește liniștea să-ți răspund                                   

poarta

poarta

                              

vrând să-ți schițez portretul

am privit uneori lumea așa:

eu, cel pornit la drum să-și găsească norocul

și mereu în față,

planând ca o pasăre cernită, viața.

vei spune că sună ca o provocare

că de fapt caut lumea din tine

în încercarea de a răzbi singura poartă deschisă

a destinului

și cum n-aș fi găsit drumul

nici n-am mers mai departe;

tu știi că viața

nu-și abandonează soldații pe câmpul de luptă

și am văzut

cum a împins cineva poarta

și au intrat -

cum unul dintre ei a strigat de departe:

l-am găsit!

gările vor fi mereu tăcute

gările vor fi mereu tăcute

urma să plece trenul și ea

plină de presimțiri nelămurite

sta în fața ferestrei cu paltonul descheiat.

învârtea o floare de păpădie între degete;

mă întrebam:

de ce nu un fir de trifoi aducător de noroc?

m-am întristat

că oamenii vorbeau pe peron

de parcă ar triumfa

și mâncau semințe de floarea-soarelui,

clipeau din ochi fără motiv;

doar muștele bâzâiau în aer.

și a fost utima oară

când mi-am auzit inima în ticăitul ceasului din gară

ca un pui micuț prins în capcană.

la ce se gândise în pâcla de fum

ce ridica între noi oglinzi vrăjite?

toate cele ce vi le spun

n-a privit pe nimeni

doar ea

mi-a urmărit cu ochii privirile după rândunele

Dumnezeu mă ascultă, gândea –

ori n-a știut...

cât mi-am înghițit nodul din gât,

ce să-mi răspundă?

Cronică la o carte...

                 

   Un snop de vise într-un destin imprevizibil

                                                 Vasilica Grigoraș

                                                                            

Pe Tudor Cicu îl cunoaștem ca scriitor complex și complet, autor de poezie, roman, povestire, memorialistică, eseu, critică literară... De data aceasta, la EditGraf, Buzău, 2018 a văzut lumina tiparului un nou roman, intitulat „Enigmatica Ema”. Este vorba de „povestea eternă a iubirii fără destinație, dar unde destinul a poposit pe steaua fără noroc a poveștilor” (după propria mărturisire a autorului). În opinia unor confrați într-ale scrisului, volumul este un roman de excepție, încununat cu premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, în anul 2018.

          Scriitorul buzoian își începe periplu epic în orășelul de provincie „B”, care l-a înfiiat cu ani în urmă. Se situează în preajma unor chipuri și imagini cu care s-a înfrățit treptat. Universul confesiunii este unul de fapte și relații, iar ceea ce contează în aceeași măsură este gândirea și simțirea fiecăruia.

În primele pagini ale romanului ne prezintă reîntâlnirea neașteptată a lui Victor Sidoriu „visător incurabil” (scriitor, publicist) cu Iulia Crângașu „tânără prozatoare din B”, dar și o „speranță a poeziei de provincie”. Se întâlnesc după o activitate culturală la biblioteca din oraș și se decid să meargă la o terasă din minunatul parc „Crâng”.

Cadrul desfășurării acțiunii se extinde în varii perimetre de spațiu și timp. Pentru început, acțiunea se petrece într-un climat intelectual, artistic, punând în scenă o diversitate tipologică de personaje. Personaje misterioase, prin chiar lipsa oricăror urme de mister, atmosfera provincială în habitudinile existențiale, modestă în evenimente și bogată în interogații lăuntrice. Povestirea unor aspecte din viața personajelor are drept scop evidențierea devenirii lor în împrejurări obiective excepționale. Facem cunoștință cu starea de lucruri specifică societății înainte de cel de-al doilea război mondial: „Suntem în prag de război. Se pare că voi fi trimis în spatele frontului ca brav corespondent de presă”, ne înștiințează Victor. Nu lipsesc nici pasaje din viața extrem de diferită a oamenilor, căsnicii fericite dar și triunghiuri amoroase, dorințe aprinse și speranțe deșarte, intimități cu dialoguri acerbe ori drăgăstoase.

În acest câmp de manifestări umane atât de diferite, autorul ne face cunoscută discuția lui Victor cu Iulia despre romanul acesteia, intitulat „Să nu ucizi o pasăre cântătoare”, întreruptă de apariția Emei Crângașu, (sora Iuliei) pictoriță, care terminase școala sanitară din București. „Și în timp ce [Victor] înainta pe alee, la întâlnirea cu Ema, se gândea că niciodată nu mai zărise o femeie atât de frumoasă și interesantă la mers”. „Ema avea șoimi în privire”, iar „Din privirea ce o înălța către el, Victor realiză că șoimii din privirile fetei bătură din aripi cu gânduri războinice: <Noi doi avem un secret, dragul meu! Cuvintele trebuie să rămână doar cristale în cuptorul de ardere al inimii>”. Aceste cuvinte nerostite anticipau înfiriparea unei iubiri la prima vedere, scânteia aprinsă multiplicându-se rapid într-un stol de fluturi în zbor spre inimile amândurora. Nu s-ar putea explica altfel faptul că Victor, atunci „Când își ridica mâna de pe foile pe care scria și-și ațintea ochii în tavan, fantoma Emei îi revenea din nou în minte”, confirmare a faptului că era „prins în insectarul inimii” enigmaticei Ema.

Autorul schimbă scena acțiunii într-un loc mirific din natură, într-un „Răsărit de soare, pe baltă”.  Literații, artiștii... cu o viață oarecum boemă organizau ieșiri la vânătoare, în tabere de creație... Reîntâlnind-o aici pe Ema, îi conturează în minte, doar pentru el, un portret care ar stârni invidia celor mai buni pictori și scriitori la un loc: „Arăta proaspătă, tânără și foarte frumoasă, cu părul în bucle, trupul mlădiu, feciorelnic și ochii răpitori ca ai șoimului.” Un adevărat chip serafic. Descrierea minuțioasă și eclactantă a Emei și a surorii acesteia, Iulia ne duce cu gândul la poveștile Șeherezadei din „O mie și una de nopți”.

Nici descrierile de natură specifice zonei nu sunt mai prejos. Tudor Cicu este un colorist strălucit care pictează prin cuvinte peisaje mirifice, naturi moarte și tablouri remarcabile. Mânuiește cu măiestrie o limbă clară, caldă, bogată și proaspătă într-un stil riguros, sugestiv și evocator. Trecerea de la un tablou la altul, expresivitatea descrierilor, aplicarea tușelor cu rigoare de maestru nu fac altceva decât să atragă atenția asupra unei game variate de nuanțe și tonuri cromatice și stilistice.

Tudor Cicu a plasat o parte din acțiunea romanului în pădurea de mesteceni, poate inspirat de titlul romanului personajului său, Victor - „Mesteceni în ploaie”. Așadar, în următoarele capitole, autorul buzoian ne învită la o plimbare printre „Mesteceni și iubiri aproape de infern”, „Gânduri încurcate printre mesteceni”, „Umbra ei printre mesteceni”. Această alegere este deosebit de inspirată și datorită semnificației și simbolurilor acestui copac. Mesteacănul este un arbore sacru, un stâlp cosmic care reprezintă axa lumii, este simbol al primăverii, al fetelor tinere și al spiritelor protectoare și, se pare că spune și cele mai multe povești. Eroinele narațiunii sale sunt fete tinere care iubesc și, chiar și atunci când dragostea lor este în impas, ele sunt optimiste, pline de speranța că va veni și ziua când la nunta lor se vor aprinde torțe nupțiale din ramuri de mesteceni pentru a le aduce fericire. Cu siguranță, și în  inima personajelor din roman sălășluiau asemenea dorințe.

Scriitor cu antecedente narative de o mare acuratețe stilistică, așa cum am spus mai înainte, T. Cicu plasează acțiunea în mai multe planuri descriptive și epice cu divagații lirice. Sentimentul de naturalețe este nuanțat în funcție de temperatura afectivă și rezonanța evenimentului ori împrejurărilor evocate. O împletire armonică a narațiunii intermitente, cu crâmpeie epice și fâșii cromatice, scene de roman îmbinate cu scene din viață, trăiri de altădată cu trăiri prezente, simțiri interioare și simțiri mărturisite (asemenea trăirilor eroilor lui Shaskepeare), însă nimic nu-i zgomotos, nimic insipid. Astfel, prin harul său de povestitor, dovedește o mobilitate suplă a observației stărilor personajelor. În discursul epic abordează un mod curat de exprimare, folosește un lexic bogat, știe să privească cu tandrețe înapoi, dar și înainte și să intervină analitic în chestiuni ce țin de viața sentimentală a eroilor săi. Totodată, Tudor Cicu este un priceput autor de mozaic epic, însă romanul are fără tăgadă o structură coerentă, abil ordonată. Un univers compact, unitar, cu o materie narativă diversă este pigmentat și cu note de biografism al personajelor. Radiografierea stărilor de spirit, a căutărilor lăuntrice, a dorinței de identificare a căilor benefice de a fi urmate este o modalitate de investigare întru dezlegarea enigmelor. Deși personajele se află uneori în conjuncturi obișnuite, autorul evită delicat banalul, însă trăirile și ceea ce transmit depășesc această sferă, se înalță.

Cartea este o poveste într-o poveste, un roman în roman și printr-o coincidență deloc întâmplătoare, eroinele principale ale romanelor au același nume – Ema, cea care-l iubește pe jurnalistul Vladimir Dinulescu și Ema, cea care trăiește o emoționantă poveste de dragoste cu jurnalistul şi scriitorul Victor Sidoriu. Naratorul posedă calitatea rară, rafinată artistic de a controla în același timp memoria afectivă ce produce o comprimare temporală - trecutul se suprapune și se întrepătrunde cu prezentul și prezentul cu viitorul - formule moderne, frecvente îndeosebi în proza postbelică nord-americană.

Scriitorului onest și înțelept, care-și revarsă existența prin întâmplări modeste, firești,  nu-i lipsește nici apetitul pentru senzațional prin descifrarea motivațiilor intime și revelarea resorturilor interioare ale conduitei sociale și morale. Plăcute sunt și paginile de evocare a unor întâmplări de tot felul, familie, amiciție, preocupări cotidiene ori ocazionale, până la observații psihologice asupra vieții. Autorul reușește să evite excesele de orice fel, găsind răspuns unor întrebări extrem de concrete. Nu merge până într-acolo încât să desfacă firul în patru, însă unde este cazul, apelează la amănunte, nu lipsite de importanță. Surprindem în carte suplețea unor intervenții analitice în chestiuni ce țin de viața sentimentală a unor personaje, dar nu într-o manieră frustrantă, vulgară, ci sunt aspecte tăinuitoare care sporesc atenția și interesul cititorului. Fiind un bun psiholog indentifică trăsături mai puțin vizibile, fără manifestări flagrante, pătrunde și conturează procese interioare cărora le cad pradă personajele, știe să interpreteze gesturile, cuvintele și ceea ce spun și ceea ce nu spun acestea. Se concentrează asupra unor gesturi în care deslușește limpezimi desăvârșite ale atitudinii și comportamentului eroilor. Descoperă că până și „Dumnezeu este misterios”.

Autorul a așezat în decorul unor povești de dragoste o temă epică mai complexă în care planul erotic să funcționeze ca un detonator, înviorător al acțiunii. Poveștile de dragoste cu tot tacâmul lor de situații și atribute formale au aspecte revelatoare de aventuri episodice, cu unde subtile de pasiuni și dureri.

Viața scriitorului Victor Sidoriu, se desfășoară în planuri concentrice până la un moment dat, după care acțiunea virează spre o epică de război. Trimis corespondent de război este rănit și, parcă acest lucru nu ar fi fost de ajuns, Ema află din ziar că „Guri rele aruncase <pe piață> ipoteza că Victor Sidoriu se hotărâse să trădeze armata română, că fusese văzut în tabăra germană și întreaga capitală vorbea deschis și lămurit despre pricinile înfrângerii din primele zile ale bătăliei de la Oarba de Mureș.” Prin urmare, se afla într-o situație extrem de complicată, fiind considerat spion şi trădător.

Simțind că se sufocă la aflarea veștii, Ema se decide să meargă în audiență la distinsul profesor doctor Mihai Bagdasar, de la Spitalul Militar București, care o ajută să plece ca asistent voluntar la Spitalul Militar din Oradea, unde era internat Victor. Dragostea ei este ingredientul miraculos prin care îi salvează viața, pentru că: „Dragostea e cel mai mare leac. Cât timp omul primește iubirea are și speranță. E viu. Nu scrie în Biblie că nici apele cele mari nu pot stinge dragostea, căci dragoastea e mai tare și va învinge și moartea?” Odată însănătoșit, tot Ema, în chip de salvator desăvârșit, ajutată de preotul Elisei „cel care slujea în mica bisericuță de lângă incinta spitalului și care venea deseori la căpătâiul bolnavilor ca să le aline suferința și să le dea binecuvântarea” îi pregătește terenul să fugă din țară, pentru a nu fi condamnat la moarte de Curtea Marțială.

„Cu mâinile pline de iubire ” și cu „un snop de vise”, La „Ieșirea din poveste (epilog)”, la capătul călătoriei, cele două personaje nutresc speranța unei schimbări majore în viața lor, în sensul eliberării și abolirii însingurării și întristării, însă intervine neprăvăzutul, cei doi se pierd unul de altul. Opțiunile lor nu sunt confirmate de viață și sunt puși în fața unei acceptări tacite a destinului: „În urma lor se iscase furtuna. Nori cenușii se îmbulziseră pe cer. Nu prevesteau nimic bun”. Dacă la începutul romanului, Victor este optimist: „Să presupunem că voi mai apuca să traversez și războiul ăsta și să o mai duc așa încă cincisprezece-douăzeci de ani...” conturându-și planuri de viitor, în final ajunge la concluzia că: „Viața e ca un fum de amăgiri...”. Să ne amintim de afirmația filosoful stoic roman în volumul „Liniște, vă rog”, „Cele ce ne par înălțimi, sunt prăpăstii”.

Scriitorul, dublat de poet și eseist dovedește cu prisosință harul creativ, situându-se la loc de cinste în proza literară contemporană. Se observă limpede poetica prozei, abundența figurilor de stil, remarcabile descrieri de natură, creionări de portrete umane, abordări în manieră filosofică și cu esență spirituală.  Acest lucru dovedește iscusința de a îmbina perfect observația subtilă cu narațiunea descriptivă, jurnalistică, spre a satisface în egală măsură gustul intelectualului rasat și gustul comun.

În ploaia de-afară

În ploaia de-afară

Și mă tot mir cum, prin ploaie de-odată

Toți salcâmii uzi ți se-ntind la geam

Cum vântul ștrengar ca pe nori de vată,

Visele de plumb surpă de pe ram.

Glasul tău șoptit dintre lungi perdele

Piere lin sub cer ca un fulg pe horn

Cu o noimă cred îmi urlă din stele

Ca lupii-n nămeți, dorul dintr-un corn.

Să am doar un bici ce norii tot mână;

Chiar vorbe-n răspăr prin zloată și vânt,

Iar ploaia-n oraș și-o lună să țină –

O oră îți cer... o oră-i prea mult?

Și-n ploaie să strig, cât ești de frumoasă!

Ori poate tresari când scriu acest vers;

Basmul cât a fost, urme încă lasă

Chiar de-a rătăcit calea lui în mers.

O carte (despre ea câteva cuvinte)

Tudor Cicu (și cartea sa)

Don Quijote pleacă la război

  Prin această ultimă apariție editorială Tudor Cicu confirmă că este un foarte bun autor de proză scurtă. Îi vine ca o mănușă. Spre deosebire de roman, unde esența narativă se diluează, aici Tudor Cicu își dezvoltă abilitatea de a surprinde aspectele cele mai relevante ale vieții.

 Trecând peste nostalgia omniprezentă a spațiului dobrogean, spațiul care i-a marcat copilăria, condeiul său te poate arunca fără efort într-un univers pasional oriental, „Nunta”, „Mehmet Deliu”, sau într-unul impregnat cu miresmele pure ale poeziei, „Mânzul”, „Iubita omului de zăpadă”.

   O proză de calitate te determină să o parcurgi cu sufletul la gură, de la început până la sfârșit, și așa sunt cele din acest volum. Aș fi putut să devoalez în câteva cuvinte fiecare povestire, dar aș fi comis o impietate. Este datoria dumneavoastră, a cititorilor să le descoperiți. În eseul „Don Quijote pleacă la război” nu ideile sunt importante, ci discursul în sine, volubilitatea nativă a autorului. Dacă reușiți să o procurați, citiți cartea! Merită.

                                         Dan Simionescu (în revista HELIS nr. 200 din ian-febr-martie/2020)