joi, 23 aprilie 2020

gările vor fi mereu tăcute




gările vor fi mereu tăcute

urma să plece trenul și ea
plină de presimțiri nelămurite
sta în fața ferestrei cu paltonul descheiat.
învârtea o floare de păpădie între degete;
mă întrebam:
de ce nu un fir de trifoi aducător de noroc?
m-am întristat
că oamenii vorbeau pe peron
de parcă ar triumfa
și mâncau semințe de floarea-soarelui,
clipeau din ochi fără motiv;
doar muștele bâzâiau în aer.
și a fost utima oară
când mi-am auzit inima în ticăitul ceasului din gară
ca un pui micuț prins în capcană.
la ce se gândise în pâcla de fum
ce ridica între noi oglinzi vrăjite?
toate cele ce vi le spun
n-a privit pe nimeni
doar ea
mi-a urmărit cu ochii privirile după rândunele
Dumnezeu mă ascultă, gândea –
ori n-a știut...
cât mi-am înghițit nodul din gât,
ce să-mi răspundă?

miercuri, 22 aprilie 2020

Cronică la o carte...


                 


   Un snop de vise într-un destin imprevizibil
                                                 Vasilica Grigoraș
                                                                            
Pe Tudor Cicu îl cunoaștem ca scriitor complex și complet, autor de poezie, roman, povestire, memorialistică, eseu, critică literară... De data aceasta, la EditGraf, Buzău, 2018 a văzut lumina tiparului un nou roman, intitulat „Enigmatica Ema”. Este vorba de „povestea eternă a iubirii fără destinație, dar unde destinul a poposit pe steaua fără noroc a poveștilor” (după propria mărturisire a autorului). În opinia unor confrați într-ale scrisului, volumul este un roman de excepție, încununat cu premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, în anul 2018.
          Scriitorul buzoian își începe periplu epic în orășelul de provincie „B”, care l-a înfiiat cu ani în urmă. Se situează în preajma unor chipuri și imagini cu care s-a înfrățit treptat. Universul confesiunii este unul de fapte și relații, iar ceea ce contează în aceeași măsură este gândirea și simțirea fiecăruia.
În primele pagini ale romanului ne prezintă reîntâlnirea neașteptată a lui Victor Sidoriu „visător incurabil” (scriitor, publicist) cu Iulia Crângașu „tânără prozatoare din B”, dar și o „speranță a poeziei de provincie”. Se întâlnesc după o activitate culturală la biblioteca din oraș și se decid să meargă la o terasă din minunatul parc „Crâng”.
Cadrul desfășurării acțiunii se extinde în varii perimetre de spațiu și timp. Pentru început, acțiunea se petrece într-un climat intelectual, artistic, punând în scenă o diversitate tipologică de personaje. Personaje misterioase, prin chiar lipsa oricăror urme de mister, atmosfera provincială în habitudinile existențiale, modestă în evenimente și bogată în interogații lăuntrice. Povestirea unor aspecte din viața personajelor are drept scop evidențierea devenirii lor în împrejurări obiective excepționale. Facem cunoștință cu starea de lucruri specifică societății înainte de cel de-al doilea război mondial: „Suntem în prag de război. Se pare că voi fi trimis în spatele frontului ca brav corespondent de presă”, ne înștiințează Victor. Nu lipsesc nici pasaje din viața extrem de diferită a oamenilor, căsnicii fericite dar și triunghiuri amoroase, dorințe aprinse și speranțe deșarte, intimități cu dialoguri acerbe ori drăgăstoase.
În acest câmp de manifestări umane atât de diferite, autorul ne face cunoscută discuția lui Victor cu Iulia despre romanul acesteia, intitulat „Să nu ucizi o pasăre cântătoare”, întreruptă de apariția Emei Crângașu, (sora Iuliei) pictoriță, care terminase școala sanitară din București. „Și în timp ce [Victor] înainta pe alee, la întâlnirea cu Ema, se gândea că niciodată nu mai zărise o femeie atât de frumoasă și interesantă la mers”. „Ema avea șoimi în privire”, iar „Din privirea ce o înălța către el, Victor realiză că șoimii din privirile fetei bătură din aripi cu gânduri războinice: <Noi doi avem un secret, dragul meu! Cuvintele trebuie să rămână doar cristale în cuptorul de ardere al inimii>”. Aceste cuvinte nerostite anticipau înfiriparea unei iubiri la prima vedere, scânteia aprinsă multiplicându-se rapid într-un stol de fluturi în zbor spre inimile amândurora. Nu s-ar putea explica altfel faptul că Victor, atunci „Când își ridica mâna de pe foile pe care scria și-și ațintea ochii în tavan, fantoma Emei îi revenea din nou în minte”, confirmare a faptului că era „prins în insectarul inimii” enigmaticei Ema.
Autorul schimbă scena acțiunii într-un loc mirific din natură, într-un „Răsărit de soare, pe baltă”.  Literații, artiștii... cu o viață oarecum boemă organizau ieșiri la vânătoare, în tabere de creație... Reîntâlnind-o aici pe Ema, îi conturează în minte, doar pentru el, un portret care ar stârni invidia celor mai buni pictori și scriitori la un loc: „Arăta proaspătă, tânără și foarte frumoasă, cu părul în bucle, trupul mlădiu, feciorelnic și ochii răpitori ca ai șoimului.” Un adevărat chip serafic. Descrierea minuțioasă și eclactantă a Emei și a surorii acesteia, Iulia ne duce cu gândul la poveștile Șeherezadei din „O mie și una de nopți”.
Nici descrierile de natură specifice zonei nu sunt mai prejos. Tudor Cicu este un colorist strălucit care pictează prin cuvinte peisaje mirifice, naturi moarte și tablouri remarcabile. Mânuiește cu măiestrie o limbă clară, caldă, bogată și proaspătă într-un stil riguros, sugestiv și evocator. Trecerea de la un tablou la altul, expresivitatea descrierilor, aplicarea tușelor cu rigoare de maestru nu fac altceva decât să atragă atenția asupra unei game variate de nuanțe și tonuri cromatice și stilistice.
Tudor Cicu a plasat o parte din acțiunea romanului în pădurea de mesteceni, poate inspirat de titlul romanului personajului său, Victor - „Mesteceni în ploaie”. Așadar, în următoarele capitole, autorul buzoian ne învită la o plimbare printre „Mesteceni și iubiri aproape de infern”, „Gânduri încurcate printre mesteceni”, „Umbra ei printre mesteceni”. Această alegere este deosebit de inspirată și datorită semnificației și simbolurilor acestui copac. Mesteacănul este un arbore sacru, un stâlp cosmic care reprezintă axa lumii, este simbol al primăverii, al fetelor tinere și al spiritelor protectoare și, se pare că spune și cele mai multe povești. Eroinele narațiunii sale sunt fete tinere care iubesc și, chiar și atunci când dragostea lor este în impas, ele sunt optimiste, pline de speranța că va veni și ziua când la nunta lor se vor aprinde torțe nupțiale din ramuri de mesteceni pentru a le aduce fericire. Cu siguranță, și în  inima personajelor din roman sălășluiau asemenea dorințe.
Scriitor cu antecedente narative de o mare acuratețe stilistică, așa cum am spus mai înainte, T. Cicu plasează acțiunea în mai multe planuri descriptive și epice cu divagații lirice. Sentimentul de naturalețe este nuanțat în funcție de temperatura afectivă și rezonanța evenimentului ori împrejurărilor evocate. O împletire armonică a narațiunii intermitente, cu crâmpeie epice și fâșii cromatice, scene de roman îmbinate cu scene din viață, trăiri de altădată cu trăiri prezente, simțiri interioare și simțiri mărturisite (asemenea trăirilor eroilor lui Shaskepeare), însă nimic nu-i zgomotos, nimic insipid. Astfel, prin harul său de povestitor, dovedește o mobilitate suplă a observației stărilor personajelor. În discursul epic abordează un mod curat de exprimare, folosește un lexic bogat, știe să privească cu tandrețe înapoi, dar și înainte și să intervină analitic în chestiuni ce țin de viața sentimentală a eroilor săi. Totodată, Tudor Cicu este un priceput autor de mozaic epic, însă romanul are fără tăgadă o structură coerentă, abil ordonată. Un univers compact, unitar, cu o materie narativă diversă este pigmentat și cu note de biografism al personajelor. Radiografierea stărilor de spirit, a căutărilor lăuntrice, a dorinței de identificare a căilor benefice de a fi urmate este o modalitate de investigare întru dezlegarea enigmelor. Deși personajele se află uneori în conjuncturi obișnuite, autorul evită delicat banalul, însă trăirile și ceea ce transmit depășesc această sferă, se înalță.
Cartea este o poveste într-o poveste, un roman în roman și printr-o coincidență deloc întâmplătoare, eroinele principale ale romanelor au același nume – Ema, cea care-l iubește pe jurnalistul Vladimir Dinulescu și Ema, cea care trăiește o emoționantă poveste de dragoste cu jurnalistul şi scriitorul Victor Sidoriu. Naratorul posedă calitatea rară, rafinată artistic de a controla în același timp memoria afectivă ce produce o comprimare temporală - trecutul se suprapune și se întrepătrunde cu prezentul și prezentul cu viitorul - formule moderne, frecvente îndeosebi în proza postbelică nord-americană.
Scriitorului onest și înțelept, care-și revarsă existența prin întâmplări modeste, firești,  nu-i lipsește nici apetitul pentru senzațional prin descifrarea motivațiilor intime și revelarea resorturilor interioare ale conduitei sociale și morale. Plăcute sunt și paginile de evocare a unor întâmplări de tot felul, familie, amiciție, preocupări cotidiene ori ocazionale, până la observații psihologice asupra vieții. Autorul reușește să evite excesele de orice fel, găsind răspuns unor întrebări extrem de concrete. Nu merge până într-acolo încât să desfacă firul în patru, însă unde este cazul, apelează la amănunte, nu lipsite de importanță. Surprindem în carte suplețea unor intervenții analitice în chestiuni ce țin de viața sentimentală a unor personaje, dar nu într-o manieră frustrantă, vulgară, ci sunt aspecte tăinuitoare care sporesc atenția și interesul cititorului. Fiind un bun psiholog indentifică trăsături mai puțin vizibile, fără manifestări flagrante, pătrunde și conturează procese interioare cărora le cad pradă personajele, știe să interpreteze gesturile, cuvintele și ceea ce spun și ceea ce nu spun acestea. Se concentrează asupra unor gesturi în care deslușește limpezimi desăvârșite ale atitudinii și comportamentului eroilor. Descoperă că până și „Dumnezeu este misterios”.
Autorul a așezat în decorul unor povești de dragoste o temă epică mai complexă în care planul erotic să funcționeze ca un detonator, înviorător al acțiunii. Poveștile de dragoste cu tot tacâmul lor de situații și atribute formale au aspecte revelatoare de aventuri episodice, cu unde subtile de pasiuni și dureri.
Viața scriitorului Victor Sidoriu, se desfășoară în planuri concentrice până la un moment dat, după care acțiunea virează spre o epică de război. Trimis corespondent de război este rănit și, parcă acest lucru nu ar fi fost de ajuns, Ema află din ziar că „Guri rele aruncase <pe piață> ipoteza că Victor Sidoriu se hotărâse să trădeze armata română, că fusese văzut în tabăra germană și întreaga capitală vorbea deschis și lămurit despre pricinile înfrângerii din primele zile ale bătăliei de la Oarba de Mureș.” Prin urmare, se afla într-o situație extrem de complicată, fiind considerat spion şi trădător.
Simțind că se sufocă la aflarea veștii, Ema se decide să meargă în audiență la distinsul profesor doctor Mihai Bagdasar, de la Spitalul Militar București, care o ajută să plece ca asistent voluntar la Spitalul Militar din Oradea, unde era internat Victor. Dragostea ei este ingredientul miraculos prin care îi salvează viața, pentru că: „Dragostea e cel mai mare leac. Cât timp omul primește iubirea are și speranță. E viu. Nu scrie în Biblie că nici apele cele mari nu pot stinge dragostea, căci dragoastea e mai tare și va învinge și moartea?” Odată însănătoșit, tot Ema, în chip de salvator desăvârșit, ajutată de preotul Elisei „cel care slujea în mica bisericuță de lângă incinta spitalului și care venea deseori la căpătâiul bolnavilor ca să le aline suferința și să le dea binecuvântarea” îi pregătește terenul să fugă din țară, pentru a nu fi condamnat la moarte de Curtea Marțială.
„Cu mâinile pline de iubire ” și cu „un snop de vise”, La „Ieșirea din poveste (epilog)”, la capătul călătoriei, cele două personaje nutresc speranța unei schimbări majore în viața lor, în sensul eliberării și abolirii însingurării și întristării, însă intervine neprăvăzutul, cei doi se pierd unul de altul. Opțiunile lor nu sunt confirmate de viață și sunt puși în fața unei acceptări tacite a destinului: „În urma lor se iscase furtuna. Nori cenușii se îmbulziseră pe cer. Nu prevesteau nimic bun”. Dacă la începutul romanului, Victor este optimist: „Să presupunem că voi mai apuca să traversez și războiul ăsta și să o mai duc așa încă cincisprezece-douăzeci de ani...” conturându-și planuri de viitor, în final ajunge la concluzia că: „Viața e ca un fum de amăgiri...”. Să ne amintim de afirmația filosoful stoic roman în volumul „Liniște, vă rog”, „Cele ce ne par înălțimi, sunt prăpăstii”.
Scriitorul, dublat de poet și eseist dovedește cu prisosință harul creativ, situându-se la loc de cinste în proza literară contemporană. Se observă limpede poetica prozei, abundența figurilor de stil, remarcabile descrieri de natură, creionări de portrete umane, abordări în manieră filosofică și cu esență spirituală.  Acest lucru dovedește iscusința de a îmbina perfect observația subtilă cu narațiunea descriptivă, jurnalistică, spre a satisface în egală măsură gustul intelectualului rasat și gustul comun.



duminică, 5 aprilie 2020

În ploaia de-afară




În ploaia de-afară

Și mă tot mir cum, prin ploaie de-odată
Toți salcâmii uzi ți se-ntind la geam
Cum vântul ștrengar ca pe nori de vată,
Visele de plumb surpă de pe ram.

Glasul tău șoptit dintre lungi perdele
Piere lin sub cer ca un fulg pe horn
Cu o noimă cred îmi urlă din stele
Ca lupii-n nămeți, dorul dintr-un corn.

Să am doar un bici ce norii tot mână;
Chiar vorbe-n răspăr prin zloată și vânt,
Iar ploaia-n oraș și-o lună să țină –
O oră îți cer... o oră-i prea mult?

Și-n ploaie să strig, cât ești de frumoasă!
Ori poate tresari când scriu acest vers;
Basmul cât a fost, urme încă lasă
Chiar de-a rătăcit calea lui în mers.




joi, 2 aprilie 2020

O carte (despre ea câteva cuvinte)


Tudor Cicu (și cartea sa)
Don Quijote pleacă la război

  Prin această ultimă apariție editorială Tudor Cicu confirmă că este un foarte bun autor de proză scurtă. Îi vine ca o mănușă. Spre deosebire de roman, unde esența narativă se diluează, aici Tudor Cicu își dezvoltă abilitatea de a surprinde aspectele cele mai relevante ale vieții.
 Trecând peste nostalgia omniprezentă a spațiului dobrogean, spațiul care i-a marcat copilăria, condeiul său te poate arunca fără efort într-un univers pasional oriental, „Nunta”, „Mehmet Deliu”, sau într-unul impregnat cu miresmele pure ale poeziei, „Mânzul”, „Iubita omului de zăpadă”.
   O proză de calitate te determină să o parcurgi cu sufletul la gură, de la început până la sfârșit, și așa sunt cele din acest volum. Aș fi putut să devoalez în câteva cuvinte fiecare povestire, dar aș fi comis o impietate. Este datoria dumneavoastră, a cititorilor să le descoperiți. În eseul „Don Quijote pleacă la război” nu ideile sunt importante, ci discursul în sine, volubilitatea nativă a autorului. Dacă reușiți să o procurați, citiți cartea! Merită.

                                         Dan Simionescu (în revista HELIS nr. 200 din ian-febr-martie/2020)

luni, 30 martie 2020

despre steaua care n-a ajuns




despre steaua care n-a ajuns

am deschis fereastra
și i-am zis sufletului: a sosit timpul!
iată, casa goală
visele mele risipite prin lume ca furnicile.
am privit cerul înstelat ca o linie lungă a vieții
și chiar dincolo
până la capătul de unde viața pe neașteptate
ca un glonț a țâșnit din acea beznă.
sufletul a înțeles și a pornit ca un ecou
i se auzeau copitele scăpărând pe cer
așa cum se va fi rostogolit și cu mii de ani în urmă.
am deschis ușa și i-am zis inimii:
Dumnezeu s-ar fi hotărât să te pună la încercare
nu mai ești focul la care să-mi încălzesc fericirea, du-te!
dacă nu mergi pe drumul cel bun
o a doua șansă nu mai există
și nimeni nu se va mai întoarce aici
când se vor opri ca limbile ceasului, toate.
stau cu trupul pe prag
nici n-am văzut când s-a oprit timpul;
îmi pun o mână la ochi și totul, în urmă, e ca o poveste
despre steaua care n-a ajuns
să mi te smulgă din inimă
și ea a înțeles
că vine un timp când
fiecare rămâne singur cu Dumnezeu
ca într-o încleștare cu stihiile mării
legat cu inima, cu sufletul și trupul lui
de cel de pe urmă vis...
și asta să fie farsa vieții.

miercuri, 18 martie 2020

CARTEA DIN BIBLIOTECĂ


1.       „Omul dintre două lumi” de Diana Dobrița Bîlea

      Cu acest roman din sfera realismului magic și al poemului basmic (ed.Ex Ponto, 2017), autoarea face să tresalte de bucurie inima cititorului fiindcă, iată, lumea basmului e la ea acasă în acest roman. Această carte reprezintă, în complexitatea plăsmuirlor sale, o explorare imaginară în spaţiul nebănuit al magiei, al conviețuirii dintre oamenii aflați la granița dintre două lumi, într-un sătuc situat la Dunăre. Și a putut încăpea în ea atâtea istorii, profeții și viață, tradiții, superstiții, credințe și obiceiuri străvechi. Este și un roman al magiei unor trăiri, de la primii fiori ai dragostei între doi tineri, de la nașterea omului și până la moartea sa, dar și al fascinației vieții aşa cum este aceasta astăzi, iar descrierile cele mai realiste se împletesc cu elemente fantastice și onirice, cu motive din mituri și din basme și explorează, din prima clipă a întâlnirii dintre un el (perspectivă ireală) și o ea (ființă pământeană) până la ultimul moment al regăsirii, spațiul basmului popular de la noi. Romanul este o alegorie a două conștiințe ce ajung să conviețuiască, ba chiar să se împletească, fără a da impresia că cele două suflete bântuie prin lumi diferite, dar care nu îşi pot depăşi condiția de a ieși din tărâmul binelui și al răului. Evenimentele ce se vor derula cititorului prezintă viața studentei Ileana, acțiunile sale îndrăznețe pe tărâmul mirific al Dunării („cu poveștile ei cu tot”), temperate de prudența prietenei Luana, într-o aglomerare a detaliilor şi a patimilor: iubire, ură, violență, delir, sete de cunoaştere. Realitatea și fantasticul coexistă într-o societate umană cu credințe obișnuite, dar autoarea conduce firesc firul epic al poveștii de dragoste între Ileana (studenta de la medicină) și Călin, „om doar pe jumătate”, într-o poveste petrecută la granița dintre cele două lumi intangibile. O frescă a unei lumi de basm.

2.       „Terapia ploii de chihlimbar” de Mihaela Roxana Boboc

     Cartea (ed. Mitteleuropa/2019) – e un fel de eksoteros poetic, ori acel tărâm unde a dispărut graniţa dintre scriere şi trăire, mai exact, un fel de dincolo de limitele gândite. „Fericirea are gust de poezie” – spune– și odată cu ea intrăm în poezia spectacol (cu un proces de umbre ce se furișează în alte umbre și acelea în cine știe ce întuneric îndepărtat), ca în clarobscurul rembrandtian. În tabloul acestor viscoliri ale poeziei sunt tot atâtea rostogoliri și tot atâtea victorii ale celei care „țese ani în șir această pânză fragilă” prin cuvinte. „Poezia, această femeie plângând la fântâna lui Iacob,/cu ochii negri de dor,/nu va mai înseta/nici nu va mai cere mângâieri” („Scrie-mi măcar un rând”) – e miracolul descoperit la hotarul dintre lumea văzută prin porțile irealității sau chiar cheia participării ei la ceremonialul unui suflet care ni se confesează în „prima noapte cu cerurile deschise...(și)  în jur se simte mirosul ploii...”. Pentru că, doar „noaptea ploile se cuibăresc în unghiul ferestrei/orice aș privi se întoarce ca-ntr-o oglindă spre mine/pânza și pictorul, poetul și poezia/doar îmbrățișările se ascund după mâinele iluzoriu” (Două orfeline). Ori, dragostea e „pânza aceea fragilă” la care își „țese” poemele? „Dacă aș stinge luminile în orașul meu ar rămâne crângul și/mâinile îndrăgostiților prinse în părul iubirii/e noapte cu lună, noapte cu prunc născut în mine/îmi așezi în sertarul minții manuscrise pe care le voi uita până/în ziua/când se vor scrie singure” (Cum aș putea să flămânzesc?”). Volumul e alcătuit din două părți. Primul ciclu: „Mamă, pune pelerina pe umerii de brumă” este dedicat mamei (tablou întrețesut și cu imaginea tatălui plecat la ceruri). Al doilea: „Spre duminica lăuntrică” este cel al căutărilor ei labirintice, totul într-o notă de meditație, de contemplare și melancolie, pendulând în imagini inedite care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare, determinate de efuzi­unea stării.

3        „Zbateri facile, strădanii futile” de Dumitru Augustin Doman

     O carte cu 49 de schițe/povestiri, multe dintre ele cu un deznodământ neașteptat și gustat de cititor prin poanta finală și o alunecare subtilă spre comic și exasperare, adică în situații de-a dreptul comice pentru cititor. Învestit cu funcțiile comicului denunțător, autorul ne oferă plăcerea de a ne teleporta în stradă, în piață, la cafenea, la tribunal, printre șpăgari, ospătărițe, polițiști, clanuri de țigani, profitori de ocazie, popi hrăpăreți, politicieni aroganți, familiști încornorați și dispune de ușurința prezentare (nelipsindu-i armele umorului, ironiei, sarcasmul biciuitor și satirei) a fenomenelor comice din societatea actuală. Între a înfiera personajele (comicul de caractere) și a le prezenta în goliciunea lor la evenimentele din viața reală (comicul de situație), râdem în ambele prilejuri, dar în primul rând pentru a pedepsi. Câte moduri de a stârni umorul în această carte! Umorul de situație, vezi schițele: ”Ilie face coteț pentru porci”; „O sută de lei”. Umorul de limbaj: „Porcăiala generală”, „Texticolul lui Hitler”. Umorul rezultat din calamburul situației: „Eternitate”, „Ministru de interne, marți în zori”. Umorul și ironia unui anumit stil de scriere: „Poeta cu însoțitor”, „Romantism târziu și facil”. Evoluând spre povestirea de factură satirică, îi recunoaștem o atitudine față de realitate și un discernământ, uneori de nuanță caragialescă: „„E limpede, de la mielul negru cu șase picioare ni se trag toate. Are dreptate baba știrbă: e semn de sus, vine sfârșitul lumii”. Nu lipsesc din volum prozele cu trimiteri moralizatoare, de altfel modulații ale unei anume îndemânări ale autorului de a construi pe un fond epic atmosfera dominatoare a lumii banului. Nu ai cum să nu-i descoperi autorului acel simț mereu întreținut al spiritului de observație, a virtuților de pamfletar și, deopotrivă, de fin umorist. Proza sa este o radiografie dură a unei societăți conturată discret în corpul narațiunii cu accent satiric: „Romănia e o țară inventată de nenea Iancu Caragiale la o halbă de bere și-o tacla!”

4        „Prin subteranele dostoievskiene” de Ion Fercu

     O carte (573 pag) de vastă întindere documentară și analiză (încadrată la „eseu enciclopedic”), despre fenomenologia universului dostoievskian și armonia universală a romanelor lui Dostoievski în literatura rusă și a lumii. O monografie de cercetător prin viața „oamenilor din subterană” - eroii din cărțile lui Dostoievski. „Totul se transformă în eseistica ferculesciană, în simboluri, în tâlcuri, în semnificații deschise” – scria Petre Isachi într-un comentariu. Ion Fercu, în această carte erudită, pune dinaintea cititorului rodul admirației sale pentru complexitatea și adâncimea sufletului omului simplu din popor, ridicate de Marele Rus la rang de valoare și adevăr. Acest labirint al căutărilor de eseist ale scriitorului Ion Fercu, constitue, în fapt, calea de ieșire în LUME cu „obsesia” Dostoievski. Cartea are opt părți de studiu amănunțit: „Zvârcolirile destinului”, „Dostoievski, psihologul-filosof”, „Nuanțele strigătului”, „Interferențe și prăpăstii I și II”, „Agora: coridă, angoasă și furtuni”, Neliniști esențiale: Euterpe, Apollo, Afrodita/Eros, Thalia” și „Ecouri dostoievskiene în revista Gândirea”. Cititorul e purtat prin viața (ca o poveste de dragoste) a autorului rus, apoi condamnarea la moarte, urmează ocna, lecturile preferate, parabolele dostostoievskiene, unde nimic nu este mai fantastic decât realul, dar unde lumea scriitorului era de fapt... infernul. Un infern al unei societăți ruse, în care marele Rus a avut îndrăzneala de a se măsura cu Dumnezeu. Admirația lui Ion Fercu pentru eroii „cugetători cu fibră de filosof”, pentru concepția de libertate a personajelor, ori credința Marelui Rus în mântuirea întru frunos și sublim, este nețărmurită. Cu această carte-eseu, Ion Fercu a urcat o Golgotă a scrierii sale, un bun prilej de a demonstra că Dostoievski, acest mare creator de lumi posibile, este și va rămâne scriitorul tuturor.

luni, 16 martie 2020

Cronică la o carte *




Cutia cu amintiri


Pe fundalul unei povești de amor, Tudor Cicu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, autor de poezie și proză, reliefează soarta scriitorului raportată la cea a cititorului și, mai ales, supunerea la judecata de apoi, în fața lui Dumnezeu. Astfel, îl face responsabil pe scriitor de toată tragi-comedia umană, de racile și violență, de torturi și obscenități. Se pare că orice scriitor este trecut prin iad pentru a vedea unde a adus omenirea prin operele lui, iar apoi, la judecata cea mare unde va da socoteală pentru tot ceea ce a îndrăznit să tipărească pe hârtie, un alt martiriu, cel al pădurilor: -Și văzând scriitorul că în grădina aceea nu era cum se aștepta, după tot ceea ce credea că făcuse el bun  pe pământ, după ce scrisese atâtea cărți, s-a supărat ăe înger: “Bine, bine!Mă ațșteptam să mă duci în locuri cu lumin ă și verdeață, cu livezi înflorite și curcubeie pe boltă, dar tu m-ai dus în locuri necunoscute, unde văd numai prăpăstii sau năluci hlizindu-se pe toate gardurile și în toate țepușele, pârjol și nenorocire la tot pasul. Iadul ăsta îl merit eu, pentru cât am trudit pentru oameni?Vreau să mă duci în fața Domnului, ca să mă plâng!”
Personajul principal, Vlad Mateescu, arheolog, fost coleg de facultate cu Ahileas Sugakis, este invitat de acesta să-și petreacă o vacanță de o lună în orășelul Platamonas din Grecia, în casa de la malul mării, în timp ce el pleacă în Turcia într-o delegație de serviciu, toată luna iunie.
Povestea propusă de autor se țese în jurul unei tinere pe numele Iriana care pare că-și așteaptă cu obstinație iubitul, adică pe așa-numitul Nikos. O poveste de dragoste, ai zice de la începutul lecturii, numai că firul Ariadnei este suficient de încurcat încât să te țină în suspans până să ajungi să ai satisfacția deslușirii finale a faptelor. Fata suferă o depresie după plecarea subită și fără explicații a lui Nikos. Astfel că obișnuiește zilnic să se așeze pe o bancă, pe chei, cu ochii în zare, nemișcată, într-o perpetuă așteptare.
Vlad devine preocupat de aflarea poveștii și chiar dorește să scrie o carte privind relația Irianei cu Nikos.
Limbajul folosit de autor este cursiv, presărat cu cuvinte grecești și sintagme aforistice, unele dintre ele preluate din biblie. Merge pe latura povestirii în care dialogul este bine strunit, cu replici scurte și lucide, urmărind un fir logic chiar și atunci când autorul imbrică planurile.
Sunt de remarcat povestea scriitorului, întâmplarea muzicianului Franz List, pățania din podul depozitului de cărbuni unde își aveau sălaș porumbeii de prin împrejurimile cartierului, întâmplarea de la malul mării când a căzut în gol și și-a pierdut cunoștința, întoarcerea în copilărie când alerga după pescăruși pe plajă sau amintirea mamei cu care se ducea la cimitir la mormântul bunicii să smulgă buruienile etc.
Pe Vlad îl preocupă să scrie un eseu despre un talisman... Unul identic cu cel din cutia de amintiri a Irianei, povestea unui talisman cu jumătatea aceea de drahmă.
În romanul lui Tudor Cicu nu lipsesc metaforele, tonusul liric este experimentat atât în felul în care tratează subiectul, cât și în modalitățule stilistice de abordare. Limbajul său nu e rigid, are o flexibitate care îi conferă armonie. În plus, dialogurile și monologurile, suspansurile pe alocuri au o vioiuciune care antrenează, ademenește cititorul. Firul poveștii este luminat de paragrafe explicite din natură  care reliefează cadrul desfășurării diverselor acțiuni: vânzoleala unor păsări ce trăgeau după ele cerul în jos.
Se simte proveniența autorului din zona mării prin redarea locurilor și a expresiilor de factură marinărească.
În paralel cu povestea reală incluzându-l pe Vlad și pe cei cu care se vizitează ori apar disparat pentru a întregi epicul, se desfășoară în planul scrisului relația dintre Iriana, cea care cântă la pian și Nikos, băiatul care pictează. Foarte limpede expuse cele două planuri, fără sincope curg unul din altul, cum de exemplu este starea interioară a autorului, respectiv Vlad, când contemplă tabloul cu fata de la debarcader care se apleacă exagerat peste balustradă ca să ia apă în mână și imediat prezentarea dialogului dintre fată și tânărul pictor, aducând în prim-plan povestea dintre Iriana și Nikos. Asistăm, practic, la derularea filmică a faptelor și totodată a subiectului cărții pe care Vlad o scrie în timpul sejurului său în Grecia.
Folosirea unor vocabule ori expresii grecești conferă un ambient exotic și curios. Sub pretextul efectuării săpăturilor arheologice din Turcia, unde se afla prietenul său Ahikeas, autorul jonglează cu repere mitologice și trecutul istoric pomenind pe Aganemnon, regele din Micena, cel plecat să-i dea lui Menelau (soțul Elenei) o mână de ajutor în războiul de zece ani din Troia.
Tudor Cicu face scurte dar vizuale descrieri peisagistice, jonglează cu itinerariile geografice și ne poartă arheologic și mitic prin istoria locurilor grecești ca fir de derulare a romanului de față. Uneori, autorul evidențiază proaste obiceiuri, vicii și tare care persistă de demult și de care nu an scăpat nici în zilele noastre. Proverbe, aforisme întâlnim pe alocuri ca dovezi ale celor afirmate în roman, ca un accent pus pe o pildă auzită din străbuni ori citită prin cărți: În timp ce Vanghelis îngenunchease îăn fața eroului și se ruga, mi-au venit în minte versurile lui Coșbuc despre moartea lui Gelu: “Pierdut-a și oaste și țară,/ E noapte-n văzduhuri: și rară/ E zbaterea apei, când valul/ Atinge cu aripe-i malul-/ Iar Gelu, prin noapte, stand singur,/ Vorbește cu calul...”.
Acele pasaje scrise cu italic sunt gândurile lui Vlad pe care le transcria pe hârtie pentru romanul său. Autorul stăruiește, istoric vorbind, pe o paralelă între Gelu Menumorut din poezia coșbuciană și Ulisse, omagiind astfel mari personalități, neîntrecuți eroi ai istoriei despre care îi povestea bunicul și pe seama cărora s-au scris legende, mituri, epopei, balade.
Un alt plan al acțiunii este cel al războiului sub incidența căruia Iriana rămâne orfană, este dusă la orfelinat de un soldat care o găsește în brațele unei femei moarte sub dărâmături în urma raidurilor aeriene. Acest plan este prezentat în romanul pe care îl scrie Vlad în urma cercetărilor făcute câtă vreme se află în concediu, în Grecia.  În acest plane se derulează o altă poveste, cea a Brenei și a celor doi copii, Georgios și Iriana, precum și a soțului acesteia, Kostantinos, despre care se spunea că umblă cu lucruri asunse. Povestea acestora este spusă de Zetola, cea care a sfătuit-o pe Brena să se ascundă pentru a nu fi prinsă de tovarășii bărbatului ei, însă nici aceasta nu dezvăluise cine știe ce din taina care o izolase definitiv pe Iriana de ai săi. Talismanul fetei însă avea să o determine pe Zetola să spună tot ce știa, astfel că Vlad avea să continue romanul dedicat Irianei.
Interesantă este căutarea adevărului și perseverența personajului principal, Vlad, în a afla detalii despre Iriana și despre toate legăturile ei, încât romanul pe care îl scrie să fie veridic și atractiv.
Trecerea din plan real în plan imaginar se face prin îmbarcarea în și dincolo de vis. Onirismul este bine poziționat în roman ca modalitate de asamblare a scenelor asigurând un curs lin al poveștii fără tăieri ori inserări bruște. Desigur, autorul insistă pe stări emoționale pe care le atribuie personajului principal atât în calitate de turist cât și în calitate de scriitor, ambele situații permițându-i munca de cercetare, aflare a detaliilor necesare pentru construirea romanului său.
Foarte bun povestitor, autorul aduce în prim-plan o pildă a schimbării nevoite – acesta este adeptul pildelor și ele apar deseori în roman- despre o păpușă furată care dispare în lume, fetița plânge după ea, dar un bătrân înțelept găsește o modalitate de a o face să înțeleagă sensul dispariției în lume a păpășii favourite scriindu-i tot felul de bilete, în numele păpușii, cum că e bine și se că se va întoarce, iar într-o zi, când epuizează toate scenariile, îi aduce o altă păpusă împreună cu un bilețel în care scrie că de atâta preumblat prin lume, ea, păpușa, s-a schimbat vizibil. Pilda este că fiecare om se schimbă de-a lungul vieții datorită a ceea ce se petrece în viața lui.
Nu se poate trece cu vederea nici faptul că Vlad se îndrăgostește de Iriana, în periplul acesta de căutare a lui Nikos și aflării traseului vieții Irianei.
Finalul romanului deslușește întâmplarea și pune cap la cap fiecare element de puzzle din jocul propus inițial. Dovezile sunt chiar persoanele din viața Irianei, fotografiile din copilărie.
Un roman captivant. Un roman care are acțiune, te ține în suspans, atractiv prin vocabularul exotic inserat pe alocuri.
O necunoscută care se devoalează!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 15 martie 2020

*(Necunoscuta de Tudor Cicu/ EditGraph, Buzău, 2019)