Fata cu ochii de lună (comentariu la romanul Dianei Dobrița Bîlea)

 

Tehnica plăsmuirii pe tărâmul creației   *  

 

      Având exemple ilustre în lumea realismului magic (Gabriel Garcia Marquez, Mircea Eliade ș.a.) scriitoarea Diana Dobrița Bîlea e acel magician care știe să facă realitatea și fantasticul să fuzioneze, iar  inserturi de acest tip în narațiunea ei îşi trag seva, pe de-o parte, din mitologia satului românesc din zona mirifică a Dunării, pe de altă parte, din lumea miturilor universale în care tehnica plăsmuirii nu e decât tehnica de a controla întâmplarea. După acel roman psihologic pe care l-a dat în 2017 „Omul dintre două lumi” și romanul basmic din 2019 „Fântână în cer”, iată un nou roman psihologic cu trimiteri către orizonturi mitice: „Fata cu ochii de lună” (ed. Junimea, 2023), în care autoarea reușește să rezume aceste nuanțe prin două mituri caracteristice; mitul lui Pygmalion pe de o parte și acela al lui Wu-tao-tse pe de alta, în așa fel încât detaliile epice să ne împingă în a plonja, analizând textul, când într-o direcție, când în alta. În cazul lui Pygmalion și Galateei, opera devenise om, iar în cazul pildei filozofului chinez, după ce pictorul din povestea aacestuia zugrăvise un peisaj pe un perete și intrase în pictură, dispărând odată cu ea, omul a devenit operă. În timpul lecturii acestui minuțios și documentat roman gândul mă ducea și către un cunoscut basm românesc despre mitul readucerii la viață din drumul sortit morții, din narațiunea romanului Două morți și-o înviere de Dan Elias, dar și la revelația artistului de geniu, că nu tot ceea ce se vede în natură se percepe doar cu ajutorul văzului. Într-un anumit sens, în cartea aceasta „Fata cu ochii de lună” a fost vorba despre ceva care nu există, dar ne putem imagina cu ușurință o lume situată între posibil și realitate prin care uneori poți călători și alteori, în sfîrșit, poți locui (în sensul de a trăi povestea). Te integrezi în poveste abia atunci când, ca și Oedip dinaintea Sfinxului, adulmeci taina din această poveste. Adică, spre împlinirea prevestirii plopului negru și scorburos, neînțeleasă atunci când o rostise nici măcar de „domnișoara Wind Rose”: „El o să te iubească abia după ce va muri și va învia”, frază ce are morala unei parabole biblice. Parabola celui care, călcând cu moartea pe moarte a dat viață.

     În acest roman accentul cade pe construcția personajului central și evoluția lui din punct de vedere mental și sufletesc. Talentul autoarei, axat cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei Umane, de a pune ideile în pagină (cu alte cuvinte: simțul ei epic) este remarcabil. Iar complexele personajelor centrale (pictorul Augustin Manu și fata sălbatică Roza Ventura), puse în lumină de psihanaliză și enunțate cândva de Freud, au pătruns în conștiința autoarei într-un discurs provocator pentru percepția cititorului, devenind elemente epice determinante ce vor justifica, în final, acțiunea personajelor. Această dominantă a scriiturii reliefează o imagistică a Sinelui și vine să fixeze, în mintea cititorului, un personaj care trăiește într-un scenariu psihanalitic, în care fraza „mor ca să trăiesc, pentru că eu sunt opera mea” îl va urmări pe eroul romanului până la capătul vieții și nici un sacrificiu de sine nu te înalță, deasupra semenilor tăi, „ca biruința unui artist care își iubește lumea”. Construcția romanului ne amintește de acea contopire a planurilor pe linia sondării intime de tip proustian cu o mare capacitate de sincronizare între romanul modern psihologic şi romanul epic de acțiune. În fapt, în timbru pregnant autoreflexiv, autoarea aspiră spre o contopire a contrariilor în rostirea intimă, vădind o grijă aproape pedantă pentru o competiție browniană a lumii întrebărilor hamletiene despre oferta destinului. Iar demonstrația pe care ne-o propune autoarea, creionând povestea unui destin nemilos cu soarta eroilor ei, ne arată că întotdeauna există suferință, după cum există și teorii ale unei vieți, dirijate de Cel-de-Sus, și dincolo de om. Și aici lucrează „fericit” și imaginația autoarei. Pictorul Augustin Manu trăiește o adevărată poveste de dragoste cu fata sălbatică ieșită în cale pe malurile Dunării. Dar un accident provocat de o avalanșă de zăpadă, la schi, îi va schimba total viața. Rămas fără membrele superioare și orb pentru totdeauna, pictorului nu-i rămâne decât să fie „un văzător cu sufletul”; și de aici vor începe întrebările care îl vor urmări și pe cititor, din spațiul analitic al percepției narațiunii, în spațiul unui spirit analogic întărit de imaginația autoarei. Se găsește Augustin Manu în situația „unuia care face umbră pământului degeaba?”, sau trauma de după accident devine sursa inspirației pentru creația sa, destinată a fi nemuritoare prin sculptura pe care o va da sub numele „Domnișoara Wind Rose”? Cele unsprezece luni petrecute printre șamanii din Peru îi vor oferi experiențe nebănuite în a-și echilibra revelația interioară, contribuind la desăvârșirea creației sale: sculptura în lemn a fetei sălbatice „domnișoara Wind Rose”. În discuțiile cu mentorul șaman Alejandro, în mintea pictorului capătă contur,acum, cam ceea ce îi lipsește ca sculptura de acasă să ajungă la perfecțiune. La despărțirea de șaman, vorbele acestuia îi vor desluși perspectiva că ceea ce vedem cu ochii minții, trecut mai întâi prin inimă, este mult mai cuprinzător decât ceea ce privim: „drumul tău nu e complet până când nu vei deveni vindecător tu însuți”. De aici, până la a-și dona inima, prin „sinuciderea asistată” și prelevarea de organe, unuia care să-i definitiveze opera, nu-i decât un pas. Dar în planul lui Dumnezeu nu intrase un artist, ci Felician, un băiat simplu. Totuși, opera este dusă de pictorul Petre până la capăt, iar revelația lui Felician asupra culorilor care vordesăvârși frumusețea sculpturii e determinantă. Finalul poveștii capătă o perspectivă nebănuită: sculptura e furată și ajunge sub numele de „Fata cu ochii de lună” la un japonez milionar, iar ecoul reintegrării operei în marile creații ale lumii va aduce uimiri aproape neverosimile. De aici încolo îi va rămâne și cititorului acea „cheie a lecturii” din care să afle deznodământul narațiunii care a lăsat o tensiune sufocantă la lectură, marcând din perspectivă psihanalitică finalitatea procesului de individuaţie, dar şi încadrarea romanului într-o tipologie psihologică. Iar cititorul, după lectura cărții, n-are decât să se întrebe: ce a fost real şi ce s-a întâmplat doar la nivelul visului, ori al imaginaţiei autoarei?  Va fi cititorul prins într-un labirint al elementelor reale şi fantastice la graniţa dintre a crede şi a nu crede? Noi credem că povestea Dianei Dobrița Bîlea va rămâne, și după lectură, să hrănească sufletul înfometat de taina care poate avea multe chipuri a poveștilor fără de care nu se poate trăi.

     Iar plonjarea confesivă de-a lungul poveștii, în tensiunea reflexiei la care e gândită nararea, îşi are drept coordonate carteziene, atât pe abcisă cât și pe ordonată: iubirea cu durerile ei, micile bucurii ale sufletului cu victoriile sale și temniţa împovărătoare a gândurilor cu viaţa provocatoare, trăirile şi pârjolul ei. O lectură atentă şi o analiză imanentistă a psihologiei eroului, păstrând prudenţa comparaţiilor cu personajul shakesperian lui „a fi sau a nu fi”, îi vor descoperi şi cititorului o lume construită pe plutiri sentimentale, indeterminări sufleteşti și multă documentare în pitorescul plin de înțelesuri al marelui „trup universal” care e viața. Fiindcă narațiunea de față sintetizează două perspective care, în mod obișnuit, sunt antagonice: perspectiva rațională asupra realității și aceea a acceptării supranaturalului ca normalitate. Un roman cu de toate. 

 

* cronica a apărut în revista ATENEU/ nr. 2 februarie 2025

Tudor Cicu

Cronica la cartea de poezie (azi Ramona Muller)

 

Cealaltă ființă în căutarea identității *

 

      Fire aventuroasă, dornică de a străbate lumea din perspectiva de a evada unei gândiri captive în care cineva parcă ne-ar dori întemnițați (asemeni „unor păsări triste” izbindu-se de gratiile coliviei), Ramona Müller, în dorința de a relaționa cu „sinele din alter ego” („cealaltă ființă”), e convinsă că poezia trebuie să fie atemporală, neconjucturală, expresie a unei lumi magice reale, nu înfrumuseţată, să aibă puterea să fie percepută estetic de toate categoriile de cititori cu sensibilităţi sau gusturi critice diferite. Poemele din cartea sa „Cealaltă ființă a mea” (apărută la ed. Tracus Arte, 2023), îi transmit cititorului câte ceva din mărturia personală a unei ființe care a învățat să țipe în lăuntrul ei, iluminând drumul oamenilor liberi și flămânzi de a se hrăni prin cuvânt. Poezia Ramonei Müller, adusă din această carte de poeme sub lupa cititorului, pune mai întâi de toate cuvântul unei judecăți impuse din nevoia de a reproduce o realitate construită pe o formă de înțelegere și acceptare a visului. Întrebarea pe care și-ar pune-o cititorul nostru e dacă și femeile pun la inimă astfel de turbulențe ale ființării noastre, ori ele (meditația unui „alter ego”) îi împrumută, fără luptă, existența sau clipa fericită de-a relaționa cu ființa? De aceea remarcam, pe parcursul lecturii, că doar cei care n-au ajuns, prin lectură, la o experiență intensă și decisivă trăiesc viața la o tensiune care compromite nivelul meditației, nu și la poeta de față care a găsit un subterfugiu în poezie, pentru a justifica starea în care cade pradă unui joc al gândurilor: „oamenii sunt ca oglinzile/lângă unii te simți deprimat/și urât/lângă alții te vezi deștept/sau prost/iar lângă străinii ceilalți/ești atât de transaparent/încât nu știi ce să crezi/foarte rar însă/când oglinda se sparge/și te așezi lângă cineva/care are în mână/un ciob din vechea ta reflexie/te simți întreg” (ochiul străin).

      Socrate spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: cartea în care ți-ai pus gândurile este un produs al vremurilor trăite. Dacă nu înțelegi ceva din ce ți s-a întâmplat la un moment dat al vieții, asta nu înseamnă că încercând să explici asta în pagina de scris, acest dans între inducție și deducție nu te poate conduce la deslușirea misterelor, ori a unui înțeles din noianul de gânduri care ți s-au părut, la vremea lor, atât de complicat. „Întotdeauna visurile mi-au fost mai mari cu trei numere” – spune la un moment dat. Strigătul călăuzitor al poetei Ramona Müller se face simțit chiar din primul poem intitulat „fiecare este rege în lumea lui”. Redăm acest îndemn poetic: „ -și ție ți-e frică să scrii,/nu-i așa, hai recunoaște/că nu există poem de veci/pentru începători!”... (și ceva mai încolo) „fiecare este rege în lumea lui de nebuni/fiecare este poet în preaplinul cuvintelor sale/în rest cerul nu pare decât/o imensă pată de cerneală”. Realitatea unde presupunem că imersiunea autoarei i-ar oferi un fel de acces direct, este ea non-iluzorie, sau autentică? Ori ceea ce ni se pare „o realitate”, care permite o flexibilitate destul de mare, atunci când numim unele lucruri ca reale, este chiar o lume non-simulată și deci autentică? Spun asta pentru că de la Plutarh care se născuse în Cheroneea, undeva prin apropiere,  am reţinut că nu e rău să chemi, la ananghie, norocul în ajutor, dar nu-i de ajuns, fiindcă trebuie să mai dai şi din mâini, adică tocmai ce găsim în poemul „existențial”: „mă ridic din tranșeele zăpezilor/săpate de îngeri/ca să mai pot schița/această lume urbană/atât de reală/ este penița/ce mi se ospătează/din ziduri albe încremenite”.

      Există în Evanghelii o cugetare înțeleaptă care ne avertizează că, oricât de multe teritorii am cuceri, oricâte averi am face, dar și oricâtă știință am căpăta, aceste câștiguri nu înseamnă nimic dacă prețul pe care-l plătim este acela al pierderii sufletului. Poemul amplu „Mama Geea și Omul” ne pune sub priviri discursul tribun „pe vremea când lumea nu aparținea oamenilor”, pe care „bătrâna aborigenă Mukinga” i l-a povestit. Cruzimea imaginilor existenței este exprimată printr-o cruditate a limbajului, trimițând în absurd existența prin imagini zugrăvite la modul terifiant. Eroii epopeei, Anahi care „știa să dezlege/Umbra de Ispită/și se pricepea de minune/să lege leacul de rană”, precum și vânjosul Tadras (pe care pământul l-a obligat să picteze moartea pe pereții peșterilor), par a se ivi de pretutindeni (America, Africa, Australia, Alaska) de acolo de unde „în fața morții nici o poveste nu este la fel”. Avem redată, în versuri ca desprinse din Geneză, de poetă, acea viziune asupra vieții continentelor la începuturile formării lor. În acest poem până și „harpa cerului” pare acordată la povestea lor: „e timpul să rescriem/această poveste/îmi spune Mukinga/- nu te voi lăsa să te pierzi! îl aud șoptit pe Tadras/- rămâi cine ești! îi spune Anahi/- țipă, sunt alături de tine/până vei găsi ceea ce ai pierdut/voi țipa împreună cu tine!” Alternanța de tragic și exuberant, de lumini și de umbre, de alb și negru certifică solidaritatea poetei care descătușează privirilor noastre poemul vieții acelei lumi primordiale „cu toate femeile din mine/și din oglindă”. Aici, în acest poem, avem o exprimare simplă care trebuie să ajungă la cititor cu toate înțelesurile decriptate de noi. Citind astfel de gânduri ai putea crede că poezia ei, ca joc şi artificii, ne aminteşte de barocul cu substrat oniric al poeţilor nocturni reci-glaciali. Numai că poeta ştie că rostul gânditorului aplecat asupra cuvintelor este să întoarcă viaţa şi rosturile ei pe toate părţile.

      Între simplitatea alcătuirii versului pe inovația obligatorie, imaginația va trebui să suplinească golurile memoriei în urma lecturii, căci acel poet/poetă, fără imaginație nu poate transmite cititorului că și el a fost inclus în povestea scrisă. Acum, însă, poeta pe care o lecturăm se află la acel prag când fiecare cuvânt are vibraţia unui mesaj menit a-i denunţa cu disperare exuberanţa ființei captată în poezie: „bunicul și tatăl meu/scriau/cu litere mari de tipar/la fel ca sufletele lor/răsădite primăvara/în loc de ferestre/litere mari/prin care intra Dumnezeu/fără cod de bare” (un poem de sine stătător). După cum se observă poezia ei se asociază în mințile noastre cu stări tulburi, confuze, despre o realitate încremenită, glacială, pe care abia o mai respirăm. Este, desigur, un alt fel de descompunere a realului: „de parcă m-aș fi născut încă/deschid fereastra pentru o lume/neinvitată/e ușor să plângi/când secunda te preface în lut” (stare de veghe).

      Spuneam cândva, amintind de un alt volum de poezie al autoarei, că dacă am face o incursiune în critica postmodernistă, care încadra o parte din poeții noii generații în categoria poeților nocturni, am spune că poeta Ramona Müller nu are ca țintă, neapărat, emoția, în prim plan, cât acea notație speculativ-intuitivă a unui biografism fragmentar, dar necesr în discursul ei poetic, atunci când „cealaltă ființă” își caută rostul în lume ca să pună femeia în centrul atenției (vezi: „fata îmbrăcată în negru” și „femeia cu pantofi roșii”).

      Constanta volumului, în speranța că fiecare dintre cititori îi poate descifra alte nuanțe, este dată de dorința de căutare a unor asumate rezerve de veșnicie ale vieții, iar poemele sunt scrise în aceeași notă profundă de căutare continuă a identității, precum și a meditației filosofice care impune nenumăratele transmigrațiuni la existență.

 * cronica a apărut în revista BANCHETUL (nr. 109-110-111)/ian-febr-martie, 2025

                                                                    Tudor Cicu

 

Gânduri răzlețe

 

Cine iubește și lasă

    (gânduri răzlețe)

 

           Panait Istrati spunea undeva, că pentru a ajunge la inima unui cititor scriitorul va trebui ca atunci când se apucă de scris pe coala de hârtie să-și lase sufletul să picure. Și m-am întrebat, atunci, dacă va descifra cineva cândva drama de a fi nevoit să-ţi traduci lacrimile în cele câteva rânduri scrise? Vedeți, nu trebuie eludat faptul că marile opere ale omenirii au fost zămislite în împrejurări dramatice. Scriind aceste rânduri mi-am adus aminte de o întâmplare de pe vremea când eram adolescent și, pesemne, fetei căruia îi făcusem câteva vizite în casa părinților ei îi nutream oarecare „prietenie”. O chema Adriana, iar eu eram atras de tablourile aflate pe pereții din holul casei lor. Asta până când într-o zi m-am oprit mirat în dreptul unui colțișor de perete unde știam că fusese altădată un tablou, misteriosul tablou în dreptul căruia mă oprisem de câteva ori și chiar nu o întrebasem nimic despre semnificația lui. Trecusem, cred, de locul cu pricina și imediat m-am întors la locul respectiv, încercând să-mi amintesc ce lipsea de pe acel colț de perete. Iar când mi-am amintit, am și întrebat-o: „Autoportretul mamei tale a dispărut de pe pereți!...” „Ei, și?” „Voiam să-i mai analizez unele aspecte de culoare...” „L-am pus bine. De câte ori îl priveam, îmi aminteam discuția avută cu tine. Devenise o obsesie... dar tu ai venit pentru portretul mamei sau ai venit pentru mine?” – s-a arătat foarte mirată. Și am insistat, spunându-i că era portetul care-i semăna, că-i citisem în priviri ceva nedeslușit și țineam să-i aflu povestea. S-a supărat că țineam morțiș să aflu taina acelui portret și s-a pornit, misterios pentru mine, să plângă. Ca s-o liniștesc i-am spus povestea unei fete din satul meu, care s-a sinucis din dragoste. Pentru că m-a privit pe sub sprâncene, destul de mirată, i-am zis că mi-a venit așa, din senin, amintirea acelei fete, Silvia parcă o chema, că mi-ar fi sugerat a fi avut ceva din strălucirea ochilor femeii, ca și din acel portret de pe perete. Sau cel puțin așa mi-o aminteam eu pe fata din satul meu pe când eram încă un copil. „Și de ce s-a sinucis?” m-a întrebat. I-am spus tot ce știam de la sora mea cea mare, cum că a fost ceva tare încurcat în povstea aia. Că ar fi avut un iubit, activist de partid, venit odată cu colectivizarea în sat și că și-ar fi surpins iubitul, în cameră, cu mama sa. Când am terminat povestea acelei nefericite fete, a tresărit spunându-mi că și mama ei se sinucisese, bând o sticluță cu vitriol, după ce își surprinsese soțul (adică pe tatăl ei) cu o altă femeie în casă. Pe la șaisprezece ani însă Adriana s-a măritat cu cineva din șantier, unde lucra și fratele meu. Ne-am reîntâlnit mult mai târziu. Mi-a zis că nu mai suporta bețiile tatălui și atmosfera încordată de acasă. Nu s-a măritat din dragoste. Blestemul mamei, aruncat atunci tatălui ei, credea ea, i-a fost transmis și ei de n-a putut scăpa unui așa foc „aruncat” în casă și s-a măritat cu primul băiat căruia i-a cedat. Și nu e întâmplător că blestemele cântecului, al cărui titlu l-am folosit și noi mai sus, să nu fi lăsat urme și-n literatura universală. Spre sfîrșitul părții a IV-a a vol. 2 din romanul lui Tolstoi „Război și pace” am observat cum evenimentele se precipită ca urmare a unui astfel de foc iscat din dragoste. În urma răpirii eșuate a lui Anatol și destănuirii secretului acestuia unui amic care i-l spune și Natașei, frumoasa și flușturatica Natașa se otrăvește cu arsenic, dar scapă. Andrei se întoarce din străinătate, află de scrisoarea de refuz a cererii în căsătorie a Natașei și îi înapoiază scrisorile, odată cu portretul acesteia, prin prietenul său Pierre. „Trebuie să iertăm pe o femeie care a greșit, dar nu spuneam că și eu pot ierta. Eu nu pot…” – sunt vorbele lui Andrei. Pierre îi îndeplinește dorința iar la întrevederea cu Natașa, care îi cere să-l roage pe Andrei ca s-o ierte, Pierre are o „anume” întrebare care-l roade pe suflet: „Aș vrea să știu dacă l-ai iubit… dacă l-ai iubit pe stricatul acela”. Se referea la Anatol. „Nu-i spune stricat. Nu mai știu, nu știu nimic…” (e răspunsul ei - și începu să plângă). Iar Pierre încearcă s-o consoleze: „Oprește-te, oprește-te, ai toată viața în față”. Însă de ai vrea să făurești o poveste de dragoste aparte, cum e și cea dintre Sonia și Nicolai Rostov, un al doilea cuplu de tineri din „Război și pace” al lui Tolstoi, ar fi ca și cum a-i aduce chinurile infernului (din adolescența ta) la vremea când aveai să capeți o „vârstă de aur” (cum a numit-o E. Cioran, scriind despre Platon). Sonia era nepoata contelui Rostov. Verișoară cu Nicolai Rostov. Era o brunetă subțire, gene lungi, părul negru des; cu mișcările ei domoale, grațioase și puțin șirete, Sonia (scria Tolstoi) „făgăduia să ajungă curând o pisicuță de toată frumusețea”. Plânsul acesteia la aflarea veștii că Nicolenca (așa-i zicea ea) va pleca la război nu are cum să nu îți rămână în lăcașul memoriei: „voia să-și ridice capul, să răspundă (Natașei - n.n), dar nu izbutea și plânsul o îneca și mai tare”. Iar Nicolai se făcea fărâme după dragostea ei: „Se poate oare să mă chinuiești pe mine și pe tine din pricina unor închipuiri?”. Acum, cei care au citit și „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski nu au cum să nu fi tresărit auzindu-l pe Raskolnikov, spunându-i Soniei, că nu crezuse vreodată că Dumnezeu era o soluţie; doar Sonia întrezărise, în aceasta, singurul mod de a-şi apăra singurătatea, dar, şi a explica lumii, că nevoia de a te ruga e singurul mod de a intra în contact cu Adevărul. Și, mai ales, se ferea să-l judece pe Raskolnikov pentru crima comisă, înțelegând că doar Dumnezeu are dreptul să judece o minte rătăcită pe calea arătată de El. Și... vai de acei care se erijează în Dumnezei judecători! Adevărul va dăinui, chiar şi după linşajul acestor zile, care au cocoşat spinarea celui care a crezut în cuvântul pus pe coala de hârtie. Nu arunc cuvinte mari! Dar uneori cuvintele au acea bucurie lăuntrică de a revitaliza, în noi, cam ceea ce simţim că înseamnă sâmburele Adevărului. Da, cuvintele au o putere magică atunci când cel care le aşterne pe hârtie, ori le rosteşte publicului larg, ori le caută doar pentru el să le înţeleagă rostul. Și mă gândesc la vagabondul rătăcitor prin lume, Panait Istrati, cel căruia Romain Roland i-a luat cuțitul de la gât și l-a îndemnat să scrie. Când se aduce vorba despre Panait Istrati mă gândesc la urmaşul său în arderea trăirilor prin cuvinte, Fănuş Neagu, la tot ce au însemnat ei pentru mine, dar, mai ales, ca şi voi, sufăr pentru soarta Chirei Chiralina şi a lui Codin. Mă urmăresc, şi în somn, rândurile autorului la tânguirile Chirei: „Ah, biata inimă omenească! Cu ce uşurinţă se avântă pe făgaşurile bucuriei. Cât suntem de orbi!” Cum, de altfel, nu-mi iese din cap, imaginea lui Codin, mort pe prispă, iar mama lui, Anastasia, cu o lumânare de cinci parale în mână, „îl privea cum priveşti o râmă”. Glasul lui Codin mă trezeşte, înainte de a cădea pradă coşmarului din vis: „Ah, frate Adrian, ce mare lucru să te iubească un om!”. Nu-i aşa? Nici nu ne dăm seama, cât pierde literatura noastră când, astăzi, ne prefacem cum că acești doi brăileni nici măcar nu au existat. E trist. Un amic mi se confesa, pe blogul dumnealui, despre tot ceea ce însemnase primul său dialog cu cititorul, unul al cărui nume îi era necunoscut. Vorbea Saharei (adică unui deșert) fără nicio speranţă de a gasi calea spre oaza vreunui dialog. I-aș fi spus spus: „Te înţeleg. Aşa începe totul, după cum se rostea într-o povestire, M. Eliade. De la un om spre altul, mereu spre altul, cei care au ceva de transmis cititorului vor trebui să le dea glas prin cele scrise din interiorul durerii. Doar acela e lăcaşul din care ne vin cuvintele. Să nu ne ferim, aşadar, de durere, pentru că „ea este gura de sânge a cântecelor” – spunea Nichita. Sapă-ţi în inimă aceste cuvinte (îi sugera Ion Lazu, cititorului, la p. 382, în Himera literaturii), îndemnând cititorul spre intensitatea trăirilor din scrisul vreunui autor şi, abia în al doilea rând către precizia exprimării sale. Cu gândul acesta am plecat prin lume, asemeni lui Rimbaud, cu pumnii înfipţi în rupte buzunare şi întrebarea argheziană: „Unde ne ducem? Cine ne primeşte?”. În curând totul o să se lămurească, ca în noaptea destăinuirilor, din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi „oaspetele de taină” Zinovie. Tot mai grea, ţărâna unui ogor pârjolit, au vrut-o ei celui-care-scrie; poetului însă, nu-i poţi strânge beregata, ca acelui piţigoi, captiv într-o colivie. Cu atât mai mult, celui care vede şi scrie despre toate acestea. Când iubim cu adevărat viaţa, orice muncă (chiar de Sisif) nu ne-ar părea zadarnică, oricât ar fi ea de grea. Cine nu iubeşte viaţa, mare prăpastie va deschide sub acoperişul său. Trei momente, ale memorie mele, mai pot umple golul care s-a deschis aici. Iisus, sacrificându-şi viaţa din iubire pentru toţi, Sonia Marmeladova, din iubire pentru cel pe care a mizat că-l va mântui de crima comisă, şi Don Quijote, care şi-a risipit viaţa pentru o iubire imaginară. Sunt trei momente asupra cărora, încă, se mai poate reflecta. De aici încolo, lumea acum se naşte, acum moare, cioranian, dar în legile fireşti ale trezirii continue din somnul materiei. La masa de scris unde nimeni nu te învaţă să scrii şi nici nu scrie în locul tău cineva, a fi scriitor înseamnă a te condamna la singurătate. Dar pornisem, la drumul acesta, de la calea ce trebuia urmată de fiecare dintre noi, spre Adevăr. Câteodată apare în fiecare dintre noi nevoia imperioasă de a spune adevărul despre orice. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici. Adevărul are multe pajişti. Vietăţile care îi pasc iarba sunt însă agitate peste măsură şi aşezate peste un muşuroi de furnici, încă paşnice. De sub acoperişul sub care suntem sortiţi a ne măsura destinul, în inci, yarzi, mile etc, aşteptăm, de prea multe ori, minunea mare: un simplu cuvânt, Doamne! Că din toate cele ce i se întâmplă, într-o viață, omul surprinde evenimentul în sine ca pe-o mirare, apoi îi dă semnificație și îl integrează în propria sa existență preluându-i greutatea. Adică: „ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe” – cum sună o zicală. Și pe drumul pe care, ca scriitor, ești de unul singur mă visez ca în „Ciulinii Bărăganului” în acea furișare numită de autor „scăpare din iad”, ziua aia când Costache înhămându-și caii la căruță, căutând să scape bombardamentului (era în 1907, la răscoală), rostise: „…acum ciulinii sunt cei care aleargă după noi. Și sunt aprinși”. Numai că nu mi-aș dori un deznodământ la cele spuse de autor, ca în replica doctorului Mitică din „Balanța” lui Băieșu: „Dacă iese normal, îl strâng de gât. Cum o să se descurce în viață dacă e normal?” Se descurcă, se descurcă, i-ar fi spus bunicul mamei, când își ștergea lacrimile în poalele fustei, eu urmând să îmi iau valiza și să plec în lumea largă, la studii. Pe vremea aceea nici nu bănuiam la ce „război” grozav îmi făcusem și eu valiza. Dar plecam încrezător că biruitor, din toate astea, va ieși cuvântul scris. Dar poate cuvântul scris e ca pepita de aur din bulgărele extras din stâncă și, „în străfundul fiecărui lucru nu există/ până la urmă decât un cuvânt... rege al întinderii aceste.../ cu viţele arse în vânt” (Nichita Stănescu). La urma urmelor, de la o fereastră a Turnului ( ca și cea) din Babilon, privesc şi eu toată această manifestare a celor ce se întâmplă pe pământ! Că și cel-care-scrie e tot un muritor și el. Impresia unora e că mi-aş fi luat o prăjină peste măsură de lungă în mâini şi mă sugestionez cum că aş putea sări cu ea foarte... foarte sus. Ce bună ar fi acum o teleportare! Am ateriza direct în povestea lui Jack şi a vrejului de fasole cu gândul la vacile cele grase de pe lună; ori gonind prin stepa nebună „furat de lumina stelelor rătăcitoare” după stafia călăreţului fără cap. Se prea poate să găsim și pe acolo niscaiva povești care să ne stârnească interesul. Cum scrie în Biblie: „Iată că Domnul va pune mâna pe el, îi va năpusti puterea în mare, și el însuș va fi ars cu foc” Și mă gândesc că fiecare scriitor va arde, în scris, pentru dragostea lui. (Zaharia 9-4) Păi, nu?

 * eseul mi-a apărut în revista DUNĂREA de Jos/ nr. 276 Martie 2025

 

      

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un car cu boi prin nămeți

 

Un car cu boi prin nămeți *                           

      Dacă și ferestrele, ușile, pereții caselor unde am copilărit n-ar fi avut buzele încleştate, pesemne, mi-ar fi pus ele întrebări, când m-am aflat, după mulți ani, dinaintea căsuței noastre din satul meu natal. Şi le-aş fi răspuns că istoria are, de la o vreme, sandale ruginite şi abandonate în straturi de argilă. Că oamenii care au trăit în acele locuri au sfredelit pământul, o vreme, apoi, şi cele câteva urme norocoase le-au abandonat. Că azi, doar trecătorii (ca mine) se mai întreabă ce istorii s-au petrecut pe vremea lor. Şi, dacă nu primesc răspuns, dau şi aceştia din umeri, şi pleacă mai departe. Pleacă în istoria lor. După treizeci de ani, când m-am întors în satul natal și m-am aflat în capătul uliței pe care am copilărit, cred că am avut senzația aceea ciudată pe care o avusese și K. (din Castelul lui Kafka), când se oprise pe podul de lemn care ducea de pe șosea spre sat și rămăsese o bucată de vreme „cu ochii ridicați spre spațiul în aparență gol”. Dar când am privit spre capătul uliţei, acolo unde ştiam, cândva, că se afla transformatorul electric ce alimenta partea noastră de sat şi l-am zărit tot acolo, în capătul uliţei pe care stătea unchiul Nicolae, am răsuflat uşurat. Deci, nu mă rătăcisem. Dar unde erau salcâmii şi corcoduşii de la poartă? Unde era cuptorul din chirpici, plita pe care mama fierbea mâncarea, unde erau duzii? Dar nucul ce trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei? La umbra lui plănuiam cărţi care să îmi aducă gloria, cândva; iar nucul din grădină era şi copacul în care plesneau visele peste noapte; și eu nu aveam decât să dau fuga, dis-de-dimineaţă, să scutur pomul şi să mă acopăr de glorie. Oare de ce mi se arăta el în vise, făcându-mi semn cu crengile, de parcă ar fi spus: „Lasă, nu fi trist, ne mai întâlnim noi”. De câte ori eram trist și fugeam de acasă, la unchiul, tristețea fugea și ea în cele patru zări. Parcă-l auzeam: „Ce-i nepoate? Ce ți s-au mai înecat?... Ei, lasă, ducă-se!” Și găsea el ceva să ne țină cu gurile căscate în jurul lui, de uitam de toate. Cum termina ce avusese de povestit, unchiul știa să tragă cortina în mijlocul râsetelor și al mormăielilor nemulțumite. Iar ochii lui păreau a zâmbi unei taine numai de el știută. Când povestea ceva, noi, copii, nu vedeam decât umbre chicotind în jurul nostru și ni se păreau reale. Astfel, unchiul Nicolae ne povestea odată că, pe când era mai tânăr, împreună cu moşu’-său Neagu, pornise într-o iarnă, cu carul cu boi, la iarmaroc la oraş. Şi-au terminat ei treburile pe acolo prin iarmaroc, au băut şi aldămaşul pentru o vânzare de grâu şi porumb cu străinii aceia şi, după aceea, s-au întors către casă. Au mers ei ce au mers, drumul lung, boii mergeau încet, hăis şi cea, hăis şi cea; când pe la mijlocul drumului, moşu’-său zice:

– „Nepoate, ai tu grijă de căruţă şi de boi (începuse să şi ningă), vezi bine de ţine drumul drept, că eu mă simt cam obosit. O să mă învelesc cu dulmanul şi o să aţipesc o ţâră pe fundul carului. Când n-o să mai poţi tu, mă trezeşti şi trec eu la boi.”

      …Zis şi făcut, continua unchiul Nicolae istorisirea. Numai că zăpada continua să crească şi să astupe drumul, iar ninsoarea fulgilor de nea albise totul în jur până la orbire.

     Nu ştiu câte ceasuri să fi trecut, numai ce se pomeneşte unchiul Nicolae cu moşu’-său, că-l zgâlţâia cât putea de tare:

– „Mă nepoate, ce dracu făcuşi, mă? îl certa moşu’-său. Scoală, scoală mă, odată! Tu nu vezi că nu-s boii la car?! Unde-s mă, boii?”

– „Ce boi, care boi, ce tot îndrugi acolo, de boi, tataie?” bâiguia Nicolae, încercând să se dezmeticească din somnul ce se vedea cât de colo, îl cam luase şi pe el, pe negândite.

– „Boii, mă, boii de la carul nostru! Nu vezi că nu mai sunt?” îi striga în ureche moşu’, zgâlţâindu-şi nepotul, ca să-şi revină din toropeala adâncă în care căzuse.

– „Ţţţ! Păi să ştii că nu mai sunt!” - făcu acesta ochii mari, când se trezi luat la rost.

– „Păi asta văd şi eu, zice moşu’-său. Au fost până să aţipesc eu, şi, acum gata, nu mai sunt. Bravo nouă, mă, nepoate! Da, ce dracului ai păzit, tu nu vezi că am rămas acuma fără boi la car? Pe cine să găseşti acuma, în pustia asta, să ne tragă nouă carul? Şi unde Doamne, iartă-mă, suntem noi aici? Ai, fir-aş să fiu, cu cine m-o fi pus… Să plec cu nepotu’ la drum, taman de Bobotează!”, se frămînta el, din coşul căruţei.

     …Asta vedea şi unchiu’ Nicolae. Că, de acum înainte, nu se mai putea pune mare bază pe el. Dar ce putea să facă? Doar să se scarpine după ureche a pagubă, ca mucalitul Dănilă, cel din povestea spusă de mă-sa mare. Asta le mai trebuia. Fără boi, singuri în câmp, şi cu pustia de ninsoare, hăt, cât ţineau zările. După ce-şi mai trăsese câţiva pumni în cap, de ciudă, se dădu moşu’ jos din car, să cerceteze prin împrejurimi, dacă mai era ceva de cercetat; când, deodată, se împiedică de un cocoloş îngrămădit în dreptul jugului de la car, şi un muget de bou îi făcu pe amândoi să încremenească, acolo, în mijlocul câmpului. Boii, se vede treaba, se aflau trântiţi pe jos, în mijlocul drumului. Adormiseră stăpânii, rămaşi slobozi se trântiseră şi ei, iar zăpada, ce nu contenea să se aştearnă, îi acoperise cu totul.

      Când și-a sfârșit istorisirea, noi, nepoții unchiului, câți ne găseam strânși roată pe prispa casei, ne-am ridicat ochii spre cer, acolo pe unde, credeam noi, încă mai rătăcea carul acela tras de boi, ori poate îi ceream Domnului să ni-l arate. Văzându-şi de lucrarea lui, undeva prin ceruri, de pe tronul lui, Domnul nu prea avea timp şi pentru cele două mogâldeţe şi carul lor cu boi, care, poate şi acum rătăcesc, rătăcesc întruna; dacă nu cumva s-a aşternut, peste toate acestea, uitarea. Mătușa Talina, soția unchiului Nicolae, care pesemne trăsese și ea cu urechea, din fața sârmei pe care tocmai întindea rufele, se vede treaba că nu părea a fi, cu toate cele spuse, de acord și flutură  o pânză în vânt, menită a ne atrage atenția:

          – Ce-ți mai place, când îți stau nepoții ca șoarecii cu ochii sticliți și urechile ciulite, bre! Păi, nu să te tragă de urechi, bietul taica, s-ar fi cuvenit. Dacă ți-ar fi rupt bățul în nădragi, poate n-ai fi povestit pătărania cu atâta haz.

    Noi am înțeles că prin asta voia mătușa să îmbune pe Dumnezeu și să facă pace între cei doi, ori să-l împace pe unchiul cu sufletul celui dispărut, știind ea că nu tocmai o sfadă oarecare avusese loc între cei doi, bunic și nepot. Pesemne, multă vreme după acea întâmplare, cele două părți s-au chinuit mult ca să-și dea mâinile, spunând pe ici-colo, că nu pot ști cine-i mai „breaz” în ceea ce susțineau fiecare dintre cei doi. Apoi, cei ai familiilor i-au lăsat, cu timpul, în pace. Că adică, la amurgul zilei, ce-i pasă boului pentru cine și-a rupt grumazii în jug?

* repovestită după o mai veche scriere din tinerețe. (apărută recent în revista „Caietele de la Țintești”)

Peștișorul de aur (schiță)

 

Peştişorul de aur

(schiță) 

       

       Ce fericire! Mâine, ba nu, astăzi, mă voi duce să mă scald la iaz. Știu că bunica mă va certa fiindcă eu n-am venit aici, la țară, să îmi fac de cap. Bunica nu era o femeie rea. Va da ceva cu gura, de ochii bunicului, și bla-bla, câte alea, dar îi va trece. Majoritatea oamenilor au atât de mult noroc, dar eu cred, am noroc cu carul că am o așa bunică. „Dacă nu te ascultă și o ia razna ca sălbaticii, să mi-l trimiți acasă. O să-l rog pe tata să-l pună la tren și gata!” îi zisese mama, bunicii. Cum era să fii copil „sălbatic” în judecata bunicii? Ehei!... Ceva nostim! Chiar m-a dat pe spate când am auzit-o: „Cu cineva cu judecată, un pic mai mult ca motanul nostru care se sperie și de un șoarece, adică!” Asta m-a întristat, foarte. Dar m-a sărutat pe frunte și m-a asigurat că nu există mamă pe lume care să nu spună ce grozav copil are și să-l alinte cu fel și fel de cuvinte d-astea „intelectuale”. 

      Dar să știți că-mi plăcea și înainte să merg să mă scald în iaz și să privesc norii pe cer, ce par de o vreme a-mi spune o poveste de dragoste, petrecută acolo, de demult. Adică, să stau pe malul apei și să visez cu ochii pe cer. Acolo unde norii îmi desenau la început chipul tătăruștii de pe strada noastră, din oraș. Priveam la nori și parcă o vedeam de la balcon cum ieșea cu cățelușul, la plimbare, în parc. Eram îndrăgostit lulea de fata cu ochi ca ai Urumei din Pădurea nebună a lui Zaharia Stancu. Dar ea nu cred că știa una ca asta. Dar cine mai știe? Nici o taină nu se ascunde în loc, fără ca, în cele din urmă, să facă valuri!

      La vremea când scriu toate astea castanii trebuie să fie deja înfloriți în oraș! Iar eu sunt, acum, departe de ei, pregătit să merg pe malul iazului din satul bunicilor. Ce bine că sunt și nori pe cer! Asta mă mai înveselește un pic, fiindcă formele astea pe cer îmi dau prilejul să-mi continui jocul și să descopăr printre ei și chipul tătăruștii. Credeți-mă, ce mai îmi umbla imaginația! Mai întâi i-aș fi zărit ochii, apoi alt nor trebuia să vină și să-i acopere. Era ca și cum cineva se juca cu imaginația mea. Dar cine ar fi putut acoperi, fie și pe o pânză de nori, ochii ei de tătăroaică?! De câte ori merg la iaz îmi place să fac asta. În urmă cu câțiva ani însă a fost ceva deosebit. Să vă spun secretul meu? Parcă n-ar fi frumos să râdeți de mine, sau poate aveți să-mi spuneți o vorbă de încurajare. Ei, bine! Așadar, acum câțiva ani stăteam sub cerul gol și mă uitam fix, în ochii ei. Și cred că atunci mi-au atras atenția cerceii aceia căzuți în iarbă. Jur că nu mai văzusem ceva atât de frumos! Îi țineam în palmă și mi se părea că visul care abia începuse n-o să se mai termine niciodată. „De ce nu m-aș însura cu ea, acum am și cerceii ăștia, poate că ar accepta?”- gândeam. Însă subconștientul nu se lăsa nici el. L-auzeam: „Fiindcă n-ai decât zece ani și ea e atât de slabă!” – exact așa cum îmi spusese odată sora mea cea mare. Sărmana! Trebuie să se fi simțit foarte rău dacă nu vedea nimic în mintea mea…

– Ia, uite! Ce gânduri îmi mai trec și mie prin cap? mi-am auzit vocea destul de clar. Ale naibii gânduri, pot să te distrugă. Cred că exact asta mi-am spus atunci. Nu glumesc.

      M-am răcorit aruncându-mă în apele iazului. Asta era partea care mi-a mers mie la inimă. Îmi plăcea să mă scald, dar, sigur, nici n-aș fi făcut asta ca să-mi pierd mințile, cum mi se părea că o făceam ca atunci când mă scaldam cu ochii printre nori.

     Ieșind din nou pe mal am început să țopăi într-un picior ca o mierlă. Cineva, asta sigur mi-a atras atenția, cobora poteca spre iaz venind dinspre casa de pe deal. De la bunica știam că acolo locuia știma cea rea. Așa spunea ea. M-am uitat mai atent. Așa și era. O făptură în alb cobora țopăind când și când pe un picior și nu mai era nimeni altcineva pe poteca albită de soare în afară de ea. Ea... era o fată. Tare nostim mai țopăia! Am zărit-o când tocmai țopăiam ca să-mi scot apa din urechi. Nu cred că mă văzuse cum mă scăldasem în iaz. Şi ca să nu mă zărească m-am ascuns după o tufă de bozie. M-am trezit boţit pe picioare de nămol şi cercetat de furnici mici şi ciudate. Așa de bine îmi țineam respirația, cred că încremenise şi cerul deasupra. Norii, în mare parte și ei. Până şi păsările rămăseseră nemişcate în aer. Exagerez, știu ce spuneți, dar mie așa mi s-au părut. Cu aripile tăioase ca nişte seceri, de care altădată aş fi făcut poate mult haz, o libelulă mi se așezase pe un braț și încremenise cu ochii sticloși la fălcile bulbucate ale unei broaște tare urâte. Și fata cobora plutind ireală prin pelinul şi mărarul sălbatic. Oare mă zărise? Că deodată a rămas și ea nemișcată în drum. Sau poate mi s-a părut mie! Cert e că mă zărise. Coborâse până aici pe tăpşanul cu iarba ruginită şi pală, podbalul roşcat şi rochiţa rândunicii pătată ca sângele uscat al iepurilor vânaţi în câmpie, unde s-a și oprit cu mîna dusă la gură. Privirea ei tristă, îndepărtată, îmi amintea de Uruma ... Când Darie tocmai îi spusese pe dealul Deliormanului: „Poate că marea m-a adus pentru tine, Uruma”. Și ea îi răspunsese: „Nu, Lenk, marea nu te-a adus pentru mine”. Atunci însă, fiți convinși, nu înţelegeam nimic din ce mi se întâmpla. Ţipătul unei păsări negre i-a atras atenţia şi ei. Pe partea aceea nu erau ulii. Poate doar turturele şi porumbei. Când s-a săturat de privit zborul păsării și i-a coborât în jos, m-au zărit și ochii ei scrutători. Credeam că mi-au ars faţa. Am întrebat-o:

– Ce vrei?

      Vântul îi mişca o şuviţă rebelă peste ureche. Părea mută, ori chiar era o prinţesă rece ca gheaţa, cum citisem într-o poveste a lui Andersen. S-a uitat la cerceii din palma mea și a dus mâna la ureche de și-a pipăit locul gol. Atunci i-am pus cerceii în palmă. Cerceii pierduţi și găsiţi de mine pe tăpşan şi cercetaţi cu luare-aminte. Acum poate credeți că peştişorul de aur mi-o scosese-nainte. Sau drăcuşorul cu ochi bulbucaţi de la casa bântuită de pe deal, cum zicea bunica, adeseori, că doar astfel se zvonea prin sat. I-a luat c-un surâs. Cred că mă privea, cu ochişorii, ca pe un diavol micuţ. Sau poate atât mai ţin şi eu minte fiindcă, cu cerceii strânși în pumnișori, a fugit înapoi spre casa de pe deal, de unde venise. Ca un spiriduş, hohotind, în timp ce urca poteca.

       Nu înţelegeam nimic din ce mi se întâmpla. Chiar îmi era mult peste putinţă. Poate că ea fusese peştişorul meu de aur de care avusesem eu parte. Şi ar fi trebuit să-mi pun măcar o dorinţă. Pentru prima oară mi-aş fi dorit să plec şi eu în urma ei. Cum plecase Călin File de Poveste, cu noaptea în cap, în lumea cea largă, după doi tăciuni să-ntreţină un foc. Nopțile care au urmat, bunica mă urmărea cum săream la fereastră și priveam spre casa de pe deal unde se oprea, atunci, Luna de pe cer. Că până la Luna ce bătea peste casa unde dormea fata aş fi ajuns şi eu de mi s-ar fi urat un pic de noroc. Tot în vara aceea am plecat de la bunici și credeam că am uitat-o. Doi ani nu am mai văzut-o, nici nu am cerut să mai merg la bunici (că nu voiam să atrag atenția soră-mii asupra mea și să trâmbițeze la toți povestea, să mă întrebe careva ce am pe suflet), dar, în sinea mea, tare îmi doream.

      În vara asta, când m-am întors la casa bunicilor, n-am mai găsit la casa de pe deal, acum în ruine, peştişorul de aur. Voiam să-i spun cum visasem, cândva, Luna înghesuită în carul lui Călin File de Poveste. Printre bulamacii sprijinind un zid de chirpici am zărit doar o bătrână, în scrânciob, ghemuită. Nimic altceva. Şi-n grămezile de gunoi din jur scormoneau, nestingherite, la râme, nişte găini porumbace. Bătrâna a ridicat o singură dată capul. Nu părea să mă fi văzut. M-am strecurat după niște tufe de mătură care creșteau din abundență pe acolo. Am plecat pe o cărăruie în jos, până am ajuns în drum. De acolo capătul acela de sat părea cufundat într-o vrăjită tăcere de moarte...

– Cum te cheamă, copile? m-a întrebat omul în fața căruia m-am trezit pe neașteptate, mai-mai să intru în el.

      L-am privit de jos în sus. Trăgea, de lanțul dat după coarne, un bou tot îndemnându-l să intre pe o portiță. Părea vesel în felul lui.

– Aici (i-am arătat cu o mînă casa) a stat, cândva, o vrăjitoare, am spus eu, ocolind întrebarea. Mi-a spus bunica!

– A stat... și toată veselia lui pieri îndată de pe chip. Cu o mișcare aspră, atinse crupa din spate a boului, lăsându-l să înțeleagă că poate să dispară undeva într-o curte, apoi se încruntă și roși atât de tare, încât îi apărură, pe frunte, câțiva negi negri.

– Nu ești de pe-acilea! s-a mai luminat el la față. Și, fiindcă am încuviințat din cap, a continuat: înțeleg, iar dacă ți s-a spus că era vrăjitoare nu bag mâna în foc, dar se zvoneau multe pe seama ei. Fata era doar mută. Poate că semnele alea pe care le tot făcea când da să vorbească, să le fi dat de înțeles, unora, că era și vrăjitoare. Pe mama ei au găsit-o moartă în casa ei. Uite! – îmi arătă cu mâna – vezi, acolo, în dreapta? N-a mai rămas decât un perete și plita de la bucătărie. A murit de moarte bună, sărmana. Pe moment n-a avut pe nimeni s-o îngroape...

– Dar e cineva, acum, acolo, am îngăimat repede. O bătrână într-un scrânciob.

– Deci a venit iar?... Cred că se întreba pe sine, că nu mi se adresa mie, direct. Păi, cum așa, eram uluit: murise, dar a înviat iar? Atunci mă lămuri: e o cerșetoare care vine prin sat și mai toarnă cositor pentru dureri de urechi și de burtă la copiii mici. Și are leac, se zice. A găsit locul ăsta și stă și ea, o vreme, pe aici. Locul acela e al nimănui. E pustiu, după cum vezi. Cine să-l revendice?

– Și cea de dinainte, fata acelei femei moarte? Nu avea și o fată? Am zărit-o odată, dinspre iaz, cum urca poteca spre aceste locuri. O fată cu ochi mari și cercei în urechi...

– Bună glumă! Păi, cică aceasta e acum prin America, ce să mai caute una ca ea pe la noi. Se auzise că ar fi avut un frate prin America. Și ăla ar fi luat-o cu el. Asta am auzit și eu. Și pe mamă-sa, n-ai cum s-o mai întrebi. E moartă de mult timp și zace în cimitir.

        Am înțeles că nici el nu știa prea multe. Am plecat de acolo grăbit. Când am ajuns la capătul potecii, spre iaz, am mai privit o dată, în urmă, spre locurile unde dispăruse cândva, fata cu ochii ca ai Urumei. Mi-am făcut streașină palma, deasupra ochilor, doar-doar voi mai zări-o, ca atunci câțiva ani. În imagine nu-mi apărea decât bătrâna din scrânciob. Acolo, dacă aș mai fi făcut un pas-doi și aș fi întins brațul, poate i-aș fi atins mâna. Oare mă zărise și ea? Nu-mi da pace gândul ăsta. Multe nopți la rând, în vis, știam că i-am atins mâna netedă cu vine subţiri... Am visat până și casa. Și ce de gânduri, nu-mi treceau prin cap, dumnezeule! Casa era ca o fantomă prin care puteai să vâri mâna. Nu vă mint! Că mama spunea că vorbeam, uneori, și prin somn. Mama aude prin somn ca un iepure. Auzea și cum strigam, ca-n vis, la peștișorul de aur. Eu cred că auzea și bătaia orologiului din turnul primăriei. Dar cum vă spuneam, nici o taină nu se ascunde în loc, fără să facă unele valuri. Ca acel gând, de demult, altfel, nici eu n-aș fi aflat niciodată de fata de la iaz. Dar pe unde o fi ea, ce credeți, norii ăștia pe care-i urmăresc, ori de câte ori vin aici, mi-ar spune?  

 

Cântec pentru calul meu

 

Cântec pentru calul meu

 

Slăvite cal am să-ți arunc iar frâul

Să spargem într-un tropot vămi deja întinse

Zări peste zări cu umbra în târziul

Acelor gânduri vechi ce visele-mi cuprinse.

 

N-am să-ți arunc din goană mari îndemne

Ție îți las azi poezia la picioare

Acum când spaima pare să însemne

Un corn al tânguirii pentru fiecare.

Că ne-a costat trimisu-n abatoare

Și-‘ntr-un galop năvalnic a vuit și țara

Bătrânii mei în case, fiecare

Și-ar fi înfipt ca pițigoii, în gât, gheara

 

Cu tine însă un nou vis mă paște

Și țineți minte numai, peste tot în lume

Uitați, huliți, ei, mânjii ce s-or naște

Potcoavele drept lauri, peste piept ne-or pune.

 

 

Nod gordian

 

Nod gordian

 

Știu bine-n orice luptă că cineva e-nfrânt

Dar nu oricum, în glorii, pe câmpul de bătaie

După a ta iubire, ca cerul fără ploaie

Știi? gura-i însetată și pot sfârși oricând.

 

Chiar de-aș privi la ceruri, cum o și fac intens

Pretinse jocuri ție cum îți dorești în cale

Eu frigurile zilei le-oi strânge sub mantale

Privind cum curge viața spre-ai desluși un sens.

 

Acum vezi universul e un pretins palan

Smulgându-ne din leagăn prea cruzi pentru a-nvinge

Dar anii grei ne-apasă și-‘ntr-un târziu a plânge

Că-mbătrânim cu fruntea sub nordul gordian.