Așa începe totul (memorii)

 

Așa începe totul *

( sau cum mi-a pregătit bunicul valiza pentru acest război nemilos)

 

      Bunicul Stoenciu Gheorghe, înainte de cooperativizare, avea cai, căruţă și făcea negoţ cu gaz, sare, cherestea, etc. Nevrând a intra la CAP i s-a înscenat că deţinea o armă în casă. Au venit „băieţii – cu zel de la celula de partid”, prin ’52, şi i-au băgat un pistol în haine, în vremea când doar bunica era acasă. Apoi au descins la locuința bunicului şi l-au arestat, dar în loc de judecată l-au trimis direct la Canalul pe care îl construia DEJ. A stat aproape doi ani. Când s-a întors de la Canal, familia i se destrămase. Cum tatăl bunicului, Stoenciu Cicu era pe moarte, moșu' l-a chemat la căpătâi pe fiul lui și ultima dorință a fost ca tata (primul copil), să-i poarte numele și la notar i-a schimbat numele în Cicu.

        Panait Istrati mă învățase că pe coala de scris trebuie să-ți picure sufletul. Eu cred că sufletul mi-a rămas picurat în cărțile ce le-am scris. Am scris poezie, proză, critică literară și parodii. Am început cu proză (debut literar cu povestirea „O felie de pepene” în revista Tomis, nr. 4/1972) și am continuat cu poezie (debut în volum, 2005 –„Cu marea în suflet”). Îmi spuneam: ca să zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi. Doar cuvântul care stârnește emoția mișcă cititorul, nu fixația ori amețeala cuvintelor întoarse și secate ca păstăile ce vor da sămânța unui „vrej de fasole” care l-a dus pe Jack până la ceruri. Pe acest tărâm e și multă suferință și mulți vor căuta să-ți dea la picioare. Dar așa e întotdeauna: lângă greier stă încolăcită și vipera. Însă asemeni bătrânului neînvins de furia unei mări potrivnice, din nuvela lui Hemingway, scriitorul își învinge, de unul singur, moartea prin scris.

           Mircea Cărtărescu spunea că „totul se construieşte pe suferinţa de a nu şti cine eşti de fapt” şi înţelegea durerea vieţii ca pe o poartă care ne aşteaptă pentru a ne introduce şi, mai apoi, pregăti pentru lumea ce va urma după noi. Poate la fel vedea lumea și Lișca lui Fănuș Neagu, cu ochii mari, înfrigurați de patima tinereții. Și, în mintea scriitorului, Lișca era mai mereu colindând ulițele cu ghiocul și cărțile ei soioase, „amețind cu vorba de o potrivă femei și bărbați”. Cititorul meu a înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat cu cel care i-a scris povestea, despre universul celei care le vorbea mereu de „bucurii ce nu se arătau”, era singurul său prilej de spovedanie lăuntrică. Și dezamăgit că odată va spune ca Lișca: „Nu mai e să vă dau...”  Și, peste muțenia cerului, deodată s-a pornit să bată toba cu piele din capră și să joace, pocnind din degete și mlădiindu-se din mijloc, însăși ea, Lișca. Ca mai târziu să fie prinsă între liniile frontului căutându-și bărbatul fiindcă îndrăznise să creadă în visele tălmăcite în propriul ei ghicit. Așa începe totul... Pentru că (şi eu), asemeni lui Ismail Kadare, așezat la masa de scris „nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului”. Și am visat în tăcerea mea, ani la rând. E răscrucea de unde e posibilă intrarea în destin a cărţii. Altfel, rostul lui Oedip pe lume şi înţelegerea noastră despre acesta n-ar mai avea niciun sens. Pentru că și omul-care-scrie, ca și Oedip, va fi în cele din urmă judecat. Kafka însă spunea că „povestea nu-i dă nimănui dreptul să-l judece pe paznic”. Pentru ca omul-care-scrie să fie scos de sub judecata omenească, am să spun Tatăl Nostru de o sută de ori şi Înger, îngeraşul meu, tot de o sută de ori, până când pescarul din „Bătrânul şi marea” al lui Hemingwai se va ridica în picioare în barca lui, victorios, înfăşurând toată funia pe care i-o aruncase peştelui cel mare. Şi, ar fi zis, abia atunci când îl va fi prins: „O să mă odihnesc data viitoare, când o să iasă afară”. Pentru că El ştia că peştele se afla într-adevăr acolo, în mâinile lui, iar spinarea peştelui care se ridica deasupra valurilor nu era un vis. Și visele ne vin, de cele mai multe ori, pentru a ne pune în gardă cu viitoare întâmplări și trăiri. Despre cea despre care scriam în romanul „Enigmatica Ema” o poveste (totul era în vis), nu rețin decât o frază pe care căuta să mi-o transmită: „Vei cunoaște la început o dragoste mare, pe care o vei pierde, dar care te va aduce foarte aproape de moarte”. Fugea râzând și nu reușeam să o pun în povestea mea. M-am trezit rostind versurile lui Homer: „De trei ori mă săltai spre-a o cuprinde/De trei ori însă ea-mi zbură din brațe/Ca umbra sau ca visul...” Am căutat apoi în Odiseea  lui Homer și am dat de aceste versuri în acel cânt în care Ulise coborâse în Tărâmul morților după ființele dragi. Oare nu și poetul Dante Alighieri îl purtase pe Orfeu în sălașul lui Hades după Euridice, în cântul al IV-lea a Infernului? Orfeu, se spune, a fost cel mai celebru dintre poeţii care au trăit înaintea lui Homer și era fiul lui Eagru (sau al lui Apollo) şi al muzei Caliope şi a trăit în Tracia în epoca argonauţilor, pe care i-a însoţit în expediţia întreprinsă în căutarea lânii de aur. Apollo însuşi i-a dăruit lira. Prima călătorie a lui Dante A., pare-se a fi fost Infernul: „Înduri captivitatea, însă vei dărui acelui poem un cuvânt”.

     Aflat sub nucul de lângă poarta casei de la țară, acolo unde mi-am imaginat multe din scrierile mele, cu ceva vreme în urmă, priveam pădurile de deasupra dealurilor (dincolo de care se ridică vârful Penteleului) și mă gândeam la moșii mei. Parcă îl auzeam pe Gala Galaction, spunând: „Auzi cum se frâng moșnegii pădurii?” M-am uitat bine: nu era pe nicăieri ceea ce mai rămăsese din „Moara lui Călifar”, dar de ce auzeam topoarele tătarilor cum cădeau ca grindina, asta n-am de unde a-mi aminti, chiar dacă m-ar purta spre o altă destinație tramvaiul lui Mircea Eliade din „La țigănci”. De obicei, când te afli la masa de scris, ești într-un rond de noapte continuu. Ca rondul de veghe al lui Călin – file de poveste şi al fraţilor săi – care s-a petrecut pe parcursul celor trei nopţi, fără ca acestea să se fi încheiat vreodată, așa cum spune povestea. Așadar, nu-mi cereți să fi reținut cam totul, chiar dacă am stat de veghe la poalele pădurii aceleia. Mulți dintre noi facem parte din poveste. Dar o fi și povestea ta? Când pui întrebări ai sentimentul că înaintezi, iar răspunsurile, fiindcă au rămas mult în urmă, iată, nu mai vin. Iar când privim în urmă avem senzaţia că noi am mers înainte, mereu înainte, dar ceva din sufletul nostru a rămas pironit de locurile din care ne-am desprins şi chiar ne urmăreşte cu mirare, desprinderea. Cum bine știți domniile voastre, tot așa i-o fi fost și lui Onică (din „Ningea în Bărăgan”, povestirea lui Fănuș Neagu), atunci când o luase din loc, iar Vica plecase de-acasă de la Căpălăi, înfruntând viscolul și ninsoarea din Bărăgan pentru a lua trenul și a se pierde-n lumea largă? Și asta, pentru a nu mai ști nimic despre dragostea ei ascunsă pentru Onică, cel care nu vroia să pună piciorul în prag și să fugă împreună în toată lumea. Poate tot așa cum i se întâmpla și moșului ce i se arăta lui Creangă, în drum spre casă: „Ei, moșnege, ce mai știi de pe le târg?”. Cititorul meu mă poate privi mirat cum, arămind pe-un caier de fus, povestea de dragoste dintre Vica și Onică mă fascinează acum, ca şi poveștile citite în copilăria mult lăsată în urmă. H. C. Andersen mărturisea că în „O mie şi una de nopţi” găsise subiectele pentru piesele sale care, zicea el, au salvat la vremea aceea teatrul. Tâlcul poveştilor din piesele sale era pus să rostească acel adevăr simplu: sănătatea, voia bună, pacea sufletului şi iubirea celor apropiaţi sunt întotdeuna de preferat arginţilor şi aurului. Tot citind în adolescenţă, cam tot ce îmi cădea în mână, bucuria descoperirilor mele trecea printre cei dragi „precum plugarul poftitor de cină,/când ziua-ntreagă-n ţelină-i trag boii” (Odiseea, C.13, v. 47-48). Și bunicul a tras ca la jug, în viață. Dar a și petrecut în ea. Că bine o mai aducea din condei Creangă povestitorul: cică o cucoană și-a luat fiica și s-au dus la biserică. Pe drumul de întoarcere o femeie a întrebat-o: „Ei?! Cine a mai fost la biserică?”  „De! a răspuns cucoana. Eu am fost și fiică-mea, de acolo 'nainte tot prostime!” O, cititorule! Nici nu ştii câte frumuseţi „şi preţuri noi” iscat-au autorii, dar acum ştiu că ea este un lucru obişnuit şi ne pândeşte în întâmplătoarele momente ale vieţii, ori în nu ştiu ce dialog firesc, desfăşurat pe stradă. Dar numărul pildelor, al fabulelor, al metaforelor pe care e capabilă viaţa să ni le ofere, e neînchipuit de limitat pe lângă aceste nenumărate invenţii livreşti care, atenţie! pot însemna pentru toţi câte ceva – precum faptele Apostolilor. Mereu m-am tot gândit la acea fantastică discuţie surprinsă de Raskolnikov în acel local de mâna a treia. Scena are loc după prima vizită la cămătăreasa Aliona Ivanovna, când amanetează, în schimbul a două bumăşti, inelul dăruit de sora sa Dunea. Discuţia aceea nu e mai puţin fantastică decât convorbirea nocturnă a câinilor cervantereşti din „Don Quijote”. Căci, dacă e straniu să auzi patrupedele vorbind cu glas omenesc, nu e mai puţin straniu să-ţi asculţi propriile gânduri rostite, aşa ca din senin, de gura altuia. Spune autorul: „Cât de ciudat se împleteau aceste vorbe cu gândurile lui”. Ei, bine! Ce-l făcea atunci pe Andersen să susţină cu tărie, că din durerea cea mai aprigă, poate ţâşni bucuria? Ar trebui să-i verific susţinerile lui Bulgakov, sau poate să-i mai întreb şi pe alţii. Sau mai bine să procedez ca Trigorin din „Pescăruşul” lui Cehov, cel care la vederea pescă-ruşului ucis de arma lui Konstantin Gavrilovici a exclamat: „Ah, da... Mi-a trecut prin minte un subiect... Un subiect pentru o scurtă povestire”. Şi urmează să spună povestea cu malul unui lac „al codrilor albaştri” şi fata care şi-a petrecut acolo, copilăria. Dar întâmplător (şi în povestea asta) apare un om şi „din plictiseală” îi distruge viaţa ca şi a acelui pescăruş. Şi aici, cititorule, trebuie să cădem amândoi asupra unui aspect al discuţiei noastre: e viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie ştiinţifică? Aici va trebui să mai reflectăm şi noi, ca acel Ivan Bezdomnâi - poetul din „Maestrul şi Margareta” – căruia nimeni nu-i putea lămuri, în singurătatea sanatoriului în care fusese adus cu forţa, cele deja întâmplate: „...şi totuşi, individul ştia dinainte că lui Berlioz i se va tăia capul?! Cum să nu intri la idei?” Dar tocmai aici e sarea şi piperul! Profesorul acela misterios (și care prevăzuse toate acestea) era un om care îl cunoscuse personal pe Pontius Pilat, din ceea ce chiar el spunea.

     ...În curând va înflori floarea de salcâm și peste dealurile mele din Muntenia, ca în Bărăgan. Și mi-ar fi drag să ies în pragul casei și să aud flăcăii satului strigând obiceiuri ca cele descrise de Fănuș: „Olelie lie/Cine pe Vica n-o știe?/Și iarba de pe câmpie/Și floarea de păpădie/Si cărarea din lăstar,/C-așa muiere mai rar...” Că-mi vine și mie a spune, după ce moșul lui Creangă, abia sosit de la târg, dă a nedumerire din umeri: „Vezi, moșule, în ce timpuri am ajuns?”... Că așa începe totul: „Vezi bunicule la ce război nemilos mi-ai făcut valiza?”

 

* schiță apărută în revista HELIS (nr. din aprilie- mai-iunie, 2025).  

                            

  Tudor Cicu

Trec și eu ca tu să dăinui

 

 

 Trec şi eu ca tu să dăinui *

„Strigi ca orbul (spui tu doamnă), ca cel rătăcit de turmă,

azi, chiar până și ecoul îți întoarce şoimii-n zbor”

–  Doamnă, prin țărâna gliei, trec, dar nu şi cel din urmă

peste care ghimpii biblici, căzut la pământ îl vor .

 

Dacă trec şi eu pe ape… cel născut în astă viață,

cu icoana poeziei ținută la pieptul său…

Iată, păsări de o vreme vin cu aripe de ceaţă

picurând în ploi de aur sângele lui Dumnezeu.

 

Şi-mi spun, surd: tu ochi de vidră, leagă-ţi rana din clepsidră;

(timpul îşi retrage colţii din movile de nisip)

Cine rostul întrebării va ciopli ca-n piramidă,

să dezvăluie pe cruce, adevărului un chip?

* o poezie de a mea de pe vremea liceului (trimisă de un coleg pe email, care o avea în revista GAUDEAMUS, a Liceului)  

să fi primit vestea la timp

 

să fi primit vestea la timp

 

spre mirarea mea

nevinovat te pot declara numai cuvintele

asta mi-ai spus deunăzi, crezând că dragostea

îmbunează sufletele oamenilor:

„trebuiesc doar folosite,

pentru a reda viața atât cât a fost”

părea o răutate tot ce ai spus

și mi-e teamă că nu o să ajung vreodată să-ți spun:

„omul nu mai este,

dar povestea lui a rămas într-o carte;

ca să înțelegi trebuie să-ți amintești tot”

de multe ori memoria ne ascunde cam totul

și asta

fiindcă mereu m-am întrebat de ce,

de ce nu-mi amintesc că am fost fericit?

și rețin doar ce spuneai:

„moartea pare o ieșire,

dar acum cred că e o plecare,

o lume care să-ți ascundă alte mistere;

așa se vor petrece lucrurile totdeauna”

printre gratii îți voi spune și eu adevărata poveste a vieții

dar îți las să descoperi

fiecare cuvânt rostit atunci

în noaptea fără lună și fără stele

când despre tine au vorbit frunzele.

Povestea lui Mehmet Deliù

 

Povestea lui Mehmet Deliù *                                                 

Îl chema Mehmet, dar noi copiii din sat îi ziceam Memet Șeitan, adică „Dracul”. Nu acesta îi era numele real, dar unui nebun ori smintit tătarii îi spuneau, în sat la noi, „deli”, și de Mehmet Deliù îl știau oamenii satului. Asta, fiindcă mai tot timpul purta o toporișcă la brâu și umbla hai-hui pe drumurile care mărgineau satul: la nord, la sud, la est... pe unde nu te așteptai, dădeai de el. Dar nici noi, hoinarii ulițelor, nu-l lăsam în pace. Cum îl vedeam, cum ne pitulam după garduri și, când se apropia la douăzeci-treizeci de pași de noi, săream de pe unde eram pitiți și îi strigam cât ne țineau plămânii: „Memet nebunul... Memet nebunul, trage cu tunul! Șeitan! Șeitan!...”, și apoi o luam la fugă de ne scăpărau picioarele. Se spunea despre el că, pe când era încă tinerel, iubise o fată tânără, foarte chipeșă, de neam tătăresc din satul vecin, dar când se dusese cu ai lui în pețit nimeriseră taman la nunta fetei. Asta îl dăduse gata: i se uscaseră creierii, ziceau unii, încât își pierduse mințile. Cu sminteala asta stătuse câteva luni la pat, iar cel dintâi lucru pe care îl făcuse, atunci când s-a ridicat din pat, a fost să ceară, uimindu-i pe toți, toporișca, că are poruncă de la Allah să cutreiere noaptea drumurile, nevăzut de nimeni, până când nici o nălucă nu va îndrazni să mai bată creanga pe străzi. Se zvonise în vremea aia că niște stafii cu solzi pe ele ieșeau noaptea din cimitir, să-i bage în sperieți pe toți cei care mai întârziau la bufetul lui Refik. Atâta avea în cap, că de minte era plin cât broasca de păr, le ziceau copiilor unii dintre părinți. Dădeau ploi care nu se mai opreau, cădea zăpada, nămeții se prăbușeau în râpi, cu detunături surde, dar pe el, fie vară, fie iarnă, tot cu toporișca la brâu îl găseai pe drumurile de la marginea satului. Întâlnea câte un cunoscut, îi striga de la distanță: „Arde-l! Curăță-l de toți solzii!”. Nu-l prea băgau oamenii în seamă, se cam învățaseră cu metehnele lui. Se zicea că nu era atât de periculos. Doar noi copiii ne temeam. Într-o vară, cum jucam noi cilicul pe lângă fântâna aflată în centrul satului, unul dintre dracii de copii, din cei care asistau pe margine, tot jucându-se cu un cerc de fier, cam ca acela de la butucurile unor roți de căruță, cele care țin strâns spițele, i-a alunecat pe cap, spre gât în jos, și nu l-a mai putut scoate de pe cap. Pesemne că de emoție, teamă ori altceva i se umflase capul și cercul de fier îi rămăsese la gât, precum acele inele pe care le vedeam și eu prin poze, de erau puse în jurul gâtului la faraoancele Egiptului. La țipetele copilului s-a strâns multă lume din colțul ăla al satului dar, deși sfaturi veneau destule, în zadar încercau unii să tragă cercul peste capul copilului. Noi copiii, câți eram acolo și ne zgâiam la drăcovenia aia de cerc fixat la gâtul ăluia, n-am observat când s-a strecurat și Memet Șeitan prin mulțimea care căsca gura, că am fi luat-o la sănătoasa. Și tocmai el a dat soluția: să i se aducă de la fierăria lui Stan, aflată la două case de fântână, un bomfaier. Unii au ținut de copil, să nu se agite prea tare, și Mehmet Deliù a tăiat mai întâi pe lățime cercul, după care l-a lărgit, trăgând cu brațele de capetele unde făcuse tăietura și așa i-au eliberat drăcia de la gât. Am făcut ochii mari când treaba a fost terminată și copilul eliberat de năpasta aia de cerc, cum mama copilului, venită într-o fugă acolo, a făcut o închinăciune de adânc respect și i-a sărutat amândouă mâinile nebunului și pe loc și-a înșfăcat odrasla de braț, mai că l-a luat pe sus și dusă a fost. Până ne-am revenit noi din uluială, Memet Șeitan nu mai era nici el de față. L-am mai zărit doar cum se îndepărta pe uliță și dădea din mâini ca și cum se împotrivea altor închipuite binecuvântări ale femeii. Câinii lătrau și ei, prin curțile oamenilor, în urma nălucii. Și tot în urma lui satul părea cuprins de o mare vânzoleală. Pe buzele tuturor nu era decât uimirea celor văzute acolo: „Ai văzut, mă?!” era pe buzele tuturor. Nu am mai dat cu ochii de stafia nebunului mult timp, însă, într-o toamnă, ne-am trezit cu el pe câmp, la bostana bunicului din partea tatei. Ei doi se cunoșteau bine și, când se nimerea să se găsească, mai schimbau vorbe de-ale lor. Era cât pe ce să mă aleg cu o spaimă teribilă dacă n-ar fi fost și bunicul de față. Spune undeva Balzac, că spaima e un sentiment care te îmbolnăveşte pe jumătate. Cât despre Mehmet Deliù, auzeam și eu pe la ai mei, că multă vreme, după acea întâmplare cu pețitul, fusese o adevărată maşină a terorii pentru cei ce îndrăzneau a-şi cere dreptatea la stăpânire, ori căutau să ridice vocea ca să-și ceară drepturile. Și, ca să nu-i dea prin cap cuiva să intre tam-nesam peste primar, fusese pus paznic la primărie și înfipt bine tătarul, la intrare. Dar cum aţa vieţii nu-i nesfârşită, trecuse şi peste el anii şi, dat afară de la „stăpânire”, obişnuit de a juca în continuare rolul nebunului, devenise el însuşi marele nebun. Bufonul de odinioară îşi juca acum pe arena vieţii tragicul rol. Nu-l mai credea nimeni. Era îndepărtat din cale printr-un singur bobârnac, precum un găinaţ de pasăre picat pe reverul hainei. Dar mai erau şi mulți fricoşi şi slabi de înger care încă se mai temeau de urletele și de ochii săi bulbucaţi şi toporişca de la brâu. Noi copiii, cu certitudine, ne temeam. Văzându-l acolo la bostană, destul de paşnic, întinzându-mi o felie de pepene din cel pe care bunicul i-l dăduse să-l încerce cu briceagul, mă gândeam (că atât cei puternici ca Mehmet, cât şi cei slabi ca mine), că în sufletele astea multe, nedestăinuite, se află, uneori, câte o mare durere.

– Tu eşti a lu¢... și căuta să-și amintească despre ai mei. Eşti deştept. Să schimbi lumea asta, ai auzit? Eu n-am reuşit.

     Ce lume nu reuşise să schimbe acest nebun? Şi de ce îmi cerea mie să schimb ceea ce nici el nu ştia ce anume trebuia schimbat?

– Nu cred că mă știți, am îngăimat. Tata nu prea dă pe acasă, iar mama...

     Am vrut să-i spun că e nevăzătoare și nu iese prin sat. Și cum tata e cu oile, mai mult pe câmp, de unde să-i cunoască el pe ai mei? S-a aplecat de mi-a luat bărbia în palmă, de era să cad pe spate de frică.

– Ia te uită la el!... Zici că nu te știu? Eram cu Șucuri, meragiul, când învățătorul v-a scos în fața școlii pe toți ăia care ați fost la furat de morcovi de pe tarlaua CAP-ului. Pe tine, țin minte, Burhaledin, învățătorul, te-a întrebat: „Ce ocupație are tata?” Tu ai răspuns: „Mi-e rușine…” Apoi, ai spus cu sfială: „E cioban.” După ce v-a dat drumul să intrați la clasă, am mai stat un pic de vorbă cu învățătorul tău. Mi-a zis că te-a prins de câteva ori cu un caiet pe care scriai niște compuneri, ceva care n-avea legătură cu școala.

     Așteptam uimit să aud ce i-a mai spus domnul învățător, dar își trăsese deja un picior sub el pentru a se așeza mai bine sub brațul de paie, privind dezamăgit cum o mierlă țopăia în jurul unei tulpini de mătură și apoi iute de picior, simțindu-se ațintită de privirile noastre, intră, tot într-o țopăială în buruienile dese, făcându-se nevăzută în hățișul lor. Memet Șeitan și-a terminat de mâncat felia de pepene și a băgat briceagul în buzunar.

– Dacă o să scrii și despre mine, să lași în urmă o poveste demnă de povestit, mi-a mai zis.

     Mă gândeam că, auzindu-l cum vorbea de liniștit, alți copii l-ar fi ascultat cu gurile căscate. Dar eu m-am ținut tot timpul destul de tare încât să nu stau cu sufletul la gură și cu frica-n sân toată ziua.

– Îi știu și pe ai tăi, a zis după o vreme de tăcere. Nu stați la marginea satului, aproape de cimitirul turcesc? Taică-tău nu-i „mukanul” de Stoenciu, fiul lui moș Gheorghe Golan? (Mocan voise să spună, așa cum tătarii îi denumeau pe toți românii cu termenul „mukan”, îndeosebi pe cei care credeau ei că veniseră în sat de la munte. Iar termenul de „golan”, tătarii îl dădeau și celui care refuza să intre în CAP și muncea la liber, de unul singur cu căruța cu cai, cum făcea și bunicul din partea tatei).

     Altădată m-a ajuns din urmă pe drum și m-a apucat de braț, ca să mă întrebe, pesemne, ceva. M-am speriat așa de tare că am fost gata să-i cad la picioare. Deși era cât pe-aci să leșin la vederea lui, m-am zmucit din strânsoare, strigând cât am putut de tare după ajutorul mamei. Pesemne s-a speriat și el, și a mai slăbit din forța aia a brațului. Când mi-a dat drumul, am alergat până acasă de-mi sfârâiau călcâiele. Mă uitam în urma mea să văd dacă nu cumva s-a luat după mine. Nopțile, cum auzeam o bătaie în ușă, tresăream și mă întrebam dacă nu cumva m-a dibuit Mehmet Deliù. Și câte întrebări nu-mi veneau în cap? Întrebări care se ţineau de mine ca scaiul agăţat de ciorap, sau fluturele, de sticla lămpii. Ai noştri, acasă, seara, când nu ne mai astâmpăram din clenciuri şi chicoteli, cum întreceam măsura, cum începeau cu ameninţările: „Ia tăceţi, auziți, vine Mehmet Deliù să ridice copiii!” Fugeam atunci spre paturi, în aşternuturi, ca nişte mânji fără splină, de nici aerul, cred, nu-l mai respiram de teamă. Gurile noastre deveneau gura marelui tăcut. În visele de atunci, Memet Șeitan devenise năluca ce din când în când, în alergarea mea singur prin lume, mă agăţa de gulerul hainei şi nu-mi mai da drumul. Mă trezeam zvârcolindu-mă, ţipând, cerând ajutor; deşi mama (sau surorile mele) se aflau cu un prosop ud la căpătâiul meu. Într-o bună zi m-am trezit după un vis pe care țineam morțiș să-l spun alor mei. Nu știu dacă mă ascultau sau doar se prefăceau că-mi dădeau atenție, dar eu le povesteam cu lux de amănunte, fiindcă speram să-i intereseze ce le spuneam.

 –Ascultați aici, țin minte tot și văd acum, totul, atât de limpede. Dormeam cu taica-moșu sub copacul din grădină învelit numai c-o ţoală şi, deodată, la lumina stelelor taica-moșu şi-a îndreptat spinarea, a scăpărat chibriturile de şi-a aprins luleaua de lut. L-am întrebat: „Ce faci bunicule, nici tu nu ai somn? Uite, a venit frate-meu Costandin și i-am dat și lui din merele mele. A zis că o să mai vină, ca să-i arăt și lui mânzul din grajd…”

– Dar Costandin e mort demult, mamă, ce tot spune el? Nu vezi că iar aiurează? o zgâlţâia soră-mea pe mama, căzută în extaz asemeni Maicii Domnului cu pruncul la sân.

–Taci tu copilă! o oprea mama la timp și îi punea repede degetele la gură.

– ...„Hei, nepoate, a venit timpul să-i arătăm și lui Costandin mânzul nostru”, a zis atunci taica-moșu, continuam eu, scoțând limba la soră-mea. Intram amândoi la Mânza în grajd şi, pe paiele de lângă iesle, abia născut, se afla și căluţul ei, micuţ și cu părul roşcat. Ştii mamă, era atât de micuţ că-l puteam ţine cu amândouă palmele. Era o minune de căluţ. Nu cred să mai fi văzut cineva un aşa căluţ vreodată. La început m-am speriat, zău mamă, că nu mișca, dar am simţit palma grea a bunicului lăsată pe umăr, încurajându-mă: „Nu te speria nepoate, nu-i mort, e doar neştiutor”. Atunci i-am cerut bunicului să mi-l lase mie, că vreau să i-l fac cadou lu’ frate-meu Costandin.

– Dar Costandin a murit demult, măi mamă, a murit de mic, n-are de unde să-l ştie el, insista soră-mea pe lângă mama.

– Lasă-l, lăcrima mama, vezi şi tu că nu visează acum.

     În rest, povestea mai târziu mama, aiuram. Mă aflam la hotarul unde nălucile întunericului mă ademeneau la ele, luând chipuri şi glasuri de fiinţe dragi, cunoscute. Nimeni nu credea în năluca ce m-a tot urmărit câteva nopți la rând, până când în sat s-a zvonit că a murit Mehmet Deliù, sau am crezut eu că am pus năluca la pământ. Dar parcă poţi să iei de gât şi să dobori o nălucă? Și întrucât chiar voiam să-mi lămuresc acea curiozitate, l-am întrebat pe bunicul:

– Chiar a murit Mehmet Deliù, bunicule?

– Ei, zvonuri, copile! O fi tras asupra lui vreunul cu arma, noaptea, când mai ies unii să vâneze prin porumbiști, însă, cu siguranță că doar l-au speriat. Vezi tu nepoate, uneori viaţa e ca o lumânare care dă lumină. Cât timp arde, înseamnă că ai de trăit, s-a stins fitilul, s-a stins şi omul. Îl ştii pe Stan al nostru, fierarul? Văzând că încuviinţez din cap, a continuat: Ei bine, într-o noapte venise și cam mahmur acasă, iar pe la miezul nopții i s-a părut lui că cineva străin umbla pe afară. S-a ridicat pe marginea patului de şi-a tras încălţămintea în picioare. „O fi cineva pe afară, mă duc să văz...” și-o fi zis el. A bâjbâit ceva vreme prin casă de şi-a aprins felinarul și a ieșit să vadă cam ce era pe afară. L-au găsit vecinii spre ziuă, dinaintea coșmeliei unde era fierăria, într-o baltă de sânge. Era conștient și bâiguia cuvinte neînțelese, și arăta cu mâna, când spre poartă, când spre fierărie. Doar felinarul atârna aprins şi agăţat pe un perete într-un cui. Se aude că ar fi vrut să tragă de sub streaşină coada lungă a unui topor, dar o ţiglă, desprinsă de pe acoperiş, i-a căzut mai întâi în cap, apoi pe un picior de i-a spintecat mușchiul gambei. L-o fi mâniat pe Dumnezeu cu ceva au zis oamenii și au căutat peste tot. N-au găsit nimic luat din fierărie, însă pușca lui de vânătoare nu mai era în locul unde o pusese Stan. Gurile rele de prin sat ziceau că unica lui fată, Anișoara (pe care toţi ştiau că o cam bătea cu funia udă; şi pe care o dăduse cu forţa după un zdrahon de român din alt sat pentru nu ştiu ce învoială), îl împuşcase într-o noapte fără lună, fiindcă o dăduse cu forța după un străin pe care ea nu-l iubise. Dar tot Mehmet Deliù aruncase o vorbă pe ici-colo. Cum că în acea seară tocmai se pitise în lanul cu porumb când trecuse ca o nălucă, călare pe un cal negru, chiar Anișoara fata fierarului Stan. O văzuse cum gonea armăsarul venind tocmai dinspre Vârtopu, satul ăla unde o dăduse Stan unui hoț de cai. Ajunsă în dreptul porții fierarului, zicea ăla că o zărise legând calul de un par, după care ca o nălucă pătrunsese în fierărie, forțând lacătul. Și ceva mai târziu a auzit o împușcătură. Năluca și calul au trecut apoi pe ulița de la marginea satului, iar el i-a sărit drept în față, cu gând s-o oprească pe nebună și s-o întrebe de ce a tras în taică-su. Iar aia a dus la ochi pușca de a tras și în direcția lui, după care a dispărut într-o direcție necunoscută. Și cam asta era tot ce spunea nebunul satului, dar lumea nu-i dăduse nicio crezare, iar bietu‘ Stan nu mai are grai să ne lămurească ce a fost, încheiase bunicul cam tot ce știa despre cel care mă bântuise atâtea nopți. 

 

 

Sfârșit.

 

* proza a apărut în nr. 410 (iunie, 2025) al revistei IMPACT/Târgoviște 

De ce?

 

 De ce?

  (joc poetic, mult visat)

 

De ce vin mereu la baltă

printre trestii și scoruși?

Știu că te întrebi mirată

dacă asta îmi ceruși.

Însă când un stol de păsări

ne dau roată ca la semn;

Mi-aș dori să știu odată,

spre acele zări, deodată

că se-aude, se aude...

Glasul inimii-mi, de lemn.

 

Unii spun că printre ramuri

ești ferit și de năluci;

Nu-i exclus ca-n altă viață

să fi fost doi pui de cuci.

Cu ochii pândind o clipă,

cred, cu tine, m-am visat.

Dar Luna dădea să plece

căci în toate, viața trece...

De ce și venisem oare?

Uite, asta am uitat.

 

Și-aș fi pus, așternut fânul

ca să evadăm în vis.

Mai ales... în nopți cu lună

cum credem că ni-i și scris.

Iar când tot va bate frunza,

când în lung și când în lat;

Flămânzi noi vom fi ca lupii

ce tot urlă-n josul râpii!

Fiindcă mâine, câte bârfe...

vor aprinde-ntregul sat!

 

Cornul mai sunase de câteva ori

 

         Cornul mai sunase de câteva ori *

                      (gânduri răzlețe spuse înainte de a scrie o povestire)

 

   … Cornul care a sunat în Cântecul lui Roland se spune că lăsase în urmă o poveste de dragoste. Nelămurită. Ca și noaptea în care Ghilgameș iar visă în vatra zeului cu păr de aur sub ochii stinși ai lui Enkidu, ori ai lui Roland, cel născut în peșteră, rămas de unul singur să sune și acum din cornul de fildeș în trecătoarea Ronceavaux. Cum nici pentru Aude, iubita lui de acasă, n-a mai răsărit luna pe cerul spre care suia acel sunet de corn, vreodată, am zis că a venit vremea să înfrunt mitul unui rătăcit scriitor care a complicat totul, îndrăznind să scrie, pentru a nu sfârși în îndoială. Când am început să aștern pe hârtie povestea mea (în romanul Fata cu smochine) s-a spus că în Valea Lunii nici pentru cei doi eroi ai mei nu o să mai apară luna. Doar sunetul unui corn mistuit de durere ca să se știe că fără Dumnezeu mereu e noapte. Am umblat pe sub ferestrele eroilor mei, prin ploaie... și nu mi-a fost frică. Pentru că ea era acolo. Și dintr-odată, pentru prima oară, soarele s-a desprins ca niște spițe de roată; și așa cum „trădarea își arată glasul”, l-am auzit pe cel plecat primul spre ghereta unde preotul frângea anafura în potir gata să primească spovedaniile mele. Dar mi se spusese: „În Valea Lunii nimeni nu plânge aproape niciodată!”

     Tocmai aş fi vrut să-ţi îngân, cititorule, un altfel de cânt și despre oastea lui Igor. „...hrăniţi-l cu pâinea şi apa întristării” – stă scris la „Cronici” 2,18. Hrăniţi-l cu iluzia că, tu, cititorule, ai o mare admiraţie pentru cele cinci trepte urcate înspre porţile cetăţii în care autorul acestor rânduri şi-a ferecat amintirile, îmi strigă eul meu lăuntric, vroind a mă opri din înaintare. E un vacarm în urmă şi, din moment în moment, mă pot ajunge din urmă ecourile celor lăsaţi pe pragul de acasă. M-aş supune îndată lor, dacă aş şti că până aici mi-e permis să urc. Dar supunerea şi resemnarea de care aş da slăbiciune, întorcând ca Orfeu capul înapoi, n-ar fi o dovadă că toate acestea pot fi şi ale unui om sfârşit? „De şi-ar aşeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne-ar sta nouă aşa, singuri şi nemângâiaţi...” – scria Cioran. Sub acest aspect, mă gândesc uneori la Rogojin şi Mâşkin, cele două personaje ale lui Dostoievski. Ce-or fi gândind ei, acum, despre încercarea mea de a le buzunări, la infinit, sufletele? Tăcerea acelei nopţi, în care Rogojin îl duce acasă pe Mâşkin şi îi arată cadavrul Nastasiei Filipovna, pe care apoi o veghează împreună întreaga noapte, nu-mi dă pace. „Mă iubeşte până întratât – observa Nastasia Filipovna – încât este exclus să nu fi început să mă urască”. Strigătul meu venit din interior, la cruzimea cu care autorul „Donului liniştit” îşi omorâse eroina (pe Axinia) – „Axinia muri în braţele lui Grigori, puţin înainte de revărsatul zorilor” – mă face să cred, că nu e strigătul meu, ci al celuilalt; al acelui Rogojin, care, simţind fiorul apropiatei tragedii, strigase celor din jur, ca un apucat: „Nu vă apropiaţi! (...) E a mea! Numai a mea! Regina mea! S-a zis!”. Veţi spune: sigur, îşi apără amintirile, precum acei oameni-scorpioni în cântul al noulea din Ghilgameş, cei care păzeau, între munţi, poarta prin care tocmai va trebui să iasă soarele. De aceea, acum şovăie şi nu mai vrea să înainteze. Îi este teamă: „Iar îi este frică!”, ar fi spus fata cu părul roşu, din „La ţigănci”. Așadar, țineam să-ţi murmur „acel” cânt despre oastea aceea întoarsă acasă, zdrobită de durere. Viaţa mea seamănă, întrucâtva, cu acea goană a cneazului Igor către casă. Puţin câte puţin, după ce pierde cam totul, biruinţa la care visa cneazul trece în stăpânirea uitării ca şi barba moşneagului care-mi depăna mie povestea ce pare o pată albă în întunericul care se lăsase peste flăcăruia lămpii cu gaz. Dar şi trâmbiţele, care vestiseră cu câteva clipe înainte în toate cele patru zări întoarcerea lui Igor, au fost condamnate pentru totdeauna la tăcere. „Iertaţi-mă, rostise Igor. Mare a fost greşeala mea”. Și în urma oastei lui cornul sunase în zadar, așa cum sunase și în trecătoarea Ronceavaux. Plâng, în cuvintele mele, la picioarele Iaroslavnei, că n-am ştiut multă vreme să-i ridic un cântec în inima mea. Prea multă tăcere am postat în acest lăcaş al inimii şi aşa ceva nu poate fi iertat. Mama îmi atrăgea mereu atenţia asupra modului în care rândunelele îşi faceau cuibul încet cu migală şi în deplină răbdare. N-am crezut că am să pot învăţa asta vreodată. Dar mă trage de guler bătrânul Taras Bulba cu al său strigăt către îngeri: „Scapă-l, măicuţă, pe sărmanul tău copil!” „Mantaua”, din vocea mamei, mă apărase în copilărie din toate ghearele gadinelor ce ţineau neapărat a mă doborî din înaintarea mea. George Călinescu sintetizase bine, că-n „insula lui Euthanasius” a lui M. Eminescu, noi, ca proiecţii ale Domnului pe pământ, nu suntem decât expresia „unui vis de naştere, în care amintirea apelor amniotice, a şederii în pântecele matern, se traduce în această privelişte” a insulei în care ne zărim trupul inert din care tocmai s-a desprins sufletul. Multă vreme am crezut că, prin desprinderea sufletului, cheia exactă a versului eminescian „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” e scânteia cu care vom păşi înarmaţi altfel în lumea de după moarte. Eroarea inclusă în acest concept, în sens imaginativ sau poetic, probează intensitatea sentimentelor pe care autorii le-au tot făcut de-a lungul veacurilor. Mult mai târziu, citeam undeva, că, nicăieri, pe faţa pământului, nu există fiinţă umană capabilă de a ne spune cu „anumite detalii” pe cine reprezintă omul ca fiinţă dintr-o lume anterioară. Deşi controverse şi coincidenţe au tot existat. Întrebarea lui Gaugain, din vestitul tablou tahitian, nu a lămurit care e rostul venirii omului pe lume, la ce slujesc demersurile sale, sentimentele, ideile şi indeterminabila sa aplecare asupra aflării unui rost. În timp ce bucuriile acestei vieţi trec ca umbra şi ca visul „sau se veştejesc ca floarea câmpului” – cum grăia iscusitul Hidalgo, bunul cavaler de la Mancha, apoi, numai priviţi în apele voastre cam tot ce au lăcrimat frumoşii voştri ochi: multe vom mai vedea în drumurile astea făcute împreună cu tine cititorule, multe vom mai afla, dar ne vor da oare şi crezare? Esenin, pe care-l citesc ori de câte ori mi-l aduce memoria dinainte, spunea: „N-am să răspund vorbelor lor îngâmfate/ n-am să las pe nimeni-n, tăinuita cetate”. Dar, eu rămân la pildele lui Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii: „când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege (ca noi) ies la iveală, oamenii se ascund”. Indienii de pe continentul Americii au înţeles că singura modalitate de a scăpa de mânia lui Gonzalo Pizzaro, care-i supunea la tortură şi dacă nu-i spuneau cam totul despre acel ţinut fabulos El Dorado îi arunca hrana la câini, era să inventeze poveşti despre El Dorado şi să-i trimită la dracu în praznic, cât mai departe cu putinţă. Asemeni minunilor Şeherezadei miracolul poveştilor inventate de indieni au făcut ca spaniolii să se cufunde tot mai adânc în jungla amazoanelor, unde nici scăpare nu prea e, dar nici urmă de vreun El Dorado unde să dai la tot pasul de pepite de aur. Are, deci, dreptate, cartea cărţilor, să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. La ce-s bune atunci bucuriile rămase după scrierea unei povești la care ai trudit atâta? Constat în fiecare zi că rămân mult în urma mea. De ce vin până la mine, astfel de amintiri şi, mai ales, cum de pot veni fără acea amărăciune a filosofului pus să îndrepte cu orice risc lumea, când pe noi ne exasperează poporul acesta colcăind de bătrâni şi infirmi, şi fără voinţă, dar responsabili, încât nu ştiu de ce, dar parcă i-am vrea fierţi în apă clocotită pentru că au cedat diavolului atât de uşor când li se anunță că le mai dau un leu la pensie. Ce minciună trebuie să mai ridice aleșii acestui popor, în continuu, pe crucea ridicată din vânzarea lui Iuda, iar noi s-o tot înghițim? Întrebarea, pe care ne-o punem cu toţii, seamănă cu saltul surd al fiarei, asupra oricărei bucurii ale mele, ca și atunci când cornul sunase... însă foarte puțin, peste visul acelui prinț din Levant care îndrăgise vânătoarea.

 

* schița a apărut în revista Dunărea de Jos/iunie 2025

                                                                  Tudor Cicu    

 

 

Se zbârlește vremea...

 

Se zbârlește vremea...

 

Se zbârlește vremea și pe mări acum

Luna, a mirare, se scutură-n drum.

Zgribuliți, doi grauri zboară din agud

Buhu-hu!, din cuhnă cucuvăi se-aud.

Însă speriate, că noaptea prin horn

Vin iele călare pe câte-un licorn.

Nu ești lângă mine și-i frig ca la pol

Mă tem că și mâine locul e tot gol.

O fi fost și noaptea o prințesă rea

Că prea plânge lampa în tăcerea grea.

Iar de-un timp în juru-mi rimele tot ning

Și-agățat de fire doarme un paing.

Mă uimește, însă, că pe fir nu țese

Povești azi rămase, lumii, ne-‘nțelese.

Doar pe fila albă gânduri cad în vid

În van țin condeiul. Ochii mi se-nchid,

Parcă sunt copacul de sub vânt și ploi

Ce ne-a strâns în brațe, pe rând, pe-amândoi.

Când, visând de toate, n-aveam nici a ști

Că la capăt drumul se va-mpotmoli...

Și mă tem că poate, viscol, ori ce-o fi

Sub atâtea vise mă vor troieni.