doar acest poem la discreția toamnei
de ceva vreme luna poartă pe brațe
povestea unui octombrie lăsat în beznă
cât să poată să înțeleagă lumea că urc dealul
rostogolind încă un vis.
dar memoria îmi ascunde câte ceva
înșirând câte puțin din demența acelor zile...
am strâns pleoapele, nu le-am mai desfăcut
încă e toamnă...
poate nici nu va trece multă vreme
și voi afla ceea ce este pe marginea ei.
pentru a înțelege
trebuie să-ți amintesc cam totul
cum odată am văzut amândoi
în crângul unde răsună tot mai rar pașii mei
niște copaci stăruind a provocare
azi, mult asemănători unui zvon de păsări.
dar, cel care e în vârful dealului, te întrebi
n-a ajuns?
(odată cu cine?)... tresar
însă fac eforturi să-mi amintesc
în întregime fericirea care m-a împins în durere.
pentru a zidi împărăția ca înainte
mi-am lipit fruntea de fereastră;
pe frânghia de la geam
o femeie înșiră câte ceva din viață
și povestea continuă să dăinuie
voind să afle de la mine cât adevăr ai ascuns de noi
în acest poem
lăsat la discreția toamnei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu