Povești scrise cu penița înmuiată în
durere
A vorbi despre moartea care ne atinge
direct nu este ușor nimănui. Însă în proza câte unui scriitor, Dumnezeu e
coborât pe căile umanității, pentru a se lăsa mișcat (prin scrierea trepidantă
cu o peniță înmuiată în durere), de suferințele noastre. Speranța tuturor,
atunci când se atinge acest ultim prag, e la EL. Așa cum a stat și în fiul
văduvei (cum stă scris în Evanghelia după Luca (cap 7, versetul 11-16), despre
învierea tânărului din Nain. Despre
acest abis al disperării morții, al neputinței de a putea lupta împotriva ei,
ori de a mai face ceva, răceala sfâșietoare a pierderii vieții celor dragi este
și tema nuvelei „Diplomatul” (ed. Teocora, 2021) de scriitoarea Paulina
Georgescu. Timpul ne fură oamenii dragi, însă înainte de a face acest lucru, el
ne acordă răgazul de a-i iubi pe aceşti oameni. Abia în fața morții omul trage
de timp, se roagă lui Dumnezeu să facă o minune. Dar nu timpul e de vină. Noi
suntem de vină că nu ştim să îi facem faţă. El este un duşman de temut (ca în
cazul atâtor personaje din viața Georginei, eroina acestei nuvele), dar orice
duşman poate deveni prieten dacă îl putem menaja prin vorbe sau fapte frumoase,
cum face Georgina cu Marina. În cazul timpului, el poate fi manipulat prin
momentele frumoase pe care le-am putea petrece alături de persoanele iubite,
trăind în prezent, așa cum procedează autoarea cu eroina principală. Frazarea
scurtă, repetiția, tonul grav, nararea evenimentelor în clișee parcă
cinematografice, limbajul simplu, popular, este unul menit de a sublinia
durerea și sentimentul de tristețe, fiind profund dramatic, și introducându-l
complet pe cititor în zbuciumul gândurilor de tot felul ale autoarei, ne duce
către scrierea romanului „Ce mult te-am iubit…” de Zaharia Stancu. „Uneori în viaţă toate vin prea târziu. Numai
moartea vine întotdeauna prea devreme” (scria Zaharia Stancu în Ce mult te-am iubit…). Și totuși,
Paulina Georgescu, în scrierea ei, lasă mereu loc unei cât de firave speranțe.
Că moartea nu ia, întotdeauna, chiar totul din inimile celor rămași în urma
morții. Ce anume împiedică moartea să ia totul cu ea, nu cumva e acel fir de
ață de care ne agățăm cu toții, dacă nu o „întâlnire” de tipul aceleia care s-a
petrecut la poarta Nainului, așa cum consemnează Evanghelia? Cu nuvela
Diplomatul, Paulina Georgescu reînscrie nuvela „feminină”, pe linia
senzaţionalului, a dramatismului desfășurat cinematografic în viața unor
destine feminine, începute în literatura feminină cu Hortensia Papandat
Bengescu şi continuată cu Sanda Movilă. Fraza din această scriere, la care
recurge autoarea acestei nuvele, e uneori scurtă, concisă, alteori muşcătoare,
ori ironic la adresa pandemiei care tocmai venise, am putea spune. Pot afirma
că tocmai am citit o carte făcută să atragă atenţia, ca firul întins de Emil
Cioran, amăgirii. Scrierea nu-i lipsită de acea romanţiozitate, în care
dragostea și bunătatea eroinei, sub forme neobişnuite, este tema centrală,
determinând desfăşurarea epică, îndeobşte cu finaluri crâncene, dar și cu o ușă
deschisă spre speranța de toate zilele.
Sub zodia destinelor frânte şi a iubirilor
spulberate se desfăşoară în nuvela autoarei şi povestea Georginei, o copilă
care judeca oamenii după chipul ei și credea că oamenii au inima în palmă şi
poţi citi în ea ca într-o carte deschisă. Eroina noastră face parte din rândul
celor care visează frumos şi caută norocul la prima răspântie din viaţă, dar,
din nefericire, visurile acestor personaje nu sunt decât nişte inutile
încercări de a-şi căuta fericirea, pentru că soarta le transformă repede în
victime şi orice zbatere de a scăpa din sfera de acţiune a unui mecanism social
atât de complex, şi pervers, este sortită eşecului. Iată ce romanțios ne este
descris satul bătrânei Verona, adică soacra Georginei: „satul acesta din vale uitat
parcă, i se părea că se află la marginea lumii… Casa așezată pe-o coastă, la
răscruce de drumuri, dă impresia că aparține unui alt timp. Chiar aparține unui
alt timp. Vine dintr-un veac cu altă istorie. Până și Georginei i se pare un
loc de poveste.” Verona este femeia trecută de nouăzeci de ani care, „când să
fie fericită, i s-a îmbolnăvit omul” și a rămas în casa veche să îngrijească de
fiul ei mai mare, profesorul, imobilizat la pat și bolnav de cancer. Un alt fiu
se dovedește a fi plecat în America, unde locuiește cu soția lui. Cel de-al
treilea, soțul Georginei, a decedat demult. Profesorul imobilizat în casa bătrânei
a ținut trei soții. Cea dintâi îl luase doar pentru a intra în posesia unui
buletin de București, iar a doua soție, mult mai tânără, se folosise de
situația lui financiară, iar după terminarea facultății fugise cu un coleg de
clasă. A treia soție, o doctoriță, l-a părăsit și ea. A rămas singur. Iar el
s-a refugiat în alcool. Între timp doctoriței i s-a pus diagnostic de cancer și
a murit. Tehnica narării, pentru cititor, este o adresare explicită a autoarei
în scopul atragerii lui în poveste, dacă vreţi, este o vorbire către cineva cu
calitate de spectator, sau martor avizat la drama care planează în acţiunea
narată. Între clocotul sufletesc al Georginei (în planul existenţei afective),
şi nevoia de a găsi răspunsuri unor întrebări pe parcursul lecturării de către
cititor, intervine acel sentiment al dualităţii: autor şi personaj într-o
singură fiinţă care se rosteşte. Profesorul fusese un cercetător în domeniul
biologiei și experimenta cancerul și alte boli pe șoarecii cobai. Dar truda lui
de o viață se dovedește zadarnică în fața propriei morți, și oricât se
străduiește bătrâna să-i prelungească viața, moartea
însă se opune şi cere să se joace doar pokerul vieţii ei, jocul pe care ştie că
îl va câştiga, fiind ultima care va rămâne la masa de joc. Lupta celor două
femei la căpătâiul profesorului e precum un cântec sadovenian despre o tristeţe
lirică a sufletului. Moartea profesorului este iminentă. Lupta cu cancerul nu
reușește de cele mai multe ori. Nuvela poate fi, tot atât de bine,
percepută ca o călătorie ludică prin aceste tărâmuri existenţialiste ale
eroinei, cu trăiri la limita îndurării din partea unor ființe haine după bani
și după moștenire, cu „rătăciri” în trecut ale memoriei Georginei, în care
autoarea ei e pusă faţă în faţă cu eul său. Celălalt frate și soția acestuia
vin din America, dar se dovedesc de niciun ajutor. Iată ce spune Georgina
despre fratele soțului ei decedat: „Iar despre cumnat, știa, din tinerețe, că
vorbește aiurea. De data aceasta a întrecut orice limită... O acuză pe Georgina
că a făcut operație la ochi din banii bătrânei... Că a dat opt mii pentru un
ochi. De fapt, nu-i zice ei în față. Vorbește către săteni. Fără să vrea,
Georgina aude. Și suferă. Plânge sufletul în ea.”
Aflată
într-un dialog continuu cu celelalte trăiri, răsfrânte și ele în oglinzile
timpului, astfel de introspecţii nu-i aduc scriitoarei doar strălucirea unui
spectacol al scrisului, unul care să lărgească mereu şi mereu alte orizonturi
unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate, ci şi o evadare
într-o lume paralelă din care-şi va cere jertfa iubirii pentru a îndepărta sau
măcar a amăgi moartea implacabilă: „Sub masă diplomatul profesorului doarme și el. E singurul martor al unei
vieți întrerupte...” Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului
care se nasc din astfel de refulări, omul chiar se naşte îngrădit şi îşi
trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către viaţă, o viaţă fără griji,
ori comunicarea neîngrădită cu semenii, sau uitarea de moarte, ceea ce pare
imposibil în destinul Marinei, verișoara mult mai mică din partea unui unchi
îndrăgit în copilăria Georginei. După moartea profesorului, Georginei îi e
sortit să trăiască și să îndure o a doua dramă, odată cu telefonul primit de la
Marina, care îi cere ajutorul în lupta ei cu cancerul: „De dincolo Marina dă
semne că se liniștește... Așteaptă răspunsul rapid. Așteaptă minunea...” Între
timp Georgina ia legătura cu o amică doctoriță în care își pune îmcrederea că
vor ieși victorioase din lupta cu cancerul. Marina își pune toată speranța în
Georgina ca fiind unicul ei salvator. Speranța? „Întotdeauna există un mâine.”
– spune ea. Numai că realitatea este una dureroasă: „Mor oameni pe capete. Mor
de cancer. Fără să se găsească soluții.” Finalul nuvelei o găsește și pe
Georgina, luptând să supraviețuiască pandemiei de covid: „Georgina are motiv să
continue lupta. Să aibă grijă de mama...(bătrâna
Verona – n.n.) De amândouă. Virusul acesta ucide.” Ne aflăm în situaţia
unei eroine sfâşiată de singurătate şi tristeţe, împovărată de gânduri negre,
când în odaie avea să-i intre și ei pasărea de catran a nopţii (umbra morții),
prilejuind de aici încolo un dialog despre rostul vieţii şi moarte - ca ultim
tărâm al vieţii.
Dinaintea oglinzilor imaginare ale trecutului,
în amurgul gândurilor - moartea
este oglinda care ne reflectă -, autoarea se află pe tărâmul unde „moartea” este câmpul de luptă spre
oamenii care pleacă mereu spre a nu se mai întoarce printre cei dragi. Până
într-o zi când Moartea ne va arăta un căpeţel de lumânare ce stă gata
să se stingă şi, ţi-l va arăta, şi-ţi va spune că e al tău. Şi nu va putea face
nimic să-i stopeze stingerea
Cu alte cuvinte, autoarea ne propune un
mozaic care în întregul lui să dea imaginea Morţii la finalul nuvelei: „O umbră
în negru cu diplomatul în mână se îndepărtează... Iese pe geam... A plecat...
Acum Georgina este puternică... Mâine... Mâine va veni altă zi...” Se naște,
firesc întrebarea: interesul prozatoarei pentru femeia numită Georgina, sau
Marina, înseamnă reîntoarcerea scrisului feminin către lumea provinciei, sau
revenirea la romanul cu reflecţii despre iubire şi moarte, despre femeia „caz”
din literatura noastră? Totul e posibil. Întrucât, prin nuvela cu subiect
fundamental trăirist şi psihologic, deşi pământul acoperă durerile, mormintele
ascund poveşti triste de viaţă. O dramă, de genul teatrului dramatic, care se
citește și printre patimile noastre, ale tuturor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu