Din revista BOEMA nr. 152/octombrie 2021

Camelia ARDELEAN Tudor Cicu – atunci când ştii/crezi că nu eşti în povestea aceasta

      Cu volumele lui Tudor Cicu (n. 1952) m-am întâlnit pentru prima oară acum câţiva ani, când, în urma unui premiu obţinut la secţiunea de proză a unui concurs organizat de un cenaclu literar on-line, am primit cadou (şi) o carte de proză memorialistică semnată de domnia sa (Azaplar, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2015). Am fost încântată de şarmul şi sensibilitatea povestirilor inspirate de periplul său pe uliţa copilăriei, acolo unde răsună “cântecul amar al amintirilor” şi unde fiecare dintre noi se întoarce, ori de câte ori are ocazia, cu plăcere, dar şi cu nostalgie. Ulterior, “contactul” cu două romane ale sale, Enigmatica Ema şi Necunoscuta, ambele apărute la Editura Editgraph, din Buzău, în 2018, respectiv 2019, m-au convins pe deplin de talentul de povestitor cu care a fost înzestrat, unul ce ştie să stârnească, dar mai ales să păstreze intact interesul cititorului pe parcursul lecturii. Cu versurile lui Tudor Cicu m-am familiarizat ceva mai târziu (deşi a debutat cu poezie acum mai mulţi ani, în 2005), descoperind cu surprindere un lirism cald, învăluitor, dar în acelaşi timp sobru şi discret, pe care ştie să şi-l dozeze corespunzător, în creaţii literare pline de profunzime. În noul său volum de versuri, „nu eşti în povestea aceasta” (Editura Editgraph, Buzău, 2020), unul din cele cinci dedicate acestui gen literar, autorul defineşte poezia în manieră proprie, într-un mod interesant şi original, susţinând că ea „e o pasăre care zboară de la lună la pământ”, „un car în care băieţi şi fete… au pornit spre poiana zânelor” sau „un fel de mânz înaripat” ce zburdă în inima norocosului dăruit cu harul scrisului, arătându-i „cum e să adormi în sufletul unei păsări” (Cuvânt înainte).

      Poezia de debut a cărţii (Despre steaua care n-a ajuns) constituie o încercare (reuşită) de a “viziona“, împreună cu cititorul, temutul moment în care “se trage linie” la perioada terestră acordată de Creator fiecărui muritor, atunci când, sătul de „visele mele risipite prin lume ca furnicile”, „i-am zis sufletului: a sosit timpul!”. Poetul conştientizează/acceptă faptul “că vine un timp când/ fiecare rămâne singur cu Dumnezeu/ ca într-o încleştare cu stihiile mării” şi că, “dacă nu mergi pe drumul cel bun/ o a doua şansă nu mai există/ şi nimeni nu se va mai întoarce aici/ când se vor opri ca limbile ceasului toate”. În continuare, “tabloul” devine policrom, prin intrarea în “scenă” a personajului feminin, o “ea” “plină de presimţiri nelămurite”, ce l-a făcut (cândva) pe autor să-şi audă “inima în ticăitul ceasului din gară” pentru “ultima oară” (Gările vor fi mereu tăcute). Aceeaşi “ea” (sau alta, nu ştim exact) “apăruse… în viaţa lui” într-un anotimp atipic, în care „visul se făcuse vară/ şi-n vară ningea”, învăţându-l că “norocul aduce cu sine/ şi multă amărăciune” (Această poveste este o parabolă). El se întreabă (şi ne face şi pe noi să ne întrebăm) dacă iubita ce-i împărtăşeşte romantismul, „bolnavă după frunza mov / şi mesteceni goi” într-o toamnă care-şi scoate “caii din şopron”, fredonând “acest cântec trist, greu ca o povară” (Hai, mai cere-i toamnei…), este “cea scrisă în această carte” şi dacă merită „în cerul tău albastru să fac paşi”, mai cu seamă atunci când “cuvintele în mine se fac noapte” (Nocturnă). Ursit să sufere din dragoste (“vei atârna iubirii ca-ntr-o salbă”; “jarul iubirii-ţi va muşca din trup”; “luna-ţi va surâde deochiată”), după cum “(m)i-a spus o ghicitoare peste vremi/ ce-avea şi bolta cerului în palmă” (Pădurea fermecată), Tudor Cicu rămâne un visător incurabil, ce aşteaptă ca Dumnezeu să-i dea “în dar pădurea fermecată”, sperând ca rănile trupului, dar mai ales ale sufletului, să i se vindece cu ajutorul leacului miraculos numit poezie. Aşa cum se ştie, orice relaţie de iubire are şi momente de tensiune, după cum soarele este acoperit uneori de nori sau dispare (pentru un timp), înghiţit de furtuni avide. Ca atare, nici povestea de dragoste a autorului nu face excepţie de la “regulă“ (“poetica noastră plutire/ din mâinile tale arunci”), în această viaţă “vicleană ca marea”, unde “singura haină, cuvântul“, este, până şi în cuplu, “un codru pustiu, jefuit” (Cu mâinile tale).

       Făcând un salt substanţial de la iubire la condiţia fiinţei umane de astăzi, captivă pe o planetă ostilă, unde “prin întuneric pândesc tot felul de hiene/ care au început să semene cu omul”, nu poţi să nu-ţi pui întrebări (deşi cunoşti uneori dinainte răspunsurile), aflând deziluzionat că, “dacă o singură dată ai fost cu grumazul pe butucul tristeţii/ ai fost toată viaţa fără să ştii” (Fie şi preţ de o fulgerare). Toamna, anotimpul preferat al poeţilor, arată, în viziunea lui Tudor Cicu, “ca o gutuie pe etajeră”, fiind o perioadă propice pentru a auzi “cum desferecă un gând roata morii la şuvoiul poemelor” şi ”cum se va rostogoli încă un vis”, atunci când eşti în (dez)echilibru ”pe frânghia de rufe înşirând câte ceva din viaţă” (Sub cerul ca o azimă). În altă poezie (Scrisoare toamnei), aceasta ne este înfăţişată ca o ”frumoasă prinţesă/ cu trenă de aur şi falduri prea lungi”, ce dă vieţii autorului ”luciri de samur”. Se ştie că toamna are loc metamorfoza naturii, semnificând deteriorarea, îmbătrânirea şi moartea sau, în cazul de faţă, evoluţia de la tinereţe la etapa maturităţii, când entuziasmul şi inocenţa sunt înlocuite de înţelepciune şi cunoaştere. Tristeţea ce decurge din schimbarea la faţă a naturii, precum şi din cea lăuntrică, îl determină pe melancolicul poet să ne împărtăşească ”teama (sa)… care suie tiptil prin poeme” (Doar toamna), prezentă, în mod normal, la vârsta la care ”pădurea… şi-a plâns frunzele”, ”când soarele deja apus/ se scaldă în agonia lui” (Va veni şi ziua să-ntreb). Familiarizat cu gândul că ”orice suferinţă nouă e trecătoare”, el caută mângâierea în braţele iubitei (imaginare sau nu), care să-i spulbere „durerea... de nelecuit” şi alături de care „ar trebui” să fie fericit” (Picnic). Aceleiaşi iubite, autorul se imaginează scriindu-i „dintr-un han cu ninsori”, în timp ce „ca bănuţii de-argint îşi zornăiau frunza/ mestecenii înşiraţi către lună”. În timpul acestui popas iluzoriu, visează la clipele magice petrecute alături de ea, refăcându-se după călătoria în care „lupii în urmă sorbeau pe tăcute/ galopul îndrăcit al calului meu” (Dintrun han cu ninsori).  Atmosfera de basm continuă, transportându-ne din nou într-un cadru de toamnă, devenită obsesivă la Tudor Cicu (la fel ca iarna, de altfel). Asta poate (şi) pentru că „frunza răvăşită se-aşteaptă uneori/ să îmi ridic iar pana şi chiar să scriu cu nori”, context în care muza generoasă îl face să se întrebe retoric: „sub lacăt să-mi ţin versul, ca pe-un proscris în turn?” (E toamnă). Urmează iarăşi, cum spuneam, tablouri de iarnă, unde „viscolul scheuna”, „ca-n Bruegel ningea” (Ningea în decembrie), „nici codrul sub crengi nu respiră” şi „năvalnice doruri.../ ca lupii din trup hăcuiesc” (Tablou în iarnă) sau unde, „rămas singur în cer şi ninsoare/ ca zidit într-un vers de Coşbuc”, autorul simte cum „visele din piept (m-)i se duc” (Omul de zăpadă). Pendulând între cele două anotimpuri (iarna fiind o perioadă de introspecţie, de călătorie către eul interior, în care albul aduce cu sine gânduri pure, creatoare), eul liric îşi descătuşează trăirile cernite, în poeme „dospite” sub semnul meditaţiei şi al reveriei, uzând de metafore revelatoare. Astfel, poetului îi revin pe retina minţii amintiri păstrate cu sfinţenie, despre bunicul său „mândru, frumos ca un zeu” şi despre cântecul de dragoste al acestuia („de friguri zaci şi te scoli,/ dar de asta – de dragoste – zaci şi mori... şi mori!” (Cântecul de dragoste al bunicului). Tot despre bunic ne vorbeşte şi poezia Era timpul să răsară luna, de pe vremea când acesta „căra secara din câmp” şi nu ştia că nepotul său va deveni scriitor sau că el (bunicul) „mâine va înhăma din nou caii pentru totdeauna”. Nu este uitată, desigur, cea mai scumpă fiinţă, mama, al cărei chip drag a legănat copilăria poetului şi care, „contemplând prin stele”, „din cer îmi cântă mai mereu în vis” (Colinde sub cer), pentru că „vine o vreme în care/ şi visul se-ntoarce-n pământ” (Şi vine o vreme...).

      Continuându-şi confesiunea existenţială, în care împleteşte clasicul cu modernul, Tudor Cicu simte, la apropierea de vârsta senectuţii, că „noaptea mă împinge/ în apele unor gânduri” (Cum toate sunt fum), fiindcă temeri (ne)justificate „îl năpădesc pe cel/ din faţa căruia viaţa s-a retras ca o apă de mare”. Apropierea sa de „ţinta finală” îl face să se „vadă” „ca un spânzurat ce nu ştie de ce atârnă”, mai ales că salvarea în braţele iubirii este nesigură, pentru că ea (iubirea destrămată) „face din noi doar nişte fântâni secate”. Într-o încercare de reconciliere, el i se adresează partenerei cu o ultimă undă de speranţă în vocea raţiunii/simţirii: „ce bine ar fi dacă inima ta/ s-ar deschide cu cheia muzicii lui Bach/ şi iubirea ne-ar căra sacul cu scrisori prin nămeţi...”, sfârşind prin a-şi vorbi sieşi, cu gustul amar al singurătăţii mijit în creier: „oare să nu fie nimeni/ care să adune în el această tăcere?” (Oare să nu fie nimeni?). Conştientizând că „în visul rămas îngheţat pe fereastră/ am îmbătrânit de ceva timp” (De când poartă raiul inimii rugăciuni?), autorului nu-i rămâne decât să se scufunde în „lacul temerilor” (Asemeni vouă, prins) şi să mediteze la faptul că, „după ce ai fost trădat de viaţă/ prăpastia din suflet nu pare fără fund”, însă această prăpastie naşte întrebări chinuitoare, care nu aşteaptă vreun răspuns: „cine are atâtea cuvinte să numească fericirea?” sau „de ce e atâta ceaţă la poarta unde îmi culc insomniile?” (Ştirile aveau să vină mereu).

    Călător prin „viaţa-nălucă”, poetul îşi face „inventarul”, verificând raportul dintre plusuri şi minusuri pe puntea îngustă a existenţei, cu îngrijorarea celui care ştie că din faţa fatalităţii nu există scăpare: „ca valuri nebune pe mare/ speranţele mele s-au dus/ tresar cam la tot ce-mi năzare/ c-un deget la tâmplă adus./...// de regulă omul se-ncurcă/ în gânduri ca lişiţa-n stuf/ norocul nu-l poartă în cârcă/ cum moartea nu-l pune în puf” (Ce aripi să am eu?). Revenind la comuniunea om-natură, întâlnită (şi) în poezia Doar iarna, găsim un autor matur, ce se reinventează „cu versu-ngropat sub zăpezi” şi cu „clopote surde-n poeme”, care descrie cu farmec şi pricepere un anotimp ce „îşi scutură-n toană/ paltonul de gheaţă pe lac” şi „un şoim” ce „se învârte aiurea/ prin nori ce-şi deşiră securea/ sub luna ce prinde contur”. Iubita întregeşte această secvenţă, prin faptul că, deşi este departe fizic de el (în poem, cel puţin), locuieşte într-una din cămăruţele inimii sale, dându-i forţa necesară să reziste în gerul existenţial: „te strig de pe crucea de gânduri/ cu pieptul străpuns de piron”. Dorinţa de a o aduce aproape este atât de intensă, încât e în stare să facă orice sacrificiu, chiar şi o vrajă („sclipeau viclean şi stelele prin arbori/ şi încă mai ningea cu fulgi prea deşi/ când ţi-am făcut un semn din vis să ieşi”), în speranţa că nu va mai fi nevoit să umble „cu umbra ta în minte” şi că „şoimii fericirii” vor zbura şi pe cerul său (Încă de pe atunci). „Steaua Fericirii”, însă, le este hărăzită „doar celor aleşi”, iar „de sub straiul amăgirii” este greu să ajungi în preajma ei (Steaua Fericirii). În această tulburătoare poveste (în versuri) despre sufletul autorului, aflăm, printre altele, ce mare este însingurarea pe care el o resimte în iureşul evenimentelor („sunt atât de departe de toate/ încât poate nici nu mai sunt”), descoperim cum „în plasa unor vise orfane/ în cântec mă-nchid uneori” sau cum, asemenea unui „orb care dă la o parte/ tristeţea din drum c-un toiag” (Sunt...), înaintează prin păienjenişul regretelor („bolnav de dansuri străine/ n-am făcut nimic să împiedic vânturile în tornadă/ dând la o parte frunzele şi ţărâna/ peste care au trecut femeile ce s-au risipit/ şi... eu n-am ştiut să împiedic asta” (Prea puţin cer). Doar portretul femeii dorite, tatuat pe fiecare neuron, îl mai ajută să treacă „peste acest cimitir de gânduri” (Până la stingerea soarelui), ce îl demoralizează uneori („e timpul să-mi strâng pumnii în palton/ şi bun-rămas să spun la poezie”), femeie pe care o idealizează („te-aş aşeza pe cer/ ca pe-o gutuie pusă la fereastră” (Să fie toamnă...) şi al cărei sprijin se doreşte a fi („erai speriată/ crezând că îmbrăţişările mele/ vor ajunge în oraş înaintea noastră” (La ce bun să pleci mai departe).

      „Absorbit de paleţii unei mori în continuă rotaţie”, poezia, Tudor Cicu nu se poate imagina fără căldura iubitei, care să-l inspire şi pe care s-o venereze chiar şi în momentele de cumpănă (sau mai ales atunci), când „trece o pasăre prin rănile noastre” (Odată am văzut) sau „când plouă” şi „stau la geam incendiind poeme” (Despre călăreţii plecaţi la drum). Aşteptând „trenul ce mă va duce-ntr-o stea” şi visând „şirag de cocori prin poeme” (Zvon de toamnă), el se gândeşte şi la dragostea neîmpărtăşită („câtă iubire azvârlită degeaba” (Bucolică) sau la „banca unde cândva îmi potrivisem inima/ pentru încă o singurătate” (Crochiuri de toamnă). „Jefuit de nostalgii”, îşi risipeşte sufletul „în zborul unor păsări rămase pe şevalet”, simţind că „între mine şi toţi ceilalţi se întrerup mările” (E vremea) şi că „Dumnezeu deschisese fereastra în cer/ şi privea cu un ochi/ cum se înălţa destrămarea pe pământ”, în timp ce „pipăiam întunericul cu degetele/ până când s-a prăbuşit noaptea” (Armistiţiu).

       „Mimând fericirea” (Dincolo de poveste), el priveşte cum „viaţa se îndepărtează ca un vis de fiecare dintre noi” şi „zboară mereu prin locuri greşite” (Nu aveam aripi). Chiar dacă „viaţa mi-a fost ca o luntre”, mai afirmă autorul, sufletul rămâne „singurul neînvins care mai poate ţine cârma” (O pagină de viaţă), iar „iubirea îmi pare un roman încă nescris/ unde se cern amintiri ca într-un dans de umbre” (Nu eşti în povestea aceasta). Dar credem că am fost îndeajuns de convingători. Mânuitor experimentat al condeiului, Tudor Cicu ştie să extragă briliante din experienţele sale de pe drumul fiinţării, pe care le dăruieşte cu generozitate cititorilor, încredinţat fiind că „viaţa nu-şi abandonează soldaţii pe câmpul de luptă” (Poarta) şi visând „precum poetul/ rătăcind pe mări de-absint” (Balada celui care se visa sub ciobul lunii) să le deschidă sufletul „celor care n-au înţeles în întregime fericirea” (Dacă n-ar fi apus cu mult înainte soarele). Dimensiunile universului său liric sunt variabile, dar întotdeauna suficiente pentru a cuprinde între graniţele lui zbuciumul, înălţările, căderile, entuziasmul, melancolia, iubirea şi tot ceea ce îl face să se simtă viu. Neobositul şi ingeniosul scriitor buzoian, „descendent credibil al romantismului eminescian” (după cum afirmă Marin Ifrim), ne îmbogăţeşte spiritul cu o poezie adevărată, terapeutică, emoţionantă precum un „cântec sfâşietor” (Dumitru Ion Dincă) sau viguroasă ca „o lacrimă ce arde” (Aurel Anghel). Chiar dacă el ne mărturiseşte că „să plec îmi dau visele ghes” (de lângă iubită, din braţele lui Euterpe sau din această lume, nici nu mai contează), noi sperăm să mai rămână mult timp sub cerul poeziei, fiindcă, prin ceea ce scrie, dovedeşte că acest mod de exprimare este, aşa cum se spune, de esenţă divină („îngerii-n ceruri trag sfori/ să-mi scrie finalul la carte” (Final de carte), dar şi că, atunci „Când ne risipim, poezia este cel mai frumos punct de reîntâlnire” (Visar Zhiti, poet albanez).

* cronica a fost publicată recent, în nr. 152 / octombrie, 2021 al revistei BOEMA