Romanul-poveste al unei adolescente

 

Un roman-poveste ca rod al imaginației

      Vorbind, în general, despre tinerii autori care pătrund în acest labirint al scrierii, A. Rimbaud spunea că ei „se fac clarvăzători printr-o lungă, imensă și rațională dereglare a tuturor simțurilor”. E, dacă vreți, ca în povestea lui Ionesco, despre tatăl care spune mereu povești trăsnite fetiței lui, un fel de „sminteală” adorabilă cu care naratorul îl atrage pe cel care ascultă, cu acele abilități supranaturale, într-un mod cel puțin la fel de interesant ca actul scrisului. Și care e de obicei, o țară a minunilor, prin care naratorul navighează ca un copil care se joacă până când joaca îl absoarbe cu totul în lumea ei. „E prea târziu să facă pasul înapoi, să se copilărească ridicol. Ea și-a ales calea din motive pe care am evitat să le aflu, eu o sfătuiesc numai să înainteze încet, să nu-și strice  frumusețe de stil.” - scrie Pavel Coruț (celebrul autor a peste 167 cărți sf) în prefața la carte. E cam ce face micuța autoare, de numai 13-14 ani, Ioana Cîmpeanu în romanul-poveste ”Niciodată pentru totdeauna” (ed. Ștefan, 2021), creionând o poveste cu un regat medieval numit Eloudia și un palat al tainelor plin de creaturi fantastice înspăimântătoare sortite să-și ducă la îndeplinire profeția scrisă într-o carte veche, neterminată, ale cărei file, urmează a fi completate pe parcursul desfășurării ei. Iar acțiunile celor trei eroi „pământeni” (fata Heaven, surioara ei, Ashley și tânărul David), care descind printr-un joc al întâmplării în palatul regelui Eloudiei, pentru a da un curs fericit profeției amintite, sunt în așa fel narate de micuța autoare încât să îl atragă pe cititor în tot acest spectacol al poveștii și chiar se folosește de această atracție pentru a-l întreține și fascina pe cititorul avid să afle tainele palatului și a locuitorilor lui. Dar cine cere unui „labirint al scrierii” să-şi mărturisească tainele? Pesemne e rostul autoarei să ni le pună la picioare și să-și surprindă cititorii, încântați ori zguduiți de cele petrecute la palat, sau chiar îngroziți, după citirea fiecărui capitol al cărții. Pe parcursul lecturii se ivesc întrebări, dileme, cu care cititorul rămâne și după ce închide cartea și emoțiile pun stăpânire pe pe acesta. Pentru că într-o lume imaginară, în care magiile te surprind la tot pasul și-n care orice este cu putință, uimirile și mirările îți rămân doar ție, cititorule, care atent la detalii, mai mult sau mai puțin semnificative, te prezinți ca un cititor mereu curios la modul în care autoarea își făurește lumea ficțională. Trăind cu intensitate o realitate concretă, atemporală sau veșnică, care se țese din și prin desfășurarea acțiunii, neverosimilul poveștii, ori lucrurile astea trăsnite și turnate într-un roman-poveste sunt împinse până acolo unde autoarea este stăpâna spațiilor sale ficționale. Și întratât pare a lua-o și povestea razna, încât ne punem întrebarea dacă nu cumva în această harababură a întâmplărilor prin care autoarea își poartă eroii, n-am devenit și noi „ciudații” furați de imaginație, ori e chiar salutar să lăsăm mai ușor caii rațiunii ce trag povestea spre un deznodământ de-a dreptul irațional, exagerat, între lumesc și supranatural.   

      Cei trei eroi „pământeni” (Heaven, Ashley și David), la puțin timp după moartea părinților, merg să se angajeze la palatul regelui Charles al Eloudiei. Heaven, precum în alt basm Cenușăreasa, mai fusese la palat cu ocazia unui bal dat de prințul Andrew. Acreditată cu aptitudini paranormale, prin care poate intra în contact cu forțele perturbatoare pentru a le învinge, Heaven devine eroina care să țină piept acestei lumi de vraci și vrăjitori, dacă nu pentru a deturna profeția de la ținta ei, măcar pentru a le îmbuna. Povestea se desfășoară în planuri succesive, când povestite de Heaven, când preluate de David, întrucât, petrecându-se lucruri ciudate, autoarea recurge la acest șiretlic asigurându-le credibilitatea. Aparițiile imprevizibile, de nicăieri, a personajelor malefice din tabăra întunecată: vraciul Evrick Lindberg, a paranormalului Leonard Sandoval, Alan și Anna, ori spiritele morților Amy și Petra stârnesc emoție și confuzie cititorului. Acestor forțe li se vor opune cei din tabăra luminoasă: Heaven, Ashley, David, dar și prințesa Kira care deținea puterea fulgerelor, prințesa Paige cu puteri miraculoase de a se cățăra asemeni unui păianjen pe tavane și copila din familia regală, Tina, cu puteri ale magiei. Misiunea vraciului Erick era de a distruge cartea neterminată, cu foi lăsate albe a profeției, sau de a încetini cursul poveștii scrise în o a doua carte „Amurg de dragoste”, ce pare a descrie, prin soarta altor eroi, viața și destinul fetei Heaven. „Noi trăim într-o poveste” spune la un moment dat Heaven, destăinuindu-se prințului Andrew. Întoarsă chiar din tărâmul morții de către tatăl ei, Heaven știe că fără ea cursul poveștii „va fi total dat peste cap” și se întoarce la eroii din tabăra luminoasă pentru a lupta alătui de prietenii ei să oprească de la cursul ei, profeția. Finalul cărții va desfereca tainele palatului, a reunirii celor doi frați despărțiți, încă de micuți, de un rege nemernic și necruțător cu fii săi pentru a moșteni tronul, cu întronarea adevăratului moștenitor, dar și despărțirea domnișoarei Heaven de tot ce a însemnat „lumescul supranatural” în această ciudată poveste, lăsând o poartă deschisă unei viitoare reveniri într-o nouă poveste... etc.

     În general scriitorii clasici, în cărțile lor, căutau în primul rând să obțină interesul sau emoția cititorului; acum sub influența computerelor, și a videoclipurilor în stare să creeze lumi nebănuite la fel ca imaginația narativă omenească, bănuim că micuța autoare încearcă experimente care să fixeze unele aspecte omenești esențiale ce ne trimit la capacitatea noastră de a empatiza cu alte ființe, altele decât noi. Scriind o poveste de imaginație, într-un roman-poveste, Ioana Cîmpeanu își are primii cititori (puțini, mulți?) din această temerară încercare de a scrie un roman și cred că a câștigat, în schimb, abilitățile de a povesti într-un mod cel puțin la fel de interesant, narând o poveste imaginară, având maturitatea și claritatea mesajului cât și acea pasiune crescândă pentru actul scrisului. Iar mirarea și uimirea pe care le simțim are legătură cu îndrăzneala ei de a ne face să credem că își va depăși temerile și fricile, ori de câte ori se va pune la masa de scris.

 

                                                   Tudor Cicu