O
revistă de cultură în spațiul tomitan
Recent, aici la Buzău, am primit cu Poșta
Română, tocmai de pe meleaguri tomitane, din Constanța, revista Agora nr.
85-86/iunie 2022 (într-un format de hârtie, deosebit, a 28 de pagini de
literatură, memorialistică, isorie, retrospectivă rurală, umor etc.)– o revistă
ce are ca director pe Costache Tudor. În ,,cuvântul generic” de pe prima pagină
(sub titlul O onorantă îndatorire față de
satul dobrogean, iniţiatorul ei, scriitorul vulcanic Costache Tudor, scrie
următoarele: ,,Noi nu avem dreptul să disprețuim pe nimeni, ne-am luptat ca să
avem dreptul să ne manifestăm și să credem”. Revista constitue o foaie de
temperatură a unor pagini memorialistice despre satele dobrogene, prin „ochiul”
scriitorului născut în Dobrogea, pusă dinaintea cititorilor, îndeosebi, prin
rubrica intitulată, sugestiv, „Meleagul
de lângă inimă”. Un mare scriitor clasic credea că „omul care scrie” a pus
într-o clepsidră trecerea anilor, iar scrierea lui să semăne, înzecit, cu
dramele petrecute dar încă neistorisite. După umila mea părere doar câteva
cărţi ieşite de sub ,,pana” cu care ţi-ai scris cărţile, cele despre trăirile
de început de viață, reuşesc să-ţi transmită acel sentiment de ,,largă
deschidere interioară”, sentiment pe care-l ai şi când priveşti acele
fotografii de familie executate cu mult timp în urmă. O anumită ceaţă obscură
se va fi lăsat, peste ani, şi peste noi, ca şi în drama petrecută în noaptea
apariţiei duhului hamletian la Elsinore şi care nu avea decât să întregească
istoria (umbrită) a celor petrecute, dar nu vom uita nimic din ce am trăit cu
toții, cândva. Ei bine, acesta este şi sentimentul pe care l-am avut pe timpul
lecturii acestei reviste insolite. Rar mi-a fost dat să citesc o revistă de
cultură de la prima la ultima pagină, furat de nostalgia satelor dobrogene,
unele prin care doar am trecut, altele prin care am avut și eu anumite trăiri. Revista
constănțeană de cultură şi opinie „AGORA” a scos baioneta scriitorilor din
carâmbul celor 28 pagini de ne-a aruncat dintr-o dată pe tărâmul unui picior de
plai mioritic dobrogean al vremurilor de odinioară. De aceea revista se citeşte
ca pe nişte mărturisiri spontane, ori un dialog colocvial purtat în atmosfera
de şezătoare literară pe care i-a dat-o părintele ei, scriitorul Costache Tudor
în articolul generic de pe prima pagină: „O privire atentă în vitrina cărților
apărute ne va convinge că prozatorii dobrogeni au reușit o performanță care
nu-i la îndemâna oricui: originea lor țărănească le-a îngăduit să aducă în
planul interesului general toate zonele care dau contur realității dobrogene”.
Să amintim din relatările lor: Ostrovul
lui Ovidiu Dunăreanu; Bugeacul lui
Costache Tudor; Aliman al
scriitorului-preot Marian Chivu; Goruni
(Velichioi) al prozatorului și criticului literar Victor Corcheș; Oltina prin care a trecut Paul Anghel (dar
și strămoșul meu Stoenciu Cicu, ca docher refugiat din Bulgaria, amintit în Victoria de la Oltina de autorul cărții);
Seimenii scriitorului Neculai
Laza-Bogdanovici; Dunărea medicului-poet
Octavian Dumitru Unc; Capidava care
l-a avut vremelnic oaspete pe poetul elidelor, Ion Roșioru; Gârliciu- satul natal al scriitoarei
Diana Dobrița Bîlea; Luncavița lui
Ion Lăcustă; Rândunica scriitorului
Costache Constantin; Tortoman - satul
prozatoarei Aurelia Lăpușan; Albeștiul
scriitoarei de etnie tătară Güner Akmolla; Tătaru
– satul natal al scriitorului Tudor Cicu; apoi Turcoaia, Greci, Letea, Somova, Topalu,
Corbu, Vadu, Casimcea, Rahmanu, Cobadin, Medgidia Cerchezu, Dobromir ș.a. În
acest număr poezia este la înălţime prin pagina restituiri: Dimitrie Batova. Poetul interbelic, născut la Ion
Corvin, ne face o frumoasă invitație peste
ani: „...Te-aștept. Hai, vino!... va veni și luna./în pădure e horă mare de
strigoi.../Vom juca... vom râde... și vom plânge-ntr-una/Vino... despletită...
și cu sânii goi...”. Tot la retrospective e redat și interviul luat de Cristina
Mihăilă scriitorului legendă Fănuș Neagu. Fănuș ne amintește de faimoasa lui
generație șaizecistă (cu Labiș, Nichita, Breban, Ivasiuc, Baltag, Tomozei, D.R.
Popescu etc), ne amintește de atenția criticii și înjurăturile ei înverșunate,
de romanele sale supuse cenzurii timpului și de condiția scriitorului în
deceniul următor integrării europene. Reținem o frază memorabilă din acest
interviu amplu: „Scriitorul este un biet om care crede că lucește ca acel cerb
cu șapte plăci, cum spune Creangă, dar este un biet truditor intelectual care
nu va răzbi decât dacă este canalie, că lichelele răzbesc doar de pe azi pe
mâine, și va răzbi canalia sus dar va uita de bucuria scrisului”. Un interviu
cu studentul la Facultatea de medicină Constanța, Paul Rusu, publică și prof.
Aurora Lazu la pag. a 15-a. O frază din cele spuse de tânărul student, cu
siguranță, vom reține și noi: „După părerea mea, gândurile noastre ne
influențează starea de sănătate mai mult decât credem. La pag. a 9-a „Memorialistică”, prof. Aurora Lazu scrie
cu sufletul picurat în durere despre cel care a fost doctorul-poet Octavian
dumitru Unc. Pagina de proză e semnată de scriitorul Costache Constantin, cel
care în schița „Roadele toamnei” schițează portretul tânărului Alexandru Dinu
care, recent întors la casa părintească pentru a-l porni, odată cu el la oraș
pe bătrânul său tată rămas de unul singur în sat, e pus dinaintea unui refuz
categoric. Așadar: o proză scrisă cu mână rece, o proză de conştiinţă şi
zbatere ideatică. Paginile din revistă dedicate scriitorilor care revin prin
scrierile lor în satele de baștină, la rubrica intitulată „Meleagul de lângă
inimă”, se citesc cu ochii umeziți în lacrimi. Sunt pagini memorialistice scrise
sub semnul frazării nostalgice după acei ani ai tinereții, dar toți cei care
își deapănă amintirile pun corect problema, având ca suport de plecare în scrierea
lor cele trei noţiuni de bază: familia, pământul şi credinţa.
Astfel de pagini memorialistice vor rămâne pentru tot mai mulţi cititori, în paradoxul lui Zenon: cel din care lipseau punctele infinite, bănuitele jaloane, pe care trebuia să le străbată Ahile şi broasca ţestoasă din controversatul paradox. Nu e vorba aici, că mai toți autorii de la rubrica „Meleagul de lângă inimă”, nici nu țin neapărat să fie, în toate, originali, ori nici nu vor stârni precum clasicii cunoscuți interesul pentru literatura noastră în raport cu cerinţele cititorului, dar ( și o spunem sincer), pur şi simplu ei construiesc un spaţiu al lor de discuţie, acel orizont unde deschid interlocutorului lor porţile unor nebănuite perspective document pentru o viitoare cercetare a cauzelor care au rodat, în timp, satele noastre. Și unde credeam cu toții că veșnicia s-a născut la sat, cum spunea L. Blaga. Pentru că, dincolo de amintiri, fiecare personaj-autor trăieşte în această lume închisă şi limitată doar în raport, neapărat determinat, cu legăturile dintre toţi ceilalţi: lumea aflată dincolo de plăsmuiri şi închipuire, şi lumea aflată dincolo de înţelegerile disputelor războinice care se petrec aievea cu lumea actuală, cea care-şi desfăşoară trăirile într-un ritm rapid. Alegând un moment al timpului, unul de maximă tensiune din creaţia lor, personajele-autori îşi înving „uitarea” prin excesivă scriere şi trăire. Prof. Camelia Nenciu ne pune la dispoziție, la pag. 12, un fragment din vol. „Dobromir satul din inima mea”. O cităm: „Scriu despre acest sat pentru că e locul de unde am plecat, rădăcina care m-a hrănit și mă ține azi pe pământ. Orice om trebuie să știe de unde pleacă”. Cititorul află și el că la Dobromir-Vale se afla, pe vremea copilăriei autoarei, un amestec de etnii: „români, bulgari, turci, macedoneni, tătari, armeni, țigani, găgăuți, greci, nemți, sârbi” și toți veneau cu frumoasele lor tradiții în acest sat cu oameni gospodari. După ani și ani, însă, inima autoarei simte un gol imens. Satul pare că a „ieșit din timp”: „Mi se pare că acel sat al copilăriei mele nu a îmbătrânit, cum ar fi fost firesc, ci a dispărut”. Güner Akmolla răscolește amintiri de suflet despre oamenii satului natal Albești, despre tradițiile tătarilor din sat, la pag. a 16-a: „Oriunde se așeza poporul meu avea în grijă stabilirea a trei necesități vitale: fântâna, geamia și școala”. Despre tradiții, spune: „Copiii aveau o viață a lor, liberă, mai mult decât plăcută, cântau și jucau așteptând sărbătorile numite Ramazan Bayram și Qurban Bayram...” Astăzi doar „cimitirele vorbesc prin pietrele funerare cu inscripții în arabă despre istoria noastră...”. Despre Aliman și trăirile sale în „satul-pecete care mă identifică” ne scrie scriitorul-preot Marian Chivu: „...satul, unde te-ai născut, devine o pecete care te identifică cu specificul său, contribuind la formarea ființei tale psihico-fizice”. În concluzie, despre autorii care au cotrobăit în cuferele memoriei să ne aștearnă aceste amintiri, putem spune şi aşa: au pornit în viață şi au plecat mai apoi, din satele lor, în lumea largă, cu o misiune. Au pornit la drum în urma unor porunci divine şi s-au retras în scris, pentru a ne făuri o alta, un model de urmat, iar cei ce vor veni mai pe urmă va trebui să ţină seama, că şi ei nu sunt decât un instrument între multe altele, și pe care destinul, sau dimpotrivă hazardul, ni le hărăzesc.
La
„Retrospectiva rurală” (de la pag. a 23-a și continuare în următoarea), găsim
însemnări ale unor gazetari cunoscuți, dar și a unor reprezentanți de frunte ai
satelor dobrogene, precum: Nicolae Dabija, Ovidiu Dunăreanu, Ștefan Mitroi, Ion
Dan Voicu, Gheorghe Dumitrașcu, Costache Tudor, Ștefan Ilie, Ștefan Păunescu,
Dumitru Manole ș.a. Citindu-le însemnările, realizezi că viaţa care pâlpâie în
trupul acelui scriitor, primar, profesor, inginer... are să treacă puţin câte
puţin, în paginile scrise, până când cititorul nu-i va mai simţi fiinţa şi nu
va mai vedea rânduri şi fraze care amintesc doar de ceea ce au ,,fost” cândva. Este cam ceea ce simți
când citești despre Bugeacul din vecinătatea apelor, de Costache Tudor. Și nu
are cum să nu te miște vorbele primului gospodar al satului Bugeac, Andrei
Petre: „Politicienii de la București au uitat că primul lor gând ar trebui să
fie pâinea țării, realitate care se simte și la noi. De aceea satul se surpă și
asta mă doare. Dar să nu uităm lucrurile trainice, definitive: biserica și
școala. La noi și acum clopotul poate să țină loc de primărie și de ziar”.
Pagina cu umor, din final, reconfortantă pe tărâm literar, ne oferă surpriza
unor nume cunoscute CUC-ilor constănțeni: Ananie Gagniuc, Dan Norea, Petru
Brumă, Constantin Iordan, Ionuț Daniel Țucă și Ion Tița Călin, în rondel,
epigramă, pamflet-foileton. Într-un
pamflet este atâta sarcasm, câte „ghiulele” sunt în praful de pușcă, ne sugera
Balzac, vorbind despre pamflet. La urma urmelor, pamfletul este un text de
cuvinte „nevinovat”, dar care te poate târî „în drojdiile și poșircile
purulente” ale momentului, cum zicea și Tudor Arghezi. Pesemne că umoriștii
sunt așa, cam într-o dungă și nu-i bine să te pui cu ei, că ăia-s mai rău ca
hoardele otomane, spunea cu umor A. Gagniuc, cândva. Am lecturat și mai ales
m-am binedispus și vă recomand pagina de umor din AGORA, care te binedispune în
călătorii cât mai plăcute, ori după amiezi petrecute în linişte, cu mijloacele
terapeutice ale umorului sănătos.
În încheiere nu pot să spun decât că, pentru mine, punerea în ordinea descrisă a acestor texte a fost incitantă şi în multe locuri surprinzătoare. Ceea ce sper să se întâmple şi în cazul celor care vor parcurge (sau au parcurs deja) revista de faţă. O revistă AGORA, care prin cele 28 pagini, „absolut” uimitoare, în conţinut, se prezintă de la prima, la ultima pagină, în acest număr pe iunie 2022, în ţinută regală.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu