Lăutarul Floricel (schiță)

                                    (așa era un cuptor la mine la țară pe vremea aceea)

Lăutarul Floricel

   

      De câte ori mă gândesc la satul meu natal, dinaintea ochilor îmi răsare islazul unde aveau loc vestitele hore ale fetelor și flăcăilor din sat. Și alături de țambalul tătarului Beniamin și acordeonul lui nea Ionaș, strălucea vioara lui Floricel și corzile vestitei lui viori ce umpleau văzduhul de acea stranietate a sunetelor care îți sălta piciorul pe loc. Pe vremea când începusem a mă înfățișa și eu printre cei care căscau gura și ochii la horele fetelor și flăcăilor, cam pe atunci, cred, tocmai citisem Chira Chiralina de Panait Istrati și printre palicarii veniți cu clarinete, piculine și ghitare, ce cântau la dezmățul din casa Chirei, mi-l imaginam și pe nea Floricel al nostru cu vioara lui fermecată. Și mă pufnea de unul singur râsul când mă gândeam cum avea să alunece și el la vale pe povârniș, prin acea fereastră, de la o înălțime de doi metri, atunci când palicarii ăia fuseseră surprinși de cei doi stăpâni ai casei, tată și fiu. Dar acum, sosit după aproape treizeci de ani în satul în care m-am născut, am tras maşina la margine de sat, pe islaz, aproape de cimitir. La ieşirea din sat se întinde în depărtări câmpurile fără margine. Un fuior de fum albăstrui se târa spre cer, dintr-o margine de drum. Nişte gospodari, pesemne, puseseră foc la grămezile cu buruieni strânse de prin grădini. Mirosul acela de fum îmi stârni amintiri triste. Gândul mă ducea peste ani şi ani în urmă. Ce ani! Ehei!… Am privit în sus, apoi privirile mi-au alunecat de-a lungul cimitirului, grăbit să-mi trag gulerul la geacă, în timp ce o pasăre, cu moţul ridicat în vârful capului, tocmai îşi lua zborul dintr-un arbust pitic aflat într-un gard alăturat. Ce legătură aveau toate astea cu amintirile mele? Doamneee!... Şi, mi-am adus aminte.

       Era într-o iarnă şi tocmai părăsisem cimitirul unde aprinsesem o lumânare la mormântul bunicului, când, o măzăriche rece a început să bată darabana pe tabla capelei de la intrare, de unde tocmai își întinsese aripile mari o pasăre necunoscută. Umbra aripilor, sfâşiind zgomotos aerul îngheţat, mi-a adus pe dinaintea ochilor imaginea îngerului zburând cu o vioară la piept, descoperit ceva mai devreme pe una din crucile din marmură albă, undeva la intrarea în cimitir.

Lângă o cruce de lemn, o persoană gârbovită aprindea câteva lumânări. Mi-am făcut curaj şi am intrat în vorbă:

- Spune-mi mamaie, a cui e crucea cu îngerul ce poartă o vioară, de acolo din colţ?

      După ce a mai moşmondit câte ceva (poate îngropând la baza crucii un muc de lumânare aprinsă), umbra aceea s-a îndreptat spre mine, privindu-mă cu interes.

- Da’ al cui eşti maică? Eşti de pe-aici?

- Am fost cândva, de pe-aici din sat. Viaţa m-a dus însă, departe de locurile astea. Uite! – am arătat, făcând un semn cu mâna. Undeva pe acolo locuia bunicul Stoenciu Gheorghe, dacă-l ştii, şi ceva mai încolo, se văd încă pe uliţă, acei salcâmi de la poarta unde era cândva casa noastră…

      Şi-a făcut streaşină, palma, deasupra ochilor, şi a privit într-acolo unde arătam. N-o ajutau pesemne ochii, ori nu era de prin părţile astea ale satului,şi nici numele bunicului, cred, nu-i spunea mai nimic. S-a aplecat şi a mai înfipt câteva cioturi de lumânări la baza crucii. Am privit-o cu interes. Credeam că m-a înţeles şi că nu mai avea nevoie şi de alte explicaţii. Şi deodată şi-a adus aminte:

- Crucea de acolo, zici? E a lu’ unu, Floricel, maică! Petrică a lu’ Muta, se spune că ar fi ridicat-o.

- Şi, dacă aş vrea să stau de vorbă cu el, unde îl găsesc, mamaie? am întrebat.

- Nu cred că poţi sta de vorbă cu el. Se zice că, acum, e în America…

- E vorba de Muta de lângă grădiniţa veche, mamaie? Muta, care era soră vitregă cu ţaţa Nastea a lui Colev?

- Atunci, eşti de pe-aici, mi-a răspuns bătrâna. Dacă ştii toate astea, ce mai întrebi?

      Văzând pe faţa mea, nedumerirea şi mirarea, celui care oricum n-are cum să priceapă o taină aşa mare, a dat din cap a lehamite şi şi-a văzut de treburile ei. M-am întors înapoi în cimitir şi am privit mai cu luare aminte acea cruce şi acel epitaf: „Celui plecat să-i cânte acum şi lui Dumnezeu”. Şi se iscălea mai jos: „P” Începuse să ningă rar, apoi se porni prin cimitir câteva fuioare de nea împinse ici-colo de dușmănia crivățului. Undeva spre marginea satului începură a lătra câinii ca treziți din somn. Asta mi-a amintit de nefericitul ce înnebunise de groază, cu contrabasul în mâini, aflat în câmp la „Căţelu”, din romanul Groapa lui Eugen Barbu. Dar şi de vorbele aceluia, spuse celorlalţi ţigani lăutari înzăpeziţi cu instrumentele în plin câmp, cu lupii dându-le târcoale şi aşteptând să le pice la ospăţ încă o victimă: „–M-auzi, nene Mitică?” Dar morţii nu mai aud, sau mai ştii? Vioara lui Floricel era vestită nu numai la noi în sat, ci şi în satele vecine. Mai ales duminicile, acolo pe islazul satului, când era hărmălaie, horă mare. Printre flăcăii bine dichisiţi, fetele frumos gătite şi aranjate, şi bineînţeles babele aşezate pe scăunelele aduse de acasă, vioara lui Floricel făcea minuni. Mi se părea mie, ori cu siguranţă vioara sa, înlocuia prin măiestria scripcarului o întreagă orchestră. Pe Floricel îl întovărăşea prin preajmă umbra unui copil sărăntoc, care nu ştiam al cui este, întotdeauna uimit şi vrăjit de arcuşul viorii.

            - „Mă, ăsta a lu¢ Muta, ce te tot zgâieşti pe acilea, io-te la el mucosu?”- se răţoia câte unu la copil; dar el numai se strângea cu picioarele pe de lături, şi asculta vrăjit mai departe. Poate că şi ochiul clipind şmechereşte a „ei!, lasă-l şi mata, ce-ai bre cu copilul?”, pe care îl arăta Floricel ăluia, potolea repede gâlceava abia iscată. „Pesemne l-au fermecat şi pe el vioara şi sunetele ei fără seamăn” –părea să mai spună maestrul. Aş fi dorit şi eu să ţin înfiptă lângă ureche vioara aceea şi numai printr-o simplă atingere, sunetele ei să-i vrăjească pe cei din jur. Unii chiar argumentau altora: „Asta da muzică, te saltă singură de pe loc”, însă eu, cu toate că mă holbam ca şi ceilalţi şi căutam să-mi apropii de suflet această muzică şi acest instrument, în realitate n-am reuşit niciodată. Uneori, serile, gândul că vioara lui Floricel stătea atârnată de vreun perete ori zăcea prin vreun cufăr al casei, mă rodea şi mă durea în acelaşi timp. În sunetele viorii lui Floricel, auzeam şi plânsetul şi jalea şi optimismul, chiar dragostea de viaţă, de frumos al acestui popor, de ani şi ani. Şi în visele mele vedeam vioara aceea cum mă chema, mă îndemna să întind mâna şi astfel să nu mai fie decât a mea. Rămâneam însă şi în vis cu mâna întinsă după acea vioară, pentru care aş fi furat şi eu, asemeni lui Jean Valjean al lui Hugo, cel care şterpelise doar o banală franzelă. În loc de rugăciunea la care ne punea mama, mă rugam cerului ca şi fără vioară cântecul să irumpă din mine de peste tot, din toată fiinţa. Nu spunea Platon, că „omul este o ființă în căutarea sensului?” Poate că de-aia ne-am născut, îmi ziceam. De ce o fi spus Coleridge, că toţi oamenii se nasc aristotelici sau platonieni, rămâne de discutat. Însă pot spune, cum a rezolvat ecuaţia aceasta, I. Budai-Deleanu: „Dumnezeescul Platon şi el/Bea, mânca cumsecade, domneşte;/Nici iscusitul Aristotel/Nu trăia fără vin, carne şi peşte/Pentru aceea, de ale lor cărţi învăţate/Şi acu ne mirăm; şi cu dreptate”. (Ţiganiada C.10 v.9). Lui Platon îi dădea mâna să spună că orice ființă caută, de-a lungul vieții, un sens. Ce sens să-i fi dat eu acelei inscripții de pe o cruce dintr-un cimitir? Cred că și gândurile îmi erau tare încurcate. Să fi dat fuga după femeia aceea ca să aflu mai multe decât știam? N-aș fi căzut în cealaltă „încurcătură de minte”, a unui alt personaj, ce avea ceva, cu nişte ghete ghinioniste? Acordorul de piane Murkin, din schiţa Ghetele (de Cehov), avea tot motivul să dea toată vina pe „blestematul servitor” Semion ?  Dar mie, abia venit după atâția ani în satul natal, îmi lipsea trăsătura esenţială a „omului rănit”, zugrăvit de scriitorul rus. Atunci? Cineva, pesemne, din adâncul „ființelor” noastre paralele, tot se uită în interiorul celor două lumi, să descopere angoasantele relaţii dintre ele. Ne mai trebuie și răbdare. „Dacă nu dormi, ţi se poate tulbura mintea” – îmi sugera bătrânul pescar al lui Hemingway. Mă găseam deja în fața crucii de marmură a celui care fusese, cândva, vestitul lăutar al satului. Dar cum să îți exprimi un așa gând într-un cimitir?  „M-auzi, nene Floricel? Măcar mata să mă auzi!”- îmi venea să strig de acolo din faţa crucii din marmură albă. Privind însă însemnul acelei litere enigmatice dăltuită-n piatră, mi-am dat drept pildă cugetarea lui Goethe: „Lumea nu este a celor care pot, ci este a celor care vor”. Şi la urma urmelor, ce s-o fi făcut cu copilul lu¢ Muta? Și mă simțeam atât de singur, încât zadarnic căutam sprijin în cel care zăcea sub acea cruce de marmură. „Uite unde am ajuns nea Floricele, îmi ziceam. Satul freamătă undeva departe, mulți dintre copii de-atunci rătăcesc undeva, risipiți, prin lume, iar noi doi, față în față, singuri ca în vremurile de odinioară”. De-acolo din mormânt lăutarul îmi transmitea, pe nuștiu ce căi, că lumea mea și a lui se duce încetul cu încetul, că nimic din ce a fost nu se mai întoarce vreodată. Ca și acea nemaipomenită clipă din viața lui Franz Liszt, relatată de Ion Roșioru. Ne-o spusese la Hîrşova, în cadrul unei întâlniri cu cei câţiva scriitori de la revistele Helis, Slobozia şi Ex Ponto, Constanţa. Se spune că era după zavera lui Tudor Vladimirescu, când, de teama represaliilor, nu ţi se deschidea poarta, nici atunci când (mai ales, la miezul nopţii) vreun drumeţ, oarecare, cerea insistent şi, ca un ultim şi disperat gest, găzduire. Era o iarnă rece, cu ninsori învolburate, de rătăceai lesne drumurile cunoscute. Într-o astfel de noapte, Franz Liszt şi câţiva prieteni, rătăciră drumurile, iar caii le purtară săniile înspre marginile Imperiului. Şi, mult după miezul nopţii, alaiul, cu acei rătăciţi ai sorţii, ajunse într-un sat din Transilvania. La prima casă, mai acătării, au descins a bate cu putere în porţile mari, ca să ceară găzduire peste noapte. Într-un târziu, li s-au deschis porţile şi, după ce gazdei i s-a adus la ureche povestea acelei rătăciri la miez de noapte, ciudaţii musafiri au fost conduşi în salonul de oaspeţi. Atât prietenii, care-l însoţeau în acea escapadă pe muzician, cât şi Liszt însuşi, nu şi-au dezvăluit identitatea. În timp ce prietenii îşi dezmorţeau siluetele îngheţate lângă şemineu, Liszt s-a îndreptat spre un colţ al salonului, unde trona un pian, ce făcea notă distinctă în decorul acelui mobilier de epocă. A urmat o uvertură improvizată, pe moment, de „necunoscutul” picat la miez de noapte în acel colţ de ţară străină, la care și „musafirii” au asistat neclintiți. După aplauzele meritate, gospodina româncă s-a dus la necunoscutul care mulţumea enigmatic pentru aplauze şi i-a spus: „Dar, ştii, domnule, nu cânţi rău! Aţi face ceva audienţă, dacă aţi şi studia câte ceva la o școală de muzică!”. Așa și cu acea inscripție enigmatică de pe crucea lăutarului Floricel. Nu povestea în sine contează, cât, momentul când povestea te va înfăşura cu magia mesajului său.     

      Ştiam cam pe unde locuia ţaţa Nastea, aşa că, am întors și atunci maşina, şi i-am căutat casa, nerăbdător să aflu povestea acelui Petrică, ridicătorul de cruci atât de ciudate pe aici. Păscusem împreună cu tata, oile, prin părţile acelea. Erau, dincolo de acele căsuţe, unde locuia şi ţaţa Nastea, nişte gropi şi râpe, iar prin desişul nepătruns al mărăcinilor, îmi împiedicam măgăreaţa şi mă lăsam în voia viselor, la umbra câte unui arbust sălbatic. Diavoliţa de măgăreaţă, făcea ce făcea şi scăpa de laţul cu care-i împiedicasem picioarele, şi trecea în lanul de sparcetă de peste drum, trăgând după ea şi oile care se grămădeau buluc. Numai ce-l auzeam pe tata: „Oile mă! Ia măgăreaţa aia din lan!”. Îmi era atât de ciudă, încât, tot amarul mi-l vărsam pe spinarea măgăreţei, îndesându-i ciomag după ciomag pe spinare. Da, multe neplăceri, multă supărare, îmi pricinuise pe vremuri, unele amintiri de prin acele părţi ale satului. Acum, capătul acela de sat, era cufundat într-o vrăjită tăcere de moarte... Din acel colț al satului nu mai rămăseseră decât mormane de dărămături. Mi-am aruncat ochii în împrejurimi. Nici țipenie de om. Bălăriile crescuseră cât cucuta de înalte. Undeva, mai la stânga locului spre care căutam a fi fost casa Nastei, cineva dăduse foc la o grămăjoară de ierburi uscate și fumul venea în fuioare subțiri către mine. „Nu se poate  (mi-am zis), dacă va continua așa vom ajunge să fim devorați, ca-ntr-o șerpărie, de tot felul de gângănii. Cine mă vede pe-aici, crede că m-am pierdut în partea asta a satului.” M-a scos din încurcătură un om care trăgea de funie o capră:

- Nu eşti de pe-acilea! Şi fiindcă am încuviinţat din cap, a continuat: Înţeleg! Te uiți spre locurile unde a trăit Muta. Văd eu că ai privirea pe ruinele alea. Apoi să ştii dumneata, că, pe Muta au găsit-o moartă în casa ei. Uite! – îmi arătă cu mâna – vezi acolo, în dreapta? N-a mai rămas decât un perete şi plita de la bucătărie . A murit de moarte bună, sărmana. N-a avut pe nimeni s-o îngroape. Nastea, proprietara locului, vânduse casa şi plecase de aici. Au pus mână de la mână, de au îngropat-o creştineşte. Locul acela e al nimănui. E pustiu, după cum vezi. Cine să-l revendice?

- Poate fiul ei, Petrică! am zis, aşa într-o doară.

- Ha! Ce spui mata… Bună glumă! Păi, cică acesta e acum prin America, ce să mai caute unul ca el pe la noi?

- Dar crucea? Crucea din cimitir, de pe mormântul lui Floricel? Floricel acesta, cânta la vioară, parcă… la horele din sat. Se spunea despre o legătură a lui cu Muta. Poate Petrică ăsta, era copilul lor… Chiar nu ştii nimic?

      M-a privit la început, cu neîncredere. Mintea lui părea încurcată într-o zăpăceală de supoziții greșite. Sta pe marginea şanţului, gata să ridice un picior şi să o ia din loc, să mă lase baltă în mijlocul drumului.

- Uite, ce e, unchiule… (M-am apropiat, aşezându-mă cu fundul pe un dâmb de iarbă.) Am trăit prin locurile astea, cândva. Acum, văd, e totul schimbat. Şi locurile, şi oamenii. S-au schimbat multe. Eram doar curios. I-am văzut crucea în cimitir. O bătrână mi-a zis câte ceva. Nici ea nu ştia mai multe....

      Mi-a cerut o ţigară şi după ce şi-a aprins-o, s-a aşezat turceşte, cu picioarele sub el, alături, pe dâmbul de iarbă. Capra începuse să pască iarba de la picioarele noastre. Din când în când ridica botul și arunca spre noi câte o privire nătângă. Am înţeles că omul acela avea să-mi spună câte ceva, atâta timp cât se va consuma ţigara. Părea nedumerit, semn că că nici el nu ştia prea multe. Și am bănuit că avea să mi le înflorească, ori poate le „chisnovea” (cum zic bătrânii) după capul lui. Că, odată, acum câţiva ani, când trăia „Muta”, a venit unul îmbrăcat „americăneşte” şi i-a dat bani mulţi Mutei, să-i spună, dacă unul Petrică, cam de seama sa, fusese copilul conceput cu Floricel. Muta s-a speriat, văzând banii ăia mulţi, dar şi ochii scrutători ai tânărului, care, parcă îi trecea prin faţa ochilor unele imagini cunoscute. N-a vrut să spună nimic. A strâns banii într-o basma, apoi l-a împuns cu degetul în piept: „Tu… tu… ăăă… nu?!… P… Pe… ică!” şi s-a retras câţiva paşi dinaintea străinului, apoi a luat-o la fugă spre sat. Și striga ca apucată de necuratul. Oamenii au lăsat-o în pace, crezând că-i nebună. Se spune că străinul acela a dormit o noapte pe plita aia dărâmată. Cert e, că a doua zi, nimeni nu l-a mai aflat pe aici. Dar, nu peste multă vreme, o maşină papuc, a oprit în dreptul cimitirului şi lumea din sat s-a trezit cu acea cruce ciudat ornamentată, având pe frontispiciu imaginea unui înger cântând la vioară. Iar mai jos, la baza crucii, pusese acel epitaf care nu lămurea pe nimeni: „Celui plecat să-i cânte acum şi lui Dumnezeu”. Cine dăduse banii, cine plătise muncitorii ăia, asta chiar nu se cunoaşte.

      Când i s-a stins ţigara, omul s-a ridicat de jos, mi-a întins mâna şi a dispărut, ceva mai în jos de locul acela, după o portiţă, cu capră cu tot...

      „Cum au mai trecut anii?”, mi-am zis. Și cu gulerul tras la geacă, acum după treizeci de ani, am renunțat să mai intru în cimitir îndreptându-mă spre mașina lăsată pe islaz, spunându-mi că dacă Dumnezeu se va fi îndoit cumva de „rătăcirea” lăutarului Floricel, în acea viață, şi îi va fi încredinţat cândva și lui o misiune, acum cine să-l mai afle, fie și printre amintiri, rătăcit pe undeva prin ceruri, prin lumea domnului desfăşurată într-o continuă parabolă cu viața unora dintre noi. Așa au mers lucrurile de la potop încoace, spunea și G.G. Marquez, în romanul Un veac de singurătate, însă eu chiar mi-aş fi dorit să mă desprind de locul acela, după o scurtă rugăciune, dar cei pentru care aveam a mă ruga îşi trăiseră viaţa, pesemne, înainte de a mă naşte. Şi atunci, nu-mi rămânea mie decât să încerc, aşa cum credeam eu, ca întors la masa de scris, să le rescriu, din puţina lor viaţă, câte ceva din ce au trăit.