409. Din cronica vremii... (Festivalul Emil Botta de la Adjud)

 1. La masa prezidiului: LIS, Paul Spirescu, Corneliu Antoniu. Poetul Rodian Drăgoi citeşte din poezia sa.

 2. Participanţi: flancul din stânga al sălii.

3. Marin Ifrim (gânditor, retras într-un colţ, meditează la ordinea zilei)

4. Lângă poetul Apostu Vultureanu (confundat cu Gil Dobrică!?) - sunt eu, iată, atent şi cu un surâs abia afişat la una dintre atâtea... nesfârşite intervenţii la microfon.

Festivalul Naţional de Poezie “Emil Botta”

      (ed. II-a. Adjud. 14-15 septembrie, 2013)

1. Prima zi (14 sept. 2013) – prima parte

                                 Motto:

                                       “nu cavaleri m-au ciopârţit – ci

                                         pietroaiele de râu – cuvintele

                                         …………………………….. 

                                         ce-ai să striveşti – Doamne – dacă voi

                                         luneca dintre solzi – şi duh mă voi face?”

                                                 (Adrian Botez)

   Adjudul străvechi pământ românesc, are o istorie care merită să o cunoşti, dragă cititorule, pentru a înţelege că oamenii de pe aceste meleaguri prin munca lor au asigurat vieţii continuitate şi cetăţii un renume prin Emil Botta, Dan Botta sau Ion Laurian Postolache şi Tudor Vornicu (în trecut), cât şi reputaţia (în prezent) că edilii săi susţin actul de cultură, în limitele de austeritate impuse de criza vremurilor pe care le trăim şi, în aceeaşi măsură, îşi cinstesc cum se cuvine, valorile actuale (amintim câteva: poeţii Ioan Liviu Stoiciu, Adrian Botez, Paul Spirescu; pictorul Vasile Anghelache; traducătorul şi eseistul Constantin Frosin; actorul Ion Dichiseanu; sopranele Nelly Miricioiu şi Angela Gheorghiu, etc.). În sala Casei de Cultură “Tudor Vornicu” au fost prezenţi: Liviu Ioan Stoiciu şi Doina Popa – Bucuresti, Vasile Anghelache, Valentin Talpalaru – Iaşi, Florentin Popescu –Bucuresti, Rodian Drăgoi – Bucuresti, Corneliu Antoniu –Galati, Valeria Manta Tăicuţu şi Nicolai Tăicuţu – Râmnicu Sărat, Marin Ifrim – Stan Brebenel - Nicolae Pogonaru – Tudor Cicu (toţi din Buzău), Ion Roşioru - Constanţa,Marin Moscu, Virgil Panait din Focsani, Apostu Vultureanu, Culita Usurelu, Gheorghe Mustaţă - Iaşi, Valentin Dogaru - Adjud, Ion Croitoru  - Adjud, Virgil Răileanu  - Mărăşeşti, Marin Ionel, bibliotecari, elevi de liceu ş.a. Ediţia a II-a a „Festivalului Naţional de Poezie – Emil Botta”, a fost deschisă prin prezentarea de către profesorul şi poetul Adrian Botez, a unui eseu atotcuprinzător despre actorul şi poetul Emil Botta (n. 15 sept. 1911, Adjud), numind-ul „vocea lirică unică” – un poet al măştilor morţii în diferite ipostaze ale poeziei, o voce trâmbiţând lumii poziţia omului cosmic pe pământ. După ce face o introspecţie spectrală în poezia lui Emil Botta, ca făcând parte din grupul intitulat „Corabia cu rataţi” (din care au făcut parte şi Emil Cioran şi Eugen Ionesco), încheie numind-ul „nestinsul, neatârnatul, poetul de astăzi”. Imediat au loc şi recitări din poezia lui Emil Botta de către o tânără liceană destul de emoţionată. Valeria Manta Tăicuţu prezintă un material despre poet, căutând să-l surprindă şi „să-l găsească pe sub măşti şi scene teatrale”, în gesticulaţia teatrală a actorului inspirat după modelul anglosaxonilor şi pieselor shakespeariene. În perioada stalinismului, poezia lui Emil Botta a dispărut din conştiinţa cititorilor, întrucât regimul comunist nu are nevoie de poezia sa. Însuşi G.Călinescu îl exclusese din Parnas (la ordinul regimului), dar poezia sa rezistă timpului, indiferent de părerea criticilor. „Stăruitor în nocturn” (spune V.M.T), poetul Emil Botta rămâne un poet aflat în câmpul poetic al morţii şi al misterului. Urmează, iarăşi, un recital de poezie din lirica poetului E. Botta, susţinut de altă liceană. D-l Răileanu ne citeşte un poem de E.Botta, punctând prezenţa pădurii, a codrului şi a păsărilor, în poezia lui Botta, şi arată celor prezenţi cum l-a cunoscut ca actor pe Emil Botta, evocând un moment din viaţa acestuia, punctând pe momentul când a readus în scenă poezia. Îl descoperise în ultima parte a studenţiei sale şi fusese atras de „timbrul aparte, unic, al vocii” cât şi de modernitatea poeziei sale. În continuare se recită de o altă elevă, din poezia de dragoste a lui E.Botta. Urmează etapa decernării premiilor concurenţilor (elevi de liceu şi studenţi) care au trimis poezii pentru concurs, la Festivalul Emil Botta. Poetul Liviu Ioan Stoiciu (preşedintele juriului din care mai fac parte: Corneliu Antoniu şi Paul Spirescu) anunţă că din cei 53 de creatori, 11 sunt din Suceava, 5 din Bucureşti iar ceilalţi din oraşele: Vaslui, Bistriţa, Bârlad, Iaşi, Târgu Jiu, Rm-Vâlcea, şi chiar din Republica Moldova. „La Suceava, însă, sunt cei mai interesanţi şi buni poeţi din ultima vreme” – precizează LIS. Toţi elevii premiaţi sunt din liceu, doar unul este student. LIS vorbeşte celor prezenţi la Festivalul E. Botta, despre „poezia intuitivă” la români, unde baza este poezia suprarealistă şi că, aceşti copii vor da o lecţie poeziei române cât şi literaturii române, cândva. „Prin cei trei tineri premiaţi, anunţăm că Suceava a ridicat standardul maxim al notelor primite şi că e la putere acolo o nouă sensibilitate, o poezie autentică. Este o poezie profesionistă scrisă de copii. Există şi aşa ceva”- conchide LIS. Premiul I: Anastasia Gavrilovici (cls. XII, la colegiul „Petru Rareş” din Suceava). Premiul II: Daniela Bejinariu (cls. XI-a, acelaşi colegiu). Premiul III: Sibechi Vlad, student la litere (Universitatea Ştefan cel Mare din Suceava). Premiile sunt în Lei Ron. Partea I a zilei e încheiată de Florentin Popescu, care dă o diplomă de onoare din partea revistei „Bucureştiul literar şi artistic”, însoţită de cărţi şi reviste, celor premiaţi.   

                                                      (va urma)

408. Plajele însorite din Halkidiki (8)

 1. Soţia Cornelia aventurându-se spre stâncile nordice ale plajei.

2. Fiul Ady, coborând o pantă stâncoasă spre plajă.

 3. În spate se zăreşte micuţa plajă de la "orange beatch".

 4. Cobor spre partea sudică a plajei.

 5. Sirenele sculptate direct în stâncă.

6. Fiul meu lângă o sirenă arzoasă rău. Discul soarelui e la picioarele soţiei.

Notă: Nici nu ar mai fi de scris, altceva, imaginile spun totul.

8. Orange beatch    

                                  Motto:

                                                „Din discul auriu exală

                                                Şi orice strop se scurge, mut

                                                Pe vârful muntelui tăcut,

                                                Vărsând tăcerea muzicală

                                                Pe-această vale-universală”

                                                             (E.A.Poe)                                                   

   Nimeni nu se desparte de locurile ce i-au prilejuit astfel de întâmplări de neuitat, fără să-i rămână în suflet durerea că le-a părăsit, poate, pentru totdeauna, fiindcă acele locuri unde i s-au petrecut, toate, au un farmec neşters. Încerc să mă desprind sufleteşte de acele locuri de la Kriaritsi şi Sartri, cu credinţa pe care Kafka o punea în gura Olgăi, atunci când i se adresa lui K. Citez: „Nu, K., nicidecum... Nu sunt glume, sunt grijile care mă muncesc mai tare. Totuşi nu ţi-le povestesc ca să-mi uşurez sufletul şi să ţi-l încarc pe al tău...”. Probabil, să ne uşurăm sufletele, am ales ca în drumul dela Sartri spre Vourvourou, să cotim, direct din şosea, la dreapta, pe un drum de ţară nemarcat (la întoarcere aveam să vedem o plancardă din tablă cu inscripţia – mâzgălită cu un spray din cel utilizat de tineri pe tot felul de ziduri – pe care se zărea un scris aproape citibil: "orange beatch"); aşadar, am rulat maşina 100-200 m pe un drum prăfuit printr-o pădure de pini, până am dat de o plajă căreia nu i se face deloc reclamă, dar, care nu-i mai puţin impresionantă ca suratele ei de pe braţul Sithonia. Am parcat maşina sub umbra unor pini falnici, într-o poiană unde se aflau parcate mai multe automobile şi am coborât printre mărăcinişuri, şi tufe sălbatice, pe cărări înguste, spre plajă. Portocalia beatch (sau orange beatch) – cum i se mai spune – este o plajă îngustă, cu puţin nisip, într-o deschizătură a unor stânci roase şi zdrenţuite de valurile mării. Când am ajuns noi (în august) marea era liniştită şi plaja încărcată cu turişti. La prima vedere este vorba, aici, de o plajă cu totul insolită. Stâncile abrupte ce o străjuiesc, te fac să dai înapoi de la impulsul iniţial, de a le escalada. Coasta plină de mărăcinişuri dintre platoul stâncilor de deasupra plajei şi pădurea de pini ce urmează, îţi opresc, şi ele, din elanul tău de a înainta dintr-o parte, în cealaltă a plajei de forma unei potcoave gâtuite. Am observat câteva hamace agăţate de crengile pinilor, în imediata apropiere a pădurii, în care se odihneau turişti ce petrecuseră, pesemne, o noapte-două, aici. Orange beatch nu mi-a făcut impresia unor locuri dezagreabile. Ba din contră. Statuile sculptate direct în stânca de munte, ale unor sirene cu coada în mare şi trupurile la vedere, ne-au stârnit curiozitatea. Ne-am aventurat până la ele şi am făcut câteva poze. Dincolo de platoul stâncos, ce le adăposteau pe sirene, am avut imaginea unui munte cu stânci colţuroase, coborând brusc în mare, a unui perete stâncos, asaltat cu tărie de furia valurilor venite dinspre largul Mării Egee. Era înfiorător să priveşti în jos, acolo, la baza stâncilor, unde marea era tot o spumă. Existenţa mea acolo sus, privind în jos marea, era, precum (o aveam în închipuire) a lui Don Quijote călare pe Rosinanta lui, încordând braţul schilav să proptească suliţa în gâtul balaurului. Aristotel, povesteşte că, întrebat de ce anume Existenţa ar fi pentru el TOTUL, ar fi răspuns: „Pentru a contempla Cerul şi întreaga ordine a Cosmosului”. E ca şi cum, aş sta eu dinaintea unui templu antic şi mi-aş exprima întreaga evlavie lăuntrică. Fiul meu n-a rezistat ispitei şi a intrat să facă o baie în mare, în apa limpede, cristalină, strălucind cu oglinzile ei în care se reflectau razele unui soare ridicat de două suliţe, pe cer. Deşi, fiul meu a insistat să rămânem aici, spre dezamăgirea lui, am hotărât să nu rămânem, ci să ne continuăm drumul, mai departe, spre Vourvourou.

                                               (episodul 9: vineri)           

407. Plajele însorite din Halkidiki (7)

1. Atenţie, vine valul!

 2. Răsărit de soare peste muntele Athos, văzut de la Sartri

3. Plaja la Sartri, dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui.Mai sunt şi romantici pe plajă.

7. Sartri

                 Motto:

                        „vin vremuri

                          când singurul lucru pe care îl poţi face

                          este să nu speri”

                                   (Dino Siotis) 

   Nu ştiu de ce Emil Cioran credea că, dacă „esenţele” pe care oamenii le stimează atât de mult, n-au putut salva mai nimic „atunci nu ne rămâne decât curajul amăgirilor”. Nu mă pot împăca, nicidecum, cu acest gând, cum nu mă pot împăca, nici cu aceste profetice gânduri pentru greci, ale poetului Dino Siotis. Neatenţia, plictiseala, blazarea micşorează, anulează, distrug… orice esenţe, spunea Florin Mugur. La Sartri, unde am ajuns după alte două zile de la sosirea noastră, aici, dar petrecute pe la Kriaritsi -, la Sartri, spuneam, nu poţi accepta să fii nefericit. Valurile, de-a lungul ţărmului de întindere apreciabilă, ori pe porţiunea de mare de mică adâncime (cca 80 cm până la 30 m spre larg), te fac să uiţi că există pe lume şi amăgiri, şi tristeţe. Bucuria celor care dau piept cu valurile este imensă. Ne-am hârjonit o întreagă zi (cât am avut bucuria să rămânem în Sartri) cu valurile. Unde priveai, marea era o întreagă explozie de glasuri, trimiţând în eter, surpriza clipei de a da piept cu valurile neastâmpărate, iar pe chipurile tuturor se citea acea „odă a bucuriei” amestecată cu plăcerea ce ţi-o dă senzaţia trecerii valului peste tine. Îmi atrăsese atenţia, joaca a doi puşti nemţi, aflaţi alăturat de cearceaful nostru. Cel mare (să tot fi avut cam cinci anişori), îl antrena la jocul său pe frăţiorul mai mic (la vreo 2-3 anişori) să se repeadă împreună asupra valului ce căuta să înghită ţărmul, iar în clipa când acesta se izbea de ţărm, se întorceau brusc pe călcâie şi o lua la trap, înapoi, în chiote de bucurie, spre părinţii lor care se amuzau şi ei, ca şi noi ceilalţi care priveam la această hârjoană cu valurile. La un moment dat, dinaintea unui val, cel mic s-a întors, brusc, să fugă, dar s-a împiedicat de picioarele frăţiorului mai mare, şi a căzut. Astfel, valul care l-a prins încercând să se ridice, l-a trântit înapoi, amestecându-l cu nisipul răscolit de ape. Părea o coajă de nucă care se învârte bezmetică sub vârtejul apei. Ochii vigilenţi ai mamei, aflată pe fază, l-au scos de acolo, ridicându-l pe braţe, în sus. Puştiul nu păţise nimic. Doar a dat ochii peste cap şi după ce şi-a revenit, a scos un chiot de bucurie şi, era chiar fericit de ce i se întâmplase, de era tot o zbenguială pe el, în mâinile mamei. Sartri este o mică staţiune, în special preferată de locuitorii greci ai Salonicului. Aici – am putut vedea -, spre deosebire de alte staţiuni, alături de sârbi, muntenegreni şi mulţi turişti unguri. Sartri se află lângă o plajă de nisip la gura unei văi plină de verdeaţă. Multe taverne şi baruri de noapte (seara am văzut şi discoteci animate de tineri) indică o viaţă de noapte activă în timpul sezonului. Patronii de la hotelul Astares ne-au primit zâmbitori. Pe biroul de la recepţie am zărit cartea mea „Balaurul mărilor”. Fusese pusă la vedere pentru eventualii turişti români, ori spre a le aminti că nu le dădusem un autograf pe carte. Oricum, acum când tocmai am terminat de povestit despre chestia care ni s-a întâmplat aici, dacă m-aţi întreba, ce părere mi-au făcut grecii, sincer, n-aş şti să vă răspund. N-am ştiut ce naiba să le răspund prietenilor mei, mult după cele întâmplate. Spunea eroul lui J.D.Salinger din „De veghe în lanul de secară”, că, dacă cineva, totuşi, o va face vreodată, o să înceapă a-i fi dor de toate şi de toţi cei cuprinşi în acele întâmplări. Păi, eu nici n-o pot uita pe doamna Stela, care s-a arătat atât de binevoitoare faţă de noi, în cea de a doua noapte, când ne-a tratat cu o mâncare de paste (un fel de tuburi de spaghete, tăiate cam la un cm, fierte) cu mici bucăţi de crenvurşti, măsline şi felii de roşie pe marginea farfuriei. La noi acasă nu pregăteam aşa ceva, însă, felul acesta de mâncare, chiar a fost gustos. Am făcut cinste (de data asta, eu) cu un pahar de coniac metaxa şi, într-o „limbă comună” româno-greacă-engleză, ne-am distrat copios în ultima seară petreută la Kriaritsi. Ni s-a oferit la hotelul Astares o cameră de boieri adevăraţi. Baie cu duş, bucătărie separată cu toate cele necesare, televizor, frigider, aer condiţionat şi o terasă pe balcon cu vedere la mare. Fiul meu era încântat că avea acces rapid la internet la emisiunea lui Radu Banciu (preferatul lui) etc… Seara ne-am plimbat pe străzile oraşului, printre buticuri şi magazine cu tot felul de suvenire şi minunăţii, care mai de care, că putem spune, deschis, plimbarea prin Sartri, noaptea, este una regală. După ce am plecat, a început să-mi pară rău că Sartri, ne oferise doar o singură noapte. La recepţie se afla doar patroana, care şi-a cerut scuze de tot ceea ce ni se întâmplase, dar (spunea în greacă) „vina era numai a recepţionerei Riţa”. „Cum Riţa?!” - am realizat eu, abia după ce am plecat de acolo-, chiar aşa o chema pe grecoaica cu ochi ciudaţi? Ale naibii încurcături (îmi spuneam) întotdeauna ajung să te întoarcă pe dos. Una peste alta, puteţi ghici şi voi, din cele ce scriu, aici, dacă sosirea noastră prin părţile alea, ne-a făcut mai puţină plăcere ca-n alte locuri, cu certitudine, întâmplările trăite au făcut tot farmecul celor relatate. Aşa că am plătit cei 70 de euro, seara noastră la hotel, şi ne-am luat la revedere de la Sartri. Manevrând volanul maşinii, pe străduţa de lângă hotel i-am putut zări pe patroni, aflaţi amândoi pe terasa de la etajul unu cu recepţia, că ne făceau cu mâna. Sunt gesturi şi chestii pe care n-ai cum să nu ţi le întipăreşti în memorie. În fine, cu astfel de amintiri am plecat din nou la drum.

                                                                (episodul 8: marţea viitoare)     

406. Plajele însorite din Halkidiki (6.2)

 1. Crucea de pe stânca dinspre partea de nord a plajei de la Kriaritsi

2. Ne răcorim cu o bere la taverna din Kriaritsi

 3. Drumul de la vilă spre plajă (în stânga reteaua cu trei fire de 20 kV, în dreapta reteaua de iluminat 220V)

4. Contorul vilei, cel cu pricina, în dreapta, la stradă.

             

Kriaritsi

6.2

   În timp ce ne îndreptam pe drumul acela de ţară, de la vila unde fuseserăm cazaţi, spre plaja Kriaritsi, mă gândeam la tot ceea ce ni se întâmplase în cursul acelei zile, Nu de alta, dar, prea fuseserăm exilaţi ca Maria Magdalena, în pustiu. Ne aşteptasem la nişte locuri sălbatice, dar, am dat peste un camping destul de populat şi un şir de rulote impresionante, ca mărime şi arhitectură, aşezate una lângă alta pe ţărmul deschis, într-un golf străjuit de-o parte şi cealaltă de stânci abrupte. Nisipul de pe plajă, l-am apreciat a fi tot aşa de fin ca cel de la Sikias, cu o intrare în mare, ceva mai abruptă, în sensul că intrai în mare 2-3 m şi, nu mai dădeai cu picioarele de fundul apei. Valurile, dinspre larg, băteau cu spume, ţărmul, lăsând în urma lor o dâră umedă, care se retrăgea uşor, aerisind nisipul şi dispărând repede, nu ca pe la noi la Marea Neagră, unde dâra umedă a valului rămâne imprimată multă vreme pe nisip. Partea dinspre sud a plajei, era străjuită de stânci abrupte şi greu de trecut spre acele mici oaze de plajă ce găzduia (după cum mi-a fost dat să constat, în cea de a doua zi, când m-am şi încumetat într-acolo) mici deschideri de plajă, în scobitura stâncilor, unde îşi aveau corturile, nudiştii. În partea nordică, deasupra stâncilor, se află ridicată ca pe Caraiman o cruce impunătoare şi, la cca 20-30 m de capătul ţărmului stâncos, unit cu marea, se află o insulă (cam 10 m lăţime), în plină mare. Pe plaja de la Kriaritsi mi-am amintit de versurile poetului buzoian Ion Stanciu: „El umblă pe o stradă lăturalnică, departe de cartierele luxoase;/este plin de mărăcini pe dinafară şi dinlăuntru... Şi totuşi el ne explică mereu că mâna nu/e doar o mână, decât întâmplător, atunci când o priveşti” (Poetul şi poezia). Astfel de peisaj (uitat de Dumnezeu, ca pe aici) dar, cercetat şi căutat de oameni, am găsit noi la Kriaritsi. Cam asta simţisem (în drum de la vilă, spre plajă) şi, în acelaşi timp, gândeam, privind în urmă, acolo, pe plaja de la Kriaritsi. Am făcut o baie pe cinste, după care ne-am strâns lucrurile şi am intrat în micul supermarket din camping, unde am cumpărat câte ceva (n-a lipsit berea la cutie, să fie clar) şi ne-am întors la vilă. Tocmai serveam masa, compusă din tocăniţa în sos tomat, compusă din cele două conserve de peşte aduse de acasă, când, lumina dată de singurul bec cu vapori de mercur, de sub copertina de afară, s-a micşorat brusc, într-atât, încât să pară că poate fi luat drept o lumânare. Era, cred, trecut de zece seara. Să fi fost un bec incandescent, lumina aceea ar fi fost roşie, aşa cum se întâmplă în toate reţelele de joasă tensiune când se iveşte câte o problemă tehnică. La lumina aceea „romantică”, am deschis 1-2 cutii de bere, admirând, cu ai mei de faţă, priveliştea din jur. Nu a trecut prea mult timp, că ne-am trezit cu doamna Stela urmată de soţul ei şi încă doi tineri cam de vârsta fiului meu (pesemne, copii dânsei), încercând să afle (mai mult prin semne) dacă am făcut ceva, de am provocat căderea aceea de tensiune. Le-am explicat (prin fiul meu: cât ştia şi el, greaca), că, prin nici un receptor, introdus în priză, cum insinuau, sau alte evenimente, noi, nu suntem cu nimic vinovaţi de această scădere a tensiunii, materializată şi în corpurile de iluminat. Nu-i convinsesem, aşa că au început să caute, prin camerele noastre, doar-doar vor afla cauza iluminatului ajuns în avarie. Le-am explicat (cum am crezut, vai, că voi fi şi înţeles), ridicând trei degete de la o mână (simbolizând reţeaua stradală de medie tensiune, 20 kV); iar printr-un deget căzut în jos, că, una dintre faze se află, undeva, la oarecare distanţă de transformatorul care îi alimentează cu energie, în avarie. Adică, e în scurtcircuit monofazic, sau bifazic, cu pământul. Chestie pur tehnică. Cred că n-au înţeles nimic, deşi mă străduisem „fază: one, fază two – ok!, fază three, buf! (asta a noastră!), la pământ”. Cred că le păream ridicol, aşa că m-am retras la măsuţa unde mă aştepta o altă cutie de bere. Aşa că, au recurs la a aduce din campingul Paradisos, un cunoscător al limbii engleze. Auziseră şi ei că fiul meu le vorbea în engleză încercând să le explice ceea ce le transmiteam eu. Translatorul acela, a asistat la cele ce-i spuneam (prin fiul meu) cu privire la problemele tehnice ce puteau crea fenomenul de „lumină roşie” (slabă) la locuinţa lor. Nici argumentul (rostit de fiul meu) că „tata e inginer energetic, e în domeniu şi e sigur de ceea ce afirmă”, nu i-a convins. Căutau cu disperare, ba prin tablourile camerelor, ba la firida stradală unde se afla contorul, să afle cauza iluminatului redus. Mă minunam, la rându-mi, cum pipăiau şi trăgeau de fiecare conductor ce intra şi ieşea de sub capacul contorului, fără să creadă cele ce le spuneam: „Lumina roşie nu e efectul contactului slab. Nu aici, ci mult mai departe, pe reţeaua de medie tensiune, se află problema!”. Îmi arătau reţeaua de joasă, iluminatul stradal, unde ardeau, într-o veselie, becurile. Am ridicat din nou cele trei degete (era singurul mod de a-m explica şi făcută înţeleasă, teoria), unul căzut în jos (deci în scurtcircuit cu pământul), pe care, din nefericire se afla şi locuinţa lor, legată prin acel circuit scos din transformatorul de alimentare, iar celelalte erau ok, adică, în bună stare de funcţionare. De unde să înţeleagă ei, că aşa se manifestă toate reţelele de medie tensiune cu neutrul tratat prin rezistenţă ori bobină de stingere! Că pe una dintre fazele sănătoase era şi iluminatul care nu intrase, aşadar, în avarie! Au chemat, prin mobil, patronul, tocmai de la Sartri, de la hotelul Asteras, că, adică, uite pe cine au adus, aici, să le mai facă şi necazuri. Acesta, mai calm, a luat legătura (cum îi sugerasem) cu centrul lor de deranjamente electrice şi a aflat că o echipă de electricieni tocmai se afla la 2-3 km de Kriaritsi, unde un conductor de medie tensiune 20 kV, din reţea, prin spargerea accidentală a unui izolator, produsese un arc electric, ce întreţinea când şi când un foc deschis pe consola stâlpului de lemn. Între timp m-am apropiat de firida unde se afla contorul, unde vecinul din căsuţa de alături, încă nu se da bătut, tot insista asupra conductoarelor ce ieşea de sub capacul contorului. Mirosea a „parfum-cu-damf” de capră, de la o poştă. Astfel mi-am dat seama, că era una şi aceeaşi persoană cu stăpânul căsuţei învecinate, ciobanul care păstorea prin împrejurimi, caprele. Tot impulsiona cu degetul arătător, „năsturaşul” colorat în roşu al sigiliului de la capacul de borne al contorului. L-am întrebat, aşa, într-o doară: „Ce-i aia?” Dracu ştie ce o fi înţeles? Spunea, doar: „Afalansa! ... Afalansa!...”, pe limba lui. Nu a mai durat mult şi tensiunea a fost refăcută, iar vila a fost scoasă din beznă şi adusă din nou la lumină. Între timp, consumasem, în linişte (mă retrăsesem, fiindcă tot nu înţelegeau ce le spuneam), la măsuţa de afară, vreo 4 cutii cu bere, când, doamna Stela a apărut cu o sticlă de „tsipouro” (o băutură tradiţională de-a lor), a făcut cinste şi mi-a strâns mâna, recunoscând că „am avut dreptate”. I-am spus, după ce le-am gustat băutura, că, pe la noi doar palinca aduce cu acest „tsipouro” al lor. Am auzit-o (întorcându-se spre soţ) cum repeta încântată: „palinca... palinca!...”. Îi plăcea, pesemne, cuvântul. I-am dăruit cel de-al doilea exemplar din cartea mea „Balaurul mărilor”, cu autograf. A ţinut să scriu pe prima pagină a cărţii, câte ceva şi, am comentat, cum am putut, de una, de alta... Stâlcindu-ne numele: mie îmi spunea Teodoros, iar fiului meu, Andrian, am conversat, mai prin semne, mai cu ceva „greacă”, până târziu. Era impresionată că îi înşiram poeţii şi scriitorii greci contemporani, cunoscuţi şi de ea: Nikos Kazantzakis (prieten, am specificat, cu al nostru Panait Istrati), apoi: Nanos Valaoritis, Ghiorgos Seferis, Titos Patrikias, Odyisseas Elytis, Yiannis Ritsos, Constantinos Kavafis, Dino Siotis... etc. Am făcut din mâini ca „Zorba grecul” (ca să-i arăt că văzusem filmul), cel întruchipat de actorul american Anthoni Quinn, după care ne-am dus, fiecare, în camerele noastre, la culcare. Începea, păi nu, o nouă zi, în Kriaritsi de Grecia!

                                   (urmarea episodului 7: vineri)        

405. Plajele însorite din Halkidiki (6.1)

 1. Plaja de la Kriaritsi - partea sudică

 2. Partea nordică a plajei

 3. Fiul meu se pregăteşte de o baie în mare, la Kriaritsi

 4. Taverna de la Kriaritsi.

5. Vila patronului, unde ne-am cazat (fără alte comentarii, decât cele scrise)

6. Kriaritsi

                     Motto:

                          „Poeţii locuiesc în afara fricii

                           Şi, precum Soarele luminează direct, ei vorbesc

                           fără ocolişuri. Nici o palmă nu poate să

                           le închidă gura”

                                   (Nikiforos Vrettakos)

1.

   Aşteptând, resemnat, lângă maşina parcată pe o străduţă, lângă hotelul „Asteras”, mă gândeam la nefericitul K. (personajul din „Castelul” lui Kafka): Doamne, cum mai credea K., aflat în faţa Friedei, când îi spunea că, venerabilul domn Klamm, trebuie să-l asculte. „Asta-i imposibil (zise Frieda) Ce idee!” Adică –ştia dinainte–, Klamm n-o să stea de vorbă cu K., niciodată. Chiar îi precizase: „- Cum poţi să-ţi închipui că o să stea Klamm de vorbă cu tine?” Ei, bine aşa! Nu-mi închipuisem că patronii greci de la Astares, vor sta de vorbă cu nişte români, pe care, în altă parte a Greciei, un oarecare pescar, numai auzind că sunt din România, îi apelase cu „gypsi”! Tot drumul de la Sartri spre Kriaritsi (cca 9 km) mi-am tot făcut şi desfăcut, astfel de idei. Imediat, după primul pod pe sub care am trecut, am cotit imediat la stânga (pentru cei care se deplasează de la Sikias spre Sartri, drumul spre Kriaritsi e primul drum aflat în dreapta, înainte de a trece pe sub singurul pod ce traversează şoseaua). Drumul spre Kriaritsi, drum asfaltat, trece mai întâi pe deasupra altor două poduri, apoi urmează o coborâre printre dealuri cu mărăcinişuri şi tufe roase de capre, se trece prin dreapta unei stâne (o rulotă de dimensiuni mijlocii îţi atrage atenţia: pesemne, un fel de casa ciobanului), apoi, pe un drum de ţară, neasfaltat, am ajuns la „Paradisos”, plaja şi campingul de la Kriaritsi. Aici, dubiţa a oprit şi patronul (ajutat de traducerea recepţionerei) ne-a spus că avem plaja, în faţă, un camping cu un mic „supermarket” şi o tavernă în apropierea campingului unde putem servi masa. Am aruncat şi noi, priviri fugare, ce-i drept, la peisajul din jur, un platou cu mărăcinişuri şi arbuşti pitici, tufe roase de capre, la şirul de rulote impresionante (ce ascundea privirilor noastre, plaja şi marea), la oaza de verdeaţă şi arbori falnici spre care ni se indicase renumita tavernă, după care, am urcat în maşini şi ne-am îndreptat pe un drum de ţară (cca 200 m) până la vila sa de la Kriaritsi. Aceasta, o casă cu etaj, aflată la 60-70 m de a doua casă aflată în zonă şi la 100-150 m de cea de-a treia… Mai multe, nu ştiu să fi zărit, oricât mi-am aruncat ochii jur împrejur. Între cer şi pământ nu se afla decât un drum, două-trei case şi mila lui Dumnezeu. Dar, vorba lui Arghezi: „solemnitatea e totuşi solemnitate”. Am avut, aici, o intrare, de film. După ce-am parcat maşina în curtea vilei, pe un gazon superb, sub un pin uriaş, l-am auzit pe patron, strigându-şi sora:

- Stela?!... Stela!...

Bruneta grecoaică, recepţionera de la hotel, ne-a făcut semn s-o urmăm, iar ea ducea în braţe, lenjeria. Garsoniera în care aveam să ne petrecem următoarele două nopţi, avea un dormitor cu trei paturi, o bucătărie separată, cu frigider şi un aragaz cu butelie şi alăturat, o baie cu duş şi WC. În exterior, afară, sub o copertină (2 x 3 m), o măsuţă şi cât cuprindea privirilor noastre, o grădină aflată în spatele vilei, iar la stânga, dincolo de gardul din plasă, o altă căsuţă, ceva mai modestă (casa ciobanului, cum aveam să aflăm mai târziu). De acolo, pe o portiţă, am văzut, venind spre noi, o mămică tinerică, având un copil la 2-3 anişori în braţe, urmată de un al doilea copil la 5-6 anişori, doar cu o sandală într-un picior, celălalt fiind desculţ, care ne-a întâmpinat imediat ce am sosit. Nu era Stela. Aveam să ne convingem, de asta, mai târziu. Vrând să le fiu cât mai prietenos, vizitatorilor din căsuţa alăturată, m-am adresat puştiului:

- Unde ţi-e sandala, puştiule? Hei?!... Nu-ţi pasă că ţi-ai pierdut sandala?

Acesta mă privea, ca un mic ştrengar aflat la vârsta lui, justificat să aibă îndoieli cu privire la cel care îi vorbea într-o păsărească tare încâlcită şi nepotrivită locului. fac pariu că mă considera un idiot care nu ştia să vorbească coerent în limba lui şi că tare îşi dorea să mă car naibii de acolo, cât mai repede. Ori, zâmbetul meu îi stârnise interesul, că, mă privea cu degetul dus la gură, ca pe-un extraterestru picat de pe Marte. Sigur că nimeni (dintre cei localnici) nu înţelegea ce spuneam eu. Dar, parcă mai conta? Pur şi simplu, îşi imaginau un tip dus cu pluta, ori un fel de tataie înnebunit după copii, ca mai toţi babalâcii. Sau poate, într-un fel, era chiar amuzant să mă adresez unui copil, fără ca acesta să înţeleagă o iotă! Mi-am adus aminte de scena de la Sartri (din recepţia hotelului) şi am luat din maşină cartea mea recent apărută „Balaurul mărilor” (luasem la mine, în Grecia, două exemplare) şi i-am dăruit-o recepţionerei. Aceasta a întors-o pe toate părţile, fiind interesată de numărul volumelor apărute sub semnătura mea (erau enumerate pe coperta IV-a), apoi a silabisit titlul: Ba-la-u-rul…, întrebându-l pe fiul meu Ady:

- Ce înseamnă „balaurul”?

Nu ştiu cât de lămurită a fost, reţin doar, că era încântată de cartea primită. De! Doar un scriitor în carne şi oase i-o dăruise. După plecarea lor, am mai stat la taclale, o vreme. Între timp venise şi doamna Stela, stăpâna locurilor, dar ne-am dezumflat repede, că nu ştia o boabă limba noastră, nici engleza, ci ciripea doar în greacă. Fiul meu mai rupea câte ceva, aşa că i-am lăsat să se înţeleagă printre frânturi de cuvinte şi alte semne. Trecuse de ora cinci după amiază, aşa că am hotărât rapid, să vedem plaja de la Kriaritsi, aflată la cca 200 m de noi.

                                                 (continuare 6.2: marţea viitoare)

404. Plajele însorite din Halkidiki (5.2)

 1. La capătul lumilor... unde "Balaurul mărilor" înghite Soarele.

2. La pescuit pe Marea Egee... de un albastru ultramarin.

3. Un vapor pentru o mică parte a lumii... Poate, la pensionare voi călători şi eu cu el.


Între Sartri şi Kriaritsi

2.

   Doamne (îmi spuneam, aflat acolo pe veranda hotelului „Asteras”), n-ar trebui niciodată să ne fie ruşine de tristeţile noastre, căci ele sunt ca acele „stele făclii” din balada mioritică, un fel de lumină călăuzitoare în lumea prin care orbecăim de-a lungul vieţii, un fel de pansament peste prea-bucuriile de până acum, care trebuie să ne aşeze, odată, la a cumpăni rostul fiecărei clipe dată de tine, Doamne! După ce am acceptat noua mea stare, m-am simţit mai bine ca înainte, mai lucid, mai pătruns de propriile mele trăiri. Euripide, un tragician grec, a scris că „Grecii ştiu că cuvintele sunt precum pumnalele”. Dar (mă întrebam), sunt grecii de-acum, ca cei de pe vremea lui Euripide? Pe scara ce urca spre recepţie îşi făcu apariţia, întâi, doamna, apoi, domnul patron. I-am recunoscut după feţele lor supărate şi grăbite să urce scara cât mai repede. Cu un gest nervos, doamna aruncase la căpătâiul scărilor, direct pe gazon, umbrela de plajă. Când au trecut prin dreptul meu, nu mi-au aruncat nici o privire. „Aha! Ştiu totul dinainte, nu-s ca cei doi turişti rătăciţi în acest spaţiu, ca noi”- mi-am zis. Până la sosirea celor doi greci turişti, nu mă gândisem decât la soarta noastră, cu un soi de egoism primitiv. Cert e că după sosirea celor doi, nu mai gândeam aşa. În cea mai frumoasă povestire (Geamilia), Aitmatov crede că egoismul copilului (care era însuşi autorul) se răscolea în el „prefăcându-se într-o gelozie aprinsă”. Când citeam povestirea, la început mi-a fost milă de Daniar (iubitul Geamilei) şi i-aş fi zis fetei: „-Da, aşa se întâmplă mereu în viaţă”. Şi căprioara vede că liniştea ce i se aşterne în faţă este benefică, până când, din lăstărişul învăluit în nori groşi de praf, îi sare la gât, leopardul. Dar, să o luăm ca o glumă. Ascultaţi mai departe. Din interiorul recepţiei, nu auzeam decât şoaptele grecilor. Patronii puneau întrebări scurte şi recepţionera explica de zor. Apoi, tăceau cu toţii. Într-o astfel de pauză, n-am mai răbdat pe scaunul acela pliant şi am intrat peste ei. Soţia aştepta, nemişcată, în dreptul pupitrului ce o despărţea de panoplia cu chei, a hotelului. Fiul meu, tocmai îi arăta recepţionerei, imortalizată pe mobilul său, imaginea confirmării avute de la „Asteras”, după ce tranzacţionase, în România, cazarea noastră la hotel. Patronii, aveau şi ei scoasă la imprimantă, foaia prin care nouă ni se transmisese ok-eiul după acea tranzacţie. Erau conştienţi că recepţionera greşise, dar, nici aşa, să i se taie capul pentru asta. Căutau o soluţie şi nu găsiseră înţelegere nici la ceilalţi colegi, de pe la alte hoteluri unde încercaseră prin câteva telefoane, ceva mai înainte, spre a ne rezolva cazarea. Oraşul era asaltat de turişti la acea vreme. Simţeam că or să facă, cu toţii, un pas înapoi. Şi, mi-am adus aminte de vorbele lui Euripide de am zâmbit, nefiresc zic eu, cu mâna dreaptă dusă în căuşul palmei stângi, dând de înţeles că voi scrie, cândva, despre toate astea. Mă hotărâsem să atac. Zâmbind din nou, repet scena. Ridic pentru cea de a doua oară, palma mâinii stângi şi cu degetele strânse de la mâna dreaptă , îi sugerez recepţionerei că voi scrie toate astea. Patronii (soţ şi soţie), mă privesc miraţi. Parcă ar vrea să ştie ce doresc să spun. Şi, chiar am zis, în româneşte:

- Interesant!... Foarte interesant pentru un scriitor că i se întâmplă tocmai ceea ce nu credea să i se întâmple: că subiectele vin singure. Nu aleargă după ele ci i se oferă gratuit. Voi scrie toate astea, cu siguranţă, cum mă voi întoarce în ţară. Patronii, pesemne, au înţeles altceva. Chipurile, că le ceream o condică de reclamaţii, ori altceva, să scriu o contestaţie. Ori dracu mai ştie ce. Recepţionera m-a privit, nedumerită, şi i-a cerut fiului meu să-i traducă. L-am auzit pe fiul meu (înţelegeam câte ceva din engleza lui) că „tata e scriitor” că e un „subiect tare” pentru cărţile ce le va scrie despre Grecia…

- A scris şi cărţi despre Grecia?- am bănuit eu sensul celor întrebate de recepţioneră. Fiul meu Adrian, i-a explicat că sunt membru al U.S. (din ţară) şi din cele douăsprezece cărţi scrise, o carte este despre călătoriile noastre prin Grecia. Recepţionera s-a întors spre patroni (cu un zâmbet distins, afişat) traducându-le, în greacă, cele auzite de la fiul meu. S-a aşternut, apoi, iarăşi o tăcere ca cea de dinainte de a intra eu. Am făcut un gest a indiferenţă şi am ieşit iarăşi pe verandă. I-am lăsat să delibereze. La un moment dat, fiul meu Ady, vine la mine şi-mi spune, că, patronii ne oferă două nopţi la Kriaritsi, la o garsonieră a patronului, în casa de la ţară, cam la 12-15 km de Sartri (unde locuieşte o soră de-a lui) – dar, care e aproape de plajă. Numai că locurile sunt „ceva” mai sălbatice.

- Tot la preţul de 70 euro, pe noapte, ca aici? – am întrebat eu.

- Nu!... Zice că la 30 de euro, cu totul, pentru cele două nopţi. După care, au zis, ne vom întoarce, aici, la hotel, unde avem asigurată ce-a de a treia noapte, pe care o vom plăti integral (adică 70 euro), aşa cum fusese stabilit prin contract.

- Uite ce-i! - i-am zis fiului meu. Du-te şi spune-le, că, da, suntem de acord cu garsoniera de la Kriaritsi, dar… nici un euro. Nu-i vina noastră. Să aplice şi ei judecata Talmudului: „cine greşeşte să plătească!” (Aici, sincer să fiu, nu-ş ce sta scris în Talmud în chestia asta, dar pentru impresie, mergea) Dacă noi nu veneam (din cauza noastră, nu?), atunci, ne-ar fi oprit – fără drept de apel – 210 euro din contul transmis. „E corect, ce spun? Păi, să fie şi ei corecţi!” – îi spun fiului meu, să le transmită, grecilor.

- Şi, mai spune-le, că, altfel nu acceptăm, ne întoarcem cu maşina, în România, şi le mulţumim pentru bunele intenţii!

Fiul meu Ady s-a întors în recepţie, iar eu am coborât scările şi am aruncat o ultimă privire hotelului, convins că are să fie şi ultima. Stăteam rezemat de maşină, când, peste alte cinci minute, i-am zărit pe ai mei, venind către mine, zâmbind:

- Au fost de acord. Ne vor caza pentru două nopţi la Kriaritsi, pe gratis, după care ne întoarcem, aici, pentru cea de a treia seară, la preţul de 70 euro.

Din dreptul hotelului, dintr-o dubiţă tip TV de culoarea albă, recepţionera de la hotel, alături de patronul ei, şoferul dubiţei, ne-a făcut semn să-i urmăm spre Kriaritsi. Nu ştiu ce anume i-or fi determinat, să ne accepte condiţiile noastre, cu siguranţă, nu cele spuse de mine, la supărare. Zeiţa înţelepciunii la greci, e, desigur, Atena. Eu, nici măcar nu mă gândisem la ea.

                                                   (urmarea episodului 6: vineri)                                     

403. Plajele însorite din Halkidiki (5.1)

1. Răsărit de soare la poalele muntelui Athos (văzut de pe plaja de la Kriaritsi)

2. Apus de soare în Marea Egee (văzut de la Neos Marmaras)

3. Între un răsărit şi un apus de soare, prin Grecia.

5.     Între Sartri şi Kriaritsi 

                          Motto:     

                               „Frumoşi erau ochii tăi dar n-ai ştiut încotro să priveşti

                                Şi când ai spus hai să plecăm căci pogora întunericul

                                te-ai întors şi m-ai privit în ochi ş-un liliac

                                zbură descriind triunghiuri....”

                                       (Ghiorgos Seferis)

1.

   Cinghiz Aitmatov scria într-o povestire (cred că „Vaporul alb”), că bunicul său, poreclit Mamon Descurcăreţul, era un aşa bunic, că nu puteai găsi nicăieri, altfel de bunic. „E cel mai bun bunic” – spunea el. Ţin minte (când am citit asta), că am lăsat cartea de o parte şi am oftat: „Ehei!... Numai dacă îţi voi spune, câte ceva, despre bunicul meu, mă tem că are să-ţi fie dor, domnule Aitmatov, după bunicul meu”. Dar, lumea e mare, nu? Cine ştie ce de întâmplări nu o fi trăit copilul Cinghiz, lângă bunicul său. Ştia el ce ştia, copilul, că bătrânului nu-i ardea, pesemne, de poveşti, că tot ceea ce spunea erau chiar adevărate. Tu cititorule (reţine asta), ceea ce-ţi voi povesti de-acum înainte, sunt cât se poate de adevărate, însă, fii atent şi ascultă. Povestea abia începe. De la Sikias, o ţinem întins până la Sartri. Răsuflăm uşuraţi când găsim, rapid, hotelul „Asteras (în traducere, probabil: Starul), şi ne minunăm, nu atât de splendoarea şi arhitectura sa, cât de faptul că e taman în centrul oraşului, la o azvârlitură de iatagan, de plajă. Măi, cum l-am nimerit, noi, pe internet! La recepţie, însă, nu-i nimeni. Fiul meu spune că abia după ora 14⁰⁰ , încep cazările. Aşa scria (cică) pe internet şi aşa descifrăm şi pe uşa recepţiei hotelului. Ne privim ceasurile. E abia 13³⁰ . Dăm o raită prin oraş, de ne clătim ochii cu tot ceea ce ne iese în cale: magazine, hoteluri, taverne, buticuri la stradă etc... În cele din urmă ne hotărâm să luăm masa de prânz la una din tavernele cu boltă din viţă de vie care ne iese în cale. La numai 9 euro de persoană, mâncăm câte o friptură de pui cu garnitură din cartofi, orez şi salată (ceva asemănător salatei boeuf, a noastră), pe care o servim pe o terasă, în aer liber cu câte o bere, două şi sucuri. Începutul e minunat. Ne întoarcem la hotel şi de această dată găsim recepţia deschisă. Recepţionera, o grecoaică durdulie şi lată în şolduri, bruneţică, dar, cu nişte ochi ciudaţi, de verdele frunzei noi de păpuşoi puse la murat, ne întâmpină cu zâmbetul pe buze şi ochii iscoditori de a-i fi crezut că sunt ale unei divinităţi antice din bronz şi smarald. Nu mă puteam uita decât pe furiş la ochii grecoaicei, cu admiraţia spaimei că puteam fi catalogat un intrus tare obraznic. Fiul meu poartă o conversaţie cu recepţionera, în limba engleză. Îl aud:

- Bună ziua! Avem rezervată o cameră la dumneavoastră pe numele Cicu Cornelia. Suntem din România.

- Două persoane, da?...

- Nu, pentru trei persoane, explică fiul meu Adrian. Eu, tata şi mama...

Recepţionera nu înţelege. Se mai uită odată în calculatorul de pe măsuţa aflată dinaintea ei. Pesemne, acelaşi lucru îl făcuse înainte de sosirea noastră şi văzuse că erau programate doar două persoane, în ziua aceea.

- Cum trei? Două... Pentru că fiul meu îi mai explică, încă odată, că suntem trei persoane, recepţionera apelează iar la calculator şi deodată chipul ei se întunecă. Ochii ei de un verde-murat, mai înainte, se înnorează. Aflat de-o parte, privesc la recepţionera aceea derutată şi nu înţeleg nimic. Chipul abătut al recepţionerei grecoaice schiţează un simulacru de zâmbet, corpul ei durduliu se răsuceşte din faţa computerului şi până la urmă se ridică anevoie, afişând o privire neajutorată:

- Please! A problem... o aud că-i zice fiului meu. Apucă, imediat, cu mâinile mobilul de pe birou şi formează cu un calm englezesc, care mă enervează pe mine, un număr necunoscut. Acum, vorbeşte cu cineva, în greacă şi, nu mai înţelegem nimic. De fapt, fiul meu înţelege câte ceva (stăpâneşte în greacă, câteva zeci de cuvinte, chiar poate încropi o frază, cât de cât). În timp ce recepţionera ascultă ce i se spune, de la capătul firului, mă întorc spre fiul meu, şi-i cer să-mi explice câte ceva, din tot ceea se întâmplă. Acesta, mă lămureşte, în câteva fraze, că recepţionera a încurcat programarea, că ar fi cazat cu două zile înainte, pe altcineva, în locul nostru, că azi are doar o cameră de două persoane pentru nişte greci şi acum aşteaptă de la patronii hotelului soluţia, în cazul nostru. Cred că sunt de prisos, şi eu, aici, în holul recepţiei (îmi zic), aşa că, ies pe veranda de la etajul I, adică la intrare, unde zărisem odată cu urcarea noastră pe trepte, un scaun pliant. Mă aşez comod pe scaun, oftând: „De-ar da Dumnezeu să nu mai fie pe lume buclucuri dintr-astea”. De-acolo de pe veranda hotelului, de unde începeau scările ce coborau de la recepţie, zăream umbra recepţionerei care îşi continua dialogul cu patronii şi, în îngrijorarea ălor mei, chipul scrutător al soţiei privind în tăcere la recepţionera care-mi devenise, dintr-o dată, atât de nesuferită. Încercam să-mi păstrez, la rându-mi, şi eu, tot un fel de calm englezesc. Aşa că, în următoarele clipe, la sosirea celor doi greci programaţi pentru acea zi, întrebat „ceva” am dat firesc din cap, arătând-o pe recepţionera dinăuntru. Îmi mulţumesc, tot în limba aia a lor (aha! – ăştia cred că-s de-al lor), dau din mână, adică, vreau să le zic că nu e nici un deranj şi, continui să privesc strada. Imediat, trec înapoi pe lângă mine, cu recepţionera după ei. În timp ce aceasta coborâse cu turiştii să le arate camera, mă gândeam că Shakespeare a avut nevoie, pentru iluminările lui Hamlet, de „ceaţa daneză”, dar soarele acesta, de aici, de la Sartri, era mult prea strălucitor ca să ne bage pe noi, în beznă, taman recepţionera asta durdulie cu şolduri ca de bivoliţă. Şi, priveam în linişte, totul, ca şi ciobanul nostru mioritic, ce primise cu seninătate, faptul că i se pregătise de ai săi, moartea. Şi, dintrodată, eu care-i iubisem pe greci şi-l citasem, în scrierile mele, pe Ghiorgos Seferis, îmi amintii de-un vers al acestuia care spunea aşa: „Oare cine va goni tristeţea din sufletele noastre?” Şi, de la iubire am trecut la neîncredere. Dinspre mare răsuna plescăitul valurilor şi bătea niţel briza.

                            (va urma: mâine, continuarea părţii a V-a)