ploaia-n fereastră tot toacă un cântec

 ploaia-n fereastră tot toacă un cântec

 

aș fi prins șirul acelor vorbe

ca haita de lupi ce-și adulmecă prada

dar mă omoară aceste gânduri

deși, nu povestea în sine contează

cum nu-i venise în minte nici lui Tolstoi

stând la fereastră și îl umpluse așa deodată jalea

să-i știe pe toți ai lui murind ca niște visători.

acum,

pe sticla ferestrei se preling picături

cum să le mai întoarcă cineva din drum;

cum nici nu-mi venise în minte

ca povestea să fi început cu a fost odată

și doi ochi adânci și negri ca ai tăi

gonind ploaia din urmă

cu gândurile cine știe pe unde.

ar fi trebuit să-ți pun în brațe visele mele

să adaugi zilei ce vine un tâlc al lor

și nopții un licăr cu iz de basm

 să-ți fiu singura întâmplare plauzibilă, singura  

știu, mă omoară aceste gânduri

 cuvintele acestui poem nu mai știu să-ți răspundă

și au fost semne

au fost, pesemne, multe la număr

înșirând în horoscop povestea unei lupte grele;

(ca să vezi ce înseamnă norocul omului)

iar sufletul lui, sufletul lui...

cu ploaia-n fereastră tot toacă un cântec.

Despre o antologie a Ligii Scriitorilor din Filiala Buzău

 

Iubirea încadrată în timp și spațiu

 

      Ancorat la realitatea vieții noastre de după revoluția din '89, dădusem prin revistele noastre de următoarea știre: „Statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Dacă ne gândim că oamenii citeau, în loc de altceva, într-un timp în care toate lipseau.” Alte statistici arătau că 38% din cei care totuși, au citit o carte, nu înțeleg nimic din ce citesc, iar 31% din români n-au citit vreodată o carte. Iar dacă e să ne raportăm la țările în care cititorii au citit măcar o carte pe an, suntem pe locul 27 din 28 de țări în care s-a făcut statistica. Că doar 16% din tinerii noștri spun că au citit lunar câte-o carte, să înțeleg că e mulțumitor? Acum, iată, mai nou, poeți și autori de proză își dau întâlnire, ca la o șezătoare literară, în antologii. Dar mai citește cineva astfel de cărți? Și dacă, totuși, se mai citește o astfel de antologie, în care trec prin fața ochilor noștri imagini risipite, dar parcă prinse într-un vitraliu numit viață, reușește el, cronicarul, să atragă atenția cititorului cu acest registru armonic de vibrații ale sentimentelor prinse într-un tablou vizionar? Iată: ne răspundem tot noi! Aceste antologii sunt prefațate cu un cuvânt înainte al cronicarului, de unde și rolul criticii de întâmpinare, atâta timp cât vine în întâmpinarea cititorilor și le face cunoștință cu poezia și proza fiecăruia. Iar tu, cititor de antologie, te întrebi: e suficientă și o astfel de tratare lirică a relației dintre un poet și opera sa, adusă de cronicarul de întâmpinare, într-o astfel de antologie? Întrebări care nu pot avea decât un singur răspuns: receptarea poeziei (sau) prozei este în strânsă legătură cu starea de fascinație a celui aflat în actul creației. Pentru că iubirea nu pare să fie încadrată în timp și spațiu, atâta timp cât ea este făcută din toate sentimentele noastre, sentimente diverse, cu care poetul sau autorul le-a pus într-un registru armonic de vibrații ale trăirilor sale, găsind și acel echilibru în tot acest zbucium continuu peste viața care ne epuizează.    

      Lecturând antologia „Voi sunteți lumina lumii”, (rezultat al concursului de creație literară ediția II-a/2021, organizat de Asociația Liga Scriitorilor Filiala Buzău), atenția pe care o acordă Liga Scriitorilor Filiala Buzău autorilor tineri, are bucuria frumosului mesaj literar și plăcerea textului cu care vine în întâmpinarea cititorilor, din creația fiecărui participant cu acel ceva între liric și epic, din punctul de vedere al vocii interioare. Așa cum viața celui care scrie, este chiar lumea firească și nu tânguirea sa într-o icoană. Privitor la modul de deliberare a juriului, va simți și el, cititorul, că sunt şi gusturi, opinii şi criterii ale juirizării, sigur imanente, dar exigenţa a contat. Și asta, fiindcă drumul dinspre poezie/proza scurtă spre cititor, trece atât de aproape de suflarea Creatorului, iar după trecerea sa, cititorul va desluşi iţele acestei întâmplări petrecute sub ochii lui şi, cât de vastă şi la sacrificiu i-a fost misiunea, pe măsura ei i-a fost poate izbânda. Astfel parcurs, drumul dinspre poezie/proză spre cititor nu mai este spaima reală dintr-un timp areal, e chiar realitatea metafizică care l-a înfiorat şi strivit pe autor, înlocuită de cititor prin sentimentul acesteia. Fără a excela cu armele stilistice ale autorilor consacrați, câștigătorii locurilor 1,2 și 3 (atât la poezie cât și proza scurtă) sunt: la poezie (1. Maria Cristina Niță, 2. Georgeta Drăghici și Gheorghe Oncioiu, 3. Mihaela Socol), iar la proza scurtă (1. Maria Petrescu și Alexandru Pripon, 2. Roxana Mihaela Constantinescu și Elena Căpățână, 3. Georgeta Drăghici, Paulina Georgescu, Maria Cristina Niță și Gheorghe Oncioiu.

      Maria Petrescu (București), în schița poematică, ca o ghilotină din ce în ce mai lacomă de căutări și răspunsuri, intitulată „Aceasta este viața mea?”, cititorul e furat de pertinența unor întrebări desprinse ca dintr-un soi de jurnal al clipei; trăire, extaz, meditație, revelație... într-un prezent etern al trăirii. Iar Alexandru Pripon, în cele două proze, aruncă o privire retrospectivă vieții unui om în căutarea fericirii aflate nu departe de el însuși, în ceea ce numim înlăuntrul ființial, ca în a doua proză să ne vorbească despre credința în Dumnezeul din noi, căci, vorba lui L Blaga: „Drumul tău nu e-n afară/căile-s în tine însuți”. Cu o proză curată vine și Roxana Mihaela Constantinescu în „Lungul drum al zilei către noapte”, un drum etern trăit timp de 40 de ani de muncă, de Maria, în „ceva” ce Eminescu o numea „noaptea-adânc-a veșniciei”, dar care va continua altfel. Abia la Priboina, unde delta se împreună cu marea, Maria descoperă într-o noapte, de una singură pe plajă, momentul când ochiul ei ațintit se deschide unei mai largi perspective asupra fenomenului „trăire”, intuit de eroină, dar și vizionar asupra lumii fascinante care i l-a scos în cale. Elena Căpățînă, cu o asumată autoironie, arată o conștiință critică în schița „Inițiativa civică”, lăsându-l și pe cititor în voia plăcerii de a divaga și de a-și plasa opiniile sub semnul „admirației” ironice față de personajul acestui anotimp pandemic („covidel”), și ne situăm și noi, alături de autoarea care caută argumente convingătoare în tot ceea ce propune interpretării. Georgeta Drăghici vine cu o proză despre „povestea unei portocale”, lăsându-se în voia plăcerii de a divaga și de a-și plasa opiniile sub semnul admirației pentru relația omului cu universul și cu Dumnezeu, dar caută argumente convingătoare în tot ceea ce propune tuturor oamenilor despre clipa de respect și a prețuirii de sine. O poveste a portocalei care încântă. Paulina Georgescu (o autoare destul de cunoscută în arealul literar al Buzăului), ne încântă și ea cu un fragment dintr-o proză în lucru, despre lupta Marinei, o eroină cu acel gen de devotament pentru viață pe care trebuie că-l are și naufragiatul pentru pluta lui. O proză despre dureri sufletești, despre reproșuri și speranțe, despre prietenie și iubire. La Maria Cristina Niță, cititorul se intersectează cu o tratare lirică a relației dintre autoare și proza sa, întrucât stilul narativ al autoarei își are originile în solemnitatea cugetării vieții ca un spectacol. Iar Gheorghe Oncioiu cu „Ziua Cerbului”, intră în detalii la ora de anatomie a unei grupe de studenți de la secția de chirurgie, atunci când este necesar, pentru a deveni stăpânul gândurilor și emoțiilor participanților la disecția unui cadavru, căci timpul, de fapt, ipostaziat în amintire, ne spune că fiecare om e o lume.

      În cazul poeziei aflate încununată cu laurii acestui concurs, cronicarul acestei antologii venite în întâmpinarea cititorului nu se lasă cuprins de entuziasmul unora şi nici de spiritul înălțător al altora, dar nu putem trece cu vederea cantabilitatea din versurile religioase ale Mariei Cristina Niță, poeta cu o anume suavitate a versului... dar nici nu-i putem omite pe cei aflați pe podium la care stilul poeziilor acestora își are originile în solemnitatea cugetării vieții ca un spectacol. Urmează, prin a fi remarcați, poezia tinerilor îndreptățiți și ei la un loc pe podium: elevi de liceu (Simona Ștefania Panait, Bogdan Georgian Răileanu) și eleva gimnaziu: Victoria-Maria Pripon.

        Mai departe, asupra celorlalți autori cuprinși în antologie: Caliopi-Alina Dinu; Lusaper Mihaela Cocoș, Aurelia Rânjea, Carolina Baldea, Camelia Irina Mihai; Ionica Bandrabur, Cornel Diaconu, Vasile Mandric, Alexandru Pripon, Marcel Serea, Lăcrămioara Teodorescu (toți aceștia primind mențiuni), cronicarul se încumetă în analiză pe spaţii mai largi: creionarea eroilor (în cazul prozei) devine un joc pe care autorii îl joacă cu plăcerea narării și asta a şi fost dorinţa autorilor, ca mesajul să ajungă la destinatar. Iar creatorilor de poezie să le urăm „vânt din pupa”, fiindcă nouă nu ne rămâne decât să plonjăm în apele îmbietoare ale poeziei lor și întotdeauna cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a descoperi frumusețea gândului. Și pe bună dreptate cititorul s-ar putea întreba, cum e să găsești ieșirea dintr-un labirint al capacității fiecăruia dintre autori, sau unul de sinteză; și modul cum survolează dogmatismul legat de ideal al unui simțământ abia perceptibil în scrierile lor? După părerea mea, proza pendulează între arhetipul animus al rațiunii și spiritului autobiografic, și mai reținem că „din acest tangaj”, pe apele mișcătoare ale literaturii, s-au născut proze/poezii de o sensibilitate aparte în corecţia înţelegerii unui poet sau prozator oarecare, ce îi conferă și lectorului prilejul de a transfera şi cititorului sentimentul coparticipării la interpretare şi imaginaţie. Poate și pentru că naratorul/poetul nu poate fugi în luntrea sufletului omenesc, ca ultim refugiu, de temerile sale.                 

 

 

                                                                               Tudor Cicu

                                                                  (membru USR Filiala Dobrogea)           

mi-e teamă să-ți mai scriu

 

mi-e teamă să-ți mai scriu

 

drumul acesta este numai al meu

iar tu, tocmai spuneai

că mulți visează la fel întru noroc.

și undeva, la marginea unei mări

un cimitir de vise bate vântul de o vreme;

ți-aș povesti câte ceva

despre un cal sălbatic ce trece din poemul meu

în basm

iar un ucenic vrăjitor stinge felinarele din calea ta,

decis să ridice pânzele corăbiei între noi.

dar, vezi?

în jur prea se înserează a poveste

și atunci când bate vântul

mărturisesc

același cal sălbatic trece podul imaginar peste ape

spre nisipul flămând.

de-a lungul țărmului el poartă în șa

ardoarea de tine și a morilor de vânt

știi?

am fost cândva vânzător de idei

și iarăși ochilor mei mai săraci cu plecarea ta

luna spânzurată între salcâmi,

ca să-mi alunge spaima

a coborât zarea

și ploaia venită să mijlocească între noi

destinul...

în luntrea acestui poem

la care prea târziu am ajuns.

Noaptea pisicilor cărunte (cronică de carte)

 

Între noianul de gânduri și cuvinte *

      În singurătatea sa cu vecinătatea cerului, omul va medita mult la iluzia veșniciei sale, cât și la viața asta trecătoare - dar, cum poezia va rămâne și după noi, vom încerca împreună cu cititorul nostru, drumeț și el pe calea întortocheată a sufletului, a ne teleporta în spațiul ideatic al poetei Ștefania Oproescu, stabilită în Focșani și născută în Pătârlagele de Buzău, pentru a-i descifra taina unui suflet [care] se rostește și palpită „dincolo de gardul ce desparte închipuiri”, în labirintul în care „cuvântul mereu/nu are decât început”. Pentru autoarea din volumul „Noaptea pisicilor cărunte” (apărut la ed. SudIS, 2020), poezia va rămâne modul său de a trece prin viață și de a trăi viața scriind-o sub semnul generos al unei poezii structurate în așa zise secvențe ale unor micronarațiuni lirice. Căutând în aventura ei lirică, ce include și adevărurile, descoperirile, revelațiile ei în raport cu viața, în spațiul extins și fără granițe al imaginației, cititorul va oscila între real și imaginar, încercând (și cu ajutorul nostru) să surprindă o radiografiere a trăirilor ei, epicizant relatate și desprinse din rana pe care încearcă s-o-nchidă în această captivitate lăuntrică a unui suflet zbuciumat. Dar ceea ce caută lectorul în fiecare poet/poetă, în jocul ascuns al cuvintelor dintr-o poezie, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și să-l pună în situația de a-și gândi propriile convingeri în legătură cu viața. Și atunci te bucuri odată cu cititorul, că numai astfel o adiere a mesajelor de tip epistolar îți poate trece pe deasupra și tu faci, odată cu ele, să se-nalțe cohorte nebănuite de gânduri, stând ca la pândă, ori „ca ochii lupilor în haită/sclipind în noaptea crâncen de albă/a foamei...” Și sunt gânduri care revin obsedant pe timpul lecturii, și cu înfiorare „se războiesc pentru vreun oarecare adevăr”. Risipind fericit și unele trăiri sentimentale pe scara unor rațiuni tăgăduite ale neliniștii sale, poemele aparent ascunse, în texte cât mai concise, o avantajează pe Ștefania Oproescu, și ca din respirația celui rămas singur, oricât ar fi de urâtă moartea cântată de poeți, misterul momentului când ne vom înfățișa la Judecata de Apoi să rămână același: „Eu n-am dat examen/de intrare în viață./Am încălcat în neștiință/Porunci./Am furat glasul mamei,/mi-a fost rugăciune/cântecul de leagăn./Icoană, cerul înrămat în fereastră,/Înfricoșată voi sta la judecata de apoi/ca la prima spovedanie/când m-a întrebat preotul/dacă mi-am supărat părinții…” (La judecata de apoi). „De fapt, poezia Ștefaniei Oproescu are ca piloni de bază credința, familia, sentimentul de dragoste, evocarea trecutului și meditația asupra prezentului”, spunea Corneliu Vasile, vorbind despre poezia autoarei. Dar virtutea acestor poeme este felul neașteptat de a emite reflexii, urmate de o a extensie misterioasă a gândurilor în fuziunea cuvintelor: „Întrupate, cuvintele îmbracă/epiderma fragilă a oglinzii/cu două fețe/care respiră realități diferite/și în care penumbre/iau locul limpezimii seducătoare a viselor” (Cuvinte). Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește voit, și doar fragmentar, tabloul este confruntat cu misterul și capacitatea visului de a întrupa un tărâm al Frumuseții și Izbăvirii „înainte să se destrame de tot bocetul/care se îngână, ecou strivit între două lumi”, fiindcă în desfășurarea lui narativă, uneori poemul e un soi de jurnal al clipei; trăire, extaz, meditație, revelație... într-un prezent etern al trăirii. Și amintim, aici, poemul Intersecție (un frumos poem confesiv), în care viața pulsează cu locurile natale și un răzor aflat dinaintea cositului („melancolice răbufniri ale amintirilor)”; un bun prilej de „ieșire din vis”, la intersecția cu meditația: „Toate acestea nu sunt vis,/ci Taina, miracolul în care așteptarea/s-a intersectat cu simțirea”, iar întoarcerea acasă seamănă cu cea a feciorului de împărat, care, tot rătăcind pe un tărâm al uitării și-a adus aminte de locurile în care s-a născut: „Merg acasă,/dar acasă nu mai locuiește cuvântul,/s-a topit și toamna,/Acasă vântul înghețat mătură memoria” (Merg acasă).

       În unele poeme, prin care întrezărim câteva tușe alb-negru ale unui autoportret cât de cât fugar (cum e și poemul care dă titlul volumului), cititorul are tendința de a detecta imagini halucinante din această captivitate lăuntrică a unui vis trăit cu „o spaimă sufocantă”, de parcă am asista (ca la lecția de anatomie a lui Rembrandt) la spectacolul nocturn al poeților strânși la lecția lor de poezie: „Trecuse de mult ora două/când unul a început să vorbească/despre noaptea feerică, nesfârșită/a pisicilor cărunte,/Se agita, flutura o listă de nume,/cerea voluntari, garanta cu viața.,/Atunci mi s-a făcut teamă cu adevărat/Întârziasem acasă fără să spun cuiva,/intrasem periculos de mult în noapte.” (Noaptea pisicilor cărunte). Poetă a nostalgiilor după vremuri demult apuse (unde și imaginația noastră e alimentată abundent de miturile și întâmplările locurilor noastre natale), vremea poveștilor trăite prăbușește peste noi depărtarea ce ne separă „de fulgerul prin care/am văzut împreună viața.” La intersecția acestui gând cu viața, lumea acestor micronarațiuni lirice ne pare o răsfrângere, ca-n oglindă, pe o suprafață înșelătoare, dar și un anumit mister plonjează mereu în trecut, unde tot ceea ce este amintit trăiește, deși (spune poeta) „nimeni n-a reușit agățat de cuvânt/să sară zidul/peste minus ori plus infinit”... Și totuși! Nu ne rămâne decât să plonjăm în apele îmbietoare ale poeziei cu astfel de emoții articulate, care țin de un anumit nivel de sinceritate: „ - Cine e?/- Poezia!/- Și ce vrei?/- Sunt flămândă, dezbrăcată,/cerșesc un strop de ceva,/orice aveți de oferit.” (Poezia). Iar când poezia îți va bătea la ușă, tu, cititorule, fii pregătit să-i deschizi și să dai și speranței câte ceva din optimismul celor care vin sub cupola ei ca sub acoperişul unde suntem sortiţi a ne măsura destinul. Acolo, între noianul de gânduri și cuvinte, o simțim pe autoarea acestui volum cu sufletul agățat de cuvintele magice ale îndemnului care impune nenumăratele transmigrații la existență, dar și speranța că numai ea, frumusețea cuvintelor rostite, va salva totul.

* cronică apărtă în nr 77/2021 al revistei „Spații culturale”

                                                                      Tudor Cicu

Două umbre... (schiță)

 

Două umbre lîngă zidul geamiei

                     (schiță)

                                                Motto: „Ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?”

                                                                                              Umberto Eco

                                                                          

       Panait Istrati mă învățase că pe coala de scris trebuie să-ți picure sufletul. Să fi însemnat acel îndemn, pentru scris, un prim semn al înțelepciunii transmis de un scriitor, cu ale cărui povești de viață, strecurate sub pernă, adormeam în nopțile copilăriei? Întotdeauna cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a descoperi frumusețea gândului. Asta înțelegeam eu pe atunci. Și cred că sufletul mi-a rămas picurat în acele povestiri scrise după mulți ani de la descoperirea autorului cu idile despre haiduci și fecioare „răpuse” de boala iubirii, care uneori seamănă și amăgire. Cioran spunea în „Cartea amăgirilor”: „Cine a înțeles că lumea asta nu întrece condiția amăgirilor n-are decât două căi: să devină religios, salvându-se din lume, sau să salveze lumea, distrugându-se”. Observam la el, în scrieri, ce mare era bucuria de a fi învins pentru o clipă tristețea! Și că lupta împotriva propriilor întristări este atât de grea. Spunea: „Diferența între mine și Dumnezeu: el poate ceea ce eu simt!” Citindu-l, îmi făcea impresia că își scria gândurile ca un condamnat la moarte, iar tot ceea ce scria era hrana acelor singurătăți ale sale. Nu căutăm noi totul, în poezie, fiindcă am pierdut pentru totdeauna câte ceva? Adică, în poezie, gândurile poetului trebuie să fie umerii pe care se sprijină sufletul cititorului. Așa cum viața celui care scrie este chiar lumea firească și nu tânguirea sa într-o icoană. „Dacă cineva te-ar întreba care e momentul din viață care chiar poate deține taina vieții tale, ce i-ai răspunde?” - m-a întrebat odată cineva. Dacă aș fi știut, pesemne i-aș fi răspuns și mi-aș fi dezvăluit povestea. Dar ce să răspunzi? Peste anii din urmă trecuse (și își lăsase în urmă cohorta fantomelor) multe momente din viață. Că a existat numai unul? Era o nebunie să gândești altfel. „Omul e ca un ghem de fire, multe fire, dar și foarte încurcat. Ca să-i descifrezi viața, trebuie să-i descurci firele ghemului până la capăt...” „Dar unde-i capătul acela? – am fost întrebat. „Nimeni nu știe!”, i-am răspuns. Dar m-am gândit (acolo mă ducea gândul) la acel moment, când cea de lângă mine, cândva, a spulberat tot ce aveam romantic în suflet. Dar care să fi fost cheia pentru taina noastră „pășind peste Ființă, în adâncul tuturor lucrurilor”? - cum spunea Nietzsche.  Dar cum destinul nu ne trimite niciodată vestitori, există totuși un Dumnezeu care le cere oamenilor să-și mărturisească acel strigăt de durere al unei clipe ca umbra, neînțelese, dar care ne-a arătat că zilele noastre sunt mult prea fugare. Și, inspirat, în adolescență am ținut un „jurnal” în care, ce-i drept, destul de rar, făceam anumite însemnări. Azi, citindu-le, fascinat de imaginația mea, alimentată abundent de miturile și întâmplările acelor vremuri, povestea se voia concretizată pe hârtie. Și iată de unde începe povestea cu care, adolescent fiind, puneam în ecuație emoțiile și sentimentele primelor iubiri, fugare ca umbrele timpului!

       Cred că era pe vremea când împrumutam cărți din biblioteca comunei Comana, vecină cu satul natal, când mi-a ajuns în mână o antologie de poezie intitulată „Cântecul iubirii” (o ediție de prin 1966?) și ca adolescent i-am răsfoit paginile, căutând febril cântecul salvator al iubirii. Dar cine, la vârsta mea de atunci, nu căuta iubirea aceea? Iubirea: cuvânt care a introdus în miezul Bibliei cea mai dumnezeiască cântare a ființei iubite și acolo, în acea antologie despre poezia iubirii am citit pentru întâia oară câte ceva din poezia lui Emil Botta. Emil Botta îmi aminteşte și de începuturile mele literare. Eram liceean şi eram timid. Proaspăt elev venit de la ţară, într-un liceu la oraş, aveam nostalgia „des-mărginirii” blagiene, însetat de poezie. Scrisesem câte ceva, pe ascuns. Profesorul de română, din şcoala generală, punând mâna pe caietul meu cu poezii, mă apostrofase cu dispreţ: „Lasă prostiile astea. Nu-s de capul tău!”. Am înghiţit o vreme taina versificării, pe ascuns, întrucât şi Liceul era de profil Industrial (energetic) şi nimeni nu îndrăgea materia pe care se străduia să ne-o insufle profesoara de literatură Jean Elena (sora actorului Jean Constantin) – fostă colegă de facultate cu Nicolae Labiş. Mult mai târziu aveam să dau ochi în ochi cu poetul buzoian Ion Gheorghe, care îmi spunea cum au stat la internat, în paturi alăturate cu  Nicolae Labiș, la aceeași școală de literatură din București. Ca să revin, în clasa paralelă am cunoscut (datorită profesoarei mele, Elena Jean) un coleg. Tudor Mihai era numele său și era îndrăgostit de literatură ca şi mine. Ne-am împrietenit. Mă invita, după-amiezile, la el acasă (sta în cartierul Medeea din Constanţa) şi, sub ochii mei vrăjiţi, scotea din biblioteca proprie (cum nu avusesem, niciodată, la mine la ţară), carte după carte, argumentându-mi, susţinând teorii interesante şi fabuloase pentru mintea mea „de pui de ţăran”, înălţând şi demontând „teoreme” ale conceptului de literatură universală. Mi-a rămas, întipărit în memorie, titlul unei cărţi: „Întunecatul april”. 1) Pentru că (şi eu), eram născut în aprilie; şi 2) Pentru acel nume ciudat al poetului: Emil BOTTA. Prietenul meu îşi susţinea teoriile despre literatură, citind direct din cărţile, care se tot înălţau, teanc după teanc, pe masă. Din Emil Botta, reţin un singur titlu: „Domnul amărăciune” - un frumos şi trist poem, care conţinea un motto (mi se pare, din Cantemir), unde aleanul, durerea şi împăcarea creştină cu plecarea din urmă îmi suna continuu în urechi. Mai reţin un poem al mării, intitulat „Thalassa” şi un poem de dragoste, pe care-l învăţasem, şi-l susuram la urechile iubitei, în plimbările noastre pe care le făceam la malul mării, ca fiind poemul meu. Mai reţin o strofă: „Vino, nu veni, iubito între toate aleasă/Vino, nu veni, dulce a mea înserare/Pe malul apei să amurgim/împietriţi ca două statui funerare”. Îmi cer iertare, acum (cu ochii îndreptaţi înspre stele), poetului – pentru sacrilegiul de a-i fi însuşit (fie şi în gând) versurile, sperând a-mi păcăli iubita din acei ani de liceu. Ea doar râdea ștrengărește și, în piruete de dansatoare, spunea: „Știu! Ești poet. De altfel și plopii de pe marginea aleii, cu umbrele lor, te salută!” Mult mai târziu, mi-a părut rău pentru tot ceea ce am ţinut, dinadins, să vadă în mine. Ştiam pe dinafară unele versuri din „Iliada” lui Homer. N-am dat prilej, niciodată, cum că, acele replici „fugare” (rostite sub forma unor interogaţii), nu ar fi fost, pe atunci, spontane. Plimbările noastre pe faleza mării, în doi – treceam des și pe lângă statuia lui Eminescu – erau pline de tăceri umplute cu versuri din Homer:

- „Ce rău şi ce jale te-apasă, spune-mi şi nu-mi tăinui... Împlinit e... tot ce-ai poftit înainte... să se împlinească” – recitam pe dinafară, din Homer, ca vorbe, rostite pe moment din „nebănuita” imaginație. Nu-i dădeam prilej, credeam, niciunei bănuieli.

- Atunci, jură-mi, aici, că tot ceea ce am gândit despre noi doi, să fie împlinit, îmi întorcea vorba fata pe care o cunoscusem în cătunul de la malul mării.

- Aşa ceva?!... „Nu cred că îmi stă în puteri. Patima care-i mai dulce ca nectarul florilor de salcâm, picură astfel de vorbe în sufletul meu”, acum. Iartă-i unui poet, vorbele proaste... încercam eu să tămăduiesc cu busuioc, cele rostite deja...

- Minciuna unei femei, poate să fie miere pentru un bărbat, dar, minciuna unui bărbat e o crimă înfăptuită deja pe buzele tale. Nu te mai face că nu înţelegi sufletul rănit al unei femei...    

       De când deschidem ochii în lume, presupunem că şi ştim cine maimuţăreşte viaţa. Bănuiam că, din partea ei, fiinţă citită, cu siguranţă, ar fi trebuit dinainte să presimt cum mi-ar fi dezghiocat (ca pe-o nucă), din miezul făgăduinţelor mele, minciuna. Pentru că și replicile pe care mi le dădea, cred că erau tot din Homer. Am vrut să-i mărturisesc toate astea, dar strigătul ei de uimire, la un moment dat, mi-a oprit mărturisirea. Eram lângă zidul geamiei turcești și mi-a arătat niște linguri de lemn, uriașe, aflate la picioarele singurului vânzător ambulant chircit pe un scăunel sub zidurile de piatră. Vânzătorul acela s-a uitat și el, mirat că doi tineri îndrăgostiți s-ar putea găsi interesați de marfa lui.

-Obiectele astea îmi amintesc de lingurile și figurinele de lemn pe care trebuia să și le lucreze, singur, poetul tătar Ahmed Yesevi, cu sute de ani în urmă, ca să poată trăi. Se spune că în fiecare zi le încărca pe spinarea unui bou și mergea în piață să le vândă. După ce se târguia cu cel dornic să cumpere, Ahmed se uita în ochii boului pentru a afla dacă și acesta era de acord cu prețul fixat la negociere... Aici, fata se oprea brusc și se uita, fix, în ochii mei:

- Nu-i așa că sunt nostime lingurile?

-De unde știi tu de acest poet tătar? m-am arătat eu, curios.

-Bunica era de origine tătară și cred că știa povestea asta de la părinți. Poetul Yesevi era de mic, un înțelept, zicea bunica. Odată, învățatul hogea, cel cu care învățau copiii în curtea geamiei, vrând să facă focul pentru a-și încropi ceaiul zilnic, le-a spus copiilor să meargă la pădure și să aducă fiecare câte un braț de lemne pentru a porni focul. S-au dus copiii, dar la întoarcere pe drum s-a pornit, ca din senin, ploaia. Toți copiii au căutat a se grăbi cu brațul lor de lemne spre casa învățatului hoge, doar micuțul Ahmed și-a dezbrăcat hainele și a învelit cu ele lemnele. Hogea n-a putut să pornească focul cu lemnele ude aduse de copii, dar când a sosit Ahmed cu vreascurile învelite, degrabă a pornit focul. Și hogea l-a lăudat pe băiat, spunându-le celor de față: „Iată, pe cel care îl va trimite Marele Allah să răspundă, când va veni timpul, tuturor întrebărilor!” M-am simțit ca împuns cu degetul de tâlcul acelei istorioare. Am dat să îngenunchez și să-i cer iertare. N-am putut. Am pus totul: nereuşita mea, nesiguranţa mea, slăbiciunea mea... pe seama vântului care ne spulbera feţele, odată cu părul, pe acea alee care ducea spre faleza ce ne despărțea de o fâşie de ţărm, niciodată pesemne, înşelată, de marea ce o străjuia. „Tânăr eram pe atunci, dar azi bătrâneţea m-ajunse” – spunea cumintele Nestor lui Atrid Agamemnon. Vine o vreme, când ne aducem aminte, ori, încercăm să luăm aminte. O spunea poetul Ovidiu, cel alungat în umbra timpului la Pontul Euxin, astfel: „Prelungiţi tinereţea!”. Se spune că ar sta scrise, aceste cuvinte, pe piatra de marmură, pusă pe al său mormânt. Sunt sfaturile unui maestru cunoscut, îmi veţi spune. „Mai bine altul povara ducea şi tu azi erai floare-ntre tineri” – o spunea, mai explicit, Homer. Cuvintele despre prelungirea tinereţii ale poetului exilat, de la Pontul Euxin, zac şi astăzi săpate în marmoră.

      De fata căreia îi spuneam acele versuri, iar ea îmi spusese povestea poetului tătar, n-am mai auzit nimic. O altă fată s-a strecurat între noi doi, făcând din povestea noastră tinerească, pe motivul etniei fetei, una a vrajbei. S-a căsătorit în oraşul de la malul mării, unde începuse şi povestea noastră. Cea care ne-a transformat în două păpuşi stricate, s-a retras mai  apoi, ca să-şi savureze victoria. Amândouă trăiesc însă, în acelaşi oraş. Tânărul care eram pe atunci, e doar umbra unei amintiri. Și sufletele noastre au devenit o umbră a celor două ființe de atunci. Două umbre strecurate pe lângă zidurile unei geamii vechi de lângă țărmul mării. Dar și acele umbre, câte taine ascund!  Poate că omul ar suporta cu un curaj nebănuit durerile, nedreptățile și tot ce i se aruncă în spinare, dacă n-ar fi singurătățile care le însoțesc. Fiindcă (spunea Cioran) „omul suportă mai ușor moartea decât singurătatea”. Sunt ca acele stări de incertitudine, pe care le simte poetul atunci când își scrie poemul. Când scrie un poem poetul moare câte puțin, pentru a povesti și altora, în „gânduri de taină”, despre frumusețea unei lumi nevăzute, pentru că „interiorul durerii” e lăcașul din care îi vin și mâine, și poimâine, cuvintele. Și ce-ar fi viața asta, fără un „mâine” așteptat în fiecare zi?      

 

                                   Tudor Cicu

                                                                                                                           

 

scriu alor mei, dar cuvintele sunt șterse de ploaie

 

scriu alor mei, dar cuvintele sunt șterse de ploaie

 

de curând și visele mi-au fost interzise

vântul de noapte și ploaia din zori au pus la cale și asta

e trist nu-i așa, să fii singurul rămas în tranșee

să nu știi că inamicul a făcut pace cu ai tăi

să nu simți cum îți trece printre ghete apa la nesfârșit

să spui cuvinte ultimului arbore ce n-a fost culcat la pământ

și sufletul tău scris cu creionul

pe un petec de hârtie în ultima scrisoare

să-l știi purtat valuri-valuri de-a lungul zărilor

până nu va mai ajunge la nimeni.

într-un septembrie târziu a fost altfel

reușisem amândoi să înălțăm cuvinte cu zmeul

momentul acela a surprins multă lume

unii chiar credeau să ne știe fericiți

dar nu știau că trăiam o spaimă

până într-o zi când cineva a trântit ușa

și n-am mai văzut nimic de cioburile

care semănau cu unele sentimente rămase în urma ta.

acum le scriu alor mei

dar cuvintele sunt șterse de ploaie

ceva se aprinde pe ascuns în acest suflet al meu...

„de ce nu simt și eu pacea aceasta, Doamne?

de ce?”

printre crengile singurului arbore, ochii mei au văzut

ultimele frunze ce tremurau atât de tare...

și la picioarele mele

singura frunză venită

părea că-și cere iertare:

„eu sunt lumea, lumea care trece” -

atât de mult tremura.

cred, Doamne... și tare-i trist

 

cred, Doamne... și tare-i trist

 

la granița dintre două lumi...

eu prins înlăuntru, tu dinafară,

poemul acesta plin de forță, spuneai -

e un pom de dragoste trăit în spaima acestei zile

și numai gândurile noastre

așa cum se zbat la trezire

se vor lovi într-o zi de-o planetă

așa cum vor izbi caii sălbatici în goana lor, potcoavele

amintindu-mi că eu n-am avut aripi pentru cerul tău.

sub povara privirii tale mirate

și a celor care nu-și amintesc trecutul, te-am întrebat:

„ce caut, Doamne, ce caut?”

când idolii ne trădează și îl auzeam pe Borges:

„nemurirea seamănă cu viața!”

iar eu îți deschideam palma

până lua contur de cumpănă peste un lan de trifoi;

crescuse trifoiul înalt, se făcuse de coasă peste morminte

și asta e tot o întâmplare ca oricare alta,

așa cum stau gândurile la pândă,

ori să-mi fi fost rugăciune

în cea mai bună dintre serile transformate în mărturisiri.

da, tare-i trist când n-o să mai știu ce să-ți răspund

ca atunci când îmi arătai semnele pe cer

și eu îți deschideam palma

până lua contur de cumpănă peste

acest poem de forța unui strigăt

de care atârnă și suferința unui păianjen

pe pânza căruia

ne-am sprijinit cândva aripile

pentru acest ultim zbor.