cineva abia mai ridică privirea

 

cineva abia mai ridică privirea

 

atâtea spaime care nu-s ale mele mă înconjoară

și afară urlă vântul prin trecătorile vremii

scrisorile tale vin și aici

la capătul lumii

prin sârmele de telegraf sub care aleargă ciulinii

știu

cândva eram amândoi

căutam împreună poarta pe unde dispăruse soarele

nu doar suferința unei frunze tremurând prin mesteceni

nu doar niște umbre chicotind

într-un joc de cuvinte și năluciri

îți mai citesc scrisorile

oricât de departe mă știi

și tot ce ți-am pus pe tarabe ca poezie

sunt numai frânturi de întrebări

însă merg și acum după semne

se înțelege

cuvintele mele nu-și mai găsesc drumul

și încă n-a cântat cocoșul de trei ori;

dar cine dintre noi a văzut mai întâi toate semnele

și se poate lăuda că

viața pornește în grabă același război

pentru ca nimeni să nu-și amintească

că ți-am văzut umbra dansând

și acum totul e atât de misterios

sunt atâtea taine în jurul focului...

prin geamul aburit

cineva abia mai ridică privirea.

Femeie jucându-se cu focul (semnal de carte)

 

„Femeie jucându-se cu focul”- de Any Drăgoianu (ed, NEUMA, 2020) *

                                                                                                                                 Tudor Cicu

 

   Transformându-l și pe cititor în martorul zbaterilor ei interioare, acest discurs liric al eului biografic îi configurează poetei plăcerea estetică de a medita asupra unei poetici a realității. O acută însingurare poate fi decriptată din tonul ei, din ce în ce mai sfâșietor, ca într-un sistem de oglinzi menite să ne redea proiecția unui suflet prins în colivia unor așteptări și chemări amânate. Așteptări și chemări ce se și sfârșesc în cuvântul care ne spune că poezia e un concentrat emoțional ca un fulger alcătuit din cuvinte și în a cărui faustică alchimie a revoltei și captivității tocmai am intrat. Însă în tot acest echilibru retoric al răzvrătirii și captivității noastre, o relație de cauzalitate cu viața o are puterea de a acționa și a ne iubi necondiționat: „când inima îmi ardea după fiecare cuvânt”, iar până și timpul după care alergăm în viață, o da! - „timpul pare un cerc de foc”. Any Drăgoianu este poeta care „nu se joacă de un timp cu păpușile, ci cu focul poeziei.” și chiar pentru „o dezvelire de sine” scrie „o poezie destul de gravă și ofensivă” (scrie, în cuvânt înainte, Horia Gîrbea). Cred că, oscilând între cele două stări sufleteşti, revoltă în captivitate și strigăt în libertate, poeta se trezește din visul scrierii unui poem de parcă ar improviza la pian: ca stare a incantaţiei interiorizate în faţa lucrurilor şi a meditaţiei nostalgice, oficiind o poezie confesivă, fără un retorism pronunțat. „Poate chiar eu am inventat această femeie”, ni se confesează, atrăgându-l și pe cititor în direcții emotive, dar și lirice, pendulând în imagini inedite care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare, determinate de efuzi­unea stării. Și, ca într-un voiaj interior complex, memoria se reeditează cu ochii legați de amintiri: „amintirile mă prind ca lupii turbaţi”. Convingerile sale estetice, suflul interior al sufletului feminin (acest spațiu infinit al trăirior), sunt temnițele în care poeta pendulează între măștile auctoriale ale imaginarului și năzuința faustică a unui strigăt de descătușare, ușor revoltat: „nu mi-e frică de nimeni şi de nimic/pentru că poemele mele nu poartă măşti/şi nu se pun pe alergat dacă aud maşina poliţiei” (Nume de cod: „Anna”).

     Mizând pe un biografism evocator, sufletul poetei din Gorj „când o furtună trecuse prin acesta”, curge în cuvinte ca o pendulare între posibil și real: „parcă am cărat în spate stânci/îmi ordonez câteva cuvinte/paginile nu mai tresar/cum nu mai tresari nici tu/ indiferent cât de minunat arăt eu/în fiecare fotografie” (La miezul nopții poemele nu mai au niciun sens).

     În poezia de dragoste se simte  acel glas dubitativ („de atâtea trădări/ mă împiedic de umbra copacului aşezat în faţa casei”); și ne izbim de ceața unei povești a celor care se caută hamletian în lumea-scenă: pe ea o zărim „iubind pe apucate/agăţându-mă de alte suflete”, iar el e călător „în propriul deșert”. Și între cei doi „sunt munţi/şi ape/şi dezastre” și „dragostea mea e ca o pădure unde se taie nemilos/fiecare anotimp”. Revolta poetei se face resimțită atât în vers („mai e o femeie să ştiţi/o femeie care arde în urma poemelor mele”), ca și în modul de frazare a unor titluri de poeme. După aria de acţiune a poemelor distingem două tendințe ale poeziei sale de suflet: prima se valorifică mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice, uzând şi de metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura epică. Iar poezia devine un strigăt al libertății de a scrie: „voi scrie poeme după ora 22/poeme în care voi alerga liberă pe străzi”. Strigătul ei nu e unul al disperării cât al poemului care se vrea auzit: „am inventat un strigăt/care mai târziu a ars/odată cu ghemul acela imens de amintiri/ce mă pândeau pe la colţuri/gata să îşi înfigă dinţii/în carnea mea” (am inventat un strigăt). Dar e un strigăt de reinventare a poeziei: „legaţi-mă!/Legaţi-mă, până nu dau foc/şi acestui ultim poem!”, iar tabloul acestui poem e pictural până la expresionism: „dar e linişte/numai o lumânare pâlpâie/scurgându-şi ceara/pe podeaua îmbibată de lacrimi”. Și asta, pentru că doar poezia are atâta mister cât să ne poarte pe „valuri” de gând, spre un liman de speranțe.

* Cronica a apărut în revista CALIGRAF nr. 1 (224) ianuarie/2021 la pag 10

Cronică de carte: „Două morți și-o înviere” - de Dan Elias

 

Nu eu am vrut să fiu înger

 

      De ceva vreme nu am mai citit un roman psihologic în care prozatorul să te facă în așa fel încât detaliile epice să ne împingă în a plonja, analizând textul, când într-o direcție, când în alta. Gândul mă ducea către un cunoscut basm românesc despre mitul readucerii la viață din drumul sortit morții, dar narațiunea romanului Două morți și-o înviere de Dan Elias (apărut la ed. UZP București, 2019), îmi făcea trimitere către stilul ficțional și proza de psihanaliză, nelipsind în final o intrigă în genul romanului polițist și această înlănțuire de fapte firești cu fapte senzaționale, ca în cele din urmă să-i pot creiona romanului aura unei povești cât se poate de reale. Romanul lui Dan Elias este bântuit de trei întâmpări îngrozitoare: o crimă, o tentativă de viol și o sinucidere. Tentativa de viol îmbracă și aura unei povești aparente, în care dragostea din adolescență a doi tineri care se intersectează în viață după un accident soldat cu violență și dezgust, trăită inconștient la o anumită vârstă și retrăită la alta, cu intensitatea acelui sentiment acut al vinovăției, are morala unei parabole biblice. Dar numai ele, faptele, cele mai importante din viața eroului nostru, aparțin trecutului, făcând posibilă o introspecție de psihanaliză, de sondare a subiectivităţii personajului pentru a evidenţia tensiunile, căutările, traumele vieţii lui interioare. În romanul psihologic „Două morți și o înviere”, accentul cade pe construcția personajului central și evoluția lui, din punct de vedere mental și sufletesc. Talentul autorului, axat (în narare) cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei Umane, de a pune ideile în pagină (cu alte cuvinte: simțul lui epic) este remarcabil. Încercând să ajungem la inconștientul personal care pare a fi o forţă sintetizatoare capabilă să intuiască interrelaţionarea dintre conştient şi inconştient, Eu şi Sine, regula cu care lucrează scriitura de față ne conduce la opusul percepției (după Sartre) că toți tații sunt detestabili și nu există părinți buni. În căutarea identității interioare a eroului nostru, visul („viața nu trebuie arătată așa cum este, ci așa cum o vezi în vis” – după Cehov) este spaţiul predilect al comunicării dintre Eu şi Sine. Iar complexele,  puse în lumină de psihanaliză și enunțate de Freud, au pătruns în conștiința autorului (într-un discurs provocator pe tema luciditătii și a percepției), devenind elemente epice determinante ce vor justifica, în final, actele personajelor. Această dominantă a scriiturii reliefează, în mod paradoxal, o imagistică a Sinelui și vine să fixeze, în mintea cititorului, un personaj care trăiește, inconștient, într-un scenariu psihanalitic, în care fraza „viața nu este un loc sigur” îl va urmări pe eroul romanului până la capătul vieții. „De multe ori se întrebase unde se găsește un astfel de loc, unul asigurat împotriva tragediilor și al nefericirii, și tot de atâtea ori, stabilise el, cu el însuși, că doar așa se văd lucrurile privite de la înălțimea lui...”.  În tinerețea lui, David înțelesese că în acest univers e întotdeauna un echilibru în care viața se ține de mână cu moartea: „Acest echilibru teoretic nu putea fi înfrânt decât prin vis. Dar ceea ce nu știa el era că nici visul nu era un loc sigur” și că, până și „durerea înseamnă viață”. Tot ce învățase cu privire la lume, venea de la mama lui adoptivă. Din învățăturile părintelui Teodot (care preia de la părinții săi adoptivi rolul de dascăl), David știe că Dumnezeu nu locuiește pe țărmuri terestre unde poate fi găsit de oricine, ci „EL este chiar țărmul” la care trebuie să ajungă odată și odată. Și pentru atingerea acesti țărm e necesar un sacrificiu. Dar ce putea înțelege, pe atunci, un biet copil? Gândul la destinul personajului David m-a dus cu gândul la Mercuțio, prietenul credincios al lui Romeo (din tragedia shakesperiană), cel care, în piesă, e simbolul unei morți absurde. Prin acest personaj (numit când David, când Dav), Dan Elias a reconstruit, în plan realist, parabola celui care, călcând cu moartea pe moarte a dat viață.

      Construcția romanului ne amintește de acea contopire a planurilor pe linia sondării intime de tip proustian cu o mare capacitate de sincronizare între romanul modern psihologic şi romanul epic de acțiune. În fapt, în timbru pregnant autoreflexiv, autorul aspiră spre o contopire a contrariilor în rostirea intimă, vădind o grijă aproape pedantă pentru o competiție browniană a lumii întrebărilor hamletiene despre oferta destinului. Dar plonjarea sa confesivă, în trecut/prezent, îşi are drept coordonate carteziene, atât pe abcisă cât și ordonată: iubirea cu durerile, micile bucurii ale sufletului cu victoriile sale și temniţa împovărătoare a gândurilor cu viaţa provocatoare, trăirile şi pârjolul ei. O lectură atentă şi o analiză imanentistă a psihologiei eroului, păstrând prudenţa comparaţiilor cu personajul shakesperian, va descoperi şi cititorului lumea amintirilor fragmentate construită pe plutiri sentimentale incerte şi indeterminări sufleteşti. Înțelegem încă de la începutul romanului, de pe holul camerei mortuare unde se afla coșciugul cu soția sa, moartă într-un accident stupid de mașină, că David înțelesese acele cuvinte pe care le tot repeta în gând, cum că „viața nu este un loc sigur”. „Moartea Elenei a fost o nedreptate a acestei lumi, o întâmplare pentru care nimeni nu trebuia să dea socoteală și nu schimbă cu nimica viața din jurul nostru” – își descrie el drama. Realizează, deci, că nu mai are ce face acolo unde trăise o dragoste cu soția sa și părăsește pentru totdeauna locația, luând avionul, nu înainte de a le fi încredințat bunilor săi prieteni ceea ce trebuia întreprins de către cineva, adică întregul ceremonial al înhumării Elenei. Prietenia legată de cei trei prieteni de Școală Superioară de Arte Frumoase (Paul, George și Ania), loialitatea acestora, îndeamnă la o îndelungă reflecție asupra psihanalizei evenimentelor, asupra raporturilor dintre celebrul personaj și cei care au trăit în preajma lui. David se stabilește în apropierea părintelui Teodot (slujitor la biserica din locurile copilăriei), avându-l unic sprijin pe amicul din tinerețe, Alfred, ajuns mare afacerist în zonă. Apropierea de părintele Teodot, cel care îi insuflase câte ceva din ale vieții, cândva, acum confidentul de suflet, îi mai ostoiește sufletul și vindecă rănile proaspăt deschise, dar cel mai bun lucru pe care îl face David (fostul arhitect) e să se angajeze pietrar restaurator la biserica lui Teodot, în echipa unui polonez. Aici se împrietenește cu ceilalți doi pietrari; Aaron și Ed, echipa cu care va trebui să treacă prin viață. De la Ed, David află taina venirii sale pe lume. Cu mulți ani în urmă, tatăl lui Ed, agent imobiliar, îl găsește abandonat într-o casă părăsită pe micuțul David și îl aduce acasă. Numai că intervine Teodot și preia copilul de aici, încredințându-l fratelui său, căsătorit și fără copii. Povestea lui Ed (pietrarul și „fratele lui pierdut”), nu are cum să nu îți înmoaie sufletul în câteva lacrimi grele. Tot printr-o întâmplare (?) – dar se dovedește a fi tot mâna lui Ed, care îl aduce față în față cu fata din spital, Tessa -, o piatră se rostogolește peste viața lui David când află că acea copilă e fructul iubirii lui nevinovate din tinerețe. Printre amintiri fugare, David își reamintește povestea celor trei tineri (Norma, Alfred și el), acostați noaptea în parc de câțiva borfași, soldată cu moartea unuia dintre atacatori și urmată de excluderea lui David de la Teologie. Urmase, își amintea David, mai apoi, câteva excapade cu fata aceea, după care o uitase. Așadar, Tessa era copila lui, iar viața ei în spitalul acela depindea de un donator de inimă. „De existența tinerei fete transforma așteptarea într-o luptă, și David nu era pregătit”. Cu visul morții și învierii pe care îl trăiește David, în această pendulare ludică cu tot clocotul sufletesc, printre amintiri trecute/prezente, autorul va lăsa loc şi altor cuante de timp care să lărgească, mereu şi mereu, alte orizonturi de interpretare unui virtual cod al tragediei, și unde imaginaţia sa se va cristaliza în alt orizont al așteptărilor. Orizont din care greșeala din tinerețe îşi va cere, în final, jertfa iubirii, pentru a îndepărta sau măcar a repara ceva în ziua ce va veni. Dar fata crescuse cu certitudinea că Ed este tatăl ei și acum el, David, trebuia să ia o decizie capitală și dureroasă. Revenise în acest oraș „să se ascundă de viață și viața l-a urmărit până aici”. Dar a încercat să o ia de la capăt „așa am înțeles eu”, ni se destăinuie. Am subliniat determinismul lui David pentru că, firesc (gândea el), nu e periculos să oscileze între fosta poveste de dragoste ce ar fi avut-o cu Norma și atracția inexplicabilă pentru copila Tessa, dovedită prin analize făcute pe furiș că era fiica lui. Imaginea fetei întemnițată pe un pat de spital era legată, acum, de presimțirea unei catastrofe. Pentru ca un grăunte de speranță să avem și noi cititorii, și să ne fie misterul narațiunii singurul maraton la care să participăm, las și cititorului să parcurgă cu sufletul la gură finalul parcă desprins din romanele polițienești și să afle deznodământul care a lăsat o tensiune sufocantă la lectură, marcând din perspectivă psihanalitică finalitatea procesului de individuaţie, dar şi încadrarea romanului într-o tipologie psihologică.

      Dan Elias îmbină diegeza scrierii cu introspecția și cu analiza psihologică, ca element de studiu, pentru a surprinde romanului subtilitățile sufletului unui personaj care își păstrează până la sfârșit luciditatea, sporind și dramatismul acțiunii. Chiar dacă autorul are o nestăvilită voluptate a povestitului (el nu are nici timp şi nici spaţiu în naraţiune pentru anecdotă, morală sau poantă, ori imprevizibilul care încearcă a implora paranormalul) e direct, incitându-şi personajele să-şi dea de o parte tensiunea trăirilor şi să-i dea siguranţa cititorului că se află pe un balansoar la capetele căreia se află viaţa reală, cu rele şi bune. Autorul întruneşte toate calităţile unui prozator care nu-şi torturează cititorul cu alambicate construcţii literare, are mai curând, ca trăsătură, acea tendinţă sau dorinţă de a istorisi firesc şi a puncta doar frumuseţea narării directe, de a oglindi o realitate din care cititorul, cu siguranţă, îi va descifra şi „cheia” unei căi decise pentru eroul romanului, în planul ticluit numai şi  numai de Cel-de-Sus, întrucât „cu noi nu începe și nici nu se sfârșește nimic”.

                                                

                                                                                        Tudor Cicu

 

 

Semn de carte - de la scriitorul critic Gheorghe Postelnicu

 

TOAMNA, TOPITĂ GUTUIE

 

 

            Într-o vreme în care mitologia electronică umple rucsacul poeților supermoderniști, Tudor Cicu nu se sfiește să cânte iubirea. Decorul rece, socializarea versificată fac destule victime printre poeți și rezultatul se poate numi poezie aproximativă, adică un produs straniu fără început și fără sfârșit, inspirat de spontaneitatea dicteului și a dicționarului de barbarisme. Spre bucuria noastră de cititori împătimiți, Tudor Cicu se dovedește și în ultimul volum de versuri (,,nu ești în povestea aceasta”, Buzău, 2020) un prețuitor al candorii și al sunetului delicat. Ca poet, are în atelier suficiente scule gramaticale și lexicale care să scoată sonuri curate care cheamă emoția.

            Dintr-un patetic ,,Cuvânt înainte”, intitulat ,,ce este poezia?”, utilă artă poetică pentru lirica contemporană, înțelegem că poezia poate fi cântecul păsărilor, glasul clopotului, foșnetul frunzelor, lumea satului de altădată, ecoul amintirii, ecoul iubirii, îndoiala, fantasmele căutate și negăsite vreodată. Poezia poate fi universul din afara poeziei, o poveste cu erou necunoscut. O poveste care și-a alungat autorul. Poezia poate fi totul.

            Bunul nostru prieten înțelege poezia altfel decât confrații săi. Din acest motiv nu și-a găsit cititorii și criticii potriviți care să intre în poveștile sale lirice. Tudor Cicu este, în primul rând, un cititor permanent de poezie mare, de poezie adevărată, de poezie clasică română și universală. Este nevoit să citească și poezie electronică pentru a-și susține ,,semnalul de carte” din publicații și de pe bloguri, dar, se vede din toate, o tratează cu îngăduință, dar nu o iubește. Citindu-i și recitindu-i încântătoarele construcții lirice, parcă îi auzim pe Esenin, pe Rilke, pe Hӧlderlin. Superb! Cai, păsări, stepă, sănii și zăpezi, gări pustii, rime și fum. Copleșitor! Trenuri, peroane. Acel vergilian fugit irreparabile tempus, acel spleen romantic și simbolist.

            Poezia ultimelor decenii, prea sincronizată cu moda, încearcă să deschidă drumuri noi. Îi lipsește însă dramatismul, adică ceea ce au versurile lui Tudor Cicu, continuatorul unei tradiții, matrice și impuls care mai pot descătușa latențele încremenite ale liricii tradiționale, avându-l la un capăt pe Eminescu, iar la celălalt, pe Nichita Stănescu. Aș mai spune că în poemele lui Tudor Cicu niciun cuvânt, nicio imagine nu sunt întâmplătoare sau de prisos. Această rigoare înseamnă caligrafie lirică, proces fără de care bijuteriile nu ar străluci, iar acest lucru, poetul îl cunoaște cel dintâi. Din această cauză nu ne putem hotărî ce să cităm. O pot face șlefuitorii de recenzii. Natura și iubirea se simt bine împreună, iar coabitarea pare de lungă durată, la cât de largă e banda pe care cele două teme se pot întâlni, la cât de naturale sunt simbolurile acestor poeme de o limpezime uluitoare, aflate împreună în vecinătatea existențialului, a basmului și a cântecului erotic. Neîndoielnic, versurile lui Tudor Cicu din ,,nu ești în povestea aceasta” poartă ,,semnul celor aleși”: ,,farmecul limbajului”.

 

Gheorghe Postelnicu, scriitor critic.

11 gânduri rămase scrise într-un jurnal

 Gânduri scrise într-un jurnal mai vechi... *

1.      Mai demult, în fața peșterei lui Daniel Sihastrul (mă aflam într-o excursie), ghidul a rostit o frază care m-a buimăcit: „fericit cel ce are o viață singuratică, neamestecată cu cei de pe pământ, căci și-a îndumnezeit mintea” (am reținut-o și scris-o în caietul personal). Ni se mai spunea că la el venea, uneori, Ștefan, pentru a-i cere sfatul. Pe de o parte, un om care nu putea trăi decât într-o lume ca o împărăție, printre oameni care așteptau să-i conducă până la picioarele lui Dumnezeu, pe de altă parte, un om singur care, neamestecându-se cu cei de pe pământ, se părea că știe toate tainele Domnului. Unul era fericit că i se așezau popoarele, femeile și armatele străine la picioare, celălalt că putea îngenunchea la picioarele lui Dumnezeu și îi simțea mâna, în semn de încununare a tot ceea ce trebuia cunoscut, ușor pusă pe frunte. Nu știm cine era mai fericit, dar fără a recunoaște că „Mare este Dumnezeu!”, poetul/scriitorul nu avea de unde să audă cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului de rând să le grăiască.    

 

2.      Cioran spunea în ”Cartea amăgirilor”: „cine a înțeles că lumea asta nu întrece condiția amăgirilor n-are decât două căi: să devină religios, salvându-se din lume, sau să salveze lumea, distrugându-se”. Observam la el, în scrieri, ce mare era bucuria de a fi învins pentru o clipă tristețea! Și că lupta împotriva propriilor întristări este atât de grea. Spunea: „Diferența între mine și Dumnezeu: el poate ceea ce eu simt!” Citindu-l, îmi făcea impresia că își scria gândurile ca un condamnat la moarte, iar tot ceea ce scria era hrana acelor singurătăți ale sale. Nu căutăm noi totul, în poezie, fiindcă am pierdut pentru totdeauna câte ceva? Adică: în poezie gândurile poetului trebuie să fie umerii pe care se sprijină sufletul cititorului. E mult, e puțin?

 

3.      Ceea ce-i apropie aproape pe toţi, în accepţiunea mea de cronicar al cărților de poezie citite în ultima vreme este: atmosfera, misterul, căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut. Într-un anume fel, lumea fiecărui poet fiind o lume a simțurilor personale, cred că prin gânduri, simțurile noastre se deschid spre taine. Altfel spus, „ezitând între taină şi nimic…”, doar atât: o viaţă de căutări sunt tresăririle poetului sau scriitorului nostru, convins și el că oscilează între două lumi paralele, din care fragmentar tot cară, cară câte ceva. Și asta, pentru a ne lămuri ori pentru a estompa taina, ca până la urmă, tâlcul acestor clişee de viaţă să producă şi puţină confuzie în mintea cititorului rămas mult în urma imaginaţiei autorului. Ori poziția luată de cronicar e ca şi cum, împreună cu el, am privi ore în şir cu fruntea lipită de geam, ca Cioran, privind în bezna de afară.

 

4.      Câteodată apare în fiecare dintre noi, nevoia imperioasă de a spune adevărul nostru. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici. Ana lui Slavici, ca și Anna lui Tolstoi visa la o iubire care să atragă atenția cuiva în această viață. Toți visăm. Până când lopata unui gropar îți vântură tigva de colo până colo. Ca și craniul pe care groparul i l-a arătat lui Hamlet în cimitir și despre care spunea că a avut cândva limbă în el și era în stare să cânte.

 

 

5.      Poate că omul ar suporta cu un curaj neînfrânat durerile, nedreptățile și tot ce i se aruncă în spinare, dacă n-ar fi singurătățile care le însoțesc. Fiindcă (spunea Cioran) „omul suportă mai ușor moartea decât singurătatea”. Ceea ce și simte poetul atunci când își scrie poemul. Când scrie un poem poetul moare câte puțin pentru a povesti și altora, în „gânduri de taină”, despre frumusețea unei lumi nevăzute, pentru că „interiorul durerii” e lăcașul din care îi vin cuvintele. Să nu ne ferim, așadar, de durere, pentru că „ea este gura de sânge a cântecelor” – spunea Nichita, îndemnând cititorul spre intensitatea trăirilor din scrisul vreunui autor și, abia în al doilea rând, către precizia exprimării sale. Ca precizia unui profet. Altfel, rostul lui Oedip pe lume şi înţelegerea noastră despre acesta n-ar mai avea niciun sens.  Pentru că și poetul, ca și Oedip, va fi în cele din urmă judecat.

 

6.      „De ce-aș fi trist? Și totuș...”, scria Arghezi. Tristețea poetului din cuvinte, nu este altceva decât presupusul subiect al unei experienţe trăite deja, în alt timp şi în alt spaţiu. Așa că nu te poţi situa întotdeauna de partea pesimistului poet, aşa că nu vom greşi dacă nici noi nu ne vom afla de partea celor care vor lăuda strălucirea crepusculului, ori se vor înfricoșa de căderea asteroidului pe pământ, ci ne vom lăsa furaţi chiar de ideea ascunsă în matca unor versuri (fie și argheziene) de infinite sensuri. Doar aşa, prin aceste oglinzi borgesiene, îl vom înţelege pe poet când îşi exprimă dorinţa: „să văd şi eu minunile acelea pe care numai le aud”.

 

7.      Kafka ne atrăsese atenţia, că „nu putem vedea adevărul, dar putem fi adevăr”, în lupta noastră cu acel raţionament care râvneşte să aducă lumină într-o ceaţă de mistere. După ce-ai gustat înșelăciunile vieții aceste sfaturi ale înțelepților ți se par că au venit prea târziu. Sau poate că are dreptate Socrate: „Dacă nu acum, atunci când?”. Se spune că Socrate, care a ales să moară bând cucută (după ce alții dăduseră infama judecată de-i hotărî soarta), a chemat un profesor de muzică să-l învețe să cânte la harpă. Când unul dintre jurați s-a mirat că un om care mai avea doar câteva ore de trăit are o astfel de dorință, Socrate ar fi spus ceva de genul „Dacă nu acum, atunci când?”. Are o logică dorința filozofului? ne întrebăm noi. Are. Pentru că filosoful își credea sufletul nemuritor.

 

8.      Privită cioranian, fraza sa: „Doamne m-am prăbuşit în inima mea!”, credem că poetul își dibuiește soarta visând mereu alte ieșiri. Problema e dacă cititorul îl va zări optimist la ieșirea din labirint pentru a nu trage un lanț de spaime după noi. Sau poate are obsesia că a moştenit printr-o minune miracolul unui hotar dintre lumi. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de acele porți ale irealității pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial al ridicării unor lespezi de pe suflet. Suntem ca la baierele ghicitorii „aţâţând ridicătorul de sprâncene” pentru că aici realitatea se literaturizează iar lumea reală îşi pierde din calităţile ei imediate şi privită prin astfel de oglinzi ale imaginaţiei, e posibil ca lumea pe care încercăm (cu toții) să o descifrăm să ne pară o eroare don-quijotească.

 

9.      Are dreptate cartea cărţilor să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. Sau rămân la pildele lui Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii: „când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege ies la iveală, oamenii se ascund”. Ce-l făcea atunci pe Andersen să susţină, cu tărie, că, din durerea cea mai aprigă, poate ţâşni bucuria? La ce-s bune atunci bucuriile? Constat în fiecare zi, că rămân mult în urma mea, așa cum mă găseam cândva pe maidanul cu vise al copilăriei. De ce vin până la mine, astfel de amintiri? Nu pentru a fi scrise? Întrebarea, pe care ne-o punem cu toţii, seamănă cu saltul surd al fiarei, asupra oricărei bucurii ale mele...

 

10.  Poezia e ca acel pisc de munte, pe care-l descoperi de jos, de la baza muntelui și odată urcat în vârf nu mai zărești decât măreția cerului de deasupra. Și deja te simți singur sub cerul unde se desfășoară discuția îngerească dintre profesorul lui Mihail Sebastian și necunoscuta teleportată din „Steaua fără nume”. El: „Eu am găsit o stea.” Ea: „Unde?” El: „În cer.” Ea: „Nu te cred.” El: (arătând cu creionul pe o hartă): „Aici e.” Ea: „Spuneai că e în cer.” El: „Ăsta-i cerul.”... Nu e de mirare că, atunci când poetul te poartă prin „cerul” lui, tot cerul foșnește de viață. E cam ceea ce a simțit eroina lui Tolstoi din „Război și pace”, în satul Mătișci, când în depărtare se zăreau focurile celor care incendiaseră Moscova. Natașa află abia acolo, dusă odată cu convoiul refugiaților, de prezența logodnicului Andrei, aflat grav rănit... și asta, abia într-o seară. Cu o lumânare în mână ea se strecurase prin odăile răniților și ajunse în camera unde zăcea fostul ei logodnic. Scena reîntâlnirii dintre cei doi eroi e zguduitoare: „Era așa cum îl știa; dar culoarea aprinsă a feței, ochii strălucitori ațintiți ca-n extaz asupra ei și, mai ales, gâtul delicat de copil, care apărea de sub gulerul răsfrânt al cămășii, îi dădeau un aer de copil nevinovat, pe care ea nu-l văzuse niciodată la dânsul”. La vederea Natașei, el zâmbi și-i întinse mâna. Era cu Evanghelia la căpătâi. Și prin ea, lui i se arătase tot cerul.

 

11.  Cine nu iubeşte viaţa, mare prăpastie va deschide sub acoperişul său. Dar o prăpastie care ne va înghiți pe toți cei care nu i-am înțeles sublimul sacrificiu. Trei momente, ale memorie mele, mai pot umple golul care s-a deschis aici. Iisus, sacrificându-şi viaţa din iubire pentru toţi, Sonia Marmeladova, din iubire pentru cel pe care a mizat că-l va mântui de crima comisă, şi Don Quijote, care şi-a risipit viaţa pentru o iubire imaginară. Sunt trei momente asupra cărora, încă, se mai poate reflecta. De aici încolo, lumea acum se naşte, acum moare, cioranian, dar în legile fireşti ale trezirii continue din somnul materiei. Ajuns aici, mi-e sufletul greu. Ca al eroinei Meggie (din Pasărea spin de Collen McCullough), care-i spunea lui Ralph: „Suntem ce suntem, asta-i tot... Fiecare își cântă cântecul, convins că este cel mai minunat cântec pe care l-a auzit vreodată omenirea”. Pasărea cu spinul înfipt în piept din cartea lui McCullough, nu știa ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar, își începea pentru noi, călătoria pe care avea să o sfârșească aruncându-se într-un spin, știind că va muri cântând.    

 

·        Din: gânduri rămase într-un jurnal.                                                       

 

 

  

un prea lung coridor

 

un prea lung coridor

 

la microfoane se anunța plecarea trenului

un vuiet ca al mării

la ureche

nu ai cum, din acest vis

nu se poate ieși oricum.

există o ușă, insistam eu -

dar ce ușă te mai poate scoate

dintr-un câmp de luptă părăsit?

spuneai și tu cea care rătăceai

ca o umbră în biserica acelui vis

prin care se cernea la nesfârșit zăpada;

asta era cu puțin înainte de prima ninsoare

și poate că ningea

sau era doar vuietul unei furtuni îndepărtate

ca acel glas stins odată cu trenul plecat nicăieri:

dar, după ce mor, vreau să mă duci acasă!

te vedeam cum dansai în jurul focului

un foc de-a destinul-păpușar

în care mi se ghicise

întețit ceva mai înainte de șatra ce tocmai

cu luntrea luneca acum, spre mijlocul apei

și rămăsesem doar eu

ca gânditorul lui Rodin

căutând un coridor, o fereastră

ceva orbitor ca o flacără

să-mi stârnească imaginația

în care tu chiar erai marea mea dragoste

dar lungul coridor era lung și pustiu.

 

Cartea de interviuri (Miron Țic)

 

La taifas... cu scriitorii Hunedoarei *

(în 12 interviuri) 

       „Lectura este un refugiu minunat din fața numeroaselor încercări ale vieții” (ni se transmite ca mesaj în această carte de interviuri cu scriitori (dar nu numai), unii dintre ei membri ai „Asociației Scriitorilor Hunedoreni”), aducând firesc și afirmația că, din cauza avalanșei de scrieri din ultima vreme, „la cărțile bune se ajunge mai greu, poate cu nedreaptă întârziere”.

Miron Țic vine înaintea cititorului de pretutindeni cu o nouă carte, La taifas cu oameni dragi sufletului meu (Editura Amanda Edit, Bucureşti, 2020), carte de interviuri ce trădează (după opinia noastră) seninătatea și bucuria spiritului critic, iar faptul că s-a evitat (în cazul unora) focul polemicii, e doar o problemă de intuiţie jurnalistică. Interviul (modalitatea prin care se face comuniunea) poate fi construit pentru a reliefa un portret sau poate fi interesant prin opinii, idei, lămurirea unei atitudini. Prin această carte, autorul are puterea să exprime cele dinlăuntrul omului, bucuriile, descoperirile, supărările, trăirile lui...

Mai toate trimiterile celor intervievați sunt la „anotimpul” numit copilărie, reliefând anii de școală și cei din vremea adolescenței, când au pornit lupta pentru afirmare în lumea literelor: „Copilăria rămâne pentru totdeauna sursa noastră principală de hrană sufletească. Nu se pot uita oamenii asupra cărora ai deschis ochii întâia dată, mirările când, alături de ei, descopereai lumea și pe tine însuți” – spune, la un moment dat, un intervievat. Iar revistele de cultură, unele amintite de cei intervievați, chiar dacă au tiraje mici, ori prestigioasa revistă „Ardealul literar”, menţionată de autor, sunt lumina și stâlpii de intrare ai societății, dar pentru ca cititorii să-i cunoască pe cei care trudesc și fac revistele să apară, calea e interviul luat scriitorului (ce publică și în revistă) de un jurnalist profesionist. Acesta va studia domeniul de activitate al interlocutorului, punctând ceea ce corespunde curiozității și dorinței oamenilor de a cunoaște îndeaproape, preocupările, ideile și faptele celor de la care se așteaptă precizări, răspunsuri, explicații despre un fapt ori eveniment.

Voi îndemna și eu cititorul la o astfel de preocupare, „trudnică” de altfel, dar care nicicum nu-i va fi zadarnică, iar în cele ce urmează, vom încerca să descurcăm iţele multor întrebări ce îl macină. Cartea aceasta de interviuri se deschide „stând la taifas”, pe îndelete, cu preotul Emil Bota. Acesta ne vorbește despre rostul rugăciunii, al acatistelor (Condace și Icose), despre pildele Mântuitorului (fiindcă „Pildele și asemănările în învățăturile Domnului Iisus Hristos sunt ca ferestrele la casă: luminează, lasă lumina să pătrundă în cameră și să alunge întunericul”), apoi despre miracolul românesc (credința ortodoxă), religia în școli și multe alte învățături creștine. De reținut, spune preotul: „rugăciunea trebuie să te lumineze, ca şi cum te-ai pune la priză cu Dumnezeu, care te luminează şi te încălzeşte. Altfel, spui formule care sunt ale altora”. Întrebat dacă trebuie să-i cerem lui Dumnezeu (după rugăciune) ceva în sprijinul nostru, preotul răspunde concis: „Darul nu rămâne fără adaos decât atunci când nu este mulțumire față de el”. Iar la întrebarea autorului „Este bine să recunoaștem tot ce am greșit?”, iată ce aflăm: „Puterea aceasta a iertării n-au primit-o nici îngerii, nici arhanghelii”, de aceea trebuie să facem „mărturisirea lor înaintea lui Dumnezeu cu căință și cu hotărârea de a nu mai păcătui, și dobândirea iertării lui Dumnezeu prin dezlegarea preotului”. Frumoase mărturisiri și vorbe de har! În timp ce citeşti, nu ai cum să nu-ți păstrezi tensiunea, cadența și interesul pentru cele spuse de preot. 

De la scriitorul Nicolae Țic (fratele autorului și autorul scenariilor după care s-au turnat filmele: Lupeni 29, Castelul condamnaţilor, BD în alertă, BD la munte şi la mare, BD intră în acţiune etc.), aflăm care este rostul cărților (noastre) scrise: „După ce o carte şi-a luat zborul către cititori, trăieşti pentru o altă carte. Alte vise îţi dau târcoale şi acel sfârşit înseamnă un nou început. Deci o carte nu-i ca o haină, care, din ce o porţi mai mult, cu atâta îţi vine mai bine şi îţi este mai aproape de corp”. Autorul însă duce discuția în așa fel, încât să știm că a fi scriitor adevărat înseamnă lecturi întinse de calitate, muncă, adică trudă, talent, seriozitate și onestitate. Din păcate, scriitorii noștri se tatonează, se spionează și se invidiază, dar nu se studiază.

Cu Artur Silvestri, autorul volumului poartă, în timp, o corespondență asiduă: „L-aş compara cu Dimitrie Cantemir pentru spiritul său enciclopedic şi cu Eminescu pentru forţa sentimentelor”. În Cuvinte împotriva mandarinilor (postfaţa volumului Semne şi peceţi) intervievatul scria: „Eu am crezut întotdeauna că esenţialul este nu atât de a oficia în spaţiul timpului închis “în clasă”, ci a face misiune oriunde este nevoie, între oameni cât mai diferiţi, ce trebuie să afle secretul vieţii lor, care este învoiala cu Cosmosul”.

Fără să ne pierdem în detalii, din tabloul psihanalizei speciilor poetice cu forme fixe amintit de  poeta Camelia Ardelean în interviul dat, desprindem că răspunsurile acesteia i-au dovedit lui Miron Ţic faptul „că este o adevărată poetă şi prozatoare a scrisului hunedorean.” Întrebată ce e scrisul pentru ea, poeta răspunde: „Pe lângă faptul că scrisul este, pentru mine, un “pansament” pentru craterele sufletului, o eliberare din carcasa de carne a trupului, el mai poate fi şi o poartă de comunicare cu alte suflete, atunci când vorbele sunt de prisos. În plus, prin scris pot să mă metamorfozez, să devin cine vreau eu, pot să visez, să dansez, să zbor cu fluturii sau să înot cu delfinii, nimic nu îmi este imposibil.” Trecerea din nou la poezie s-a făcut (și) în perioada de colaborator la ziar: „Rolul de reporter a fost un experiment necesar, care a pus o “pietricică” la formarea mea de “aspirant la mierea literaturii” de mai târziu şi a avut farmecul său indubitabil. Totuși poezia îmi este cea mai aproape de suflet”, se mărturisește. Iar despre scriitori: „Scriitorii sunt, în general, fiinţe sensibile şi uşor de rănit, iar în “groapa cu lei” a literaturii, nu toţi pot avea norocul lui Daniel”.

Nora Hruban (pictoriță) spune tranșant: „Eu folosesc lutul respectiv la crearea de busturi, figurine, vaze și bijuterii. Când mă concentrez asupra unei lucrări, îmi folosesc sensibilitatea, emoțiile și imaginația, identificându-mă cu obiectul sau cu ființa căreia încerc să-i dau formă”. Iar Aurel Hărăguș (publicist) afirmă: „În natură se desfășoară, în orice clipă, o poveste, o întâmplare, care te bucură și care te face fericit”.

Zoița Bogdan-Tripa, autoarea volumelor Și trecea un tren şi Gara cu povești, pe care actorul Radu Beligan o stima nespus, este întrebată la un moment dat „ce este viața”. Și aflăm „că viaţa-i o poveste. Se urzeşte din zile şi ani. Ani din ce în ce mai repede trecători, pe măsură ce se scurg. Se urzeşte din iubiri şi dureri, din întâmplări şi eşecuri, din pierderi şi recuperări, din iluzii şi speranţe”.

Volumul de față ne oferă și un moment inedit – corespondența și câteva note despre poetul vrâncean Dumitru Pricop: „Și iată că a venit timpul să scriu la trecut despre poetul și prietenul Dumitru Pricop”, spune autorul. Redă apoi câteva poezii din opera poetului vrâncean. Cităm, pentru frumusețea ei, una dintre strofe: „Pe mine mama m-a născut pe câmp/ Și mi-a tăiat buricul cu securea,/ Să fiu în trecere, un fel de sfânt,/ Ca aerul, ca apa, ca pădurea”. Le-am redat pentru a mă bucura de miracolul cuvintelor potrivite și a-i bucura și pe cei dragi „Prințului de Vrancea” în poezie.

Ca fost pedagog de școală, de la Elena C. Petruț (scriitoare) aflăm câte ceva despre direcția actuală a școlilor românești. Ne doare sufletul când auzim, în aceste vremuri, de abandon școlar, de un număr mare de analfabeți. Iar autorul Miron Țic, cunoscându-i activitatea de fost dascăl, o întreabă când se va produce schimbarea adevărată în învățământul actual. Răspuns: „Schimbarea se va produce când niciun dascăl nu va nimeri din întâmplare în sistem, ci pentru că a optat în cunoștință de cauză și din motive temeinice pentru această profesie în care dăruirea, inteligența, aptitudinile didactice să-i fie foarte bine reliefate… Și, dacă e, la o adică, precum se spune, schimbarea trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi”. Întrebată și despre creația proprie, distinsa scriitoare ne mărturisește: „Poemele îmi sunt, mai degrabă, niște consemnări trecute prin filtrul sensibilității, reprezintă o formă de condensare a unor stări sau observări. Probabil că mă voi axa mai mult pe exprimările în proză”. 

Nu pot să spun că doar prin acești câțiva intervievați am socotit a rămâne netulburat în fața acestui spectacol al cărții. Dar, cert, în disputa reporterului cu scriitorii și oamenii de cultură cuprinşi în volum, literatura a învins. La toți se simte credința că „sabia spiritului” va învinge în timp și va croi calea spre mai multă îngăduință în lume. Cititorul va găsi în această carte diverse apariții ale revistelor literare în viața scriitorilor ori va afla despre cum pot fi însemnate acolo şi alte evenimente: descoperirea unei cărţi bune, amintiri de pe vremea liceelor din Deva, o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi (actori, miniștri), legătura omului cu credința etc. Și de ce nu, întâmplări deosebite din viaţa lor, așa cum găsim și în interviurile oamenilor de cultură Ion Drăgan, Dumitru Buțoi, Maria Toma Damșa... și poate ar mai fi fost loc pentru sufletele unora.

Folosind o licenţă poetică: „o imagine a vieţii” – “Fericirea se strecoară uneori pe o uşă pe care ai lăsat-o deschisă fără să vrei. Doresc ca această uşă să-ţi fie mereu deschisă spre viaţă!”, atribuită lui Radu Beligan, considerăm că autorul volumului ne-a dat o anume poetică a interviului.  

 * Cronică apărută în revista Rotonda Valahă: nr. 19 (octombrie- decembrie/2020)

                                                   Tudor Cicu