ultimul act al piesei
nu știu ce parte din mine se va acoperi cu iarbă
înainte de a-ți trimite aceste rânduri la sfârșitul
acestei toamne,
ori chiar din toamna în care ți-ai smuls
ca și Danko
din piept inima
cum era în povestirea lui Gorki și tu întrebai
unde, unde s-a pierdut prințul
cel suit pe un cal hrănit cu mult jar
și plecat spre prințesa din pădurea adormită?
întrebarea a plutit multă vreme. și n-am văzut
când a trecut viața peste noi.
chiar mult înainte de acest poem,
cu umbra mea printre stâlpii de iluminat
undeva, pe strada ta
unde drumul se deapănă tot mai greu în amintiri,
cenușa a fost tot mai caldă în jur;
înțelegi acum?
sub amenințarea drobului de sare
să fi deschis și noi gura, să spunem
cum de s-a lăsat înserarea
pe aceste două mari împărății încleștate
pe viață și moarte?
o vreme s-a și legănat tăcerea în scrânciob
ca acum mii de ani în urmă de-am început să aud
în această vânzoleală a păsărilor pe cer
cum se construiesc legendele. tu mă asculți?
cei care vor să creadă nu vor părăsi scena,
doar așa ne vom putea privi în ochi
în ultimul act al piesei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu