ultimul act al piesei

 

ultimul act al piesei

 

nu știu ce parte din mine se va acoperi cu iarbă

înainte de a-ți trimite aceste rânduri la sfârșitul acestei toamne,

ori chiar din toamna în care ți-ai smuls

ca și Danko

din piept inima

cum era în povestirea lui Gorki și tu întrebai

unde, unde s-a pierdut prințul

cel suit pe un cal hrănit cu mult jar

și plecat spre prințesa din pădurea adormită?

întrebarea a plutit multă vreme. și n-am văzut

când a trecut viața peste noi.

chiar mult înainte de acest poem,

cu umbra mea printre stâlpii de iluminat

undeva, pe strada ta

unde drumul se deapănă tot mai greu în amintiri,

cenușa a fost tot mai caldă în jur;

înțelegi acum?

sub amenințarea drobului de sare

să fi deschis și noi gura, să spunem

cum de s-a lăsat înserarea

pe aceste două mari împărății încleștate

pe viață și moarte?

o vreme s-a și legănat tăcerea în scrânciob

ca acum mii de ani în urmă de-am început să aud

în această vânzoleală a păsărilor pe cer

cum se construiesc legendele. tu mă asculți?

cei care vor să creadă nu vor părăsi scena,

doar așa ne vom putea privi în ochi

în ultimul act al piesei.