Poetul mathein din birja cu crai

 

   Emil Niculescu* (sau) poetul mathein din birja cu crai

 

     Cu ani în urmă, ajuns și eu pe meleaguri buzoiene, am întâlnit un poet învăluit într-o umbră de înfrângere, iar în acea carte de poezie (Zona Zoster) -pe care mi-a dăruit-o- era lupta îngerului cu textul. Mi s-a prezentat simplu: Emil Niculescu. I se mai spunea și poetul din „birja cu crai”, după un volum cu acest titlu, care i-a apărut prin 1996. Născut în Pleșcoi, despre care a scris poemul/catren Pleșcoiul bate Bucureștii: („Sat de pastramagii și cârnățari/Pe-un deal, mănăstire fortificată”). Și tot ce oferea el, în poezie, sufletului căutător al cititorului, dar și îngerului său păzitor era cuprins în acea frază a unui poem rămas în memorie: „Poate că ruga asta-i o tristă erezie/Nu Gloria servindu-Ți, ci propria-mi trufie”. Și chiar m-am întrebat, în această lungă viață cine îi era mereu alături, când simțindu-se părăsit sau trădat, îi strecura misterios, în suflet, împăciuirea cu lumea? Căci pe lângă dăruirea lui pentru poezie, Emil Niculescu era și un atent cititor la cărțile altor confrați și le făcea cronicile, apoi mai era, în viața civilă, bibliotecar (un fel de trăitor prizonier în burta provinciei). Și mi-l închipuiam omorându-și tristețile printre rafturile de cărți și stând de vorbă cu anticii și gânditorii presocratici și raționaliștii platonicieni, ori aristotelieni, cu filozofii trecuți în neființă, ori poeții veacurilor, îngânând cu cel mai apropiat sufletului său, François Villon, celebrul „Mais oú sont les neiges d'antan?”, iar toate acestea, cu influență în tot ceea ce a scris. De la ei să fi preluat Emil Niculescu conceptul de joc liber al textelor literare, acest joc poetic subordonat de logos, ca să aducă în poezia sa acea abordare împăciuitoare/ludică cu lumea înconjurătoare, conferindu-i, prin vers, sens și semnificație? Nu știu, totuși, în ce măsură viața în bibliotecă i-ar fi transmis acea detașare a omului supus unui continuu proces de împăciuire cu lumea, silit să se adateze și să supraviețuiască. Și care i-a modificat stilul de viață, mentalitatea și în cele din urmă, destinul, concretizând informațiile acumulate între pereții unei biblioteci și în poezia sa. Ultimul volum pe care ni l-a lăsat (Jurnal de molimă/ed. Editgraph-2021), are amprenta acelei goane după nou în alegerea rimelor, dar și acea rațiune rece, ironie tăioasă a „moșului din poveste”, care cu un ochi râde, cu altul plânge. În mare parte, poezia e alcătuită dintr-o strofă „epitaf”, unde substanța celor spuse este mult mai densă și cu o viziune atotcuprinzătoare asupra vieții, iar sentimentul „eu/liric”, aici, lipsește aproape cu desăvârșire. Şi spunem că și în acest volum poetul practică fragmentarismul biografic, pentru a puncta ideea că poezia sa este plină de chei memorialist-autobiografice (mai mult sau mai puţin marcate), ori purtătoarea unor simboluri nedesferecate: „Da, am citit câte ceva la viața mea/Din care „Cartea porților” lipsea/Ea, din morminte vechi, egipțiene/Nu mi-a trecut sub ochi, o am în gene/Și nu știu, încă, atunci când se moare,/Ce pași sunt de făcut spre trecătoare” (Cartea porților). E convins poetul: te îndoieşti, te codeşti, îţi urli speranţa... ca de vieţuirea ta neverosimilă să nu te îndoiești când poezia, în cele din urmă, îți va fura moartea (după Réne Char).

      Volumul conține cinci cicluri: Telespectator, Metehne, Texte fetițodule, Arheologice și Contemporane, gândite „în descendenţă barbiană”, cartea situându-se la graniţa dintre catrenul filozofic şi poezie, dar plonjarea sa lirică, în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea prezentă, viaţa provocatoare cu trăirile ei („cu zilele-ți, câte, n-o să le știi”) şi moartea, ca „teritorii” de trecere pe malul celălalt, moartea fiind ultima care va rămâne la masa de joc „ca un ultim vieții vis”. În Telespectator sunt neliniști care se resimt în torentul de răbufniri blamate, însoțite de unele stări de agitație ce pândește calmul și echilibrul ființial al poetului: „Frig, ninsori, ploi – un timp iabraș/Din rigor mortis aldămaș./Câini rebegiți, ai nimănui/Trec strada, printre roți, tehui./Incendiare breaking-news:/Prin A.T.I. –uri paturi nu-s.” (Nervi de primăvară). În jurnalul său, unde își notează zilnic câte ceva, ochiul poetului reține doar imagini ale realității: „Precum nudiștii de la Vama Veche/Sunt puși, azi, în sicriu cei cu covid” (Timp). Faptul cotidian este descris la modul simplu, dar convingător: „Sprea fi, spre vară, relaxați c-un ton/S-au declanșat vaccinuri maraton.” (Aprilie). Un autoportet fugar, scrijelit doar în titlul poemului, e făcut cu un exercițiu de luciditate al unui poet lucid și neiertător cu sine, dar oricâte dâre autobiografice ar conține textele, nu aceasta îi este și intenția: „Gutenberg e minat de mari avarii,/Se pustnicesc și bibliotecarii./Va reveni „în cărți” Nana Mouscouri/Acum, când crește verdele pădurii?” (Sihăstriri). Prizonier al unei provincii „numite sarcastic felix” (după Theodor Codreanu), poetul e obligat să-și asume rolul de martor neimplicat, fie pe al unui condeier cinic: „Mijindu-și ochi miopi sub pince-nez,/Rămâne Conu' Iancu viul crez,/Că mergem cu viteză spre absurd/În vuietul sirenelor de SMURD” (Crezul).

       Metehne conține poeme aproape acuzatoare la îndemnul unora la consolare și așteptări încurajatoare de la viață și trasează poemelor un teritoriu al suferinței și neînțelegerii cu soarta: „Când trag pe dreapta, tot pe dreapta dorm,/Prevenitor față de vreo apneie,/Și umărul mă-nțeapă lungiform,/Ceva de nu-ți faci, puiule, idee” (Noapte de catifea). Atmosfera acestui ciclu e a unei prăbușiri în interiorul gândurilor, a unui poet devenit grav la un moment dat, obosit parcă de acest „joc” de-a poezia „din evantaiul amurgic mathein” (după Gheorghe Istrate), cu timpul în curgere (vezi Spital; Perfuzii; Disperare humanum...), recurgând la arma scrisului, singurul anestezic al morții care îl face să nu se predea, să nu își rătăcească luciditatea: „De pritocea Voltaire „Scrisori persane”,/În veac iluminist, mai toate vane,/Eu am primit doar „Scrisori medicale”/La externări de prin varii spitale./Citindu-le cumva mai printre rânduri,/Te duce-un gând spre fabrica de scânduri.” (Corespondență).

      Texte fetițodule sunt nostalgii scrise pentru „prietenul necuvântător”, cățelușa de casă, ce pare a înțelege că nici Moartea chinuită de moarte de năstruşnicul Ivan Turbincă al nostru, nu poate schimba cursul şi orânduielile lumii. Iar una din soluțiile de a ieși din această capcană a nostalgiei timpului este detașarea, eliberarea din ea. În ciclul Arheologie, viața ca o comedie umană pare a face jocul destinului, a unor zile ce parcă au fost ieri, a unor prieteni care nu mai sunt: „Eram holtei, adică „sempre solo”/(Toto Cutugno). Casa-i tot acolo./Estimp, într-o provincie mizeră,/Trăiesc, senect, într-o garsonieră.” (Suvenire). Iluziile, regretele, evenimentele sunt lăsate în urmă, deși nici timpul care a venit după, nu rezolvă toate convulsiile, frământările, depresiile, însingurările: „O, conifere devastate crunt/Și munți pleșuvi și cîte… Ubi sunt?/Mă văd silabisind ca Emil Botta/În film: „-Li-chior o-ri-en-tal! Vreau nota!”/Vai, Doamne, ce fantastice istorii,/Cu noi de-un leat, avură trăitorii.” (Bal la Nehoiu). Dacă există un ţel, apoi acesta nu poate fi decât unul rimbaldian-apoteotic. În realitate el este deja un obosit de viaţă, înjosit de consistenţa unor tandreţi refuzate (vezi Coca; Telefonista), dar lumea nu se oprea peste aceste „frânturi de viață eronat trăite”.

       Ultimul ciclu Contemporane, ce „frapează prin barochismul expresiei și al prozodiei” (punctat, cândva, de Ion Roșioru), ne oferă nu doar un fascinant spectacol al unei societăți care se mișcă fabulatoriu într-un fel de bovarism exotic, ori privită „De la etajul patru, un atol/Pe care am rămas în claustrare”, poezia lui nu mai are tumultul de a transcrie o experiență vie, mundană cotidiană, „o lume crepusculară de crai mateini” (după Theodor Codreanu), așa cum o făcea altădată, la începuturile sale în poezie: „Moara și-a luat, cum e firesc, uiumul./Ia-ți sacul și te cară către casă,/Bine îți șade, călător cu drumul./De rest, vin alții, cui că-i pasă...” (Moara).

    Cu acest volum ne găsim dinaintea unui poet înzestrat al poeziei cotidiene de perspectivă pesimistă, decepţionistă ori, mai degrabă, liric vorbind, în telurismul fluvial al stihuirii şi în expresia biruitoare a spaimelor autogenerate. O lectură atentă şi o analiză imanentistă, din interiorul textului, păstrând prudenţa comparaţiilor, cu poezia lui Dimov sau Villon, va descoperi şi cititorului lumea maladivă a alienării urbane construită pe afirmaţii incerte şi indeterminări sufleteşti ale unui poet cu voce lirică originală și inedită: „Poetul este veșnic neconsort,/Dar câte amăgiri fără suport!”. Poet cu o simțire de cărturar însingurat, Emil Niculescu ne grăiește dintr-un „anotimp” în care toți suntem doar în trecere pe scena la care poetul a și tras cortina peste noi, cei care am rămas în casa gândului său, încă o vreme.

 

* După apariția acestei cărți de poezie (Jurnal de molimă), poetul s-a mutat în Biblioteca lui Dumnezeu, de unde ne supraveghează scrisul (a celor mai rămași o vreme pe pământ). Cronica aceasta a apărut și în revista „Bucureștiul literar și artistic” (ianuarie-februarie 2022)

                                                                         Tudor Cicu