Un destin, o cauză, o iubire… *
Confesivă şi
imaginativă, punând în ecuație lirică emoțiile și sentimentele, Mihaela
Aionesei extravieţuieşte ca poetă nu atât prin optimismul în care arde ca un
rug pentru neamul acesta prea încercat, cât prin vitalitatea textului
epico-liricizat și cu multe conexiuni între puterea magică a gândului și
cuvântului, dar mereu ataşată de melodicitate şi ritm. Cu „Cerul de la capătul scării”
- (volumul de poezie i-a apărut în 2021 la Editura Rafet) -, suntem dinaintea
unei cărți de poezie care se amplifică din strigăt în revoltă, cu obsesii pe
care singurătatea acestor vremuri de pandemie (când „se asmut oamenii între
ei/de nici Dumnezeu nu se mai miră”) le pudrează, când și când, în melancolii
vindecătoare. Poeta se află într-un raport de
dialog, de complementaritate, ca într-o conversație cu o imagine de altă
factură, de tip abstract, cu egoul unei captive răzvrătite: „Nu-s decât
o plăsmuire a minții/ cuprinsă de spaima izolării,/ un fel de iederă/ pe care
încerci să te cațeri/ să-ți spânzuri fricile” (Femeia născută să semene păsări între ape). Cum lumea pare o
răsfrângere pe o suprafață înșelătoare, din aceste spaime pe care ar trebui să
și le înfrunte, și această revoltă dusă umăr la umăr cu propriul eu, întrezărim
și modul ei de a stabili un dialog cu conștiința
proprie: „Sunt timpuri viclene/ cu zile și nopți hoațe/ timpuri când se
plânge/ și se râde deopotrivă/ cu masca pe față/ timpuri când se ascut/ săbiile
pe la spate.” (Bate un vânt cumplit
dinspre Dumnezeu). Poezia ei e ca o
călătorie dintr-o realitate aproximativă printr-un labirint al vieții (prin
care părea a se rătăci și miticul Tezeu, ca singurul mod de a se salva din
moarte), fără a ști vreodată cât de lungă
este călătoria aceasta prin lume şi nici când şi unde se va termina. Mihaela
Aionesei o face, răscolind printre
amintiri în acest labirint al vieții, pentru a se salva din moarte. Cum peste
toate, în astfel de vremuri, s-a lăsat o liniște mai grea decât o pânză a
înghețului, iar „oamenii stau ca niște condamnați în case”, din acest
vuiet al destrămării, tot acest zbucium
interior, întotdeauna cel mai vădit semn al
înțelepciunii este bucuria de a descoperi frumusețea gândului care stă la
fereastra poemului, pândind o fantă de ieșire la lumină: „Am învățat să
dansez/ cu moartea de gât/ în arșița lumânării/ și nu mă mai tem/ de nimic”.
Există,
totuşi, un optimism („mi-e dor în tăcerea serii/ să-ți citesc un poem și tu să
râzi/ și să-mi spui că vom îmbătrâni etern”) în ceea ce spune. Fiindcă la
capătul labirintului poveştile vor înflori din nou, chiar dacă mai puţin cu
happy end, ori cu feţi frumoşi întorși acasă pentru a vedea ce au ascuns ai lui
în cuferele la care au trântit lacăte grele, ele, ursitoarele. Și poate că
iubirea va mai salva ceva, gata să trimită omenirea în tărâmuri necunoscute de
ne mirăm că în urma noastră copacii rămaşi în picioare își murmură și ei cântecul
lor: „Doar un ochi ațintit ca un piron peste lume/ definește iubirea –/ această
pasăre evadată/ din om care umblă/ bezmetică prin lume/ fără să știe unde/
să-și facă un cuib statornic” deși, așteptând liniștea unui cer prăbușit „la
capătul scării”, când orașul tresare în somn, ochiul vizionar al poetei se
reconstruiește, în libertate, din lacrimile îndurării: „Sunt un om liber. Liber
să râd, să plâng./ Liber să alunec prin fereastra larg deschisă/ ca o lacrimă
scăpată din ochiul unui copil orfan/ ori ca un strigăt de luptă dintr-o haită
de lupi.” (Libertatea de a fi asemeni mie). Pe de
altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește biografic, unicitatea
poetei care se confruntă cu misterul și capacitatea acestuia de a întrupa un
spirit aflat în strânsoarea destinului, o pune în gardă cu atmosfera implicării
mascate a unor pași șovăielnici: „Dar n-am timp.../ n-am timp să-ți mai
spun/ că iubirea de azi n-are destulă/ forță să întoarcă începuturi din drum/
și scrum se va alege/ de tot ce n-am trăit la timp.” Toate acestea nu sunt decât
reflectări dematerializate ale unor realități puse în ecuația generală a
emoției și sentimentului, dar intuind prin cuvânt anumite mecanisme
psiho-mentale în construcția poemelor, poeta dă și cititorului privilegiul de a
se bucura și de a interpreta, în felul său, mesajul poetic. Și pentru că în
poemele ei „e multă strigare”, iar „rugăciunile se înalță ca buruienile”, ca
acea spiritualizare lăuntrică întâlnită la L. Blaga, întrezărim unele
tușe ale unui autoportret (cu iubire, cu suferință, cu amintiri) și tendința de a detecta elemente stranii dintr-o realitate mereu în
căutare de insolit: „O pădure de Iude îmi crește/ în piept și eu mă
pierd ca sunetul fluierului în vântul/ năprasnic care îmi spulberă speranța de
a-mi fi găsit/ în acest duel nesfârșit cu viața – tihna unui nou început.” (Ca o pasăre prinsă într-un clonț de lup).
„Să consideri scrisul drept o rugăciune – iată câteva coordonate ale artei
poetice propuse de Mihaela Aionesei”, scria Valeria Manta Tăicuțu despre poeta
din Tîrgu Secuiesc. Și ne întrebăm: care să fie
punctul final al unui drum cu două capete parcurs sub povara unui
anotimp apăsător cum e al poeziei în starea de pandemie? Să înțelegem această
tihnă ca pe o retragere în carapacea celei care se visează singura vizionară
sub povara timpului?: „…niciun bărbat n-a reușit să fie rege/ peste
singurătatea mea de femeie/ înveșmântată în giulgiul tăcut/ al zăpezilor de
ieri.” De unde acest echilibru între
realitate și ficțiune, înțeles ca pe o desprindere norocoasă a clipei?: „Din
mocirla în care m-au aruncat/ încet încet m-am ridicat. Ca o mierlă/ trezită în
miezul nopții am strigat:/ —Tu ești singurul meu Adevăr!” (Un spectator). Să simți ca Ion
Pillat când vedea cum „amurgul moare jos în vale”, dar să nu stai ascuns între
pereții casei, ci mereu pe metereze ca acel înger cu o trompetă albastră
subsioară, pregătit să sune și chemarea nostră la Judecata de Apoi, cât și a
celor care au gândit atâtea răstigniri a neamului nostru pe cruci: „Numai
în inima țării/ miei pasc munți de jăratec/ setea și-o potolesc cu lacrimi/ și
ca-n joia blestemată/ cântă cocoșii crucea se-nalță/ sărutul lui Iuda pe față
mă arde/ când mai marii se-ntrec/ fără păreri de rău/ în a vinde Neamul meu...”
(Stare de nestare). Acest drum, ales
din dorința de a-și fragmenta trăirile epice, printre cei dragi și plecați la
ceruri (vezi: Am îmbătrânit mamă; Împăcată;
Târziul ), arată el direcția poetică, ori un concept estetic, la urma urmei?
Sau credința puternic ancorată în suflet reprezintă
o evidentă cale de salvare a omului? (vezi: Mărturisire;
Trece un suspin de lumânare; Un spectator). Cititor și lector, împreună,
suntem prinși cu ființa gânditoare la o lume apropiată de cea imaginată de Mihaela
Aionesei, poate chiar aceea care deține controlul spiritual și izbăvirea
noastră, cât și singura ieșire binecuvântată din acest labirint al vieții, în
care cuvintele rostite sunt lumina cea dătătoare de viață veșnică: „Vorbește-mi despre sensul acestui blestem/ în
care ne învârtim ca doi cerșetori/ într-un cimitir căutând loc de odihnă
trădărilor./ Despre tropotul lacrimilor și potcoavele lor/ neobosite în
căutarea norocului” (Vorbește-mi).
„Cum nu poți fi numai pământ fără un strop de cer”, așa a venit Mihaela
Aionesei în poezie. Cu cerul ei! De aici încolo, lumea acum se naşte, acum
moare, cioranian, dar în legile fireşti ale trezirii continue din somnul
materiei. Ajuns aici, mi-e sufletul greu.
Ca al eroinei Meggie (din Pasărea spin
de Collen McCullough), care-i spunea lui Ralph: „Suntem ce suntem, asta-i
tot... Fiecare își cântă cântecul, convins că este cel mai minunat cântec pe
care l-a auzit vreodată omenirea”. Pasărea cu spinul înfipt în piept din cartea
lui McCullough, nu știa ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar își
începea pentru noi călătoria pe care avea să o sfârșească aruncându-se într-un
spin, știind că va muri cântând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu