O poetă în „dialog” cu inspirația *
Apărută la ed. SITECH/2018,
poezia din Bogații nu visează
niciodată scoici de Luminița
Zaharia, pare scrisă într-o stare de hipnoză, în cheia jocului barbian,
având și constanta ironic-implicată, astfel încât tensiunea poemelor să treacă
de la lirismul clasic la un „antilirism” îmbrățișat ca revanșă asupra
lexicului, dar în timbrul grav al mesajului decodat din răzvrătirile poetei
vizionare cu tumultul vieții de zi cu zi. Iar după cum arată Ionel Bota în postfață, la Luminița Zaharia „nimic nu
e gratuit așezat în magma textelor, promisiunea unui spectacol fascinant se
împlinește fiindcă, nu-i așa, recursul la memorie este și el sărbătoare”. Ea e
„fata care vede timpul” (într-un receptacol de frumos) și în implicarea
afectivă îi găsim un limbaj înnoit cu care, iată, poezia forțează o nouă
realitate poetică și deopotrivă, și-a adăugat sieși o dimensiune nouă ce face
posibilă (în interpretarea criticii) apariția unor legături noi cu funcționare
regenerativă pentru percepția poetică: „bogații n-au biblioteci în casă/cultivă
ode pe-o tabulă rasă/cacofonii consumă la cafea/și smulg metafore din carnea
ta...” (bogații nu visează niciodată
scoici). Sub apanajul unui discurs liric, de ușoară revoltă asupra
narărilor evocate, are voluptatea poetei prinsă în vâltoarea vieții, chiar de
acolo de unde ne evocă aceste zbateri sociale, fiindcă „la filmul ăsta se joacă
viața ta”: „(clar, ceva trebuie să fie trucat!)/că dorm și acum,
fată mare/c-un bob vrăjit de mazăre în pat/că am inventat un joc de luminițe” (blockbuster).
Împrumutând din propriile trăiri („și faci conexiuni cu basmele copilăriei”)
unele clișee cinematografice, nu exclud o aură a noului ei stil în poezie,
centrul de greutate în catharsis-ul poeziei: „acum închidem paranteza/zâmbim
hlizim facem mumos/făt-frumos, ai cont în bancă?/vii călare sau pe jos?” (dragă
făt-frumos). Sub acest impuls al nevoii de confesare, cititorul se simte
electrizat, ca prins în cușca lui Faraday și acest nou simțământ estetic
trebuie înțeles ca o nouă DETERMINARE în peisajul interior al poeziei. Sinceritatea
ei confesivă o găsește mereu în răzvrătire cu sinele pus să se descurce în
fastul mincinos al zilei în care este împinsă ca un cobai: „Numai eu rezist
aici/în butoiul meu cu melancolie/cu pana de poet la pălărie/fără haine de
împărat, vechi sau noi/mă apără doagele de butoi/și iau ca Demostene pietre în gură/discursul să nu-mi
fie acritură” (toată lumea poartă kitsch).
Sinceritatea (în metamorfoza limbajului poetic – firește!) este și calitatea de
bază a poeziei din acest volum, iar scrisul a devenit pentru ea o terapie sufletească:
„o cowgirl cu plete lucii/exersa la tir cu arcul/să se apere de tauri/când îi
zgâlțâiau hamacul” (western cu peripeții). Iar alteori însuși absurdul e
alternativă la o pură întâmplare pusă pe note poetice: „poezia formă
superioară/m-a încercat cu iarba mîței chiar/cu hai în usr, cu caviar/dar
toate-toate fuseră-n zadar.../m-a întrebat, ca sfinxul, ce contează/să fii
pitecantrop sau titirează?” (vezi: staying alive). Pentru a ironiza
cu rafinament realitatea înconjurătoare, folosește, ca strategie, implicarea
gestuală în discursul evocator al cotidianului: „țara mea frumoasă, tu meriți
mai mult/surle și trâmbițe să-ți poarte hramul/ca să ne-ntorci, îți cerem doar
atât:/râul ramul/și salamul...” (râul
ramul și salamul).
Rețin doar
(de pe unde?) că J.L.Borges trăsese concluzia că s-ar fi înțeles din Evanghelia după Ioan, că poetul este o făptură
„întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele
momente de inspirație străină unei stări de normalitate, adică un fel de
nebunie căreia îi cade pradă. Asta poate să fie adevărat. Doar că poeta,
coborâtă la starea de moment a divinității, în momentele de înălțare în Cerul
Inspirației sale, le și rostește.Visul poetei Luminița
Zaharia este și acela (prin umorul liric), de a cuceri fericirea vieții, dincolo
de orice strigăt interior și să caute prin orice „dialog” cu sinele inspirația acelor clipe trăite, deși dureroase,
dar care pot fi socotite ca izbândă a ispitei de a scrie parcă vrăjiți, de
parcă am vedea „un fel omenesc” de a privi irealitatea: „circari sau
spectatori, totuna/împărțim aceeași arenă rotundă/că și columb, nu-i așa...
viitorul/e un cadou-surpriză, și cu fundă/trăim într-un circ și nu știm/ne
strâmbăm apaludăm și murim” (într-un circ).
O carte
înțeleasă ca binecuvântare a rostirii poetice, însoțită de o lectură frumoasă,
incitantă.
* Cronica a apărut în revista CALIGRAF nr. 232/septembrie 2021
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu