Simulatorul de
iluzii *
Cu un timbru
personal bine ancorat într-un cadru estetic specific poeților autoironici,
Luminița Zaharia este poeta care nu plătește tribut nici uneia din direcțiile
poetice ale momentului. În planul emoției afective, imagismul liric al poetei,
presupune o reinventare a imaginației poetice, în sensul de a-și integra
multiplicitatea opiniilor în interiorul simptomului manierist de a ironiza cu
rafinament realitatea înconjurătoare („realul stă în izoletă”). Poeta din „Singură-n
simulator” (ed. Astralis, 2020), are capacitatea de a visa cu o ironie
socratică, în timp ce stilul confesional curge ca o ardere interioară ce ar
putea cuprinde o întreagă gamă de semnificații, convertită în tot atâtea
unghiuri de percepție. „Citită în cheie postmodernă, creația Luminiței Zaharia
este,... un joc al întâmplării și al dedublării, este dadaism în stare pură”
(Marian Nencescu: din prezentarea făcută pe coperta a IV-a). Sau cum scria Marin Ifrim despre
„textualismul instinctiv” al autoarei, citez: „…ea poate folosi, ba chiar
foloseşte, din plin, toate posibilităţile de atac şi de repliere puse la
dispoziţie de generosul teren epic”. Dacă e să-l decriptăm pe cronicar, prin
dialogul poet-evocator, materializat în epic şi liric, întreţesute în text,
Luminiţa Zaharia îl continuă pe acel transcreator
în timp şi acordă textului, în speţă - „un aspect de şantier de lucru”, pentru
un nou gen de scriere în ritm îndrăzneț, sprințar și împins până la ironie ori
sarcasm, mereu răzvrătit și periculos ca mersul pe sîrmă. În auto-ironie,
poezia autoarei pare să fi găsit un mod ideal de „zbor aleatoriu al ideilor”,
ca o răsturnare de forțe și jocul poetic condus ca la o ruletă rusească,
respirat sub ironia sorții în comunicarea neîngrădită cu semenii: „poeții sunt
de mai multe feluri/spun asta ca să vă scot din păreri/să nu ne mai aruncați în
aceeași oală/ciorba prea densă devine tocană” (poet ocazional). Are ambiția de a-și urma intuiția și imaginația în
sclipiri auto-ironice, ea se revarsă epopeic, în intarsii lirice după meandrele
sufletești și paradoxal, urmează vechea tehnică urmuziană a «episoadelor» în
succesiune premergătoare unui triumf al sfâșierilor pe oglinda selectivă a
zicerii, cu forme incerte lăsate spre decantare: „eu cu cioara când
umblam/revopsită în ciclam/veselia-mi da târcoale/chiar pufnea peste
răscoale/azi nu umblu, numa’ stau/și premii aștept să iau” (când umblam cu lugu-lugu).
După
principiul lui Pascal, al „vaselor comunicante” și a unui limbaj inventat din
acronime „în imaginația mea rotofeie”, unde autoironia să nu întreacă măsura,
şi să se ia în serios exact cât trebuie, dar şi (printr-un troc regesc) atent
iscoditoare/scotocitoare prin sufletele oamenilor, în sensul creșterii acelui
coeficient de subtilitate a unui mesaj dens şi cuprinzător, ea sporește liric
acea damnare dublată de revolte interioare. În mod cert, poetizarea
intens/ironică se învecinează cu aglomerări metonimice, unde și tentativele
dadaiste/suprarealiste contribuie la coordonatele unui scris „furios,
anti-contemplativ/ludic, ironic, fioros”: „păi în vremuri de covid/s-au găsit
să vină?!/or fi ei dotați, dar noi/consumăm slănină/bem palincă și cântăm/până
dimineață/punem și-un strop de umor.../asta este viață!” (alien și predator). În jocul liric al hazului („am luat viața și în
rîs și în piept”) cu acest război pandemic dintre lumi, în vreme de covid și
„între mine de ieri și mine de mâine”, poeta tace și patinează: „eu mă jucam
de-a Stan și Bran”) pe gheața subțire a unui „gadget de condensat poezia” numai
al ei. Altfel, fără aceste „necuvinte/așa ca păsările îndrăgostite/și sfinte”,
vraja s-ar rupe și poezia ar fugi, ori „începi să scrii pe toate gardurile/că
ești fericit”: „foaie verde bebeluș/chipul cui îl porți acuș/frăgezimea cui
i-arăți/înc-o dată, zece dăți...?” (foaie).
Astfel de
viclenii imaginare, ale textului său: („cum să scrii o poezie/în vreme de
pandemie/când totul e interzis”, sau „nici pe vreme de covid/nu te dai la
Baiazid”, vin acum ca nişte scurtissime, reprezentând
o stilizare a timbrului individual unde și-a conturat un univers atitudinal,
liric; ca şi cum te-ai fi trezit deodată într-un coşmar cu „morile de vânt”,
invadând planeta Pământ, la braț cu ironia, ori ca-n situațiile aflate pe
frânghia acrobatului de circ. Câştigul cititorului? Beneficiul său e mai mare
decât al autoarei, pentru că poezia care depăşeşte nivelul „jocului secund”
(aşa cum şi-a propus), are un număr al multor sensuri în care cititorul poate
aluneca fără ca întregul să sufere (vezi: „baba
Vanga”, „bățul mai scurt”, „poet ocazional”, „când umblam cu lugu-lugu”, „zi
nefastă”, „alien și predator”, „vată pe băț”, „poete panicard” „el ok și e o
cheie” etc). Acest joc/amuzament și această dispoziție poetică evolutivă,
dintr-un simulator liric de excepție,
puşi și faţă în faţă cu eul său într-un dialog continuu cu farsa unei poezii neîngrădite liric, ca într-un joc kinky, dar și substrat de mari hituri, nu-i aduc cititorului doar
strălucirea unui spectacol surprins în oglinda autobiograficului „pisicit” în singurătatea simulatorului
poetic, ci şi speranţa că din aceste „realităţi feliate”, suspendate în
incertitudini, poate întrezări şi „steaua norocoasă” a unei luminițe „la foc
mic”. Luminiţa Zaharia îl continuă pe acel transcreator
în timp şi acordă textului ironic, în speţă, un aspect de arhitectură poetică
pentru un nou gen de scriere sprințar-ludică.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu