Ergogetica (de Ioan Nicolae Mușat)

 

Ergogetica: o carte pentru suflet, minte și învățătură

  1.   Despre speranță și lumea interioară a omului

   După lectura unei astfel de cărți Ergogetica Împărăției Cerurilor (schița 1) – lucrarea maximizării adevăratei slujiri - de Ioan Nicolae Mușat, apărută la editura Teocora/2022, nu ai cum să nu te urmărească în „liniștea” interioară lăsată, ca efect al lecturii, fraza sa care aduce foarte bine cu o rugăciune: „Binecuvântat ești Doamne, învață-ne și pe noi îndreptările tale!”. De la fraza aceasta, gândul mă poartă spre Sfânta Scriptură cu al ei cap. Geneza (32), unde Iacov, în fuga sa din Mesopotamia spre țara  Canaan, rămas singur pe malul Iordanului, după ce și-a trecut slugile, turmele de oi și familia numeroasă dincolo de râu, s-a luptat cu Cineva până la revărsatul zorilor. Și văzând că nu-l poate birui, Acela s-a rugat lui Iacov să fie lăsat să plece și îi va da binecuvântarea Sa. Apoi Acela l-a binecuvântat zicându-i: „Numele tău nu-ți va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel, căci te-ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai ieșit biruitor”. Astfel Iacov l-a văzut pe Dumnezeu față în față și mântuit a fost sufletul său. Și atunci îți pui întrebarea: oare nouă oamenilor, popoarelor acestei lumi, ne va fi dată șansa izbăvirii și mântuirii, vreodată? Dumnezeu, în Mare Mila Sa (spune autorul) ne-a mai dat o șansă ca prin Sfânta Scriptură să ne arate calea zidirii acestei lumi, dar nu oricum. „La Dumnezeu găsim toate răspunsurile” spune Ioan Nicolae Mușat. Și așa cum Iacov a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer, iar acolo era Poarta Cerurilor, autorul reîntregește scara trimisă de Dumnezeu pentru ca oamenii, popoarele, Lumea... aflată deocamdată la o răscruce să știe încotro s-o apuce. Cartea Ergogetica (schița 1) are 13 capitole și fiecare capitol e o treaptă de urcat spre Poarta Cerurilor, pentru a fi parcurs și înțeles Planul lui Dumnezeu făcut cu oamenii și totul va fi în Voia și Planul lui Dumnezeu, chiar dacă, acum, nu știm în amănunt ce și cum. Oare ca să-l poți investiga, nu trebuie să crezi că există? Iată de ce, simțind că mulți dintre noi am abandonat lupta, autorul reaprinde lumina credinței amintindu-ne că Lucrarea Tatălui continuă și astăzi, să nu ne credem părăsiți, fiindcă El și-a luat doar fiul trădat de oameni, lângă El, spunând: „Șezi de-a dreapta Mea până voi pune vrăjmașii Tăi așternut picioarelor tale!”. Prin propagandă și represiune, satrapii acestei lumi (vânduți Satanei), o nouă ideologie aduc în fața oamenilor și vor să instituie în societate și mentalul comun o pseudo-realitate. Cunoscător al Bibliei și atent cititor al Sfintei Scripturi, autorul vine, în această Ergogetica (viitorul model de civilizație), să ne spună: „Dacă mi s-a dat ceva să spun, apoi chiar trebuie s-o spun și să nu țin lumina sub obroc”. Mesajul lectorului către cititori e de a extrage din multitudinea cărților apărute, această carte aparte și a o face cunoscută cititorilor, pentru a arăta truda acestui autor, care treaptă cu treaptă reface scara și o ridică la Poarta Cerurilor (ca în visul lui Iacov), pentru realizarea acestei treceri: „intrarea oamenilor și popoarelor în Biserica lui Dumnezeu, zidindu-se astfel Ortodoxarea Lumii, Omenirii”; întrucât (spune el) „Pâinea cea spre Ființă, nu mai este numai hrană pentru pântece ci și pentru suflet și minte... întru salvare și mântuire”.  

     Din nefericire, asistăm azi la extreme căderi în ideologie ale religiilor, dar și ale capilor bisericii, iar învățăturile Sfintei Scripturi (presărate ca perlele, ici-colo în această lucrare șțtiințifică, unde ingineria „nu este separată... este argumentul conducerii societății pe Calea Domnului”), vin asupra noastră ca „o strigare și o străfulgerare pentru mai buna înțelegere a vremurilor în care trăim, a modului în care trebuie să reînțelegem, pentru aceste vremuri, Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim mai bine, mai eficient, mai rodnic toți și fiecare în parte, viața, adevărul, Voia și Planul lui Dumnezeu, într-o lume potrivnică total vieții, oamenilor...”. Pentru cei indiferenți ori nepregătiți, vălul aruncat de acești satrapi actuali e piedică, un zid ridicat să induce frica în oameni și să-i manipuleze cum vor. Și, subtil, autorul evocă cele două totalitarisme care au pariat pe moartea cel puțin a Dumnezeului creștin, comunismul și nazismul și în context intelectual (azi epoca fake-news a teoriilor conspirației, vremuri în care realitatea este pervertită în atâtea scenarii), pe acei manipulatori neomarxiști ce au permis încrucișări și contaminări sub stindardul religiei civile toatalitare. Mesajul autorului cărții se îndreaptă și spre reprezentanții Arhieriei (sfințirii) în Biserica lui Dumnezeu „în Biserica Integrată Ortodoxă, capabilă să susțină Casele, Curțile, Grădinile Arhieriei, cu cele Diaconale Duhovnicești ale Regalității (conducerii) și Academiei (învățăturii) cu ajutorul Mesei Apostolice”. Păcatul care ne face să trăim la suprafața ființei noastre va trebui îndepărtat de arhiereii sfințirii, iar Biserica (dincolo de cazuistica teologico-politică), trebuie să devină expresia curajului credinței și a asumării fără tăgadă a poruncii christice: „calea sfinților pare mai grea decât moartea” iar schimbarea trebuie să cheme iarăși schimbare, căci „schimbarea lumii, de la ale morții la ale vieții nu este instantanee, ci prin conlucrarea oamenilor și popoarelor”, spune autorul. Ca oamenii să devină „oamenii” pe care și i-a dorit Dumnezeu pe pământ, Biserica Integrată Ortodoxă (adică Civilizația Maxima) e „singura capabilă să îl facă pe om ajutor omului și nu distrugătorul său”. În acest război al omului contra omului, vedem cum sub ochii diavolului care se bate pe pântece, noi omorâm planeta, n-avem o gândire corectă și o simțire morală, și firesc îți pui întrebarea: „Oare unde mă situez?” Cum în societatea de azi informația nu mai înseamnă neapărat cunoaștere, cine ne paralizează libertatea de a face propriile alegeri? „Trăim într-o plasă de iluzii” se aude strigătul disperat al autorului, militând treaptă cu treaptă spre scara către cer pentru „o civilizație creștină autentică, Civilizația Ortodoxă, după Legea Dragostei lui Dumnezeu”. Ca lumea de azi să nu mai fie pecetluită prin trei cuvinte: (criză, frică și nesiguranță), autorul descrie MODELUL arătat de Dumnezeu lui Noe în salvarea speciilor, care încă este „o metodă de lucru științifică aplicabilă în toate domeniile slujirii, mirene, monahice, diaconale, preoțești, arhierești, ARHI, cu atât mai mult în domeniul învățăturii ACAD, sau al conducerii REGA”, iar pentru asta autorul propune ca cele 333 de canoane ale Legii Dragostei să constituie structura de credință și acțiune pentru acestea. Iar „colaborarea MAGOG-GOG (împărăția lumii necreștine cu împărăția creștină), pe categoriile ACAD și REGA este esențială pentru supraviețuirea oamenilor, popoarelor și umanității”, iar „separarea Gog de Magog nu se face cu lumină (înțelepciune) de la oameni, ci doar cu Lumina Pascală, cu Învierea Domnului, cu Sfânta Evanghelie luminând toate ale oamenilor și popoarelor” (scria în note explicative la o carte de imne și glose). Și așa cum Hristos le-a spus ucenicilor săi: „Vouă vi s-a dat să știți!”, tot astfel autorul se îndreaptă către cititori „ca să știe ce-i așteaptă”, când aleg o cale sau alta, pentru că satrapii lumii au creionat „în amănunt” și-n zeci de variante tipul de civilizație satanică, iar pornirea către un nou tip de civilizație planetară este chiar imposibilă dacă omenirea nu va alege să plece doar pe Calea Domnului. Dar din ce perspectivă trebuie să privim tot și toate ca să ne îndreptăm viața? se întreabă autorul. Nu cumva cădem în capcană și vom constata și această lucrare o utopie a unei societăți perfecte? Utopii au ocupat mintea umană cu Republica lui Platon, cu Utopia lui Thomas Morus, Noua Antlantidă a lui Bacon și până la serialele Star Trek care introduceau în povestea lor și tehnologia, știința... așa cum și Ioan Nicolae Mușat își argumentează lucrarea sa cu baze moderne științifice aplicabile la Sf. Scriptură. Autorul demontează această speculație prin reașezarea pe noi coordonate de înțelegere a celor două forme de civilizație enunțate de Sf. Scriptură, spunând că Procesul Marii Treceri o omului și omenirii de la moarte la viață va avea ca finalitate drumul spre Apocalipsa Bucuriei: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui” prin înțelegerea că totul e relativ aici pe pământ și NUMAI la Voia și Planul lui Dumnezeu (Liturghia Oamenilor și Popoarelor), să alegem calea iertării (un canon extrem de complex), să cerem doar ajutorul bisericii pentru a găsi Calea Adevărului și Izbăvirii noastre așa cum o cerem prin ruga Tatăl nostru: „Căci iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17,21).  Apostolul Pavel, în Epistola 2 către  Tesalonicieni (2, 6-7) arăta că nimeni nu trebuie să ne amăgească și să așteptăm Cea de-a Doua Venire a Mântuitorului ca niște neînțelepți, cu frică sau nerăbdare: „Căci taina fărădelegii a și început să lucreze; trebuie ca numai cel care o oprește acum, să fie luat din drumul ei”. Prin urmare un nenumit întârzietor va împiedica venirea sfârșitului (opera răului) și pe care binele îl va învinge. Și aceste trepte ale lucrării pe Calea Domnului ni le semnalează și autorul în cartea sa (deci: trandafira spre cer o scară), iar transmiterea lor către cititor presupune altruism, respect, empatie, înțelepciunea cărții cărților (Biblia) și multă încredere în cei care vor alege DOAR această cale. Așadar, la Dumnezeu găsim toate răsăpunsurile și pentru asta trebuie să ne rugăm în Biserica Sa: „Să nu ne lași măicuță să ne doboare Lumea!” Așadar să luăm aminte la cuvântul Scripturii, la cuvântul rugăciunii, fiindcă doar în el se găsește ascuns izvorul vieții.

 2.     Ieșirea din cele două parabole.

     Spuneam ceva mai sus că autorul reaprinde lumina credinței amintindu-ne că Lucrarea Tatălui continuă și astăzi, să nu ne credem părăsiți, întrucât tot mai mult se vehiculează ideea că Dumnezeu și-a întors fața de la lume și ne-a părăsit. „Fără lumina credinței noi nu am fi ca popor, de aceea noi nu ne luptăm pentru adevărul și dreptatea cuvintelor noastre, ci o vor face aceia care văd de la Dumnezeu adevărul și Dreptatea” spune autorul. Cuvintele lui mă trimit la cele două parabole care îți dau posibilitatea să te gândești la o ieșire din acest labirint numit viață. Prima îi aparține pictorului Van Bruegel cel Bătrân și este zugrăvită pe o pânză în tabloul Orbii. Bruegel imortalizează un șir de orbi care se țin de mână, unii pe alții, care urmează „cu încredere” călăuza ce se ghidează de un toiag. Dar, privind cu atenție ne dăm seama că pânza de pe ochii călăuzei simbolizează tot un orb. Și firesc șirul orbilor se oprește în spatele călăuzei care „pipăie” cu toiagul un zid imens, ridicat deodată în fața tuturor. Mângîierea transmisă nouă de orbul călăuză, mirat și el de ivirea pe neașteptate a zidului, nu este zadarnică? ne întrebăm și noi, așa cum o face și autorul lucrării cu prima frază din cap. 3 (înnoirea înnoirii). Oricine analizează cu discernământ ce se întâmplă în lume (spune autorul), realizează că se petrec în lume, cu o rapiditate extrem de suspectă, evenimente menite să ducă omenirea în întunericul menit să buimăcească diabolic oamenii: „riscuri amplificate de vești și amenințări privind un nou război mondial, cataclisme de tot felul, foamete, sete, distrugeri inimaginabile, pandemii diverse, venirea extratereștrilor, etc”.  Și, de cele mai multe ori, în spatele lor se află lucrarea satanică a satrapilor lumii. Perspectiva ieșirii din acest labirint e una singură: „să căutăm, după porunca Domnului mai adânc... Calea pentru noi toți... în, prin întru Biserica lui Dumnezeu și numai ORTODOXIA ne poate arăta Calea pentru toți”.  A doua parabolă îi aparține lui Maxim Gorki și am desprins-o din povestirea Inima lui Danko, cel care, mai tânăr și înzestrat, își asumase răspunderea că își va scoate poporul din pădurea întunericului în care căzuseră cu toții pradă Diavolului. Ajungând la o răscruce în acel labirint al pădurii, nemaivăzând calea de ieșire, Danko a recurs la un ultim gest final: și-a smuls inima din piept și cu ea arzând ca o torță, și-a scos poporul din labirintul capcană întins de Diavol. Știind că o făcea cu prețul vieții. Lumina credinței din pieptul lui Danko învinsese Diavolul. „Deci, pe deoparte avem lucrarea satanică a satrapillor, de spurcare, satanizare, distrugere, subordonare și cotropire a oamenilor, familiilor, adunărilor, ținuturilor, neamurilor, popoarelor și lumii prin Noua Ordine Mondială a întunericului, morții și deznădejdii și, pe de altă parte avem lucrarea dumnezeiască a Bisericii lui Dumnezeu de sfințire, îndumnezeire, înnoire, eliberare și împuternicire a oamenilor, familiilor, adunărilor, ținuturilor, neamurilor, popoarelor și lumii prin Noua Ordine, așezare a toate în Lumina adevărată, în viața și nădejdea adevărată, nu oricum, ci în, prin, întru Biserica Ortodoxă Una a lui Dumnezeu” – stă explicația autorului cu privire la cele două tabere: răul și binele. Vă dați seama până unde s-a ajuns, în ofensiva Diavolului de a-l înfrânge pe Om? Aceasta este și contribuția lucrării de față, în a le lumina adevărul, oamenilor, pentru a adera la o eventuală formă de civilizație ortodoxă. Și pentru care aduce și argumente. Și da, e un argument solid (cele redate mai sus, din cartea lui Ioan Nicolae Mușat) în a decripta cele două parabole amintite de mine. Iar învățătura pe care ne-a dat-o Hristos în viață, dacă alegem calea adevărată, este înainte de toate ceea ce doar inima ne dictează. Fiindcă nu există alte lucruri mai tranșante, în cultura inimii, și care se exclud una pe alta, decât adevărul și rătăcirea. Nici filozofia, nici științele cele mai exacte, deși au sondat tărâmuri necunoscute cu intuiții de cele mai multe ori extraordinare, nu au luminat cu claritate Calea Omului spre Apocalipsa Bucuriei (de care vorbește autorul), ci adevărul deplin care, negreșit, duce la mântuire, la izbăvirea noastră și la înfrângerea fricii inoculată de sataniști, deoarece „frica noastră de ei și de puterile lor le întărește puterea lor asupra noastră, asupra tuturor, puterea de a-și impune sclavia demonică...”. Mesajul lucrării e ca Biserica lui Dumnezeu, prin cei mai instruiți monahi, preoți și arhierei e să „pescuiască” dintre noi pe cei mai buni pentru diferitele sarcini, cât și pentru diferitele învățături „astfel încât să vedem clar și fără dubii, prin lucrarea Duhului Sfânt (după modelul „vino și vezi”) roadele dreptei noastre slujiri”. Și nu exagerăm, spunând că autorul Ergogeticii din marea dragoste pentru toată omenirea, pe care o dorește salvată de sub sclavia puterilor satanice, se zbate să găsească, să descopere în Sfânta Scriptură soluțiile date de bunul Dumnezeu pentru ieșirea din acest labirint în care ne vor rătăciți capii idologiei neomarxiste care s-a năpustit asupra oamenilor ca un tăvălug. Și fără soluțiile care trebuie să vină de la oamenii luminați, ori slujitori demni ai Bisericii lui Dumnezeu, „salvarea oamenilor, popoarelor și lumii nu vine de la sine, nu vine oricum, oricând”. Oamenii vor ceva extrem de concret, auzim din toate glasurile. Spuneți-ne ce să facem? Doar Biserica nu face politică! ne strigă ei. Vor să se salveze dar nu știu cum. „Dar Biserica lui Dumnezeu face (are credință autorul lucrării), este obligată să facă Politica lui Dumnezeu, care cuprinde și asigurarea hranei, adăposturilor și toate necesare vieții și izbăvirii, este obligată să nu facă filozofia lumii, filosofia întunericului, subjugării și morții, dar este obligată să facă Filosofia lui Dumnezeu, a Luminii, a demnității umane, a Vieții... etc”. De aceea ne rugăm la Dumnezeu să nu ne ispitescă, să nu ne încerce credința, deși unii pe alții ne ispitim. Se poate face asta? ne întrebăm. Ce argument mai bun, avem (spune autorul), e „că Hristos, pornind doar cu 12 Apostoli (Masa Apostolică), a schimbat fața lumii și în, prin, întru Biserica Sa, prin Duhul Sfânt va schimba duhul conducător al lumii pentru izbăvirea și mântuirea oamenilor, popoarelor și lumii, pentru ca lumea să-L primească în slavă la a doua Sa venire.” O spune Biblia, fiindcă de cer pământu-i legat și indiferent ce facem, mersul lumii este în Voia și Planul lui Dumnezeu și nimic nu-l poate schimba. E și convingerea autorului. Iar un sondaj publicat de presă, recent, arăta că 77% dintre respondenți consideră că religia înseamnă adevăr, iar 96% cred în Dumnezeu. Sondajul are însă o mare lipsă: nu pune nici un fel de întrebări privitoare la lectura Bibliei sau a cărților sfinte. Nu aflăm câți dintre respondenții care au citit părți din Sf. Scriptură le-au înțeles fundamentalist și literal. Iată că prin Ergogetica, acest concept novator, au un bun prilej să o facă.

 3.         Semnele din sf. Scriptură care duc spre Împărăția Cerurilor

      „Nici oamenii, nici adunările, nici popoarele nu cunosc ce vine și a venit peste ele...” – spune autorul. Fiindcă, zice tot el, nu poți cunoaște realitatea și nici să o modifici „fără să aduci lumina Domnului în toate”. Mulți și-or fi pus întrebarea (înainte de a citi Biblia): și dacă înțelegem ce este, ne vom îndrepta noi, vom ști să alegem adevărul? Și dacă nu înțelegem, nu ne-am pierdut timpul în zadar? Din câte știu, foarte mulți au o cunoaștere confuză și adesea eronată asupra multor semne și pilde, întâmplări povestite în Sf. Scriptură, cât despre Vechiul Testament mulți cred că „poveștile” și personajele de-acolo sunt pur și simplu imaginare ca în oricare poveste. Iar dacă-i întrebi pe tinerii de azi, dacă au citit vechiul Testament îți răspund cu „nu”. Din acest punct de vedere, sigur, ignoranța tinerilor din ziua de azi este păguboasă. De aceea ne-am declara mulțumiți dacă am găsi în lucrările viitoare ale lui Ioan Nicolae Mușat câteva capitole aplecate pe însemnele și pildele din Sf. Scriptură (pe care oamenii dacă nu o citesc, nici n-au cum a le înțelege), deci nu numai explicații făcute pe simbolistica cuvintelor unor termeni și pe a căror semnificație insistă cu precădere: așa cum o face cu Potopul din timpul lui Noe (aratând că a însemnat o pedepsire globală și a celor buni și a celor răi pentru păcatele generale). Și uite așa să aducă lumina Domnului în toate! Ar fi de dorit, cu aceleași argumente, o aplecare asupra pedepsirii locuitorilor Sodomei și Gomorei, asupra cărora Domnul a aruncat foc și pucioasă până la a nu mai rămâne om sau fir de iarbă, ca urmare a nelegiuirilor care se petreceau acolo. Semne și pilde precum: pilda „Fiului risipitor”; a „Rugului aprins” din Vechiul Testament; pilda „Înmulțirii talanților”; a bărbatului înțelept care a clădit casa lui pe stâncă; a surpării Babilonului cel Mare (împărăția lui Nabucodonosor cel cu legea fărădelegii lumii); a rugii lui Iisus în Grădina Ghetsimani; semnele arătate în Curtea Judecății lui Pilat, acest model al minciunii, fățărniciei, necredinței, înșelării  și distrugerii după care cei puternici, azi, conduc lumea; apoi întâmplarea cu acea turmă de porci în care intrase necuratul și Domnul o împinsese de pe stânci în mare, și multe altele asupra cărora amintește doar în treacăt. Pesemne astfel de semne și pilde ar fi atras cititorul tânăr spre citirea Bibliei și a Sf. Scripturi. Și atunci nu ne-am mai întreba dacă după tot ce ni se lucrează și cercetează de către un cunoscător al Bibliei, mai este un creștin care să nu vadă satanismul acestei lumi cum duce ofensiva asupra noastră, întrucât ar înțelege de ce (așa cum bine explică): „într-o disciplină de fier (toiagul de fier), de o conducere duhovnicească stabilă, autoritară și eficientă (ARHI, ACAD și REGA), doar așa am rezista provocărilor”. Pentru că (trebuie s-o recunoaștem) omul este un conglomerat solid, ceva nemaipomenit, între ce poate fi mai sfânt și drăcesc. Și calea este Sf Scriptură, dar mai ales, văzând că Dumnezeu este cu Biserica Ortodoxă care este de neînvins, adică trăirea când se descoperă în duh și adevăr. Cu un astfel de suport venit din partea unui cunoscător, cititorul n-ar mai avea trăiri neînțelese și va găsi în paginile unei astfel de abordări o explicație logică. Și doar așa va ști cum „Cheile Împărăției Cerurilor sunt (chiar aici) pe pământ, date sfinților Apostoli și, prin aceștia, arhiereilor și preoților lui Hristos Domnul”, căci (bine spune autorul) „toate sunt legate de toate”. Dar pentru a le înțelege e necesară instrucția „încă din pruncie până la finisarea pregătirii pentru intrarea deplină în slujirea semenilor, dar și instruirea adăugată după aceea”. Toate sunt sunt procese extrem de necesare spunem noi.

       Ceea ce lectorul și-ar fi dorit în continuare, e de a trece de la nivelul de informație la cel de comunicare directă către cititor, de trăire, reunind Nașterea, Botezul și primul miracol de la nunta din Cana Galileei... până la Cina ce de Taină, ruga din Grădina Ghetsimani și Crucificarea Mântuitorului, urmată de Înviere, convins că mergând pe urmele semnelor Sf Scripturi, cititorul va realiza cum Cuvântul provine din energii dumnezeiești (căci prin cuvânt a făcut el Cerul și Pământul). Dumnezeu a spus „să fie” și a fost, întrucât cuvântul Lui este o energie creatoare, și deci, înțelegem că trebuie să ne strângem în Biserica Lui pentru a-i duce Creația mai departe pentru a lucra împreună, toți, după Voia și Planul Domnului, chiar dacă nu știm în amănunt ce și cum. „Pe modelul ceresc este și noua arcă, Biserica lui Dumnezeu pentru izbăvire și mântuire a noii Familii, Poporul lui Dumnezeu” – concluzionează Ioan Nicolae Mușat. Că se vor trezi, sau nu se vor trezi oamenii citind și recitind această carte, cu atât de multe ipoteze și explicații necesare, îndemnul lectorului de carte e asemeni cu cel al tatălui din pilda „Fiului Risipitor”, adică: „...să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit” (Luca 15-32).

 

                                                   Tudor Cicu

sus pe cer

 

sus pe cer

 

ca un ghem de vise viața,

când în fire se destramă...

din noianul tău de gânduri

îngerul la tine cheamă.

 

să-ți arate care ziduri

ți-au stat neclintite-n viață

ca prin ruga sa fierbinte

a le nărui te-‘nvață.

 

ori a te mira că neguri

se vor risipi în zare,

când fărâma-ți de iubire

îți va lumina-n cărare

 

din firescu-acelei clipe

când te-nchini la o icoană

și simți pentru totdeauna

cum s-a-nchis ultima rană.

 

și nu-nchide, încă, ochii

un miracol se petrece

ca și semnele la steaua...

sus pe cer în noaptea rece.

Poem pentru Ada (nepoțica noastră)

 

cronică veche

(sau ce se mai știe despre fiul de împărat plecat la vânătoare)    

 

câtă frunză și câtă iarbă

adusese împăratul oșteni, cu săbii și arcuri

de strajă puși grădinilor sale cu merele cele de aur

dar mai întotdeauna

armăsarul cerurilor își pogora herghelia de iepe

de luau în copite lanurile de grâu, lanurile de secară

gata de seceriș.

și până la cele grădini de aur,

ca lăcustele în vremea holerei

cele năprasnice iepe goneau prin puzderia de văi și pâraie.

tu, cititorul meu drag,

cel în armura de borangic a așteptărilor

prin acest ocean de poezie, aflat călător

ca mine te așezi tu la pândă

cu tâmpla lipită deasupra acestei coli de hârtie;

dar nimeni nu va ști

unde și-a dus oștenii cel fiu de împărat

și a lăsat vraiște porțile cetății în urmă.

tu știi că uneori, serile

când răsună tropotele cailor, acolo în lună

vine aici în grădini o pasăre măiastră

de-și lasă în cuib oul cel de aur

iar săgeata imaginară pornită din arc

mereu și mereu îi va împrăștia penele în aer

într-o uimitoare ninsoare.

cronica însă, care se va descoperi peste o mie de ani

despre asta nu va spune nimic.

O cronică la romanul „Pierduți prin Siberia” (în revista ARCA)

 

GENERAL PENTRU O ZI ȘI O NOAPTE *

 

              „Se va înnora cu păsări și gânduri și peste sufletele voastre, așa cum a rămas sufletul meu, cu mâna întinsă deasupra acestei coli de hârtie, neștiind de unde să înceapă, a se rosti.”- scrie Tudor Cicu în cuvântul înainte al romanului său „Pierduți prin Siberia”, tipărit la Editgraph, Buzău, 2022.

            Și, da, avea dreptate, s-a înnorat și peste sufletul meu după citirea cărții. Zile întregi nu am putut ieși din imensitatea acelei dureri siberiene. Un ger crâncen mi-a împietrit țipătul apăsând nemilos peste neputința de a schimba ceva, dar știam că trebuie să scriu măcar câteva rânduri despre volumul al cărui subiect este atât de actual încât nu îmi vine să cred că vorbește despre evenimente petrecute în secolul trecut.

            Cine mai este interesat, înafară de istorici și câțiva pasionați de adevăr, de ororile celui de Al Doilea Război Mondial? Majoritatea oamenilor sunt conectați la propriul „război”, cel al supraviețuirii și nu li se pare important alt război, uitând că dacă nu luăm seama la trecut, ne va surprinde  viitorul care se va prăvăli peste noi, repetitiv, cu aceleași lecții neînvățate. Mai avem câțiva veterani de război, pierduți în anonimat, de la care încă putem lua pulsul corect al acelor vremuri. Ei sunt eroii ai căror mărturii, în cazuri fericite ca acesta, sunt valorizate și prezentate publicului.

            Tudor Cicu a urmărit la Tv. Buzău, un interviu cu un veteran de război, colonelul Costea P., aflat în prag de 90 de ani, care își spunea povestea adevărată de pe frontul sovietic în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Felul în care povestea veteranul și durerea lui, cum că avea o pensie de toată jena comparativ cu așa zișii „eroi” ai revoluției, de cei oportuniști vorbea, a declanșat în scriitorul T.C amintiri cu propriul lui tată care la rândul lui a petrecut șapte ani lungi pe front și alte amintiri cu revoluționari de mucava, despre care știa sigur cu ce s-au ocupat și cât de „eroi” au fost.

            „Cum să nu ți se înnoreze, cum zice Nichita, sufletul ca de păsări negre, prevestitoare de furtună?... Un singur off avea bătrânul. Că, poate, îl ascultă președintele Băsescu, să-l facă general. General pentru o noapte, măcar... Chiar, așa! Pentru 429 lei, drept recunoștință pentru că ți-ai apărat țara, cu mațele goale, unii, cu mațele pe afară, alții a te gândi, acum, la drepturile revoluționarilor de la 89, e strigător la cer.”- scrie  T.C.

             Încet, fără să realizezi, de aici, de la această confesiune, aluneci în povestea romanului care este împărțit în 20 de capitole. Punctul de plecare este de la o lectură deranjată de niște zgomote nefirești care redeschid suspiciuni auzite ba la piață, ba pe la cunoscuți, cum că în zonă ar umbla niște fantome. Curiozitatea, specifică scriitorului, este pusă pe jar și acesta începe să investigheze veridicitatea poveștilor intrând în contact cu diverse persoane și situații care se leagă cam toate de război, prizonierat, nedreptate, durere, dar și de perioada comunistă când se purta un alt tip de război și anume unul care spăla creiere, sau măcar încerca, prin amenințări, torturi, prizonierat și execuții. Acest demers reportericesc, întâmplător sau nu, îl duce în ograda veteranului de război care i se confesează și îi dăruiește câteva foi dintr-un jurnal în care a notat printre obuze, sânge și moarte, o parte din terifiantele experiențe trăite.

            „Apoi, să ajungi într-o gară (Mihailovka, zicea bătrânul) și să strângi, de pe podeaua trenurilor din gară, semințele de in, să te hrănești cu orice găseai prin ele, mi se pare mai ceva ca-n romanul lui Ehrenburg. Încărcați în vagoane „puneam la ușile vagoanelor, hainele de pe trupurile celor care mureau pe drum, să nu intre frigul, apoi ne dezbrăcam până la piele, de luam păduchii, cu pumnul, de sub braț. Ne dădeau un fel de  pește, scrumbii, pare-mi-se, că erau atât de sărate, de lingeam șuruburile înghețate și niturile vagoanelor, sorbind gheața, în loc de apă... până am ajuns în Siberia, în lagărele lor, de ne-au pus la muncă.”

            „La începutul lui decembrie, ne-am trezit, peste noapte, cu o viforniță cum nicăieri pe fața pământului nu fusese. Stepa rusă se frământa pe ascuns, vibra și zguduia cu vifornița ei toată pădurea din împrejurimi. Bătea acest vânt de stepă, cu toată mânia lui Dumnezeu. Cineva spunea că a văzut mercurul termometrului coborând la -30 de grade. Nu l-am crezut. Numai că lacrimile ni se transformau în broboane de gheață pe obraz, dar trebuia să înfruntăm, mai departe, vijelia stihiilor deja dezlănțuite. Vântul năprasnic aducea grămezile de zăpadă, taman în locurile unde se aflau deschiderile la bordeie, așa că trebuia să ne luptăm și cu mormanele de zăpadă. Ca apoi, cu vântul acela în coastă, să înaintăm în coloane dirijate spre pădure, fiindcă lagărul avea nevoie de lemne, dar și vagoanele din gara Tambov așteptau să fie încărcate. Aveam căciulile legate strâns, sub bărbie, cu bucăți de pânză trecute peste față, echipați numai în zdrențe și cu picioarele învelite într-o pânză vătuită, trecută peste bocanci, - arătam ca vai de noi. Iar unii aveau doar pâslari. Locul carelor de cai, de până acum câteva zile, l-a luat acum, săniile lungi trase de hamuri, în care se aflau, în locul cailor, prizonierii din lagăr. Se înainta spre pădure și dinspre pădure spre lagăr, pe aceleași urme făcute de troianul de zăpadă. Nu se simțea nici urmă de animal sau pasăre, în pădurea siberiană. Doar strigătele și durerile noastre, ca niște bieți cuci, în inimile noastre. Mă uitam cum cad mestecenii, sub loviturile securilor, iar sunetul acela sec îmi provoca o lovitură în inimă. Dar îi doboram la pământ, că doar nu erau pădurile noastre... În jurul nostru, mărșăluia escorta santinelelor sovietice, grăbindu-se printre nămeți și legați de lesa unor câini lup. La deal trăgeam sub loviturile caraulelor însoțitoare, ca niște zmei aflați doar piele și os, iar la vale trebuia să alergăm dinaintea săniilor precum cerbii, ca nu cumva sa dea ditamai încărcătura peste noi.”

             Astfel de pasaje sunt suficiente ca să ne imaginăm ce a însemnat Siberia celui de Al doilea Război Mondial. Să ne imaginăm și să nu uităm!

            În ceea ce îl privește pe eroul veteran de război, Costea P. Duminică, a apucat să își vadă visul cu ochii, dar numai pentru o zi și o noapte.

            „Cum adică l-au făcut și general? L-au făcut, l-au făcut! Într-o seară a venit vestea de la domnul președinte al țării... apoi, în altă noapte, a murit. Parcă a așteptat doar să vină vestea asta și a și pus mâinile pe piept. N-a zăcut, domnule! Nu! Pur și simplu, așa, dintr-o dată.”

            Cum a fost lungul drum dinspre prizonieratul siberian spre casă, sau câtă durere a încăput în inima sublocotenentului care a luptat într-un război ce a furat milioane de vieți nevinovate, cum vedeau soldații, de acolo din tranșee, rostul războiului și multe altele le puteți descoperi în acest volum, dacă sunteți pregătiți să vedeți prin ochii unui general pentru o zi și o noapte, un adevăr pe care majoritatea l-ar ascunde sub preș.

            Tudor Cicu, este autorul a peste 25 de volume. A scris poezie, proză, critică literară, în toate celebrând viața, iubirea și bucuria de a trăi. A creat punți literare și umane și s-a aplecat cu bucurie și seriozitate asupra  textelor scrise fie de scriitori consacrați, fie de începători, scoțând la lumină liantul cel mai important, dintre autor și cititor, cel al emoției. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2009,  Filiala Dobrogea.

            Tudor Cicu spune într-un interviu „Eu cred în cei care, în scris, au cutezat să iasă către Ființă și să-i pătrundă în intimitate.”- și chiar face ceea ce spune, nu numai cutezând ci și reușind.

                                                                                 de Ildiko Șerban

 * cronica a apărut în revista ARCA/nr 4  din 2022 (pag 205-209)

                                                                                             

Sub lupa cronicarului

 

                 Cuvânt înainte,

  (sau: micuții condeieri sub lupa cronicarului)

 

      Am urmărit cu interes (ca președinte al juriului) aceste texte înscrise în Concursul literar „Nașterea Domnului – prilej de bucurie sfântă”, organizat de Parohia „Sfântul Mare Mucenic Mina”/Buzău, la ediția I-a, întrecere care pare a se fi petrecut pe tărâmul situat între realitatea vieții și fantezia ei, dar într-un spaţiu tangibil unui anumit segment existenţial, ori în asta constă măiestria micilor creatori: să pipăim cu simţurile noastre iluzia creată, să ne convingem de substanţa şi învelişul întâmplărilor, ca făcând parte şi din mister, dar şi din realitate. Şi poate ar fi de remarcat bogăţia luxuriantă a epicului, calitatea observaţiei, forţa de iradiaţie a cuvintelor împinse spre magia unor tradiții a poporului, acest Crăciun ce aduce mereu și mereu un prilej de bucurie și magie la noi. Iar dacă în ultima vreme se vorbește tot mai intens de prăbușirea lecturii în rândul cititorilor, ce mai poate să facă un copil care ne pune diniante o poveste despre cum a înțeles el sărbătorile de iarnă și Crăciunul, ori învierea Domnului? Să vorbească în șoaptă (că oricum nu e ascultat), să privească în gol la masa lui de scris (că oricum nu va fi băgat în seamă), ori să spună rugăciuni de trei ori pe zi pentru a-i da viață și speranțe, doar ea, povestea, ori poezia? Uite că (deși mai rar) aproape toți continuăm a crede că dacă Șeherezada a visat că va învinge moartea prin povestea ei, n-aș vedea de ce nu m-ar crede și pe mine, cititorii (care mai cred în magia poveștilor din copilărie), că scrisul e o continuă mărturisire, o spovedanie a sincerității noastre! Când i se adresează cititorului, ori își lasă să-i picure sufletul pe coala de scris, alta e dispozi­ția copilului față de temele existențiale (viața, iubirea, lumea înconjurătoare etc), ceea ce aduce textului liric o notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde de „gulerul hainei” și pe cititor. Cele spuse mai sus mă duce și pe mine, cu gândul, înapoi la anii aceia când asemeni celor din prezenta antologie, trăiam, în direct, Crăciunul. Încerc să-mi amintesc: „ <<păi, să fi avut cam cinci anişori, acolo. Priveam cu năsucul lipit de geam în afară, spre curtea casei, acolo unde mama vorbea ceva cu Lina, vecina noastră de dincolo de garduri. Zăpada era aproape cât gardul. Ninsese toată noaptea ce tocmai trecuse. Noi, copiii, ne culcaserăm devreme şi nu văzuserăm nimic. Se vedea că totul se petrecuse în lipsa noastră. Stăteam lipit cu nasul de geamul ferestrei și priveam afară. Mama stătea la gard, de vorbă cu vecina, despre ale lor. Nu prea înţelegeam eu, din cele ce-şi spuneau femeile. Între timp, a apărut pe poartă şi tata. Ducea pe umăr lopata cu care tăiase un şanţ prin zăpadă, pe mijlocul drumului. Cum a intrat tata în casă, după ce şi-a scuturat, mai întâi, opincile de zăpadă, în tindă, i-am sărit dinainte:

– Ai făcut pârtie, tată? (La şanţul tăiat pe mijlocul drumului, prin nămeţii de zăpadă, noi îi spuneam pârtie).

– Am făcut, copile… mă linişti tata.

– Până la bunicul?…

– Până la bunicul.

      Şi nu l-am mai întrebat nimic. Am fugit sub plapumă, unde mi-am ascuns năsucul pe care îl izbise frigul intrat de afară, odată cu tata, ori din cauza îngheţului strâns în zăpada de pe căciula lui miţoasă. Până la bunicul, pe vreme bună, făceam cam cinci minute. Stătea cu o uliţă mai încolo de casa noastră. Asta, pe vreme bună. Dar tata tăiase pârtie şi abia aşteptam să dau o fugă până la bunicul, să-l mai întreb încă o dată când vine Moşul, cu sania trasă de cai albi ca neaua, şi pe la noi. Bunicul era cel care le ştia pe toate. După cum ne povestea câte şi mai câte, se vede treaba, veştile despre Moşul ce trebuia să vină de Crăciun, nu-i erau, pesemne, străine. De obicei, de Crăciun, mama era cea care dădea cea dintâi vestea: „Gata, copii, hai de vă îmbrăcaţi bine şi să mergem la taica-moşu’ şi mă-ta mare”. Se făcuse aproape seară şi, de acum, simţeam eu că mama nu are să ne mai ducă la bunicul. Ce-o fi fost în capul meu, nu ştiu. Cert e că am luat atunci totul pe cont propriu și m-am furișat aproape gol-goluț pe ușă, în afară, cu gând să dau o fugă până la bunicul și să-l întreb dacă nu cumva Moșul a trecut pe acolo și n-a mai găsit și casa noastră.

      Spuneau ai mei că m-au găsit o oră mai târziu, în picioarele goale, cu izmenuţele trase peste o cămăşuţă de casă, căzut în zăpadă pe pârtia făcută de tata, cam pe la mijlocul drumului până la bunicul. Eram vânăt la faţă, dar încă în viaţă. Mi-au frecat, cu oţet şi ţuică, tot corpul, până mi-am revenit.

– Mă prostule…, mi-a zis tata, într-un târziu. De unde să ştie bunicu-tău când vine Moş Crăciun cu sania! Ce, au făcut ei armata împreună? Se cunosc ei de undeva? Să nu mai crezi tot ce spune bunicul tău… Zice şi el, nişte basme, colo…” >>

      Vedeți dumneavoastră? Uneori, în această lume de poveşti a copilăriei se întâmplă numai lucruri, fapte, întâmplări la „umbra cuvintelor” (sugestie venită de la Nichita Stănescu), iar cel care scrie împletește doar ghemul poveștii care ne/îl scoate pe cititor din labirint. Când scrii un poem (sau o poveste) e ca și cum ai citi o carte despre viața ta și te poți întreba dacă nu cumva povestitorul ți-a deschis perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața (pe de o parte), dar și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației (pe de altă parte). Noi știm că aceasta e fereastra la care dă târcoale acea haită de lupi (gândurile sale), care-i prăduiesc viața și dragostea, atât cât au mai rămas din ele.

      Demersul acesta liric din poeziile și povestirile ce pudrează din când în când melancolii vindecătoare, atunci când pune în ecuație emoțiile și sentimentele cu noi conexiuni ale cuvintelor, e unul de remonetizare a discursului, prin pendularea continuă între uimirile cotidiene şi căutările civice, cu scopul de a găsi noi uimiri, rostogolind cuvinte odată cu povestea de suflet. Și aici trebuie să o numim pe Alecu Maria Teodora cu schița „Acasă de Crăciun”, care face o incursiune benefică celor care n-au călătorit în toate zonele țării, povestind despre frumoasele noastre tradiții românești de Crăciun: din Banat, Ardeal, Maramureș, Oltenia, Dobrogea și până în nordul Bucovinei. Povestea ca de vis a Raissei Alessandriu din „Acasă de Crăciun” are farmecul ei tocmai prin neîncrederea copilului Andrei, în „moșul” care vine noaptea de Crăciun și dă buzna în casele oamenilor. Tot ce i se întâmplă în noaptea cu pricina i se pare a doua zi că a fost doar un vis, însă la trezire, urmele de ciocolată de pe mâiniile sale lăsate pe tocul ușii, îl pune în derută: „Oare chiar a fost un vis? Sau totul a fost adevărat? Oare moș Crăciun chiar există?” Uite o întrebare la care încă „nu știm” (sic!) a da și eu, un răspuns cert. Andronache Sabina Ștefania cu proza „Locul în care mă simt în siguranță” ne spune povestea unui copil care are nevoie de un miracol pentru a-i aduce bucuria frățiorului mai mic. Și se roagă „moșului” să-i aducă frățiorului, într-un sac, zăpada mult dorită. Cu „Acasă de Crăciun” și Androne Cristian Gabriel, elev în clasa VII-a, scrie povestea zguduitoare a unei copile născută fără picioare și care, în trauma ei, nu pare a fi încrezătoare în minunile „moșului”. Prietena ei, un sfetnic bun, o asigură, dar îi și dovedește că minunile se pot înfăptui cu ceva mai multă credință. Cojocaru Ioana,  o elevă de clasa IV-a, așterne pe hârtie povestea unui fulg, în povestirea „Un fulg”. Niște zgubilateci de copii pun la cale atragerea într-o cursă neplăcută, a „moșului”. Apariția imaginară, ca prin farmec, a „moșului”, apoi sfaturile bune date copiilor îi fac pe aceștia să-și schimbe apucăturile rele și faptele lor bune conving îngerii să le aducă pe pământ prima zăpadă cu fulgi adevărați de nea. Cristian Denisa-Elena din schița „Dorință de Crăciun” pune pe tapet povestea unei fete alungate de acasă de către părinții care credeau că luase calea unor apucături rele. În cele din urmă, prin efortul, iubirea și voința băiatului Marco, se va întoarce acasă și-și recuperează părinții. O poveste emoționantă. Iar Toloiu Popa Denisa, cu „Minunile Crăciunului”, își încheie astfel povestea educativă: „ Cu toate acestea, pot spune că minunile chiar există și că dacă ne rugăm lui Dumnezeu, El nu ne va părăsi niciodată și ne va ajuta atunci când vom avea necazuri.”

      Citindu-i pe acești copii n-ai cum să fii supărat pe iarna asta că, încă, nu a venit cu ninsoarea „moșului” aducător de daruri, sau că cineva ne-a tras zăvorul la cuvinte și ne-a lăsat singuri în casă. Noi știm că sufletul acestor copii poate sta la cârma unui convoi de gânduri îndreptat către tine cititorule, mimând într-un singur vers/ori frază o amintire, o speranță. Și dacă nu intrăm în povestea lor, atunci e de vină fereastra ta, cea care nu îți poate arăta și ție minunea imaginației lor. Copilul, cel care ne tot pune sufletul pe hârtie când își scrie povestea, e vocea de departe pe care am vrea să o auzim, uneori, bătând în poarta cetăţii zămislită de mintea lor. Și care este o cetate ferecată cu lacătul copilăriei. Posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale creierului unui copil să multiplice şi să deformeze realitatea. Visul nu le încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii, dar sunt semne că cel care scrie îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” viețuind în ființa sa. Și, firesc, îți pui întrebarea: suntem la limita dintre relatarea exactă a clipei şi lumea ficţională a închipuirilor? Ori mentalitatea fabuloasă a copilului acţionează cu alte elemente şi semne asupra cititorului său spre a-l determina să-şi pună şi el acele întrebări menite să redescopere lumea? Fiindcă în poveștile copiilor din această antologie, cele două planuri îmbinate frumos (real şi fabulos), dacă răscolesc în cititor un amestec de imagini privind desăvârşirea unui vis cu aspiraţii în iubire (pe de o parte) şi suava inocenţă (pe de altă parte), asta înseamnează că povestea și-a atins scopul. Iată o concurentă pe nume Dănilă Bianca, cu schița „Acasă de Crăciun”, schiță bine scrisă, inteligent construitră între vis și realitate, dar încrezător că dorința de a ajunge la familia sa de Crăciun se va realiza. La polul opus Dedu Amalia cu povestirea „Acasă de Crăciun”, departe de părinții ei plecați la muncă în străinătate, o fetiță pe nume Maria (rămasă acasă doar cu bunica ei) suferă de sindromul despărțirii și lipsa părinților din preajma ei. Bunica înțelege și, cu telefonul în mână, își somează proprii copii să vină acasă în România, de Crăciun, la nepoțică. Dincă Alexandra Elena, în povestirea „Crăciunul acasă”, face ca minunile să se înfăptuiască în noaptea de Crăciun. Nu ne vorbește despre un Crăciun al darurilor, cât de un Crăciun al deschiderii inimilor noastre și al dăruirii din suflet, daruri către alții. Cu aceeași emoție pot fi citite și povestirea „A răsărit soarele” de Duman Leonard Petruț, precum și poeziile: „De Crăciun” a lui Dumitrescu Ruxandra Maria și „De Crăciun... acasă” de Ghinea Iulia Maria. Ingenios scrisă e și povestirea „Singură acasă, în România” (de Dumitru Maria Alexia), care e povestea celor 15 frați crescuți de una dintre fetele rămase „uitate” de părinți, acasă, în noaptea de Crăciun. Iar povestirea „Acasă de Crăciun” (de Gheorghe Alexandra Anamaria), de un stil aparte, face o punte „între bucurie și lacrimi, între împăcare și regăsire, între lumină și gânduri reci” etc.  

      Să sperăm că stilul fiecăruia nu va mai putea fi confundat, atunci când cititorul va parcurge celelalte schițe și poezii alese de noi din creaţia de până acum a fiecărui autor: și amintim aici pe Lazăr Alexandra-Elena cu „Schimbarea destinului”, povestea unei fetițe orfane pe care Crăciunul o va găsi, împreună cu mama ei adoptivă, fericită. Apoi Mocanu Andreea Elena cu schița „Primul Crăciun departe de tine” are o povestire emoționantă cu un copil care primește miraculos o scrisoare de la bunica lui plecată la stele. Frumos scrisă și educativă și această povestire. Moldovanu Maria Alexandra cu poezia „Al nostru brăduț”, așterne imagini superbe în versuri cu muzicalitate și un tâlc al poveștii. Molnar Sasha scrie elegant schița „Drumul către casă” și dovedește har și talent în narare. Are duioșia și bucuria scrisului. Iar Nan Andreea Bianca cu povestirea amplă „Călătoria unei adolescente în Laponia”, recurge la un vicleșug (visul Rebecăi) pentru a da un semnal copiilor răsfățați, rebeli și neascultători față de  părinți, că trebuie să schimbe ceva în viața lor, iar sărbătoarea nașterii Domnului, pentru creștini, e tocmai un asemenea prilej.

      Prizonieri ai cuvântului „rostit” în scris, fiecare din aceştia au intrat în Cetatea Cuvintelor, fluturând şi arborând deasupra capetelor, „armurile” poleite ori ştirbite ale sufletelor lor ca pe un stindard al unui cântec de biruinţă. Enumerăm câteva nume participante la concurs, care ne-au mai atras atenția: Rădulescu Alexandru Ionuț, Stuparu Adelina-Elena, Șolcă Miruna, Zotolea Bianca Cristina,  Tudor Andrei Mario ș.a.

      Am arătat până aici că există, totuşi, un optimism în ceea ce scriu micuții noștri condeieri. Semn că poveştile vor înflori din nou, chiar dacă mai puţin cu happy end, ori cu feţi frumoşi întorși acasă pentru a vedea ce au ascuns ai lui în cuferele la care au trântit, lacăte grele, ursitoarele la nașterea fiecăruia. Iubirea poate va mai salva ceva, gata să trimită planeta în tărâmuri necunoscute, de ne și mirăm că în urma noastră, chiar când școala nu mai insistă pe lecturi puternice ale marilor clasici, copacii rămaşi în picioare își murmură, încă, acel cântec al lor. Un cântec auzit doar de cei cu lecturi „la lumânare” (știți voi la ce fac aluzie!) și  iviți prin farmec ca din ghiocul bătrânei țigănci. Şi spun asta pentru că (după o sugestie borgesiană), poezia/și proza nu e mai puţin misterioasă decât nuştiu ce legi care leagă şi ţine Universul intact şi nedefrişabil.

 

                                                                    Tudor Cicu

                                                    (membru USR Filiala Dobrogea)

                          

pândă în zori

 

pândă în zori

 

într-un singur trup m-aș zidi eu cu tine

într-un singur trup să fi tot tremurat;

s-ar despica munții și n-ar fi puține

gândurile roi, ce de-un vis m-au legat.

 

am fost visător și-mi cădeai printre astre,

de mult ce-mi doream doar o vorbă s-arunci -

aș striga-n cele zări: „nu știți ce albastre,

vor fi nopțile, lângă tine, atunci!”

 

scris e și în cărți, tu îmi zici c-așa-i viața

nu suntem destul și nici poate convinși,

că iubirea doar, stând la pândă ca hoața

tiptil pe-amândoi, ne vrea-‘n lațu-i cuprinși.

Un călător prin anotimpul „cercului”

 

Călător prin anotimpul „cercului”

                                                     Motto: „plăci de apă

                                                        mă cheamă să alunec

                                                        să văd

                                                        Cercul...”

                                          (Ion Nichita Rusu: „despre cerc sau bijuteria apei”)

 

 

      Un anumit cronicar îmi atrăgea atenția la acest moment critic în care se află poezia la ora actuală, observând că publicul tânăr în marea lui majoritate pare a nu înțelege, nici nu prea gustă, poezia, ori nici nu se arată interesat/capabil (?) să facă distincția dintre o lirică subtilă și novatoare, și o însăilare oarecare, lipsită de sens, a unor fraze poetice. Noi însă, mai mereu căutăm să atragem atenția cititorului asupra câte unui poet ce aprinde, când și când, fitilul unor căutări obsedante pentru a găsi răspunsurile de care avem nevoie. E și cazul acestui poet care ne-a ajuns sub lentila „desferecatului” de sensuri, pe nume Ion Nichita Rusu, care în placheta sa de debut (având poeme strânse în sertar de-a lungul vieții), cultivă îndeosebi o poezie de notație (poezie ce semnala acel declin al metaforei la poeții vremii), poetul neavând de comunicat idei, efuziuni sufletești ale căutărilor de zile și nopți în șir, ci stări și emanații ale gândului ce întrezăresc o atmosferă de senzații și rememorări de senzații regăsite intacte în memorie. Tehnica sa e în genere enumerativă, restul imaginilor creionate succint, doar ca efect al prezenței lucrurilor transmise și cititorului, și chiar căutând substanța unei lumi atât de misterioase în fuziunea sufletului atât de neputincios cu taina unui univers infinit. Versurile din această plachetă refac această legătură între realul brut și imaginația ficțională. Gata oricând să se zidească în gândul său, poetul dă cuvintelor acea putere de surprindere a concretelor semnificative pentru o ambianță de viață aflată într-un anumit portativ al cotidianului, de unde și putem ghici mereu câte o licărire semnificativă de lumină transfiguratoare în poemele sale. 

      Casa poetului, din titlul unui text,  e casa unde „voi pluti adânc” spre inima lucrurilor, altfel pare că ridicase spre cer doar o scânteie din acea ardere: „vei privi cu ochii mari/cum negrul greu și gol/mă mistuie .../și voi pluti adânc –/scăldat de așchii mari de gheață/și voi veni plutind –/înfășurat de surde aurore/în creștet ... (Casa). Sau: „dacă luna e pe cer/totul e bine ...” – cum spune undeva. Miza acestei poezii e, cum se vede, puterea de impact a concretului surprins pe viu, riscând « prozaizarea » şi un mic artificiu de diminuare a lirismului. Prea tăcută pentru lumea asta, poezia e cam tot ce are prin buzunare poetul: „am frunzele verzi/și bolta albastră/am apa cea mare/și pești ce moale înoată/am oare?/al meu e Soarele negru ...” (am) Dar, ca un strigăt de revoltă (vei poemul Aud), poetul acesta e la un prag de a scrie poemul inovator al momentului și poate că încă nu a sosit momentul acela: „...am căutat afară/și era înăuntru.../voi schimba ordinea în Cosmos!/și ce?!/voi crea o nouă mutație/în infinita curgere a timpului!...” (Omagiu lui Heraclit). Poezia de notaţie practicată şi până acum îşi alege ca jaloane obiectivele printre datele unei lumi a timbrului violent generalizat, apelând adesea pur şi simplu la o comunicare de ştire, care transmite doar bucuria simțurilor în ambianţa cea mai tentantă, doar prin rolul pe care îl atribuie sugestiei. Esteticul cedează, aici, expresiviăţii evenimentului real, concret, într-un limbaj mai mult epic decât liric, iar poezia îmbracă ușor aura unor micropoeme moralizatoare ce încorporează reflecții care-i deschid calea spre adevăruri înrudite cu maxima, cugetarea sau vorba cu tâlc. În acea așteptare fără capăt, unde s-ar ascunde sufletul, gândul în transfigurare încetează să mai existe: „rotit în sine/gând gradat în coloană și spirale/îndemn rămas în văgăună de greier/pe deal cu cruce/salt aprins de nebun/pe ulița cu praf/mână căruța/în segment de umbră și lumină/păzesc Taina ...” (taina,). În viziunea acestui poet emoția jocului barbian pare desprinsă din jocul ielelor (de care am auzit în copilărie), ca o meduză lipicioasă în acest nou joc ludic interpus în cuvintele poemului: „ceața sta albă/agățată de câmp/jar mare/adun doi nori negri/fus încurcă lână și somn/brazi mari, singuri/furcă cu lână verde/gândaci negri în gând/fluturii puteau șopti hotărârea ...” (poem,). Nu știu la ce să mă aștept din partea lui, însă câteva picături de judecăți estetice îți asigură libertatea și deschiderea spre metafizica lirico-dubitativă și aparent interpretată în variantă retorică:  „când găurile negre vor trece în gri, galben și/roșu/vântul va lua ființă/mirarea va izbucni în nimb/creând Canonul templelor ...” (Epopee).  Tot în acest sens vezi și poemul Hotar. Așadar poemul se prezintă, ca atare, sub forma unui inventar sui generis, cu nume de o sonoritate aproape misterioasă, figurând secvențe de poezie concretă, vorbindu-ne despre ființă, existență, gând, iluzie, vise; succint enunțate ca într-un colaj expresiv de elemente disparate, chemate să compună acea unitate afectivă de profunzime. Până și cartea expusă în piața publică (dintr-un poem) își așteaptă clipa ce o va întemnița: uitării?/condamnării?/sau o grămadă de visători ce încă mai rătăcesc prin lanul cu poezii?: „agora –/marmura rece, rece;/nimeni, nimeni;/doar vântul .../jos, în mijloc/o carte deschisă/vântul răsfoiește cartea” (cartea,). Cititorul va resimți răsfățul vizual al toamnei mutate cu viză de flotant în odaia unui pictor-poet: „e toamnă/lumina coboară în frunze/stă acolo ascunsă/iarba nu mai mustește de greieri/vântul lucește în pai/zarea adoarme în ceață...” (toamnă). Tehnica mai pare înrudită cu acea formulare critică pe care și noi o numim „verbalizarea existenței”, întrucât poezia aceasta activează doar informația depozitată funcție de subiect, de experiența sa poetică și cultura acumulată. Doar așa începem să înțelegem: venise la el neguțătorul de vise, iar poetul, cu sufletul înfășurat în ele, a privit doar cum poezia i-a scăpat și s-a pierdut în acei ani tineri, cândva, ca un balon de săpun: „te-am căutat/cu răsuflarea tăiată/peste câmpuri/încremenite de ger/printre troiene și haite de lupi/te-am căutat/să-ți simt căldura/pletele să-ți desfac –/cad ostenit/în zăpada moale –/și sub pleoape/cobor cald în ape/pești mici roșii mă sărută/cred că am ajuns ...” (Vis,). Fiindcă dincolo de semnul mirării stătea întrebarea pândind ca o anacondă uriașă tot ce ar fi însemnat, pentru mai târziu, poet/umbră/uitare: „dincolo de mine/începe vântul/frige frig/dincolo de mine/e negrul cel mai/de dincolo ...”, întrucât „cândva”, toate vor fi la fel...

      O anumită întrebare va aluneca, pesemne, și pe buzele cititorului nostru, veșnic căutător de emoție în poezia vremii: s-o fi rugat clipei/cerului/vântului... acest poet? Adică, pentru a-i da o clipă, un minut, un ceas să-i fie timp și a-i ușura povara unei arderi care să lămurească trecerea lui în poezie. Înțelegând doar așa că, Ion Nichita Rusu, îi va lăsa și lui, întredeschisă, poarta spre o zare ce luminează încă.