în gara pustie

 

în gara pustie

 

am vrut să-ți scriu acest poem

sub clopotnița unei biserici topite de scriitor în cartea sa

că Dumnezeu, aici

nu uită niciodată pe nimeni.

(fără cuvinte mărețe!) te aud.

am întrebat: „De ce nu-mi spui și altceva?

uite, plecăm cu ultimul tren

oricare altă dragoste

în urmă, 

ar arde ca o torță luminând depărtările”

și mă întreb: „Ce se va naște după noi...

această inimă care arde să-ți arate calea

ce e?”

înaintez pe tărâmuri înnoite mereu

în sentimente care se vor sfârși cândva.

în fața durerii

ca în oglinda acestui lac dornic de așteptări

norii cerului, oricât de jos mă ademenesc

orgolioși ca o grație dintr-un tablou

cu copaci care și-au lepădat frunzele

au propriile păreri despre fericirea acestui poem

scris în doi.

tu spui ceva

în fapt,

nu e măsura decât a cuvintelor

rostogolite ca niște bile

în gara pustie.

Poeme pe DN1 - (cu poeta Angi Melania Cristea)

 

Trăiri epice într-un puzzle de emoții

                                                   

      Poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care ne-au așteptat o viață la capătul lor. Uneori prea târziu, alteori oscilând între aventura lirică ce include adevărurile vieții și descoperirile acestui exces al aventurii spirituale cu revelațiile ei, ne vom mișca continuu, odată cu poetul (prins în jocul ascuns al gândirii), între cele două fațete ale lumii interioare și exterioare dintr-un spațiu poetic dominant imagistic, reflexiv, ori discursiv. Alții ne vor aștepta la capătul călătoriei noastre pentru a afla, în planul scăpat de conștient și trecut în libertatea unei călătorii lirice, în proiecții onirice, ca toate cele găsite într-un poem să și dea posibilitatea de a începe o nouă viață. Facem această călătorie (capabilă să teleporteze și cititorul, în „lumea cu odiseea ei plană”) cu poeta Angi Melania Cristea și recentul ei volum de poezie Poeme pe DN1 (apărut la ed. Neuma, 2021), în spațiul extins al unor trăiri epice într-un puzzle de emoții, pentru a ne explica (structurat în secvențe) extensiile misterioase ale numerelor, agățându-ne de un fir nodal locuit de un ochi suprarealist și abstract, ce ne va deschide și poarta unor trăiri halucinante, or a unor senzații ce stau sub semnul generos al poeziei și care i s-au fixat nepieritor în memorie. Drumul acesta, care „se bifurcă în poezie și un fel de a fi neimaginat/cum poți picta cuvintele ce îmi ies din piept/tablou de Gustav Klimt”, are taina rostirii și modul de a atinge veșnicia din absolut, dar e și punctul de pornire al avalanșei lirice dintr-o poezie nouă în raport cu cea încifrată: „de o mie de ori te-am scos din inima mea/exact atât cât toate stelele să ardă neîntrerupt/precum ard cuvintele cu trupul haihui/din zilele de odinioară/când cântai la patru mâini iar eu te înălțam dincolo/de sensul vieții” (Stop! Poezie!). Și ne întrebăm: care să fie punctul final al unui drum cu două capete parcurs sub povara unui anotimp apăsător, cum e al „poeziei în starea de pandemie”? Dar „liniștea în care îți trimit virtual tensiuni”, nu are și ea acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului? Acest drum, ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice, arată el direcția poetică, ori o radiografiere a poeziei în libertate (un concept estetic, la urma urmei)? Sau plăcerea de a roti „orice univers ca pe o marionetă” rezultă din înaintarea către o țintă? Această radiografiere a trăirilor ei interioare (din irealitatea imediată), îi este livrată mai apoi cititorului, în tablouri abstracte ale unui discurs liric, alcătuind profilul celui prins captiv în vertijul vieții; când văzut în oglinda firească, când tulburat de pânza halucinantă a unor „ferestre cu păsări în grafitti”: „non-rutina și portretul tău dat pe zoom/cele o mie de albume cu femei în sepia/sunt de acum nestarea în care scriu poeme/despre/pești și alte vietăți/poate tu care mă iubeai dintr-o mie de moduri posibile/ești aici pentru 3 vieți cu toată forța vulcanilor/ce erup/tu pe DN1 într-o cursă nebunească” (88 de secunde).

       Avem aici și tabloul complet al imaginației poetei; pe de o parte, unul care acceptă secvențe halucinante, dar unindu-se cu perspectiva reală a unui „ferestre” prin care privim viața, cât și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației; și pe de altă parte, din dorința de a fragmenta firul epic, avem haloul radiografiei poetice dintre reprezentarea suprarealistă a tabloului abstract şi actul gândirii. E ca și cum te-ai juca voit între imaginar și real „ascunși de freamătul vieții ca niște poeți în delir”, pentru a descoperi o lume posibilă în afara timpului prezent, surprinși de niște emoții articulate care țin de un anumit nivel de sinceritate: „A venit vremea să purtăm măști de serie/să îmbrățișăm aerul decupat din care am extras emoții taciturne/.../puneți masca și mănușile de acum încolo/@războaiele se vor scrie între noi” (Love Potion). Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește biografic, tabloul acestui autoportret încadrat în singurătate este confruntat cu misterul și capacitatea acestuia de a întrupa un spirit aflat într-o strânsoare a destinului: „aici în sud cerul se rupe sub ploi/tu desenezi sufletul ud al orașului colțurile obtuze ale caselor/și parcă dintre toate linia de contur/strălucește/.../ și nicio stare nu poate fi ca atunci/nu poți opri ploile care adâncesc albia/unui râu imaginar/și îți transformă iubirile în metarealități” (Astenie). E aici un fel de auto-proiecție ca în „Autopoem”: (ți-am spus că scriu un nou volum și/în timpul vieții tale/voi deveni un flamingo roz sau scara autorulantă/cu care urci și cobori de mii de ori/atât de mult încât obosești și nu mă mai recunoști), dar și posibilitatea unei paralele între concepţia platoniciană a sufletului automişcător şi interpretarea aristotelică a mişcării (sufletului) ca mişcare către sine.

        Dar toate acestea, în poezia suprarealistă generatoare de iscodiri lirice ale poetei Angi Melania Cristea, nu sunt decât reflectări dematerializate ale unor realități puse în ecuația generală a emoției și sentimentului, cu noi conexiuni între puterea magică a gândului „dezghiocat” de cuvânt. Intuind prin cuvânt anumite mecanisme psiho-mentale în construcția poemelor, poeta dă și cititorului privilegiul de a se bucura și de a interpreta, în felul său, mesajul poetic. Dar cum și cititorul are tendința de a detecta elemente stranii dintr-o realitate mereu în căutare de insolit, întotdeauna cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a descoperi frumusețea gândului care a încercat-o pe poetă și stă la fereastra poemului, pândind în text, până când apare cu gândurile ei de foarte departe, în vastitatea spațială a poeziei înscrisă pe coordonate derutante  pe harta acestor promisiuni „cu tot suflul/și toate insta story să fie”. Astfel, întâlnim dragostea aceea aiuritoare în călătoria noastră („și tocmai când mă sărutai profund/apa se transforma într-o zăpadă nesfârșită/peste acoperișul lumii”); sau extazul în fața senzațiilor tari („emoțiile acelea care cresc trandafiri/și se odihnesc în lanul de grâu la amiază”); apoi starea metafizică a unui timp scurs între lumile paralele ale iubirii și urii („numai eu feliez timpii și probez ore să văd/în câte veacuri încape/sufletul meu”); dar și revolta captivității impuse („vin zvonuri despre distanțarea socială/și simt tristețea cum se cuibărește la mine între omoplați/asemenea unei împușcături fatale”); urmând a da contur așteptării în singurătate („nimic nu va dura mai mult decât timpul care știe să se reinventeze/decât ordinea celor 144 de zile în care/vor cădea atâtea ploi/câte îmbrățișări s-au pierdut între noi”)

      Poezia sa are tangenţe cu pictura şi tabloul suprarealist al filmului gândit de Hitchcock. Mesajele cifrate şi recepţionate ca de „pe planeta micului Prinț”, ne dau senzaţia acelui gând prins prizonier într-un labirint tare încâlcit. Iar când „drumul se bifurcă în poezie”, o găsim răscolind printre amintiri, prin acest labirint al vieții, pentru a se salva din acest puzzle de emoții „cu infinite love”.

  Tudor Cicu    

e timpul

 

e timpul

 

azi, îi spun: e timpul să îngrop tristețea

și pe vechea rană să presar doar flori;

iar când o să sune din corn bătrânețea,

să nu sar în zbucium, în ai zilei zori.

 

cât de bună-i lumea ce cu saț culege

dintre-atâtea versuri mult doritul vis.

că mă mint acuma, oare se-nțelege,

de-al ei dor în viscol, pururi de-mi e scris?

 

așteptând minunea, vrând a se petrece

n-am avut ce face, azi adânc mă plec;

să n-aduc ofense gândului ce trece

i-am spus: până mâine, toate astea trec.

 

până când așterne, ierni: zăpezi și zloată

inimii năvală, ca boabele-n spic,

visător sub lună, cum și-n basm se-arată...

și stă scris în soartă, n-o să-i cer nimic.

                               Tudor Cicu

 

                                       

Cartea de poezie (macedoneanca din Craiova)

 

  Căutări, oscilaţii, uimiri... noi drumuri

        Pe Constantina Dumitrescu, „spirit creator, materializat și la nivelul inventicii, născută în luna mai a anului 1953 în Podari - Craiova într-o familie de etnici macedoneni” - cum ne-a fost prezentată într-un CV, înaintat odată cu placheta de versuri intitulată „Lacrima vieții” (apărută la ed. Aius-2018) -, o recomandă cititorului de la noi, poeta Angi Melania Cristea care, în cuvântul înainte ce prefațează cartea de versuri, spune următoarele: „Poezia doamnei Constantina Dumitrescu se deschide precum o crisalidă, revelând o încărcătură spirituală puternică racordată la energiile misterioase ale Terrei”.  Debutul cu volum în poezie și-l face prin 2008, mai apoi după o culegere te texte și melodii îî apar și cărțile pentru copii care conțin atât povești cât și poezii. Titlul volumului din 2018, Lacrima vieții, este sinteza poeticii sale în secvențiale rostiri populare și rostuiri în vers modern contrastante, ce se derulează într-o notă optimistă a unui eu liric „decepționat de preponderența întunericului, maladiei, suferinței asupra binelui, luminii, fericirii” (n.n. - redăm din prefața la carte). A-ți explora eul liric din perspective opuse vieții, e o alegere fericită, în sensul că astfel de oscilații lirice pe sinusoida vieții îți pot căli armele luptei cu poezia. Dar din realitatea concretă la visul aspirant, distanțele acelei lumini izbăvitoare sufletului nu sunt doar spirituale, ci și fizice: „Cu pieptul plin de iubire și durere/Aștept răsăritul lacrimilor divine/Să coboare-n felinarul albastru/Precum stau eu în floarea de mac/Punând oceanul planetei la țintă,/În suflet și gând” (Floarea de mac). „Bat clopotele în noapte/Vestind venirea” (spune undeva), dar „ce dirijează” acele clopote în noapte „anunțând venirea”, ca emoție lirică nu m-a convins. Dacă în poemul „Aș vrea” exista o idee cât de cât poetică a zborului „peste poienile cerurilor”, condus de „sufletul-pereche”, autoarea nu pare să ne dea cheia de lectură a „necunoscutului infinit” descifrat în momente și stări poetice a unui eu liric „așezat pe-o dungă de vis” (cum spune în Timpul). În labirintul acestor trăiri și stări poetice, poeta se expune în notații de natură descriptivistă. Ne-am fi așteptat ca împlinirile unor momente trăite, venite uneori din gesturi simple să producă un oarecre impact emoțional, dar acesta nu vine, deși în poezia „Crez” iubirea divină se concretizează într-un sincer mod de viață: „Cred în tine suflete/Cu care vorbesc mereu!”. Rostirea aproape psalmică din aceste poezii ne poartă prin labirintul amînărilor de tot felul spre un liman poetic cât de cât călăuzitor, însă toate aceste încercări spirituale sunt doar ipostaze: unele insolite, altele amintind de poezia naivă, dar ca și aceea, orice poezie, înainte de toate, este emoție, ori, aici, emoția este ascunsă în trimiteri spre ermetism, prin așa-zisa tehnică a paradoxului, foarte frecventă actual, mai ales la „poeții” ce s-au învățat să scrie versuri fără a simți revelația clipei de dincolo de orice precaritate a vieții, ele răsunând ca în fraza eminesciană a stihuitorilor de rând, adică a gol și absență.  

      O poezie cum e aceasta, gândită pe metoda deconstructivism-ului, sub forma unor notații textuale, ne-ar putea conduce spre un mod de cunoaștere (ca privilegiu al simțurilor) ce ar trebui să ne ghideze, intuitiv, către un liman al sensibilității poetice, doar că deconstrucția și fragmentarea rostirii în vers nu transpune (aici) o emoție puternică ca cea a apariției luminii create de Ziditorul lumii în ziua dintâi. Teme precum viața, destinul, singurătatea, tristeţea, misterul clipei trăite, speranţa, visul, iubirea, dorul, aplecarea spre povestea mitică, durerea, timpul, sufletul etc: sunt umbre care-i vor aşterne poteci de străbătut dinspre „gândul slobod” ce aleargă „ȋncărcat de cuvinte” spre poezia care induc și cititorului drumul spre acele cuvinte cheie (cer, lumină, destin, suflet, lună, stele, soarele, ploaia, noaptea, muntele, câmpia, marea, Dumnezeu, îngeri, etc), probabil pentru a sugera starea halucinatorie trăită de un eu cu un suflet bântuit ce-și caută destinul între pământ și cer. Dar multe dintre ele induc către un derizoriu generat de asocierea cuvintelor puse în vers, punctând doar admirația poetei în fața perfecțiunii naturii. Asemănând iluziile cu oglinzile din vis și univers: „Oglinzi solare,/Oglinzi stelare/Care reflectă floarea eternității/În lumea aceasta terestră”, ne-am fi așteptat să o vedem adunând în oglinzi taine, ori stând ascunsă în ele pe drumul întins firului vieții. Căci spune Apostolul Pavel: „Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos (pe ghicite n.n.); dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu”. Numai că drumurile ei ȋn mai toate poemele se ȋntretaie cu aceleași căutări, oscilaţii și uimiri, amintindu-ne că viața e un vis în care nu poți greși.

       Citind astfel de notații/gânduri ai putea crede că poezia Constantinei Dumitrescu, ca joc şi artificii, ne aminteşte de barocul cu substrat oniric al poeţilor nocturni: reci-glaciali-și de nedescifrat tocmai prin simplitate și paradox. Iată o mostră din acest turbion retoric care se zăreşte ici-colo: „sufletul moare odată cu sufletul”... „Dansează sănzienele în ritm de zori/Legate de o petală de garoafă/Prinsă la urechea unui fecior/Care aleargă să prindă o sânziană”... „stropind timpul”... „Noaptea picură cu lacrimi/Și cu întunericul orbitor”... „Cântă stelele și latră câinii/Așteptând culoarea destinului”... „Mirosul timpului/Mă dezmiardă”... „Ce se aseamănă cu o iluzie/Care visează oglinzi”... etc. Aflată ȋn această ipostază, autoarea gândeşte şi forţează matricea imaginii obişnuite, dar ştie să răsucească la timp cheia misteriosului anotimp ideatic în care aruncă (la întâmplare?) sămânţa sunetului din cuvânt, pentru a culege roadele unei apropieri de frumusețea gândului creionat.

       Acestei plachete de versuri i-aș putea reproșa unele redundanțe și o arie tematică restrânsă la teme arhicunoscute, unele versuri care pot fi înlăturate la o nouă privire pe text, întrucât par a fi scrise din grabă, cât și un plus de retorică. Pentru Constantina Dumitrescu poezia este (totuși, în ciuda acestor inadvertențe) tărâmul ei de vis unde se retrage pentru a-și descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare cu morile de vânt ale unei lumi invocate în vers, până la granițele de trecere de la poezia naivă populară la cea modernă și acceptare a unui destin de muritor. 

              Tudor Cicu

O carte venită de la malul mării...

 

Vise amânate și tablouri abstracte

      Risipitor cu darurile sale poetul e un vizionar, dar pentru cel care îi citește poezia cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a-i descoperi frumusețea gândului. Însă ceea ce-i apropie aproape pe toţi, în accepţiunea noastră, iată ce credem noi că ar putea figura în aria de interes a cronicarului: atmosfera, misterul, căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut. Într-un anume fel, lumea fiecărui poet fiind o lume a simțurilor personale, cred că prin gânduri simțurile noastre se deschid spre taine. Altfel spus, „ezitând între taină şi nimic…” (Cioran), o viaţă de căutări sunt tresăririle poetului/poetei sau scriitorului nostru, convins și el că oscilează între două lumi paralele din care fragmentar tot cară, cară câte ceva. Și asta pentru a ne lămuri, ori pentru a estompa taina, ca până la urmă tâlcul acestor clişee de viaţă să producă şi puţină confuzie în mintea cititorului rămas mult în urma imaginaţiei autorului. Cu recentul volum de versuri Poezie în mintea goală – volum bilingv (româno-catalană) apărut la ed. Ex Ponto, 2021) -, poeta din Dobrogea, Ottilia Ardeleanu, începe să-și desfășoare sub povara unui anotimp apăsător, cum e al toamnei, acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului („sufletul tău cu ferestre”/„sufletul pierdut”), risipind fericit și unele frustări sentimentale pe scara unor rațiuni tăgăduite ale neliniștii sale. Această radiografiere a trăirilor ei interioare (dintr-o realitate aparentă), îi este livrată apoi cititorului în tablouri abstracte ale unui discurs liric, alcătuind profilul unei lumi când văzute în oglinda firească, când tulburate de pânza halucinantă a unor perdele de ceață revărsate peste oglinda vreunui lac. Volumul se deschide cu un poem al cărui titlu (ca în cazul tablourilor abstracte) este Act de identitate, poem ce are ca prim vers o constatare: „am uitat unde mi-am lăsat sufletul”. Observăm pe de o parte paralela dintre suflet ca act prim şi diferenţa dintre reprezentarea suprarealistă a tabloului abstract şi actul gândirii: „bate cineva în poartă/Dumnezeu dregându-și vocea/ia uite ce am găsit/îngăduitor/ai grijă să nu-l mai pierzi vreodată”. E aici un fel de auto-proiecție (cum vedem în picturile icoanelor pe sticlă), dar și posibilitatea unei paralele între concepţia platoniciană a sufletului automişcător şi interpretarea aristotelică a mişcării (sufletului) ca mişcare către sine, numai că, dintr-o mare reflexie asupra sa însăși și în fața zidului de apărare al sufletului, poeta Ottilia Ardeleanu, luptând împotriva surprizelor vieții și ale existenței, rupe din viață atât cât e necesar ca să acopere niște răni mai vechi în căutarea unor vise amânate: „la caii sălbatici până și copacii își răsucesc visele spre cer/privind cum aceștia singuri mână o fericire despre care/mulți nu află niciodată” (paradisul cailor liberi). Contrariind sentimentalismul atât de acceptat în poezie, dar mereu poziționată „de a fi înlăuntrul fenomenelor” (cum spunea Nichita), poeta Ottilia Ardeleanu („cea cu multe cuvinte fugite de-acasă”), are o abordare novatoare asupra unei poetici cu valențe estetice inedite și a descoperi „frumuseți noi” în acest filon autobiografic: „cineva bine ascuns în mine/se împotrivește fiecărui verb cu care doresc/să scriu despre debandada simțurilor” (parfum). Numai că lumea simțurilor cu care poeta comunică vizionar nu și-a epuizat toate darurile, are mereu de ascuns câte ceva, de aici și nevoia de a se exprima prin intermediul unor tablouri suprarealiste ca rezultantă a unor trăiri interioare, ori chiar inspirate de realități cunoscute pe cale senzorială.

      Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește biografic, tabloul acestui autoportret este confruntat cu misterul și capacitatea acestuia de a întrupa un spirit aflat într-o strânsoarea destinului: „în camera asta tristă/amintirea ta umblă cu păianjenii/.../strânsoarea destinului nu slăbește/scap amintirile/vântul singurătății descuie poarta” (zile de demult). Dar toate acestea nu sunt decât reflectări dematerializate ale unor realități puse în ecuația generală a emoției și sentimentului, cu noi conexiuni între puterea magică a gândului „dezghiocat” de cuvânt. Intuind prin cuvânt anumite mecanisme psiho-mentale în construcția poemelor, poeta dă și cititorului privilegiul de a se bucura și de a interpreta, în felul său, mesajul poetic. Fire risipitoare și vizionară cu darurile sale, ea este în același timp și poeta unor stări puternic metaforizate: „soarele n-a mai ieșit la tăiat de copaci”; „noaptea sfârâie de greieri”; să faci cuib păsării care hrănește cerul”; „grâul despică pământul”; „furtuna se dă jos pe funii acrobatic”; „un ochean cerul înserării”; „călare pe o iluzie cât calul troian”; „un pescăruș trage dimineața de sfoară”; etc. Însă arta picturală (aici, cu ajutorul cuvintelor: „cuvintele au ceva... dor”), face simbioza dintre trăire și fantezie în aceste tablouri „pestriț” zugrăvite, ori în „reflexii neîndurătoare de galben-pai/cu gri-șobolan animat de-un violet obraznic”: „nici nu gândești când se arată luna în spate cu un diavol/sperie singurătatea rupe o coardă/la repezeală cântecul sălbatic sfârșește/între stabilopozi” (violonistul diavolului). Cum poezia „nu este cultul obsesiilor”, în poemele prin care întrezărim unele tușe ale unui autoportret cât de cât fugar, cititorul are tendința de a detecta elemente stranii dintr-o realitate mereu în căutare de insolit: 1) pentru a afla misterul din „tăcerea lucrurilor” ce ne înconjoară: „tăcerea a făcut păianjeni/e ceva nefiresc în țesătura lor/o migală pe care nu o înțeleg/deschid o carte/foile tac/în durerea întoarcerii lor/un moment de dragoste foșnește infantil”. 2) pentru anotimpul toamna „care bate la ușă pentru o gură de poezie, întrucât „cuvintele au ceva de foșnesc”: „gârbovit octombrie/târăște indispus frunze lângă borduri/și le arată cu degetul/de parcă e vina lor că au despuiat copacii”. 3) pentru a zugrăvi marea „în cântecul mateloților-valuri” aflați „de partea zăvorâtă a orizontului”.

      Poemele din acest volum bilingv sunt scrise în aceeași notă profundă a meditației filozofice care impune nenumărate auto-proiecții la existență, cu obsesii pe care singurătatea le pudrează din când în când „în grațiile nedezmințite ale acestei tentante vrăjitoare”, în fapt „o poezie în mintea goală”, gata de a se evapora ca o nălucă, nu înainte de a umbla „ca o deșucheată pe la ferestrele cititorului”. Cum poezia „înseamnă mai mult decât bunătatea însăși”, poet-cititor-cronicar (împreună), suntem prinși cu ființa gânditoare la o lume apropiată de cea imaginată de poeta dobrogeană, poate chiar aceea care deține controlul spiritual și izbăvirea noastră, cât și singura ieșire binecuvântată din acest labirint al vieții.

 

                                                                    

                                                                              Tudor Cicu

„Cerberul din clepsidră” - de Carmen Tania Grigore

 

Irizări secvențiale la o variantă de iubire

 

    Dintr-o mare reflexie asupra sa însăși (și în fața zidului de apărare al sufletului), conștiința poetei Carmen Tania Grigore, luptând împotriva surprizelor vieții și ale existenței, în volumul de versuri „Cerberul din clepsidră” - apărut la ed. Neuma/ 2019, începe să-și desfășoare versul, „în cântec de taină/de așteptare”, risipind fericit și unele frustări sentimentale pe scara unor rațiuni tăgăduite ale neliniștii sale. Dar oare viața, câștigând în imagine, adâncimi și iluzii, n-a conspirat și ea la imaginea unei poete care deține cheia poemului condamnat în irizări secvențiale la o variantă de iubire în singurătate? „Virtutea acestor poeme este felul neașteptat de a emite reflexii care pot contraria”- spune Horia Gârbea. Poate numai atunci, contrariind sentimentalismul atât de acceptat în poezie, trăind până la contopire o sfâșietoare poveste de dragoste, începi să știi ce e viața și să-i înțelegi destinul alunecând pe calea unei posibile condamnări. Dar, dacă această variantă de iubire (într-o lume modelată de universul care i-a eliberat sufletul), ar fi un moment final în „zațul zilei” care „lasă loc/de interpretări”? Constanta volumului de poezie (în fapt o antologie de autor cu texte selectate din alte cinci volume anterioare), este dată de dorința de căutare a unor asumate rezerve de veșnicie ale vieții. Vorbim de cele care nasc gânduri și teama de gânduri: mai apoi frustări, neîmpliniri sentimentale, așteptări amânate, dar toate, doar armonii pierdute „radiografiind etape și stări” (după Ionel Bota), pentru o evadare menită să dea contur și grație singurătății, ori să exprime drama separării de tristețe și a pierderii ce cadențează amintiri. Numai că lumea cu care poeta comunică vizionar nu și-a epuizat toate gândurile, are mereu de ascuns câte ceva: o precizie misterioasă, un fel de freamăt al sufletului ceva mai tulburător decât realitatea. Căci din ispita timpului nu mai putem cădea: „mă retrag în mine/cu mișcări de felină/respirația se precipită/precum o lebădă/care aleargă/pe suprafața apei/înainte de a-și lua zborul” (uneori realitatea mă sperie).

      Unele dintre poeziile începutului (când geometriile și homometriile din acel spațiu nu aveau, încă, o identitate), sunt vitaliste și frenetice, reușind să se elibereze de condiționările karmice, dar ne aduc printre atâtea deșertăciuni și un licăr de speranță, când și când: „am știut/că absența ta/încape sub aripile lui înguste/ mi-am strâns umbra la piept/și ne-am așezat/la masa lungă/cât un poem de dragoste” (un semn de afecțiune). În acest labirint, în care arde și viața ei, el (cel care: „ai aruncat cu flori/ai râs în sălbăticie/ai deturnat vulturii/strânși deasupra viilor”), îi stârnește și îndoielile, dar și pătimirile ce ni le trezește uneori viața. Ori chiar ne aruncă dinaintea unor presimțiri nebănuite: „straturi de ochi/sunt între tine și eu/e ciudat cum te strecori/ca un șarpe de casă/și cauți sămânța cerului/sub talpa fiecărei dimineți” (protocol matinal). În poemele prin care întrezărim tușe alb-negru, ale unui autoportret cât de cât fugar, cititorul are tendința de a detecta elemente stranii dintr-o realitate mereu în căutare de insolit: „viața mă/ pândește/ din horoscop/ cu ochii ei/ cameleonici/ ca și cum/ aș fi un jucător/ la ruletă” (horoscop). Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește voit, tabloul este confruntat cu misterul și capacitatea acestuia de a întrupa un spirit, îmbrăcând și o mască de Ană a înzidirii: „aici se jertfește/în zori de zi/o femeie abstractă/dintr-o eroare de calcul/și-a grăbit/dezlănțuirea/la ce bun acest triumf/cucerit/la capătul răbdării?” (eroare de calcul). Carmen Tania Grigore se eliberează (prin „autoportet”), de acțiunea timpului, printr-o rememorare secvențială și întoarcere la origini, cu o sete mărturisită de a cuceri purități pierdute. Esențialul, din aceste flic/flash-uri secvențiale, nu-i doar să-ți amintești toate evenimentele dragi ori chiar dureroase și al căror martor ai fost: „e un vacarm metalic/care tulbură/înalte mănăstiri/destram cu privirea/ostilitatea/și-mi caut mai departe/tot mai departe/vârsta pierdută pe drum (căutare). Însă nu o putem găsi vinovată („am hoinărit prin vise”), fiindcă trecerile mari în viață nu se fac decât pe tărâmuri neumblate, iar strigătul ei interior e unul surprins de „dureri înăbușite” mult mai vechi: „aerul sângerează/și mă strigă pe nume/noapte și zi/se aude o bătaie de gong/care dă o altă formă/așteptării/dar eu am plecat/de acasă/cu fericirea în eprubete” (cu nostalgii la vedere). 

     Incertitudinea („zațul zilei lasă loc/de interpretări/și oferă indicii/despre rănile ascunse/sub eșarfe”), singurătatea („zile și nopți/am ținut la piept/un cuțit/care-mi incita/imaginația”, tema înstrăinării („pe versantul acesta defrișări de vorbe/pe celălalt plantații de cuvinte/departe/tot mai departe”), sunt căutări venite dintr-un reflex interior al unei lumini fixate undeva departe, cu respirația în trecutul renăscut, din care poeta extrage lucrurile în logica lor comună, ori frica de gânduri. Și pentru a se vindeca de acțiunea timpului, poeta îl lasă să curgă înspre izvorul său tămăduitor precum „cântecul de taină/de așteptare”. Poemul „jumătate cântec/jumătate descântec”, e și cel în care a experimentat „spaima și/moartea lirică/dar/nici renunțare/nici împăcare/în suflul final/doar argumente/smulse din propria inimă” (doar argumente). De aceea o găsim mereu „înfășurată/într-o poveste de dragoste” și o simțim cu sufletul agățat de cuvintele magice ale îndemnului: „trebuie să te întorci înapoi”. Și acest strigăt „este acaparat/de păsări ciudate/multiplu de singur/devine pasul întârziat/pe linia vieții”, când „inima este o pasăre/întoarsă discret/în cuiburi orfane”.

      Poemele din antologia-volum sunt scrise în aceeași notă profundă a meditației filozofice care impune nenumăratele transmigrațiuni la existență: speranța că iubirea va salva totul, că „mâna promisă/mâna care/să se rotească/deasupra viselor/stârnind acea plutire/în care/nu mai știi/unde să te oprești” (vezi: poem dăruit poeziei), ne leagă direct de o lume care deține controlul spiritual și izbăvirea. În oglinda sufletului ei de poetă, a atâtor provocări „aruncate într-un câmp vizual”, realitatea și iluzia și-au distribuit rolurile fără să clipească, în timp ce „deasupra lumii/luna (poeta – n.n.) își caută/ochiul scăpat în măruntaiele scrisului” - acolo unde credem că și-a risipit viața într-o iubire imaginară. „Panta rhei”...și nu ai cum să nu simți, în tentația atâtor detașări ale unui suflet pregătit de plecare, când „lacrima /își ia la revedere/de la plâns/și se înalță”, ce mare e bucuria de a fi învins pentru o clipă ziua de ieri, ziua de mâine... cu „poezia/într-un decor/fără margini”. Fiindcă e o bucurie, nu să pătrunzi pe întinderea poeziei acestei poete sincere, ci în adâncimea conștiinței ei condamnate prin irizări secvențiale la o variantă de iubire.

 

                                                                    

                                                                              Tudor Cicu

 

Însemnări la o carte (Reflectii poetice) vol. II

 

O tratare lirică în „reflecții poetice”

                 (vol. II)

 

„…Fidelitatea față de cartea supusă analizei și o evidentă dragoste, soră cu evlavia, pentru poezie fac din Reflecții poetice (de Ottilia Ardeleanu, apărută la ed. Ex Ponto -2020) o carte cu personalitate, care să vină în întâmpinarea nevoii oamenilor de cunoaștere afectivă a esențelor lumii noastre” – scrie Diana Dobrița Bîlea în cuvântul înainte care prefațează primul volum. Că tot aminteam – în cronica la vol. I – de plăcerea cititorului (inclusiv prin citate savuroase), mărturisesc că am fost toată viața un visător „greu de strivit/furam stelele de pe cer şi le scuturam pe sub uşile învinşilor”, cum îmi spunea poetul Costel Bunoaica, cândva. Asta trebuie să facă poetul şi în ziua de azi, îmi sugerează comentariul celei din primul volum și asta se străduiește Ottilia Ardeleanu în cronicile celor 27 de autori din cel de-al doilea volum: să nu lase timp întunericului să pună „lacăt la uşi”. E suficientă și o astfel de tratare lirică a relației dintre un poet și opera sa, adusă de cronicarul de întâmpinare, într-o carte de comentarii critice?, îmi fusese întrebarea pe tot timpul lecturii. Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Altfel, dansul sacru al poeziei ar deveni un fel de pantomimă deşartă printre oglinzile acelor cărți comentate, în care orice ecou şi orice zumzet al vieţii adevărate se va stinge dinapoia ferestrelor peste care s-au tras obloanele. La o adică, regretabilul fenomen social al scăderii fascinaţiei lecturii, inclusiv în rândurile tineretului, constituie problema pe care autoarea acestor reflecții caută să ne-o evidențieze prin versurile care se impun, în primul rând, prin imaginea şi bogăţia invenţiei. „Îi e totuna unei cărți în ce împrejurări va fi deschisă: într-o bibliotecă, într-o chilie, pe masa de studiu de acasă, în pat, în tramvai, sub un felinar, în tren. Important e ca să fie citită”, notează autoarea, redând un citat mai amplu din Gabriel Liiceanu. (vol. I/pag. 125) Autoarea reflecțiilor poetice ştie că pentru a capta şi atenţia cititorului trebuie să pună şi întrebări, pentru că bulbul poemelor care germinează în alegorii enigmatice cu personaje simbolice, nu de puţine ori cu detalii autobiografice,  trebuie să nască şi o asemenea întrebare. Cunoscuta butadă despre scrisul că 1% e inspiraţie şi 99% e transpiraţie, este mai adevărată ca oriunde în elaborarea unui poem. Iar diversitatea stilurilor (în poezie) îi conferă cronicarului posibilitatea de a pendula între lectura strânsă și aplicată pe text și noi metode de lectură ale studiului pe text, din care câștigă modul nostru de înțelegere a scrisului, pentru o sentință mai nuanțată sau mai apropiată de percepția noastră. Punctând epidictic aura poeziei unui anume poet, insistând pe individualitatea fiecăruia în parte, interpretând într-o ecuație personală acel spațiu poetic al fiecăruia, cronicarul face o selecție critică a valorilor fiecăruia (în poet/poetă a unei ironii fine, cu suflu terapeutic, nostalgic ori optimist, supramelancolic, descriptiv, elegiac, metaforic, oniric, tactil-oniric, insomniac, al comparațiilor, al nedeslușitului, al incertitudnilor, al nedumeririlor, mistic-religios, meditativ, cugetător, confesiv, modernist, suprarealist)... dar mai toți căutători ai iubirii, ai relației cu Dumnezeu-viața-singurătatea-tristețea-copilăria-moartea-timpul etc. Vorbind despre stilul scrierii unui poet/poetă, cronicarul folosește comparația cu stilul consacraților (păunescian, coșbucian, nichitian, baovian etc), iar în cazul unora selectează cuvintele sinonime unei anumite laturi a vieții, sau acele cuvinte dominante, ori oscilațiile din aria lor poetică, ca „repere adânci în sufletul și poezia” unde poetul își arcuiește stările specifice.      

    Radiografiind trăirile interioare ale fiecărui poet/poetă comentat, Ottilia Ardeleanu caută (pe tărâmul poematic, în registrul lor liric) noutatea adusă de autorii în cauză, dar și versurile inspirate relevat, și care să rezoneze cu propria sa frecvență. Și cu acestea intrăm și noi, odată cu autoarea, în lumea unora din cărțile comentate: Maria Postu (cu vol. Din spatele ferestrei) la care „totul pare un tablou suprarealist”; Teodor Dume (din Temnița de sub rană) „un poet al umbrelor”  cu „o transparență a sinelui despre care poetul nu se sfiește...”; Nichita Danilov (din Centura de castitate) „adeptul poeziei de lungime, cu trimiteri filozofice și un bogat conținut afectiv”. Iar poezia acestuia „este una de căutare, de eliberare bazată mult pe amintiri, crâmpeie” de viață; Iulia Pană (din Rigla de aer) ale cărei poezii sunt „lungi confesiuni despre familie... mai degrabă prozopoeme pătrunse de un stil povestit, atrăgător”; Cristina-Monica Moldoveanu (din Cântece pe sub ușă), având poeme ce „seamănă cu povești de ascultat cu luna pe perete, când somnul se întretaie cu visele”; Mihaela-Roxana Boboc (din Spovedania oaselor), nimeni alta decât „poeta care se spovedește prin poezie” și vede în acest volum de poezie „un plâns tomnatic, monoton, bacovian, interior și inaudibil lumii”; Carmen-Tania Grigore (din Secvențial) la care descoperă cum „sunetul iubirii va fi unul tânguitor, de clopot vestitor de o altă plecare în etern” și „pe bună dreptate, secvențialul liric al Taniei Grigore, se conduce într-un sentimentalism de adâncime”; Teo Cabel (din Labirintul) este „poetul căutării sensurilor prin cuvânt, ale cărărilor de rătăciți care ar putea să se mântuiască prin poezie”, un „plastician al cuvintelor”, cu o poezie „de anvergură” și poet cu un „stil meditativ, contemplativ, dar fără a cădea în melancolii copleșitoare”; Ana Urma (din Isadorable), cu acel „volum muzical” în care „adună toate artele într-un tablou expresionist: poezie, dans, muzică, pictură” și un vers „narativ, povestit, pe alocuri cu tentă elegiacă”; Daniela-Luminița Teloacă (din În absența din preajma Copacului), arătând „o poezie evocatoare, captivantă și de o cromatică stilistică bine lucrată”; apoi îi enumeră câteva din atributele-amprentă ale acestei poete cu „un suflu terapeutic” și o poezie „de tip memorie afectivă”; Violeta Petre (din Ninsori albastre) este poeta de la malul mării cu o poezie ce are „ritm, rimă și mult suflet marin violaceu”, oscilând „între nostalgic și optimist”; Gabriel Hasmațuchi (din Noduri), poetul care nu folosește titluri, ci se folosește de numerotarea latină „conferind astfel conținutului senzația de noduri”, într-o poezie de „înălțare futuristă” și nuanțând în ipostaze poetice diferite: „noduri-sentimente, noduri-teme, noduri-credință” etc; Gabriela Ana Bălan (din Ochii leului berber), poeta cu „un umor ascuțit” la care „ironia sarcastică este un punct forte”, și într-o poezie de un dramatism aparte „privind condiția femeii” autoarea acestor cronici consideră „că revolta interioară este un manifest menit să trezească mândria feminină și să așeze femeia în postura unei ființe care gândește...” și tratează „sentimentul iubirii” într-o „manieră ludică, degajată, pământeană...”; Spiridon Popescu (din Diavol cu coarne de melc) și cel atât de frumos recitat de actorul Florin Piersic cu Doamne, dacă-mi ești prieten, cu poezia cât „un alai de regrete, tristeți, împăcări cu sine, revolte interioare, poetul trăind la maximum aceste stări în contextul social-politic al vremurilor noastre”. Autoarea dobrogeană îi remarcă poetului „acel duh bacovian”, iar întreg volumul îi pare „o dedicație lui Dumnezeu, un transfer între sinele autorului și divinitate”; iar Gela Enea (din Eu sunt Lilith) e poeta cu o „vădită îndemânare poetică în redarea unor ipostaze dure, neplăcute, caraghioase chiar” (însă) „este o bună traducătoare de emoții și, mai ales, emițătoare de astfel de stări, uneori până la lacrimi”... și deci „un arsenal de sentimente”.

      Așadar, literatura va rămâne modul său de a trece prin viață și de a trăi viața scriind-o odată cu această tratare lirică a relației dintre poet și poezia sa, dintre fluxul de emoții transmise către cititor. Fără doar și poate, Ottilia Ardeleanu, o poetă risipitoare cu darurile sale, vede lucrurile la modul contemplativ și sim­te poezia în simbioza dintre trăire și fantezie, păstrând (totuși) distanța dintre închipuire și trăire, punctând pe dispozi­ția poetului/poetei față de temele existențiale (viața și moartea/iubirea și dezamăgirea), ceea ce aduce însemnărilor din acest volum o notă de meditație, de contemplare și melancolie. Ceea ce-i apropie aproape pe toţi, în accepţiunea cronicarului din volumul menționat este: atmosfera, misterul, căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut.  Fiindcă în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei din care a răsărit fiecare poet/poetă comentat de Ottilia Ardeleanu, nu reflecțiile poetice convertite în idei cu un anumit grad de romantism o legitimează în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia de a prezenta în sens de universal spiritul, fiinţa celui analizat, dar și apropierile noastre de acele porți ale „necunoscutei”, din fiecare poem, pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial bine ascuns și chiar topit de autor în substanța cărților sale.

                                                                                                Tudor Cicu