dansând în ploaie

 

dansând în ploaie

               „defragmentărilor”dintr-o carte de poezie

                  a poetei Carmen Tania Grigore

 

între mine și voi, viața tot trece și trece

ce ne leagă... emoții? – dar și ele-s un fum

dragostei mi-ați tot pus ziduri din piatră prea rece

și clopote... care să te întoarcă din drum.

 

de-atunci cuvintele devin poeme uitate

păsări pitite pe crengi, ce se tem prin copaci

un corn sună pe deal, gândul mă-ncearcă de toate

nu mă tem de cădere, tu să zbori n-o mai faci.

 

și dansând în ploaie, cum poate doar în poveste

atâtea ierni peste noi doar ea, viața, a nins

presimt că norocul, de mii de ani jucând feste

doar celor falși, iubirii, focuri vii a tot stins.

 

se apropie, spuneai...

 

se apropie, spuneai...

 

se apropie toamna

dacă înțelegi că și tu ești singură,

atunci peste viața mea mai trece doar vântul

și nimic nu rămâne în urmă

trec ca ploile, mai toate.

ne amintim doar cum am visat să urcăm până sus

și nu se întâmpla mai nimic;

doar ochii se asigurau de fiecare dată

că cerul nu poate fi atins.

și cu fiecare dimineață, din mine

plecau atâtea tăceri...

multe în care ne-am strâns mâinile

asta încă ne amintim,

dar despre lumea asta a noastră

ca într-o sticlă aruncată în mare

cineva va afla el într-o zi

și povestea cu noi doi,

cum toate ușile mi s-au închis dinainte;

deși o să vină și vremea

îți strigam de pe țărm

și ai să constați

că din cimitir

unde și-a făcut loc și fericirea

într-o zi au plecat toți.

Un nou roman despre satul românesc (de Petre Rotaru)

 

Gâlceava aducătoare de moarte *

 

      După ce citeşti o carte – spunea cândva un amic – musai să ai şi îndoieli. Adică, e ceva de cartea asta, sau nu? Fiindcă (se trăgea şi o concluzie, în discuţia aia), omul lipsit de îndoieli e tot atât de departe de lumină ca întunericul şi desprinderea lui de pământ, iar zborul, pe care ar trebui să i-l dea povestea tocmai încheiată, nu s-ar mai produce. Nimic nu se mai leagă în capul tău şi rămâi pentru totdeauna pulverizat în univers.   

      Cărțile scrise de Petre Rotaru-Colți sunt un depozitar sau mai corect spus o arhivă vie de istorii ale oamenilor din acel sat de munte numit Muscelul Cărămănești, arhivă în care, cu o plăcere nedisimulată, a tot strâns informații după informații, poveste după poveste, despre cei care au trăit, au însemnat ceva în acel sat de munte și nu mai sunt. Iar dacă realitatea imediată nu-i dă subiecte care să-l facă să se așeze la masa de scris, intervine ficțiunea, îmbracă într-o nouă realitate cele strânse în memorie și iată-l din nou pe Petre Rotaru-Colți plecând la drum cu o nouă carte despre cei din jurul nostru, pe care de cele mai multe ori îi ignorăm, îi evităm sau credem că nu au nimic de spus, ori de lăsat celor de după noi. O astfel de situare în viața autorului o constituie și romanul „Mortul e de vină” (ed. Ștef, 2022), cel mai recent volum al lui Petre Rotaru-Colți (o carte de proză constituită din „firimituri” de proză: schiţe, impresii, evocări, eseu şi alte întâmplări sub forma unor pilde), cuprinzând o serie de texte strânse în jurul unui învățător al satului de munte, texte ce ne dezvăluie o mulțime de detalii biografice ale eroului nostru. Nu cantitatea de realitate îl definește pe eroul acestui roman, ci perspectiva asupra dramei ce se profilează la amurgul vieții acestuia. Cu alte cuvinte, cam ce se petrece cu omul în esența ființării sale, dincolo de împrejurări ce nu păreau a conduce la niște destine nemiloase cu bieții oameni aflați sub vremuri tulburi. Învățătorul David, eroul cărții, are de înfruntat atât securitatea și dictatura comunistă, cât și mizeria umană a unor semeni de-ai lui. Îi urmărim viața, când frumoasă, când grea și nemeritată, ca să nu uităm spiritul unei generații care a fost. Modul direct, cursiv al narațiunii te face să participi și tu ca cititor la aceste drame individuale ale personajelor, de parcă ar fi niște cunoștințe de-ale tale. Petre Rotaru scrie dintr-o plăcere, o mare plăcere enunțată chiar de el; mai întâi existând o plăcere a cititului și apoi una a scrisului. Scriind, spune el, îți prelungești viața în felul acesta, sau poate din frica de moarte. Amintirile din copilărie, cu care își îmbracă el textele, sunt amintiri frumoase pentru că și copilăria, în general, este frumoasă. Cum timpul trece și este neîndurător cu fiecare, scriind poți să modelezi anumite lucruri, anumite trăiri, după bunul plac, găsind în cititor interlocutorul ideal cu care ți-ar plăcea să schimbi idei de dragul învățăturilor ce se desprind de aici. Romanul cuprinde o serie de amintiri, istorii și divagări pe teme precum lumea, vorba, moartea, lectura cărților etc. Moartea ca temă de cercetare și prezență în literatură a fost multiprezentă, aproape un tabu, dar moartea neanunțată în viața oamenilor, visul și visarea, raportul dintre imaginar și realitate, constituie în acest roman legături subterane, pe stranii coincidențe, ori pe sugestii și frânturi de sens în destinele lor. Și nu e vorba aici, doar de personaje și de întâmplări fictive, ci de oamenii obișnuiți ai unui sat de munte, oameni reali despre care autorul ne-a tot amintit în „povestirile de seară”, prin alte cărți. Iată ce ne mărturisește, despre scrierea acestei cărți (într-un succint cuvânt înainte), însuși autorul: „Nu există lucru mai urât ca moartea, la propriu și la figurat. Nu ne împrumută cu nimic, însă vine la scadență să ia ce avem mai de preț, viața! Lăsând la o parte soarta, toți oamenii își neglijează cel mai de preț bun cu care se nasc, sănătatea. De aici ideea că dacă ai un beteșug trebuie să mergi la doctori sau prin babe să te repari. Dacă nu faci asta și mori ești de vină, letmotiv pentru titlul acestui roman”. Ce a însemnat pentru învățătorul David faptul că s-a însurat cu Ileana, fata unor deținători de pământ și categorisiți de regimul comunist venit la putere, drept bogătași, cât și gâlceava avută cu vecinul lui, Biorbe Drăgoi, pentru niște gâște care îi făceau, prin gălăgia lor, viața un calvar?, iată întrebări pe care le puteți afla citind cartea. Împotrivirea și zbaterea personajelor din carte, împotriva morții, ori a găsi oarece câștig de către unele ființe meschine, în relația cu semenii lor, din această conjunctură, povestea lui David nu-i decât un joc de-a viața și moartea. Findcă Moartea prin metafora morţii, prin hiperbola morţii, prin parabola morţii, moartea însă se opune şi cere să joace pokerul vieţii ei, jocul pe care ştie că îl va câştiga, fiind ultima care va rămâne la masa de joc.

     Rostul acestor bucăţi de proză, care dau contur romanului, e să pună rotiţa în mişcare şi să atragă atenţia şi altora. Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului care se nasc din astfel de refulări, omul chiar se naşte îngrădit şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către viaţă, o viaţă fără griji, ori reprezintă chiar comunicarea neîngrădită cu semenii, sau uitarea de moarte. „Mortul e de vină” nu-i, în fond,  decât o călătorie ludică ca o mişcare permanentă spre ceva în care nu se întâmplă nimic în afara acestei deplasări, poate, doar o pândă, o pândă continuă, încordată, răbdătoare, până într-o zi când  moartea ne va arăta un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă şi ţi-l va arăta, şi-ţi va spune că e al tău. Şi nu vei putea face nimic să-i stopezi stingerea, chiar dacă te-ai numi Ivan Turbincă. Fiindcă nici Moartea chinuită de moarte de năstruşnicul Ivan Turbincă al nostru, nu poate schimba cursul şi orânduielile lumii.

      Vă recomand să citiţi toate aceste istorisiri ale cărții, fiindcă nu-i așa? – „trăim vremuri grele, copiii nu-și ascultă părinții și orice prost crede că poate să scrie o carte” (Cicero).

 

* Cronica a apărut în revista ÎNTREZĂRIRI nr. 42 iunie/2023 (pag 15-16)

                                  Tudor Cicu

„Îmi aud iarna...” și alte scrieri de Paulina Georgescu

 

„Îmi aud iarna”... și alte scrieri de Paulina Georgescu

     Cărțile scrise de Paulina Georgescu descriu cu multă sensibilitate lirică labirinturile și resorturile tensiunilor lăuntrice (în special ale sufletului feminin), ale norocului și nenorocului în viață, al fericirii și nefericirii. Scrierile ei sunt narațiuni psihologice, investigații ale unor suflete (cu coborâri adânci în abisurile conștiinței personajelor) și explorează vina, frustările și destinul, ascuns în viața de cuplu (vezi: „nuvela un roman scurt” – după expresia lui Rebreanu – din „Victoria”/ed. Teocora, 2020). Acestui personaj îi vin ca o mănușă vorbele Anei Pavlovna, confidenta și dama de onoare a împărătesei Maria Feodorovna, care la începutul romanului „Război și pace” a lui Tolstoi, spunea: „...mă gândesc adeseori cât de nedrept este împărțit norocul în viață!”. Nuvela e din categoria acelor povești de viață ce ar fi putut face parte din lumea fiecăruia. Numele eroinei este edificator pentru triumful unei vieți plină de zădărnicii și nedreptăți ale destinului. Iată în câteva cuvinte mărturisirea autoarei despre carte: „I-am cunoscut povestea. Am stat cu ea de vorbă. Am plâns. Și-am învățat ce înseamnă să fii puternic”. Despre carte, Gheorghe Postelnicu scria că este o proiecție dramatică a luptei omului cu el însuși, iar Girel Barbu punctează învierile continue ale eroinei, care „te face să uiți de toate durerile, chinurile și zbaterile scrisului”. O viață plină de nenoroc o urmărește pe eroina acestei nuvele: mama muribundă lăsată de soț în casă, cei doi frați luați în mașină, cu forța, de tatăl drogat, accidentul ce are loc cu mașina condusă de inconștientul tată, despărțirea fraților la spital, orfelinatele îndurate, trecutul „ca șters, din memoria” fetiței, căsătoria eșuată a Victoriei (urmată imediat de întâlnirea cu Radu, pe care-l iubește sincer), regăsirea fraților... toate acestea nu par a o doborî pe Victoria, întrucât retragerea în templul artei (pictura și scrisul) îi va fi salvatoare. În concluzie, să dăm glas chiar autoarei: „Va șterge toate urmele lui (ale lui Radu – n.n). Și gândurile. Nu vrea să se mai gândească cât de hăituit este Radu. Privirea lui, când de fugar, când lascivă, o înspăimântă. Sunt doi de-alde Radu. Și nu știe care dintre cei doi va învinge...” O carte despre cumpeni și destine.

      INCURSIUNE PRINTRE AMINTIRI: ed. Teocora/2020 este o carte despre copilărie, ivită dintre amintirile și zvârcolirile acelui suflet fărâmițat a unei autoare, care din prezentul  unei realități, și care doare, preferă să caute printre amintiri fetița din trecut, adică pe cea închisă într-un alt timp îndepărtat: „Mă doare satul românesc cum a ajuns. Mă doare. Și nu doresc să sufăr. În locul lui, am preferat teleportarea” (scrie în cuvântul înainte la carte, chiar autoarea Paulina Georgescu). Tot din prefața cărții, ne întâmpină același sufletist al scrisului, Girel Barbu, care arată că această carte este „povestea vieții” autoarei. Intrăm și noi în poveste: de-a lungul râului Rîmnicu-Sărat se ridica, mândru odinioară, satul Dăscălești despărțit de cele două cimitire, de satul Nicolești. Mulți locuitori, cărora pământul le-a supt vlaga, au plecat din lumea asta. „Pământul le-a furat feciorii. Au vrut pământ. Și l-au avut. Să fii țăran nu e ușor. Sudoarea de pe fruntea lor eu am văzut-o...”, scrie autoarea. Au mai rămas câțiva, trăind printre umbrele amintirilor, sau a ceea ce au fost cândva. Una dintre aceste umbre este și țața Fănica (mireasa de odinioară) care abia își târăște galoșii pe drum. Mama autoarei, acum rămasă acasă, cu buruienile din curte, o așteaptă să vină acasă. Stilul acestei scrieri este idilic și elegiac în mare parte. Drumurile făcute cu vaca la păscut, serile petrecute la bostana bunicului, amintirile de la serbarea școlii, escapadele copiilor la scăldat și multe altele, sunt scrise cu farmecul unei penițe înmuiată în apele sufletului. Revolta autoarei, pe când era elevă, e stârnită și de vorbele profesoarei care îi amenință cu „sapa și prașila câmpului” dacă nu vor învăța carte. Panait Istrati (care pare a zugrăvi cel mai bine lumea acestor fericiri și nenorociri ale unei copilării dureroase), scria undeva: „Dacă suntem fericiți e din întâmplare, iar dacă suntem nenorociți, e tot din întâmplare. În marea asta plină de stânci, care e viața, barca noastră e dusă în voia vânturilor și oricât am fi de iscusiți, nu putem ocoli mare lucru”. Incursiune printre amintiri e o carte scrisă cu sufletul, pe ale cărei pagini, într-adevăr i-a picurat sufletul, autoarei.

      ÎMI AUD IARNA/ed. PIM, 2021 (poeme) e chiar sufletul acestei autoare buzoience. La Paulina Georgescu, în cartea de poezie stă chiar sufletul întregului trecut cu trăirile și visele sale. Iar sufletul autoarei este unul al candorii și frumuseții pentru toate cele trăite, și asta, pentru că devenim (odată cu trecerea timpului) ceea ce am crezut în lupta aprigă cu viața, iar formarea noastră ca scriitori depinde și de ceea ce citim. Se poate spune că odată cu trecerea timpului, viața și trăirile noastre ne hrănesc scriitura. Discursul poetic al autoarei, prin lumea asta mult grăbită, este unul pseudo-autobiografic, despre viață și toate lucrurile și elementele existențiale care ne înconjoară. Versurile din această carte merg pe aceeași formulă lirică a notației, a observației pe care o aduce în poetica confesională. Amintiri scormonite în lăcașul memoriei sunt recuperate și transformate (cu ajutorul eului poetizant) în incursiuni cu amprentă confesională. Poezia Paulinei Georgescu este o poezie a uitării și împotriva uitării, și forța ei lirică vine din lupta pentru libertatea spunerii, devenind o manifestare pură a frumuseții. Am senzația că poezia, aici, este un refugiu în cuvântul poetic ca urmare a unor trăiri absurde, o canțonetă (cantata ei poetică) împotriva trăirilor ce au înfrânt rezistența ființei umane: „dansând pe/nocturna lui Chopin/mâine/știu că fluturele meu/își va frânge/aripile/dansul lui va cădea/în uitare/și tu vei cădea,/iar eu/nu mă voi îmbăta/cu iluzii” (incertitudine).

      Poezia devine și câmp de refugiu în izolare și spaime: „Viața mea,/ascunsă printre cuvinte,/se chinuie să-și tragă/ultimul suflu.” (Am tras oblonul). Suntem atenți și la acele versuri aproape picturale ce fac o fuziune a două lumi, cea a gândirii și cea a sentimentelor caracteristice omului contemplativ: „gânduri... gânduri... bolovani/incomensurabili de gânduri/cad, cad peste liniștea mea/se-aud picurând rănile mele” (din Gânduri... gânduri). Dar și face analogii cu lucruri și elemente ce aduc în discuție visul: „ieri a poposit la mine în poartă/neguțătorul de vise/m-a întrebat/și pe mine de vreau/unul să cumpăr/i-am răspuns că doresc/cât mai multe” (neguțătorul de vise). Când și când câte o pală de nostalgie intervine în potențialul vizual al poemului. Iar versul devine acum dominat de acele stări sufletești generate de o conștiință apăsată de întrebări nepuse încă, dar care îi clocotesc ființa: „Îmi aud iarna/și tot mai multe ninsori/mi se-așază la tâmplă/clopoței de argint/mi se răsfiră prin gânduri/și bat zurbagii/să m-anunțe/că iarna iubirii/m-acoperă” (Îmi aud iarna). Poemele, așa cum le-a gândit, au și acea abilitate menită de a reduce suferinți cicatrizate pe rănile mai vechi: „calul din mine/obosit și însetat/începuse să necheze/lovind cu zăbala/în poarta iubirii închise”, ori „pasărea stătea cu gâtul pe eșafod/nu mai scotea niciun tril”...

     Există o subtilă comunicare între viața trăită și planul divin, în alte poeme, dar în general frazarea poemelor e dinadins fracturată și întreruptă, înainte ca misterul să fie atins ori diluat, poate din dorința autoarei de a rămâne intact și decriptat, după dorință, în mintea cititorului. Fiindcă, în aceste poeme, Paulina Georgescu își simte „sufletul înfășurat în ele”.   

 

                                                               Tudor Cicu

Antologia: la concursul ed a II-a „Lăsați copiii să vină la Mine”

 

Slujitorii Templului „salvăm împreună lumea” s-au așezat la masa de scris

 

Dumnezeu, în marea Lui înțelepciune, după ce i-a alungat pe Adam și Eva din grădina raiului edenic, i-a dăruit, tot El, doar omului o infimă parte din forța și puterea creației Sale, pentru a face față greutăților care aveau să-l întâmpine la fiecare pas în această viață. Iar flacăra care îi menține trează forța creației sale, cu care își va rostui convingerile despre lume, noi am numit-o imaginație, în artă, respectiv inventivitate, în știință. Pentru niște micuți care se întrec să scormonească, prin propria gândire, LUMEA, „flămânzi de gânduri și de lume însetați”, a rămâne doar „niște scormonitori printre cuvinte”, fără a pipăi cu sufletul tot ce-i înconjoară în univers, e ca și cum ar privi fascicular universul, uitând să și aprindă, când și când, fitilul unor căutări obsedante spre a găsi răspunsurile de care noi, ca cititori, avem nevoie. Pornind de la încercarea de a înțelege și de a interpreta „rostul acestei lumi”, fiecare dintre participanții din această antologie, deslușind în felul său semnele „bolii” de la un mers firesc și constructiv al societății din jurul său, a creat, prin intermediul informațiilor din mintea sa, o cale în structura comunicării solicitate: „Pot eu, cu forțele proprii, schimba Lumea în bine?”. Iar rostul lectorului, care s-a oprit asupra acestor texte, a fost de a căuta sensul și dimensiunea etică a narațiunii lor. Și miza acestor texte (mici eseuri/sau poezii) e, cum se vede, puterea de impact a concretului surprins pe viu, riscând prozaizarea și un mic artificiu de diminuare a lirismului. Marginile, particularitățile, lucrurile care îi aduc împreună, dar și cele care îi despart, din eseul/poezia acestor copii care își pun întrebări cu privire la salvarea planetei, nu trebuie ignorate, ci privite în față, discutate... și acesta a fost rostul acestui concurs de creație. Și cum literatura nu e niciodată în afara lumii, ci într-o relație foarte strânsă cu tot ce freamătă într-o societate, acești copii au înțeles un lucru cert: scriitorul poate crea o lume nouă, o poate îndrepta pe cea strâmbă și veche; el deține în ranița lui de scriitor bagheta magică cu care poate face minuni, așa cum Cervantes l-a zămislit pe eroul său, Don Quijote, care, în lupta lui cu morile de vânt, cu nedreptățile unei societăți bolnave, ne-a arătat că această luptă nu poate fi și zadarnică. La rândul său, Dostoievski ne arăta că Frumusețea poate salva lumea, iar credința Soniei Marmeladova din Crimă și pedeapsă avea să-l salveze prin iubire până și pe studentul criminal Raskolnicov. Ca să nu mai spunem despre puterea poveștilor lui Andersen, fraților Grimm sau Creangă al nostru, care le-au dat eroilor lor însușiri supraomenești din dorința de a arăta că binele va ieși întotdeauna învingător, spre folosul tuturor. 

Cu noua antologie a ediției a II-a/2023 a concursului Lăsați copiii să vină la Mine, toți cei înscriși în această carte se plasează într-o stare de confort spiritual specific eseului și poeziei pentru adolescenți, adică acei autori care vin în fața cititorului pentru a-i împărtăși din bucuria unui suflet îndrăgostit de „arderea” ca o torță a tuturor cuvintelor ce transmit imaginație într-un text. Și nu în zadar mulți dintre ei „trag” după propriile puteri câte un semnal de alarmă, întrucât totul a devenit azi foarte periculos, pentru că tinerii nu mai au modele în eroii cărților scrise de înaintași, nici în rândul artiștilor sau sportivilor performanți, ci văd mai degrabă modele în „influencerii” care cultivă o lume a drogurilor, infracțiunilor și „norocului” fără muncă. Acest aspect este remarcat de Zecheru Alexandra Iulia, autoarea textului În rândul patru, care are ceva nobil de transmis generației tinere: „Când voi fi mare, vreau să ajut oamenii să fie mai buni. Așa cum am mai spus, aș vrea să urmez o carieră în teatru, considerând că arta reprezintă un refugiu în care spectatorii uită de gândurile negative și de grijile zilnice, se reculeg și își adună forțele pentru a păși cu dreptul înainte, cu speranța și dorința de a ajunge acolo unde își doresc”.

Nici agresiunile asupra naturii nu trec neobservate de acești copii, ci se întrec în discuții și soluții despre criza climatică etc. Autorul Grigore Stefano, în Fără putere, se revoltă asupra lucrurilor mizere lăsate alandala oriunde pe această planetă: „Cu puterea pe care o am eu, copil fiind, m-am  hotărât să schimb ceva pe planeta prietenilor mei care, la rândul lor, au decis că vor schimba în bine planeta familiei lor. Alege și tu această cale! În curând, o să putem  trăi  mai bine pe această planetă minunată”. Tot despre poluarea planetei și soluția exemplului personal de a contribui la combaterea acestui pericol ne vorbește și autoarea Ion Antenolia-Maria, în O lume mai bună: „Sper că mă veți lua ca pe un exemplu și atunci când veți dori să rezolvați o cauză, dar nimeni nu vă susține, nu vă dați bătuți și continuați până vă veți atinge scopul propus!”. Același țel îl are și Tudor Andrei Mario, în Curățenia cuvântului și a tot ce ne înconjoară. În concluzie, spune acesta, „eu doresc să particip cu toată ființa mea la metamorfozarea lumii. Cred în mine, în dorința mea de a trăi într-o lume bună și, cu ajutor de la bunul Dumnezeu, îmi voi îndeplini visul”.

Pentru unii internetul, nu constituie doar un loc social pentru creativitate, ci un mare pericol care îi paște și în care societatea îi împinge pe copii fără ca ei să și știe să se păzească de pericolele pe care acesta le generează. Voineagu Nectaria, în Lumea prin ochii unui copil, înțelege (așa cum spuneam mai sus) de ce scriitorii au vegheat, prin lumea din cărțile lor, la salvarea în bine a planetei prin informațiile lor: „Pentru mine, o lume ideală înseamnă să petrec toată viața în cea mai mare bibliotecă din lume, care să aibă toate cărțile, unde să pot găsi toți autorii mei preferați, pentru a discuta cu ei, să-i întreb de unde le-a venit inspirația”. Iar Beldimănescu Ioana, în Viitorul stă în mâinile generației de azi, o spune răspicat: „Ideea mea este să găsesc o metodă prin care să conving copiii să citească, întrucât majoritatea și-a pierdut interesul pentru lectură, preferând să-și petreacă timpul pe gadget-uri”. Așadar, pericolul asupra căruia și atrăgeam atenția, numit internetul folosit excesiv.

Mulți au înțeles bine că li s-a cerut o scriere concentrată cu mesaj puternic, ceva scurt, la obiect, un vis ori o idee, sau un text scurt cu impact emoțional, cât o privire asupra lumii printr-un monoclu. Autoarea Nica Bianca Andreea, în Noi putem schimba lumea, participă sufletește la îmbunătățirea vieții oamenilor prin credință. Arată că, ajungând un medic bun, va contribui personal la viața semenilor săi. Concluzia ei: „Noi suntem viitorul României și doar noi putem aduce schimbarea! Suntem născuți la umbra Carpaților și am crescut cu povești despre eroii care ne-au apărat țara”. În Vis la pace, Rînciog Maria argumentează cum eroina sa, prin exemplul personal, sacrificându-se pe sine, poate transmite o educație adevărată alor săi: „Oricât de greu ar fi în viață, nu trebuie să renunțăm, pentru că o să vină și ziua în care va fi liniște și pace. Totul o să fie bine, atâta timp cât credeți în visul vostru de pace, deoarece aceasta este soluția”. Autorul Costache Florin Lucian, în O lume mai bună, amintește de educația școlilor din țările avansate, dar și de exemplul personal: „Îmi doresc să poată exista un om care va schimba lumea după cum am gândit eu. Dar acum e rândul meu să mă implic în viața mea, e rândul meu să mă schimb”. Tot prin educație și exemplul personal crede și Urmuzache Mara-Elena, în Cum aș putea schimba lumea?, că o societate nu are cum s-o ia razna când noi înșine suntem exemplul cel bun: „Nimănui nu trebuie să îi fie frică să se încreadă în propriile sale puteri! Poate că lumea nu se va schimba radical, dar, dacă credem în puterea exemplului și nu ne lăsăm descurajați, cauza noastră va însemna pentru noi toți un imbold în plus ca să luptăm și să învingem”. Autorul Puczi Rafael-Valentin, cu poemul Societatea, are mesaj și chemare într-o frumoasă poezie patriotică. Redăm două strofe: „E deprimant când stai și capitulezi/Că în așa fel nu ai cum să te mobilizezi.../E deprimant când un copil se maturizează prea devreme,/Pentru că în familia sa există mari dileme./Cititorule, tu ce crezi?/Oare în lumea asta să te mai încrezi?/Dacă vrei o schimbare, hai să o facem împreună,/Pentru că uniți ca națiune putem ajunge și pe lună”. La o educație exemplară se referă și autoarea Nan Andreea Bianca, în Schimbarea începe cu noi: „Sunt conștientă că nu voi putea face totul, dar pot să fac ceva. Îmbinând partea profesională cu cea personală, am de gând să ajut, să îmi arăt generozitatea, să dăruiesc celorlalți ceea ce pot și să fac ceea ce reușesc pentru binele cuiva”. Tot despre educație, dar și relația părinților cu copiii, în familie, vine și Gheorghe Alexandra, în Derapaj. Și ea crede în puterea ființei umane: „Dar știu că lucrurile se pot îndrepta, că din greșeli putem învăța și că important este să îți dorești schimbarea și să înțelegi că viața are un farmec aparte și că poți să te bucuri de tot ceea ce are ea mai frumos dacă asculți sfaturile celor care te iubesc, dacă alegi calea simplă și firească a lucrurilor și dacă ajungi să conștientizezi că în viață este important să fii OM”.

În alte texte e vorba, aici (firescul-nefiresc al momentului), de violența și atrocitățile războiului care prin traume umane a înspăimântat lumea. Și poate doar inspirația, în cazul unora, ori intuiția textului scris, ne-au arătat nouă că fluxul câmpurilor magnetice ale creierului uman le dau și acestor copii sentimentul că se identifică singuri „cu spaimele și arderile” chimice interne ale unui popor. Doamne, și ce popor! Dacă nu chiar acela uitat de Dumnezeu, care atâtea îi promisese, în opera sadoveniană Baltagul,ca fiind cel mai binecuvântat și ales de pe Pământ. Și nici nu aș face, aici, pledoarie pentru un autor sau altul, dar când își scria textul, fiecare dintre ei s-a străduit, după „puterea creației”, pentru a povesti și altora, în „gânduri de taină”, despre căile de salvare a unei lumi în pericol, pentru că doar „interiorul durerii”, a fiecăruia în parte, e lăcașul din care le vin cuvintele. Să nu ne ferim, așadar, de durere, pentru că „ea este gura de sânge a cântecelor” – spunea Nichita, îndemnând cititorul spre intensitatea trăirilor din scrisul vreunui autor și, abia în al doilea rând, către precizia exprimării sale. Un sfat de memorat. Să le dorim să nu renunțe la visul lor.

 

Tudor Cicu

(membru USR Filiala Dobrogea)

 

 

„Eseul romanesc” al buzoianului Alexandru Borcan

 

Un eseu romanesc moralizator *

                                         

     Când pe urmele întâmplărilor dintr-o așezare buzoiană, la Sărățeanca, nu departe de stațiunea Monteoru, își pornește un analist moralizator căutările, trebuie să te aștepți să-ți spună pe undeva, ici-colo strecurat în scriere, că omenirea are mare nevoie în aceste vremuri grele de speranță, de povești rupte dintr-un context firesc al realității de azi, fie și „învăluite” într-o ceață mistică și amestec de credințe și fapte, de povești despre bine, despre credință, despre „ceața” literară ori a vieții reale în care, încă „foșgăie” unii dintre semenii noștri. Fiindcă într-un eseu romanesc, moralizator, autorul se mișcă pe coordonatele eroilor săi, printre ei, ori cu ei odată, sau chiar pe urmele lor, în căutarea unor întâmplări cu personaje care iau în piept viața (așa cum o spune unul dintre personajele cărții „Frica” lui Alexandru Borcan), pentru a se confrunta cu alte personaje reale „care mereu îmi dezvăluie cât de complicată este ființa umană și cât de dificil e s-o înțelegi”.

      Prin acest (eseu romanesc), în cartea intitulată Frica, apărută la Ed. editgraph, 2019 (148 pag.), Alexandru Borcan ne dă rezoluţia încadrării unei scrieri (ca percepţie a inexistenţei unei cărţi în categoria cartea o  „individualitate fără comunicare” de care ne vorbea J.L. Borges), în lumea romanescă a individualității care chiar comunică în „spirit reflexiv critic”, cu situația unei societăți aflată în căutarea unei identități. Pe această axă a comunicării, ne sugerează autorul, ca  observator atent de pe margine, cartea e o sumă de relaţii în transmiterea mesajului ei către cititori. Încadrarea acestui miniroman în categoria pamflet, eseu romanesc, memorialistică, suită de tablete, critică literară, nu-i deloc întâmplătoare, pentru că, există o relaţie între scrierea cărţii cu aceste trepte ale literaturii. Posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale unui creier inspirat (fie și al unui eseist) să multiplice şi să deformeze realitatea, dar visul și căutările lui nu-i încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii, deși sunt semne că autorul îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” într-unul din personajele miniromanului eseistic, chiar viețuind în ființa sa.

     Parodiind cu minimă încorsetare textuală o lume în degringoladă (atât în literatură și viață), când malițios, când îngăduitor, autorul pudrează discret cu armele pamfletului de moravuri și reflecția morală în corpul narațiunii cu accent satiric, face doar portretele schiță a unor personaje surprinse în relații firești cu societatea, ori fixează situații și comportamente, înfierând oportunismul, naivitatea sau chiar prostia devenită de poveste a unor semeni care uită că „înțelepciunea începe cu FRICA de Dumnezeu”. Și cititorul se amuză (atunci când cei doi misionari literari, Simion Dascălul și Misail Călugărul vor să-i „nemurească” în fața Sfântului Părinte pe cei trei poeți „anahoreți”), dar înțelege că dincolo de tonul grav al naratorului aproape nimic din ce se narează nu ține de senzațional, deoarece el vede totul derulându-se cotidian sub ochii lui și chiar dacă i se conturează o lume bizară care reprezintă imitația burlescă a unei lumi „fără Dumnezeu”, mai există undeva, în „sfânta ființă” a celor supuși percepției critice, zbuciumul interiorizat al încordării în susținerea propriilor viziuni despre arta și viața ce-i nemulţumeşte pe liricari. Poetul din primul articol supus lecturii celor trei cupluri din miniroman, e cel care „strigă către toți surzii lumii culte, oculte, că a descoperit cea mai veche civilizație din lume”. Și, trăind în singurătatea casei de la Sărățeanca, și-a zidit propria credință , trăind ca un anahoret în singurătate, experimentând suferința care să-l apropie de Dumnezeu. Cel de-al doilea (un moralist), „este autor al unor volume conținând aforisme, pamflete și minieseuri”, dar e convins că odată ce „religia ajunge ideologie și sursă de avere, credința trece drept erezie și devine pricină de prigoană”. Cel de-al treilea (un textualist), are destinul literar al celui „rătăcit prin alții spre sine”. Atmosfera „liricarilor” strânși sub cupola creației într-o „sagă provincială” o găsim și în miniromanul lui Marin Ifrim, Cartelul Metaforelor și unde, ca și la Alexandru Borcan, cititorul nu are nevoie de prea mult efort în a decripta statutul personajelor, ori a ghici, cine se ascunde, în realitate, în pielea personajului X sau Y. 

     Asupra celor de faţă, deşi „cel mai scurt drum al fiecăruia către cimitir e viaţa” (cum spunea Marin Ifrim în miniromanul său), nu planează decât dorinţa de a-şi goli „fiinţa de himere”, întrucât, e clar pentru toţi: „E loc pe pământ și pentru unii și pentru alții”. Și așa cum spune în paginile miniromanului: „Omul e alcătuit din lumini și umbre. Există o piedică psihologică; frica aceea ce se instaurează între om și lumină”. Iar cele trei cupluri, strânse sub cupola casei părintelui Alexandru, la Sărățeanca: procurorul Alex cu Vera, preotul George cu consoarta Olguța, diplomatul Seby cu Natalia, fac parte din intelectualii care știu bine că „frica ce a pus stăpânire pe noi nu mai este provocată de teama că ne filmează și ne ascultă pretutindeni (cum o făcea cuplul Ceaușescu – n.a.), ci că au ajuns cu tehnica aceasta sofisticată, să ne citească și gândurile”. Cu alte cuvinte: „Frica leagă epoci istorice disjuncte, antagonice, fiindcă ea se instalează la fel de confortabil atât în trecut, în viața opozanților regimului, cât și în prezent, în subconștientul celor spionați, manipulați, direcționați de structurile oculte ale puterii” - (spune Paul Androne, în prefața la carte). Prozatorul are un subtil spirit de observaţie, pana sa este satirică, chiar ironică în acele articole „în care sunt ironizați unii scriitori care abordează chestiuni religioase”, sau când ne „vorbește” despre invitații profesionaliști în tehnica de mancurtizare a populației ce a mai rămas în țară, mulți dintre ei apar la televiziuni ca niște „infractori dovediți care să ne țină lecții de morală”. Discuțiile pe marginea politicii, dintre cuplurile menționate, se duc sub aspectul „interesul poartă fesul” și al tragerii sforilor, când cei ajunși la putere filmează ori strâng probe „să-și bage adversarii la mititica” și, ca în bancul popular, să le arate adversarilor „din când în când, șobolanul rozaliu”.

      Într-un eseu/pamflet (chiar romanesc) este atâta sarcasm, câte „ghiulele” sunt în praful de pușcă, ne sugera Balzac. Ca formă de exprimare artistică, ori gen literar, eseul-pamflet (satiric) este unul dintre punctele în care scriitura literară și cea jurnalistică se intersectează. DEX-ul ne explică și el, cum „pamflet/eseul este o specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite stări morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.” Dar într-un eseu romanesc, făcând o radiografie cu umor și ironie a societății, cu cât inspiri o simpatie mai generală pentru o anumită cauză, cu atât inspiri o „bunăvoință” mai puțin înțeleasă din partea susținătorilor acelei cauze. Iar autorul eseului/pamflet, când își propune să fie și epic, își extinde cu dezinvoltură sfera investigațiilor în spațiul politic, vorbindu-ne cu umor despre starea actuală a națiunii noastre. Făcând proiecții cu trăirile sale, ori cu viețile noastre, petrecute în timp, în proza sa Alexandru Borcan ar fi descoperit variante nenumărate în care poveștile oamenilor s-ar fi putut transforma în adevărate istorii de viață ce ar fi putut sta alături de oricare narațiune a vreunui romancier realist. Iar finalul cărții, care îl pune și pe cititor în fața unei provocări pentru a găsi răspunsurile de care are nevoie (ca în parabola prințului care află poarta „ieșirii în lume”, odată ce trage după el ușa odăiței din castel), îmi amintește de profeția lui Emil Cioran, dintr-o povestire scrisă de autorul buzoian Aurel Ganea în volumul Artizania, în care, întrebat dacă România mai are o șansă, acum că am pășit în era postrevoluționară, Cioran ar fi spus foarte sigur pe el: nicio șansă! Însă cum la Dumnezeu sunt toate răspunsurile și numai El poate privi pământul fără a-l vedea pe om, uneori apare în scriitor nevoia irepresibilă de a spune adevărul despre noi, și nu-l poate spune decât într-o poveste cum e și cea de față.

 * Cronică apărută în revista VATRA VECHE nr. 5 Mai/2023 (pag 36-37)

                                                             Tudor Cicu

O cronică la romanul meu

 

                                           PIERDUȚI  PRIN  SIBERIA *                                           

         Cu mult timp în urmă, atunci când îi analizam volumul „Călător prin Valea Plângerii” aveam să observ un element al scrisului său care i-a rămas o constantă, și anume talentul de povestitor, un povestitor înnăscut. Atunci notam, ca presupunere, acum reiau ideea, ca certitudine: „La naştere, Dumnezeu lasă câte o picătură de dumnezeire din măreţia sa creatoare fiecărui individ, dar îl lasă pe el să şi-o descopere şi să şi-o pună în valoare. Aşa apar din furnicarul omenirii inventatorii (de la roată, hârtie, praf de puşcă, până la GPS), şi creatorii de artă, fie el sculptorul Gânditorului de la Hamangia, arhitectul Piramidelor, al Zidului Chinezesc sau al Turnului Eiffel din Paris – dar să luăm şi câteva repere din alte arte, precum Luciano Pavarotti, Michelangelo, Dostoievski, Brâncuşi, Sadoveanu etc.

         Un adevărat creator de artă stoarce cât mai mult această picătură, până ajunge la epuizare. Atunci ţâşneşte din noianul anonimilor marele sculptor, marele pictor, marele muzician, marele dirijor, marele prozator, marele poet, marele actor, marele dansator, marele povestitor.”

           Acesta este cazul şi lui Tudor Cicu, scriitor buzoian, dar cu rădăcinile în misterioasele şi fascinantele stepe ale Dobrogei, satul Tătaru, comuna Comana, având corzile vibrânde ale sufletului frământate de neostenitele valuri ale mării, după cum ne-o spune chiar în primul volum al său de poezie, „Cu marea în suflet” (2005) și în romanul „Iarba de mare” (2006). Harnicul și talentatul scriitor de atunci, a îmbogățit literatura română cu șapte romane, cinci volume de povestiri, opt de poezii, trei volume de cronici literare, și-a remodelat talentul cu trei volume de eseuri, devenind membru al Uniunii Scriitorilor, primind numeroase premii literare, acumulând totodată și un bagaj impresionant de referințe critice.

            Noul său roman, PIERDUȚI PRIN  SIBERIA, (Editura Editgraph, Buzău, 2022,  262 p.), în opinia mea, este pe cale să se ridice cu mult deasupra tuturor operelor sale de până acum, ba chiar și a multora din literatura română contemporană, dacă avem în vedere, în primul rând, problematica, puțin abordată – avatarurile soldatului român în al Doilea Război Mondial în Războiul din Răsărit -, dar și prin stilul său inconfundabil, de povestitor cu vocația tragicului.

            Structural, romanul este clasic, cuprinzând un cuvânt introductiv, în loc de prolog, intitulat Un convoi pierdut prin Siberia, 20 de capitole cu titluri sugestive, între care sunt intercalate și alte 9 capitole, intitulate Jurnal de front, având mențiunea datelor (ziua, luna, anul”), de fapt scrisori de pe front netrimise acasă, și se încheie cu un Epilog lămuritor pentru cititor. Romanul are însă, după cum voi dovedi, și multe dintre atributele modernității, cum ar fi povestirea la persoana I alternând cu persoana a III-a, tehnica gide-iană a jurnalului, tehnica povestirii în povestire, inserția de citate și maxime din opere celebre, răsturnări proustiene de timp, scurte, emoționante și  penetrante eseuri pe teme politice, sociale și economice.

            Cuvântul înainte, intitulat Un convoi pierdut prin Siberia are menirea de a-l pregăti pe cititor asupra avatarurilor soldaților români prin Siberia după dezastrul de la Stalingrad din friguroasa iarnă rusească a anului 1943.

            Autorul, așa cum îi este obiceiul de mare povestaș, chiar din prima frază – o frază cheie a întregului volum – se adresează unui ascultător imaginar, prevenindu-l asupra grozăviilor ce aveau să fie povestite: Când veți asculta (atât cât m-am învrednicit eu a o scrie), până la capăt, povestea unui veteran de război, contemporan cu noi, se va înnoura cu păsări și gânduri și peste sufletele noastre, așa cum a rămas și sufletul meu, cu mâna întinsă asupra acestei coli de hârtie, neștiind de unde să înceapă a se rosti. Totul a început urmărind o emisiune la un post de televiziune din Buzău, unde colonelul Costea P. Duminică depăna povestea adevărată trăită pe frontul sovietic, cam pe la vârsta de 20 de ani. Bătrânul citea din când în când dintr-un jurnal de vreo șapte – opt pagini atât de dense în întâmplări cât într-un roman de Ilya Ehrenburg: Să fii luat prizonier, săltat dintr-o dată (sub minus 30 de grade) din acele tranșee ostile, ale iernii anului 1943, să-ți urmezi dușmanul în persoana unui singur ostaș, el, înainte, restul prizonierilor în urmă… Unde să fugi? Eram flămânzi, nu cunoșteam locurile, acel ostaș era singura noastră șansă de a rămâne în viață… Bătrânul se plângea acolo de ingratitudinea societății: După o noapte de umilință, după un braț de coceni dinainte, ce-i pasă boului pentru cine și-a rupt grumazul în jug?

            Primul capitol se intitulează O seară în care bântuie niște stafii, în care, cele povestite de bătrân în emisiune au un ecou formidabil în conștiința scriitorului care, în timp ce citea cartea lui Soljenițîn, „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, aude noaptea târziu bătăile  clopotelor de la biserica „Trei îngeri”. Este un moment cheie al cărții, căci scriitorul are inspirația ca înainte să înceapă povestea adevărată a soldatului – prizonier de război la ruși, să realizeze o incursiune în fantastic. Se duce apoi să-l caute pe bătrânul Costea P. Duminică, colonel și veteran de război. Și-a declinat scopul vizitei, apoi, savurând împreună licoarea unui pahar de vin, a ascultat povestea bătrânului sub coroana unui cireș bătrân din curtea veteranului.

             Capitolul următor se intitulează Umbra unui fiu de torționar la orizont și folosește tehnica povestirii în povestire. Este povestea trecerii lui Costea P. Duminică prin penitenciarul de la Râmnicu Sărat trimis nevinovat de torționarul Molitvă. Este o apariție halucinantă, în vis, căci bătrânul rămăsese cu vedenii, dar vedenia îi apare ca procuror la alegeri care-i cere o declarație pe propria răspundere și cu jurământ pe Biblie că nu a votat și pe altă listă. De fapt, era fiul torționarului, apărându-i ca un strigoi. Capitolul se încheie cu o propoziție - aluzie izvorâtă din adâncul obsesiei lui Duminică, în timp ce se adresează unui porc prin curte: „ Intră, mă, și tu înăuntru, la coteață, că acum te ia și pe tine cu duba!” Amintirile despre izolarea din penitenciar încă nu-l părăsiseră.

            Capitolul al III-lea se numește Secretul lui Costea P. Duminică. Debutul are ca fundament o descriere, punct de plecare pentru o o narațiune care să zguduie conștiințe: Când a revenit cu cana de vin, deasupra casei apăruseră câțiva nori învolburați și o rafală de vânt se iscă din senin făcând să se îndoaie trunchiurile a doi salcâmi din gardul de la drum, iar în cireșul de deasupra mea începu a zurui frunzele. O barză își strânse picioarele sub ea și lovind din aripi se desprinse dintr-un cuib înfășurat ca un turban turcesc în vârful unui stâlp al rețelei electrice stradale….Bătrânul Costea își ridică și el privirea spre coama rotată a cireșului, părând a citi niște semne misterioase printre ramurile sale. Revenise la condiția lui de țăran: „<N-are să plouă, mi-a declarat el sigur pe sine.> Apoi dintr-o dată își aduce aminte că va dezvălui secretul său: povestea romantică, am zice noi, a tinereții sale, elev la Școala de subofițeri de la Câmpina și viața trăită la fierăria boierului Argintaru până în momentul în care se îndrăgostește de frumoasa Elenuța, cu care fuge în lume.

            Subiectul capitolului al patrulea este prevestit parcă din titlu: Noaptea m-am visat Ivan Denisovici. De fapt, este un eseu al autorului despre destin. Aici descoperim un portret moral al bătrânului, de o mare puritate și profunzime, asemănător cu acela al lui Ivan Denisovici, care se suprapune subtil peste biografia bătrânului: Masca purtată în toată această istorisire era dezamăgirea. În momentele când uita să se supravegheze, pe chipul lui, care de nici un fel nu arăta că ar putea purta amprenta celor 90 de ani trecuți, apărea expresia unei ulcerări ce nu ținea doar de moment. Povestise despre viața în penitenciar și episodul evadării care dezvăluie talentul de narator intrat perfect în pielea personajului. Capitolul se încheie cu o invocație-revoltă a autorului la adresa nemerniciei, nimicniciei și a ingratitudinii din jur: Doamne, Dumnezeule, chiar nu putem să dăm jos de pe chip masca umilinței, a indiferenței? Să fie așteptarea și neputința noastră singura formă de protest a unei națiuni îndobitocite? Cum de am ajuns aici, Doamne, Dumnezeule?

            În timp ce povestește, autorul intercalează, în scurte, dense și penetrante eseuri gândurile despre destinul personajului său și al țării, în capitolele al V-lea și al VI-lea, dar și întâmplări și portrete ale unor deținuți din penitenciar, cum este portretul lui Ghiță Ursu, un camarad de celulă fascinant” Dumitru Rizea și Dinu Gâlicel. Punctul culminant al acestor episoade din penitenciar, care înseamnă muncă forțată, foame, umilință, frig, moarte, dar și solidaritate și speranță, îl reprezintă evadarea. Era ca un vis planul de evadare pe care-l face Dinu Gâlicel: Ceața asta e o mană cerească. Ăl de Sus ne-a trimis-o. Uite cum facem: peste trei patru ore se schimbă gardienii între ei și schimbul are loc la ghereta aia, o vezi? Atunci e momentul, pricepi? Ei bine, tinerelul acesta cu cizmele lui mari, tocmai potrivit să se deplaseze mai încet, nu trebuie să stea cocoțat veșnic în căruța lui. La semnalul meu, să te prefaci că urinezi după o roată de la car. Întârzii cât poți. La momentul potrivit, am să-mi scap piciorul sub un bolovan și cer ajutorul tinerelului. În timpul acesta, te strecori și desfaci șleaurile de la cai. Eu am să urmăresc cu coada ochiului și să mă jelesc întruna. Apoi un pumn sub bărbie, urmat de un brânci inofensiv. Tu arunci hamurile pe gâtul cailor, încălecăm, fuga spre pădure. Până s-o prinde gardianul cel nou… Și plecăm în Dobrogea, la mine la Cerchezu. De acolo, la un neam al meu, la Bazargicul bulgăresc. Ceva mai jos și portretele celor doi fugari, văzuți din perspectiva personajului devenit narator: După două ceasuri, Dinu s-a întors cu niște țoale și o colivă împachetată într-un calendar ortodox și câțiva colaci bine rumeniți. Le luase dintr-o biserică intrând pe un geam întredeschis. Pe înserat, cu caii bine odihniți am încălecat și din nou la drum lung. Rețin, ca pe niște umbre vagi, doi inși fugari mergând alături prin pădure, în tăcere. Salcâmii și pinii vuiau deasupra capetelor, și vuietul lor semăna cu al unor ape curgând departe. Două umbre care-și vorbeau puțin și în șoaptă. Cine le-ar fi întâlnit în cale nu i-ar fi deosebit unul de celălalt. două arătări înfofolite în țoale ude și zdrențuite, trecând peste râpi, izbindu-se de crengile uscate ale arbuștilor. Unul era trist și gânditor, celălalt era încântat. Costea P. Duminică povestea, iar scriitorul trăia în vis cele povestite: Înainte de a mă trezi din acel vis tare ciudat, am auzit vorbe dezlânate în apropierea mea și, cum m-am trezit, printre crengile cireșului de deasupra mea strălucea soarele fierbinte. Apoi cei doi fugari s-au despărțit. Costea trebuia să fie prezent la școala de subofițeri de la Câmpina. Nu mai aveau timp să-l caute, nu fusese acuzat, nu fusese judecat, nu fusese condamnat. Printr-un ordin al regelui, după niciun trimestru, au fost făcuți sublocotenenți și trimiși pe front, în plin februarie al lui 1942. Aici, destăinuiește autorul, realitatea devine vis și visul o altă realitate. Realitatea estre așa de crudă, că întrece orice vis, sugerează autorul romanului.

        Capitolul al șaptelea, Când visul se rupe, este ultimul povestit la persoana I de către narator, povestirea luând o altă turnură, și anume comentarii despre legionari, despre Adolf Hitler, Zelea Codreanu, Ion Antonescu, realitatea românească actuală, adică despre revoluția din 1989. Într-un final, Costea P. Duminică a scos de la piept un caiet legat cu ață subțire: „ Ia-l, dumneata vei ști să așterni mai bine decât am făcut-o eu. Am luptat degeaba în țara asta. M-au uitat toți! , nemulțumit de ingratitudinea societății la adresa veteranilor. Capitolul se încheie cu amarnicele notații ale autorului: Ne-am despărțit cu promisiunea că o să-i citesc caietul ți o să-i aștern povestea într-o carte, dar și ca doi oameni care după atâta risipă de vorbă, se ridică în sus ca două lumânări, își îndreaptă spatele și se scutură ca de un vis rău de tot ce li s-a putut întâmpla oamenilor în acel secol al nebuniei și merg mai departe pe drumul ales de Dumnezeu.

            De-abia la pagina 87 a romanului începe jurnalul, începând cu data de 4 noiembrie 1942, cu episodul despărțirii de Elenuța în gara din Buzău. Momentul relevă talentul descriptiv al naratorului care reușește să se transpună și să retrăiască cumplitul moment al despărțirii soldatului de iubita sa și de țară. Parcă și elementele naturii iau parte la ritual, trăind asemenea sentimentul înstrăinării și al nesiguranței viitoare: Vântul urlă ca un câine abandonat în cimitir, la mormântul stăpânului său. Ne îmbarcăm pentru frontul din Răsărit, în ultimul tren (se aude) ce va pleca către pământul Rusiei, acolo unde corpul 6 de armată și divizia 18 infanterie duce lupte grele în drumul deschis către Stalingrad. În dimineața acelei zile de 4 noiembrie 1942, un șir de oameni se agita încontinuu pe peronul gării din Buzău. De la fereastra vagonului o căutam pe Elenuța. O știam nedezlipită de stâlpul felinarului peronului unde ținuse să-mi înlănțuie umerii cu brațele, într-o încleștare cum numai ea știa s-o dea. Învârtea o batistă albă, în aer, apoi se rupea de stâlpul de felinar, ca și cum s-ar fi lăsat purtată de puhoiul de oameni, dar se rotea repede pe picioare și se agăța din nou de stâlpul felinarului, apoi și-o ducea la gură și își astupa plânsul cu ea. O armonică scâncea undeva mai departe. Se auzea până la mine glasul celui care fredona un cântec de adio. Nu realizam pentru cine îl cânta. Se prea poate să fi fost un om al norocului sau al nenorocului pentru noi toți. Atunci află în ultimul moment că Elenuța este însărcinată în luna a IV-a. Mai poate auzi rămasul ei bun care sună ca o poruncă-urare de a se întoarce sănătos: Să nu cumva să faci prostia să ne lași singuri! Trenul s-a pus în mișcare, iar Elenuța nu i-a mai auzit răspunsul, care este înlocuit cu o mișcare de natură: Vântul turbat mi-a răsucit cuvintele sub roțile trenului. Pe marginea momentului de despărțire al celor doi, autorul reflectează: În viața mea nu mă analizasem cu atâtea adjective și păreri de rău, toate la un loc defineau  dezamăgirea și neputința celui târât într-o istorie ce nu-i aparține.

            De aici încolo, cele peste 150 de pagini ale jurnalului sunt acoperite de capitolele 9-20, adică Jurnalul de front, care debutează cu momentul debarcării la Odesa. Acolo trebuiau înlocuite trupele române decimate, înaintând prin ploaie și prin noroi. Imaginile capătă dimensiuni apocaliptice: Înaintam în tăcere privind mereu în zare, unde se ițeau nelămurit niște copaci și poienițe. Pe marginile drumului pe care tot înaintam spre niciunde zăream hoiturile cailor împușcați sau sleiți de puteri, precum și căruțe răsturnate cu roțile în sus. Ajung la locul unde fusese nimicit batalionul lor. Aici ia contactul pentru prima dată cu realitatea cruntă, moartea, prin povestea unui soldat scăpat parcă din Iad: Eu am fugit cu un camarad rănit care pe dealul acela s-a prăbușit la pământ și n-a vrut să mai înainteze. L-am cărat în spinare o bucată de timp, dar l-am auzit implorându-mă: <Lasă-mă jos. Simt că s-a sfârșit cu mine!> L-am îngropat cum am putut trăgând tot mai mult pământ peste el, la buza unei movilița. Am plecat cu inima neagră ca un cărbune.

            După un marș istovitor, batalionul a ajuns la Perekop, aproape de bubuiturile tunurilor, ocupând tranșeele lăsate de nemți: Soldații au primit câte un loc în pământ. Acolo urmează să vegheze, să mănânce, să doarmă și să-și omoare păduchii până la o nouă comandă. În curând vor face cunoștință cu temutele katiușe: De frică, soldaților li se făcuse greață. Unii chiar vomitau. Altora li se încrețise pielea pe ei. Observă că soldaților le lipseau mânecile la cămăși. Află că, nefiind aprovizionați cu efecte de iarnă, își rupseseră mânecile și le cususeră în prelungirea chiloților.. Urmează alt marș de la Mariupol la Serafimovici. Ia contact și cu populația din sate, năpăstuită și nevinovată: Am întâlnit femei bătrâne umblând pe câmpuri, pe văi, pe coaste de deal, adunând porumbe, măceșe, gherghine - provizii pentru iarna ce se apropia. De un tragism aparte este și povestea soldatului român care furase un gâscan de la o bătrână, care venise la comandant să-l recupereze. Fusese pălmuit de comandant. Întrebarea rămâne: „Se justifica gestul soldatului?” Lupta pentru existență nu mai ține cont de nicio morală. Până și caii batalionului fuseseră sacrificați pentru hrană…

            Urmează botezul focului descris în pagini care-l concurează pe Camil Petrescu din „Ultima noapte…” Povestirile din jurnal capătă și mai mare dramatism cu cât acesta este redactat sub forma unei scrisori, rămase neexpediate către Elenuța: Când sovieticii au reușit să rupă frontul nostru, s-a decis: ne retragem. În timpul retragerii, artileria și avioanele inamice ne-au bombardat încontinuu. În timpul retragerii eu eram în dreptul tunului trei, iar în față se deplasa echipajul tunului doi. La un moment dat, un obuz de artilerie a căzut drept pe tunul 2. Tot echipajul a fost făcut praf… Și asta, chiar în fața mea. Am fost prima oară în fața morții. Ne-am aruncat cu toții la pământ. În timpul acestui bombardament infernal am rămas cu gura căscată și ochii holbați. M-am uitat spre colegul Otto Hussnel, căruia îi venea să râdă, dar nu putea. Vântul ne izbea drept în față, rece ca gheața, dar oamenii mei nu simțeau nimic. Toți văzuseră trupa de servanți de la tunul 2. <Domnule sublocotenent!> l-am auzit pe Otto în stânga mea, încercând să strige ceva. Îi venea să râdă, dar ținea gura încleștată. Mi s-a părut că ar fi din cauza vântului înghețat. Sau poate îi sărise o doagă?... În câteva minute ne-am pomenit cu sovieticii în spatele nostru. N-am mai avut ce face și ne-am predat. Eram unsprezece inși, servanți și observatori de tun. Eu am ridicat mâinile în sus.

            În capitolul al 13-lea este prezentat al cincilea jurnal de front, datat 24 noiembrie 1942. Prizonieri se află în stepa calmucă, înaintând spre niciunde. Notații zguduitoare: Primesc această lume pestriță, de soldați rămași ai nimănui: români, germani, italieni. - și mă gândesc că poate bine ar fi fost să coboare toată lumea soldățească în infern, că poate o fi mai bine pe acolo. …. Am băut tot paharul umilinței și al degradării, în această, iată, nici o lună de război… Și când scriu toate rândurile acestea, mă gândesc la Christos și la pătimirile lui. De aceea vreau să fiu tare și să nu plâng… Dramatică este scena când o santinelă însoțitoare a convoiului îl descalți de cizme în plină iarnă: Mergeam în coloană, când mă pomenesc cu un rus că vine direct spre mine și îmi face semn să scot cizmele din picioare: <Davai! Davai soldati. Botinki, davai, davai! – Domnule sublocotenent, dați-i cizmele, că, altminteri, nu-i de glumă cu ăștia, altfel vă împușcă!> M-am aplecat imediat jos pe un petic de iarbă arsă și m-am descălțat. Rămas în ciorapi, am mers desculț, pe jos, vreun km sau doi. Noroc cu un soldat din spatele coloanei: <Domnule sublocotenent, uitați, vă dau bocancii mei. Nu sunteți obișnuit cu tălpile goale. Eu sunt învățat cu opincile. Am o bucată de foaie de cort. O să-mi fac niște obiele ca pentru opinci>”.

            Au mărșăluit cam 140 de km pe jos până la primul lagăr. Pe unde au trecut, au lăsat numai morminte și țărână amestecată cu sânge: Și nici nu aveam timp să ne rugăm. Din când în când auzeam înapoia noastră niște împușcături. Cei care nu mai puteau merge și nu mai puteau fi cărați în spate de ai noștri, ori rămâneau mult în urmă, ori erau împușcați și abandonați pe câmp ca niște leșuri pentru câini. Noaptea nu mărșăluiam. Ne supravegheau cu schimbul, lăsați în plin câmp. Acolo dormeam. La marginea drumului. Ne înveleam cu mantalele. Trebuia să ne trezim și să ne frecăm mâinile și picioarele, ca să nu degerăm. Emoționantă este scena când un câine pripășit pe lângă coloană, se bagă între doi soldați, noaptea, să-i încălzească. Ajunși la gara Mihailovka, au fost urcați în vagoane care plecau spre lagăre, spre Siberia. Au ajuns în lagărul de la Tambov.

            Capitolele 13, 14, 15, 16, 17, prezintă întâmplările petrecute în lagărul de la Tambov. Eram adăpostiți în bordeie, iar ziua erau duși la munci epuizante, în special tăierea arborilor:  Dimineața, la ora șase,  după ce se dă deșteptarea, intrăm în sala de mese să servim ceaiul, o zeamă chioară, cu un pesmet pe cap de om. Imediat după ora opt se sună încolonarea, se face numărătoarea pe plutoane și plecăm în marș continuu, care spre gara Tambov, la șinele de fier, care la pădure, care spre carierele de piatră din spatele dealului. Eu am nimerit la pădure cu sergentul Filat. Iată-l pe sublocotenent la muncă: Nu se simțea nicio urmă de animal sau de pasăre în pădurea siberiană. Doar strigătele și durerile noastre ca niște bieți cuci. Mă uitam cum cădeau mestecenii sub loviturile securilor, iar sunetul acela sec îmi provoca o lovitură în inimă. Unora li se ordona să care pe umeri scoarțele și trunchiuri cojite de mesteceni, numai că vântul năprasnic îi trântea la pământ. În locul cailor am fost puși noi la sănii. Făceam câte 14-15 km. Există și un dram de omenie care se manifestă la doctorița lagărului, care îi proteja, cu scutiri la infirmerie, pe cei care erau deja sleiți de puteri. I se întâmplă și sublocotenentului Costea P. Duminică un accident de muncă, iar doctorița își face cu sârg datoria: Doctorița sovietică se bate cu tărie pentru infirmeria ei și pentru sufletele celor trimiși la „ukreplenie”. Cred că are cel mai curat suflet din câți ruși cu funcții de supraveghere mișună pe aici.  Cititorul va mai afla că între prizonieri era și un preot de prin părțile Moldovei, de pe la Huși, Vasile Necula, ale cărui sfaturi sunt hrană sufletească și balsam pentru prizonieri.

Totodată, toate întâmplările legate de șederea în lagărul de la Tambov sunt presărate cu zeci de portrete de prizonieri, fiecare cu biografia sa, dar și cu numeroase considerații de ordin religios, social, politic și economic care vizau România acelor vremuri și a celor de azi, la fel de tulburi. Prietenia cu sergentul Filat avea să-l conducă pe sublocotenentul Costea P. Duminică spre marea și spectaculoasa evadare, spre libertate, după un plan minuțios stabilit, ca să nu cadă pradă eșecului. Urmează drumul extrem de riscant, de mii de kilometri, fără acte și fără bani, călăuziți doar de noroc, drum povestit de pescarul Filat din Ghindărești, de pe malul Dunării, căci, între timp, Costea P. Duminică se dusese la Domnul…

Cum îi șade bine unei cărți rotunde, romanul mai are și un Epilog, din finalul căruia cităm spusele lui Filat: Rusia e o închisoare oriunde te-ai afla, domnule! Trebuia să fii atent pe unde mergeai, ca nu cumva să intri în sârma ghimpată a unui lagăr cu mult mai mare și să nu te mai desprinzi niciodată de ea.

             Mă opresc aici cu prezentarea acestei cărți menite să zguduie conștiințe. Scriitorul Tudor Cicu este predestinat să-și ducă eroul și prin alte multe lagăre din Siberia. Când romanul va termina de povestit epopeea soldatului român în Marea Conflagrație, de-abia atunci literatura română va fi gata să primească una dintre capodoperele sale, așezându-se, prin problematică și stil, alături de alte capodopere universale ale genului. Am în vedere aici pe scriitoarea tătăroaică din Kazan, Guzel Iahina, cu romanul său pe aceeași temă, a lagărelor siberiene, „Zuleiha deschide ochii”, cu care romanul lui Tudor Cicu își va câștiga dreptul de a concura la capitolul capodopere.

            

                                                        Titi Damian

* cronica a apărut în revista EX PONTO nr 1 (76) ian-febr-mart-april 2023