cum văzusem într-o pânză

 

cum văzusem într-o pânză

 

am tras oblonul poveștilor să te găsesc

goală în așternuturi

cum văzusem într-o pânză de Modigliani

și să-ți spun că azi ești a mea

și că avem în față câte o carte fiecare dintre noi

de aceea m-am rugat să dai tu prima filă

eu o să trag după aceea o linie

și să număr zilele care au mai rămas.

până când niște ploi

te vor aduce la mine.

știu că îmi vei cere să citim la lumina stelelor, amândoi

poate așa

prințesa adormită din poveste ne va spune

secretul sărutului care va trezi în mine

cei doi lupi flămânzi ce întorc filele cărții...

acum chiar aș vrea să te strâng în brațe

să-ți vorbesc de Estela

enigmatica marilor speranțe din Dickens

știi că avea ceva ceva din ochi tăi flămânzi de iubire,

știi?

mi-ai spus asta în podul cu fân

când pescărușii pe acoperiș țipau atât de îngrozitor.

Talismanul lui Kiçhoge

 

1. La școala din Tătaru, unde am învățat în primele opt clase (după 30 de ani, când m-am întors în satul natal) 

2. Fotografie făcută în 1981... soția, mama și tata la masa pusă vara, în fața casei. 

                              

 Talismanul lui Kiçhoge*

 

      Când m-am întors după treizeci de ani în satul natal, încă mai visam că acolo, în căsuța unde m-am născut, au mai rămas câteva din acele făgăduințe din copilărie, pe care nu le luasem cu mine atunci când plecasem să mă pierd în lumea largă. Îi spuneam fiului meu, care era la volanul mașinii, soția ocupând locul din dreapta șoferului, că țineam neapărat să mai văd o dată ulița și casa copilăriei, să mă simt furat de nostalgia unui trecut în care aș vrea să mă întorc. Măcar atât! Și mă gândeam la fiul de împărat, rătăcit, alergând după un iepure șchiop pe acel tărâm al tinereții și al vieții fără de moarte. Acum, când scriu toate acestea, închid ochii în încercarea de a-mi reaminti acele timpuri. Mâna care scrie rămâne, o vreme, suspendată în aer. Intrăm pe șoseaua plină de gropi, ce duce către sat. Fiul meu conduce atent, să nu nimerească vreuna. Satul încă nu se zărește, doar câmpia Dobrogei se află în bătaia vântului.

– Iarna prin părțile astea, când bate crivățul, cred că te ia cu casă cu tot, îl aud pe fiul meu că rupe tăcerea.

      Într-adevăr, cât îți arunci ochii, niciun copac, nici măcar un dâmb de pământ care să se ia în piept cu vânturile pe-aici. Dacă n-am fi zărit un cioban cu oile, undeva în dreapta noastră, ai crede că am nimerit în pustiu. Cât am copilărit prin locurile astea, foarte rar am văzut să vină cineva străin în sat. Cam același lucru îmi spusese și mama, cândva, că în iarna dinainte de a mă fi născut, adică aproape de 31 decembrie 1951, trei călăreți s-ar fi zărit înaintând la pas prin zăpada care scârțâia sub copitele cailor. Veneau dinspre Cotu-Văii, pe drumul Mangaliei înspre sat. În acel an, luna sfântă a Ramadanului a fost în ianuarie**. Pentru că slujba de „mukabele” (slujba de rugăciune și citire a Coranului) încă se ținea în condiții optime în geamiile din Keragi, Deluruj sau Azaplar, imamul, împreună cu cei doi oaspeți ai săi, a plecat în toiul iernii să viziteze totodată și casa boierului Munegìp din Azaplar. Auzise de pregătirile care se făceau pentru logodna fiicei acestuia și profitase de sosirea nepotului lui Raymhogea, de la studii din Istanbul, pentru a vedea cu ochii lui cum stăteau lucrurile la casa lui Munegìp. În familia acestuia, în afară de el, care plecase la geamie la strigarea muezinului, toți ceilalți rămăseseră acasă, așteptând să audă ultima cântare în turnul geamiei: „Allahuekber... Allahuekber! Eșheduen la illaheillah... Eșheduen la ilaheillah! Muhameden resullallah, illeee” (Dumnezeu e mare. Și Mahomed e profetul lui). Și cum auzeau chemarea muezinului, toți își așezau jos covorașele și, în genunchi, cu fața către Meka, urmau să-și spună rugăciunile din Coran odată cu Kiçhoge, hogea al lor, aflat împreună cu bărbații la geamie. Dar lumea răspândise zvonul că hogea e acasă pe patul de moarte. Zvonuri, că, de, zvonuri destule, adevăr ioc! Abia de apusese soarele, când cei trei călăreți au oprit la poarta noastră și i-au spus tatei că unuia dintre caii cu care plecaseră la drum i s-au desprins potcoavele; auziseră ei de moșu’ Stan, fierarul satului, și îi cereau tatei să-i ducă la el. Tata a zis că îi duce, numai să pună o haină pe el. Imamul l-a urmat în casă pentru a primi și el o cană cu apă. Înăuntru a dat cu ochii de mama, însărcinată în luna a șasea, un pic tristă și îngândurată. Primii ei copii decedaseră, unul la naștere și celălalt când împlinise doi anișori. Avea de ce să fie îngrijorată mama, dar imamul i-a spuscă are să fie bine și va naște un băiat cu faimă mare: „Ai să vezi! Se va naște cu semn în frunte, dar tu să te duci la hogea și să-i descânte, ca semnul acela să dispară.” N-a prea înțeles mama cam ce avrut să zică imamul, dar vecina noastră, găgăuța Maria, i-a spus că imamul se referea la o cumpănă în viața celui care se va naște și doar așa mama s-a putut bucura de vorbele acelea și după plecarea străinului s-a rugat ore în șir Domnului, la icoană. Tata i-a condus la fierar, apoi i-a urmărit îndepărtându-se pe uliță, în sus, până intrară în mahalaua turcească pe la Sărt Malle, adică mahalaua de nord, unde locuiau cei mai înstăriți oameni ai satului, cei care dețineau o gospodărie mai temeinică, cu acareturi, staule și grajduri mari, aproape cât casele de înalte, cum se cădea să fie într-o curte de turc ori tătar fruntaș.

      Zăresc prin geamul de la mașină primele case și nu peste mult timp avem să intrăm în sat. Simt nevoia să le povestesc alor mei câte ceva despre satul natal.

– Ce se vede în față este mahalaua oltenilor care au venit ultimii în sat. În stânga acestei mahalale se lasă pitulate, în nemărginirea stepei fără sfârșit, șirul de case scunde ale primelor așezăminte în Azaplar, „Șalaș Mallesă” sau Mahalaua Colibelor, aparținând celor mai vechi locuitori ai satului. Mama știa de la bătrânii satului că primii au descins aici câțiva din soldații trupelor „azape”, apoi au venit câțiva refugiați din Crimeea, de au întemeiat aici, între cei veniți de la Dunăre și cei din Oltenia, vatra satului. Primii care s-au aciuat pe aici erau cam de prin 1500 și ceva. Val după val au venit de la Krâm și au primit aici „pământ și apă” de la Pașa, omul Sultanului, salvatorul turcimii și al tătărimii de spaima de la nord, rușii. Ca o sfidare a celor din mahalaua colibelor se înălța, pe vremea când au sosit și bunicii mei, spre partea vestică a satului, renumita „Bolat Mallesă”, Mahalaua Bolaților. Era cartierul celor care dețineau aurul cu sacii, ca pradă a pustiirii otomane, așa auzisem de la bătrânii satului care mai erau în viață și nu se odihneau în nerânduiala mormintelor din cimitir. Iar spre miazăzi se află „Qăbla Malle”, Mahalaua de la miazăzi, sau cea direcționată spre Mekka, tot cu case arătoase. Nu în cele din urmă, „Sărt Malle”, mahalaua de la „kun batar”, pe latura nordică a satului, fusese ridicată tot din timpuri mai vechi, dar la mare cinste. Pe latura sud-vestică a satului se stabiliseră și o parte din românii de la Dunare și câțiva olteni scăpătați, fugiți din calea secetei ce pustiise Bărăganul pe la 1947. Odată cu venirea românilor aici, satul nu mai era o simplă așezare, ci ȋți cam trebuia un cal bun pentru a colinda toată așezarea și chema la nuntă pe toți locuitorii.

      Presimt că fiul meu vrea să o ia înainte, de-a dreptul prin sat și îi fac semn să o cotească pe drumul de țară, la dreapta, spre câmpie. Pe acolo știam că se ajungea mai repede în zona casei noastre, aflate la o margine de sat.

– Casa noastră era ultima de pe uliță. După noi urma câmpia Dobrogei, până la Pecineaga și Mangalia. Ține drumul ăsta de țară și după ce dăm de un transformator, facem stânga, acolo e ulița unde am locuit cu ai mei.

     Cum mai este până acolo și drumul e numai praf, mergem ceva mai încet, ca să nu ridicăm pustia în urma noastră. Câmpia română în amurgul toamnei e plină de poezie. Lanurile cu porumbul încă necules, perdelele înalte de mătură, cu fructele arămii aplecate spre pământ ca o ploaie de artificii, ascunzând privirii lacome tarlaua cu dovlecii mari şi albicioşi, cu soarele ridicat solitar deasupra, toate astea dau încredere omului de la câmpie că iarna năprasnică va fi şi ea trecută cu mai puţine griji şi fac să i se strecoare în suflet nădejdea primăverii care o să vină. Într-o astfel de toamnă m-am aflat odată cu tata pe câmpie, la mare depărtare de sat. Eram un copil şters şi plăpând şi, ca să-mi zbicească vântul câmpiei gălbejeala din obraji, tata mă lua cu el să păzim oile pe mirişte. Eu trebuia să alerg, atunci când scăpau spre lanurile cu porumb, să le alung cu bățul înapoi, pe miriște. S-a întâmplat într-o bună zi că măgăreaţa noastră, ce însoţea turma de oi, a adus pe lume un mânz de toată frumuseţea acolo, pe miriște. Tata îşi pusese mâinile în cap, pentru că mânzul care nu se putea ridica pe picioare nu avea putere nicidecum să însoţească turma. Să-l lase în câmp nu era chip, fiindcă nu s-ar fi mişcat măgăreaţa din acel loc. Or, turma învăţată să meargă în urma măgarului nu s-ar fi deplasat din acel loc nici urnită cu boii. Dacă nici așa nu s-ar fi clintit din câmp oile noastre, atunci ce minuni ar fi putut face nişte biete bâte la o turmă aşa de proastă? Umbra tatei îi dădea târcoale mânzului prăbuşit pe mirişte, iar ochii lui scăpărau de ciudă. „Cine ştie ce se petrece acum în inima lui?” îmi ziceam eu, agitându-mă fără folos prin preajmă. Măgăreaţa bătrână avea ochii apoşi, parcă de lacrimi de bucurie, şi nu prididea să-şi spele cu limba mânzul firav şi să-l împingă cu botul, îndemnându-l să se ridice în picioare. Tata îşi aprinsese o ţigare şi arunca fumul cu obidă înspre pământ. Îl auzeam: „Greu taică, tare greu!”... Înţelegeam şi eu că era grea situaţia pentru tata, că trebuia să mâne turma mereu înspre vale, spre stână, nu înspre sat. „Măi, să fie!”, l-am auzit după ce-şi strivi mucul de ţigară sub talpa opincii. Îşi scosese şi pălăria şi-şi făcea acum vânt cu ea, asemeni mucalitului care deschide doar gura, după ce a înglodat trăsura în mijlocul noroiului de pe drum. În plin câmp nu se putea rămâne fără apă, fără stână şi strunga unde trebuiau mulse oile. Şi atunci tata a spus ceva, ce-mi păru a nu fi auzit bine, dar care mă sperie de-a binelea. Luase hotărârea să taie mânzul și să-l îngroape acolo în câmp, că zicea el, rămasă fără puiul ei, măgăreaţa trebuia să se urnească din acel loc şi să tragă astfel turma după ea. Am început să plâng pe lângă tata. Cum să taie mânzul? Domnul căruia i se închina, seară de seară, putea privi de-acolo, din ceruri, cu ochi atât de reci la ceea ce îşi pusese el de gând să facă? Pesemne că văzuse multe pe lumea asta, dar cum putea privi atât de nepăsător în ochii umezi şi calzi ai mânzului abia venit pe lume? „Nu, tată, am ţipat, să nu faci asta!”...

– Nu se poate! mi-a scăpat un geamăt.

– Ce s-a întâmplat? aud glasul soției. Se întoarce spre mine, privindu-mă insistent.

–Nu-i nimic, o liniștesc. Pesemne că am ațipit un pic și am visat ceva urât. Am văzut transformatorul și i-am spus fiului meu să conducă mașina ceva mai înainte, apoi să facă imediat stânga. Cum am ajuns în dreptul porților casei și am coborât din mașină, mi-am și aruncat privirea de-a lungul uliței pe unde am copilărit. A fost de-ajuns o clipă să cred că am greșit locul, dar, când am privit spre capătul uliţei, acolo unde ştiam că se afla transformatorul ce alimenta partea noastră de sat, şi l-am zărit tot acolo, în zona în care stătea bunicul, am răsuflat uşurat. Deci, nu mă rătăcisem. Dar unde erau salcâmii şi corcoduşii de la poartă? Unde era cuptorul din chirpici, plita pe care mama fierbea mâncarea, unde erau duzii? Dar nucul ce trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei? La umbra lui plănuiam povești ce aveau să-mi aducă gloria cândva și, tot acolo, plesneau visele peste noapte, că eu nu aveam decât să dau fuga, odată cu zorii, să scutur pomul şi să mă acopăr de faimă. Oare de ce mi se arăta el în vise, făcându-mi semn cu crengile, de parcă ar fi spus: „Lasă, nu fi trist, ne mai întâlnim noi !” Şi acum unde plecaseră cu toţii: corcoduşii, salcâmii, zarzării, nucii, duzii?... Am intrat în curte și m-am învârtit, fără să înțeleg de ce, prin fața casei. Nu pricepeam, pesemne, ce era cu pustiul din curtea noastră şi din împrejurimile de aici? „Nu sunt la casa copilăriei? Ba, sunt”. Privesc spre casă, acolo unde parcă m-aş fi aşteptat ca mama, așa cum era nevăzătoare, să mă întâmpine, în linişte, aşezată pe pragul de la balconul din faţă, cu urechile încordate spre zgomotul străzii, cam de pe unde ar fi trebuit să apar odată şi odată din sat. Dar dispăruse balconul, cu cele două coloane văruite în alb, dispăruse grădiniţa cu flori din faţa casei… Am privit în stânga mea şi n-am mai recunoscut fereastra prin care m-aş fi aşteptat să-l aud pe tata ducând cavalul la gură, de se porneau cântecele singure. Că până şi câinele, care se strecura tiptil în tindă, bătea darabana cu coada pe podea, în ritmul doinit al fluierului. Amintirile îmi fug iar la anii aceia când bubuia pământul sub tălpile lui neica Zaharia în torsul fluierului și cavalului la care cânta tata: „Tii, măi fecior! Tii, măi băiete! Aşa, zi-i măi fecior, para mamei ei de viaţă!” Juca şi striga neica Zaharia după fluierul tatei din ce în ce mai îndârjit, parcă în necazul vieţii care nu-i arătase nicio bucurie. Şi iată-mă singur-singurel cu aceste „nimicuri fermecate” în amintiri. Singur, doar eu, cu gândurile mele, dinaintea unei căsuţe ceva mai scunde decât o ştiam. Aveam să aflu de la sora mea, Nita, că noii proprietari o refăcuseră de la streașină în sus, dar mult mai joasă decât fusese. Eram singur dinaintea unei uşi, care dacă s-ar fi deschis, în clipa aceea, sigur m-ar fi aruncat într-o altă dimensiune, poate una a mea, de odinioară, fiindcă acolo, în ograda în care mă aflam, nimic nu întrezărea vreun semn cât de mic, că, pe lumea asta, locul unde mă aflam acum ar fi făcut parte din fiinţa mea. Ba dimpotrivă, nu era al veacului meu! Din drum soţia începuse să-mi facă semne cu mâna:

– Hai, domnule, odată, nu vezi că nu-i nimeni? Te mai vede cineva şi o să intre la bănuieli!

      Am mai aruncat o privire împrejurul meu, înaintând câţiva paşi prin curtea aceea care, acum, îmi era... vai, atât de străină şi îndepărtată în amintiri! M-am îndreptat spre partea unde era odinioară casa găgăuţilor, a lu’ ţaţa Maria (maica, cum îi ziceam noi), şi unde mă aflam uneori la joacă împreună cu colegul de clasă şi prietenul meu, Colev Mihai – asta înainte de a se spânzura tatăl lui de grinda casei, fiindcă, după acea întâmplare, a plecat din sat împreună cu maica. Nici în spatele casei noastre (acum îmi era limpede că eram la casa copilăriei: recunoscusem groapa din fundul grădinii spre care îmi aruncasem o privire fugară) n-am mai zărit casa cu frontoane de ciment a lui nea Ilie Ivanciu și tanti Rica. Nici părul bătrân şi nici cireşii impunători din ograda lor. Doar nişte ziduri roase de ploi şi zbicite de vânturi, care n-aveau nimic din măreţia de altădată. Dar salcâmii falnici, unsprezece la număr, că-i ştiam pe de rost, din spatele casei noastre, cei pe care tata îi ţinea drept bulamaci pentru gardul dintre noi şi Ilie Ivanciu? Nu! Ceva nu era în regulă. Aş fi zis că nimerisem greşit, pe o altă uliţă, dacă nu mi-ar fi atras atenţia, pentru a doua oară, groapa lăsată, ca o râpă, din colţul din stânga al grădinii noastre. Acolo nu prea ne încumetam când eram micuți. Mama spunea că în acel loc fusese săpată o fântână de nişte deţinuţi chinuiţi de oastea zeloasă a regimului instaurat după ’47. De aceea îi şi spune satului, „satul chinuiţilor”. Și, fiindcă nu dăduseră de apă, o astupaseră şi se mutaseră în altă zonă. Noi, copiii, nu intram în acea groapă, ca nu cumva să se surpe pământul sub noi şi să ne trezim în adâncuri. Da, era casa mea şi locul copilăriei mele, nu mai aveam dubii. M-am apropiat de fereastra camerei unde dormeam pe vremuri cu frații mei și am încercat să privesc înăuntru. Mă visam uitându-mă din interiorul camerei, prin geamul ferestrei, către marginea satului ce se termina cu cimitirul și dincolo de care începea, nesfârșită, stepa dobrogeană, acolo unde avusese loc peripeția cu măgăreața noastră. Nu mi-aş fi adus aminte de cele întâmplate pe miriște, dacă, pe vremea când zăceam bolnav, copil la vreo nouă-zece ani, imediat după acea pățanie, memoria n-ar fi reţinut că mă trezeam uneori din halucinaţiile ce le aveam şi, văzând că lângă mine nu se află mânzul micuţ şi roşcat cu care pesemne mă jucasem puţin mai înainte, aveam să mă plâng mamei:

– Vreau mânzul meu micuţ, să mi se dea mânzul roşcat cu care m-am jucat până acum...

      Mă zbăteam în așternut, dar nici rugăminţile mamei, nici braţele ei care mă ţineau la piept, nici mâna cu care mă mângâia pe creştet, nu reuşeau să mă liniştească.

–Poate că nu există mânzul ăsta, dragă copile – căuta să mă liniştească mama – poate că nici n-a existat vreodată... hai, linişteşte-te acuma, n-o supăra pe mama.

– Cum să nu existe? întrebam. Dar dacă cineva l-a ascuns, dacă a vrut careva să mi-l fure?

      Nu şi nu! O ţineam întruna pe a mea. Mânzul meu exista. Eram sigur, aşa cum şi oile tatei fuseseră acolo când venise pe lume mânzul meu. Poate că-l avea cineva şi pe el în grijă pe undeva. Dar unde? Unde? Băteam din picioare şi ceream printre lacrimi să mi se spună şi să mi se dea animăluțul înapoi. Sărmana mea mamă, cât a putut să îndure din pricina acelui mânz! Există oare pe lumea asta durere mai mare şi povară mai grea pentru o mamă, decât să nu-i poată aduce de nicăieri copilului jucăria mult visată? Cine n-a avut o astfel de mamă, nici nu bănuieşte cât este de minunată şi câte mări şi câte ţări nu îi cunosc paşii, pârjolind totul pentru împlinirea unei dorinţe de copil! Și când spun asta mă gândesc că pe vremea aceea, de sub broboada întunecată, aruncată în grabă peste cap - zbuciumul copilului nu-i dădea timp de prea multă dichiseală în faţa oglinzii -, îi ieşeau smocuri de păr negru ca tăciunele, amestecat cu cel alb, încărunţit de grijile casei şi nevoile zilei. Chipul ei supt de boală ascundea doi ochi înguşti, din care lumina începuse deja, de pe atunci, să se stingă, treptat-treptat, ca o lumânare la care a ars tot fitilul şi acum doar caută să se întreţină şi să nu se stingă dintr-odată. Biata mamă alergase peste tot, într-un suflet, să se roage și să ceară ajutorul pentru odorul ei. Maica Maria, vecina noastră găgăuță, a venit și ea să-mi descânte, cum o mai văzuse mama că făcea și la alți copii: cu paharul de apă în care stingea bețe de chibrit, ori să-mi treacă pe la nas fumul de la niște smocuri din păr de câine, pe care le aprindea cu chibritul, și altele. Și fiindcă tot nu-mi reveneam, maica i-a spus într-o seară mamei că trebuie să mă ducă la Hogea din sat, să-mi citească din Coran, dar că trebuia să aștepte până într-o seară cu lună plină, că, zicea găgăuța, atunci când luna nu se vede cu ochiul, e noaptea îndoielii și nu lucrează farmecul.

– Fugi d-aici! s-a răstit tata, atunci când a auzit una ca asta. Ce, crezi că Hogea îl va face bine? Nu-mi dau copilul pe mâna unui păgân! Mai bine îl ducem la popa din Viișoara, am auzit că ăla face adevărate minuni.

– Cine să meargă cu el acolo? s-a mirat mama. Păi, îți trebuie căruță și cai și până acolo e mult de mers. Am auzit că se stă și cu săptămânile la poarta lui. Nu mai e timp.

– Vrei să mergi cu el la Hogea?

– Da!

– Să nu uiți că am mai avut doi copii! Of, Doamne, dacă ții neapărat, ia-mi și viața!

      Pe acestea le auzise copilul de la bunica, că femeia pusese deja piciorul în prag. Și cum a fost luna plină, într-o seară, maică-sa l-a luat de mână și l-a dus la casa lui Kiçhogé. Veniseră de acolo cu un muskal (așa li se spusese) pus la gâtul copilului. Îl legase hogea în așa fel încât nu mai putea fi dat jos, decât dacă era tăiat cu foarfeca. A purtat timp de o lună acel talisman, un romb cusut într-o pânză colorată, legat cu un şnur de fire împletite, care trebuia să îl ferească de năprasnica boală a nălucirilor şi spaimelor de tot felul, o boală ciudată pe care o dobândise după întâmplarea cu mânzul. Îi fusese pus în jurul gâtului de către Kiçhogé, după ce bătrânul slujitor al profetului îl citise deasupra Coranului. Parcă-l și vedea! Purta acel Kiçhogé un turban albastru şi şalvari gri-albăstrui. Stătea turceşte, cu picioarele aduse sub el, pe un covoraş; mai întâi se spăla pe mâini în lighenuşul de aramă, apoi făcea câteva mătănii, cu mâinile împreunate în dreptul frunţii, de se înclina până la podea. Îşi făcea rugăciunea către Allah, bătea mătănii la pământ și spunea: „Fie numele lui în veci lăudat!”. După care îi lua mâna într-a sa şi i-o trecea de la dreapta la stânga peste scrierea aceea, ciudată, întrucât nu mai văzuse vreodată într-o carte atâtea cârlige şi beţişoare curbate. Se ruga hogea pentru el. I se spusese maică-sii că, de-acum, cu talismanul acela la gât, nu mai avea voie să facă baie decât de la brâu în jos şi musai cu cămăşuţa pe corp. Putea să se spele doar pe faţă cu apa luată în căuşul palmelor și asta timp de o lună de zile. Nici el, nici maică-sa, n-au înţeles de ce. Acasă, își amintea el, erau respectate cu stricteţe şi supuşenie sfaturile bătrânului hoge. Ai lui îi pipăiau în fiecare seară, înainte de culcare, prin cămăşuţă, rombul legat la gât şi îl puneau să spună rugăciunea. Fiindcă le era teamă ca nu cumva să fugă din casă și să se ia după alți copii, să meargă la scăldat în ghiolul lui Arif, bunica dinspre tată era cea care avea grijă de el. Stătea cu el în casă și îi spunea tot felul de povești, în timp ce ea trăgea lâna de pe fus și o făcea fir de împletit: ba că un om din sat, venind de la cârciumă pe lângă ghiolul lui Arif, a văzut luna oglindindu-se în lac și, fermecat de frumusețea ei, s-a aplecat deasupra apei s-o apuce, dar și-a pierdut echilibrul, a căzut în apă și s-a înecat. Îi băga în cap fel și fel de povești de speriat copiii. Bunica lui chiar credea că, acolo, la ghiolul lui Arif, ieşeau noaptea ielele în chip de fecioare despletite, cu sânii şiroind de apă şi dănţuiau roată, ţinându-se de mână, pe insula din mijlocul ghiolului. „Să nu cumva să te îndemni cu împieliţaţii ăia (se referea la copiii de-o seamă) şi să te duci acolo, că te spurcă ielele de nu mai ai vise şi nici linişte în somn! Pe unii îi atrag în hora lor, iar cine le dă mâna, rămâne şi cu gura strâmbă!” îi spunea bunica și el o credea. După o vreme, însă, tot a reușit s-o păcălească. Împreună cu cei de-o seamă se ducea ziua la scaldă, uneori şi pe înserat, să vadă cu ochii lui dacă era adevărat din câte povestea bunica. În mijlocul ghiolului, pe o insuliţă, se ridica o oază de verdeaţă formată din arbuşti, trestii şi alte plante. Acolo își duceau hainele să nu cumva să le fure cineva, cât timp se hârjoneau cu toții în apă. O vreme chiar a crezut că lacul lui Arif, cu grotele vărăriei prăbuşite peste malurile mâncate de ape, era unul dintre lacurile care puteau ascunde uneori și balauri.

      În timp ce eu eram cufundat în amintiri, soţia mea începuse să se agite și să-mi facă semne cu mâna:

– Hai, domnule, odată, nu vezi că nu-i nimeni? Uite, vine o femeie, vino și stai de vorbă cu ea!

Am mai aruncat o privire împrejurul meu și am părăsit curtea casei. În drum, soția se dăduse la vorbă cu femeia din sat. De la ea am aflat că Dumitrana, stăpâna casei, era plecată încă din zori la oraș, la un control medical, că avea trei copii mari, plecați, însă, la muncă în străinătate și că soțul ei, domnul Tamaș, decedase în urmă cu doi, trei ani. Iar noi, ne chestionase femeia, ce anume căutam aici în sat? Văzuse numărul străin la mașină și de aceea întrebase. După ce s-a lămurit ea ce și cum, mi-a răspuns apoi la toate nedumeririle mele. Că omul Dumitranei tăiase toți pomii pentru a avea lemne de iarnă („știți doar ce geroase sunt iernile pe la noi!” mi-a zis), că stricase polatra din spatele casei și ridicase pe locul unde fusese cuptorul de pâine o aripă nouă pentru magazii. De aceea nu mai recunoscusem eu casa veche, curtea, grădina... Ne-am luat la revedere de la femeia care ne lămurise cât de cât și i-am spus fiului pe unde s-o ia ca să ajungem la ghiolul lui Arif.

            – Or ai de gând să faci o baie? s-a mirat soția.

– O să vă povestesc pe drum, le-am spus. Să mai văd încă o dată locul unde mi-am pierdut în copilărie muskalul de la gât.

– Muskal?!... Ce mai e și asta? s-a mirat soția.

– O amuletă pe care am purtat-o timp de o lună la gât, un talisman...

     Știam chiar cu certitudine că din cauza pierderii acelui muskal se iscaseră unele certuri în casă, dar nici azi nu ştiu cum m-au „vrăjit” într-o bună zi copiii de pe uliţă să merg cu ei, la scaldă, la ghiolul lui Arif, că am uitat şi de talisman şi de porunca mamei, de sperieturile bunicii și m-am dus cu ei. Grijuliu, amintindu-mi de sfaturile mamei, la început n-am intrat în apă, dar poţi rezista ispitelor? Nouă, celor mici, ne era în credinţă să respectăm întru totul sfaturile părinţilor, fără crâcneli şi fără opriri. O făceam, însă, cam până pe la jumătatea drumului, mai apoi ne păcăleam pe noi înşine cu tot felul de concesii şi de aceea nu distingeam ce ni se poate întâmpla în realitate. La început n-am dat glas îndemnurilor de a mă băga și eu în apă. Era suficient că mă aflama colo, cu ei. Însă ce le poate rezista ochilor sinceri şi puri ai unui copil încrezător în toate? Furat de larma şi veselia ce-o făceau cei din apă şi ademenit de hârjonelile lor, mi-am dat pantalonașii jos la un moment dat şi am intrat în ghiol numai în cămășuță, cu gândul ca nu cumva să-mi ud talismanul de la gât. Abia seara, târziu, acasă, în pat, am descoperit, speriat de-a binelea, că îmi lipsea obiectul de la gât. O veche zicală spune să te dai la fund în lac, să iei o trestie în gură şi să respiri, până trece vijelia. Aşa am făcut. Am tăcu mâlc, deşi devenise obişnuinţă ca în fiecare seară să trag muskalul de sub cămăşuţă și să-l arăt mamei, ca semn că el se afla la locul lui şi nu trebuia să mă mai controleze. Abia am aşteptat să se crape de ziuă în noaptea aia! M-am rugat să vină mai repede acei zori, iar zorii cred că m-au prins la ghiolul lui Arif, bâjbâind prin iarbă, cu mâinile amândouă în căutarea obiectului dispărut, doar că nu l-am mai găsit! Ca un făcut, părinţii nu m-au iscodit şi nu m-au mai pipăit de muskal nici în noaptea următoare, nici în nopţile care au urmat, ci mult mai târziu, când aproape şi uitasem de existenţa acestuia şi nu mi se mai părea o nenorocire pierderea sa. Ce-i drept, uneori mai duceam mâna la gât, să verific dacă nu cumva a reapărut misteriosul obiect înapoi sub cămaşă.

      – Păi, tu ai venit până aici, la ghiol, acum, după acel muskal?!, fu curios fiul meu.

– O, nu! Asta-i o poveste mai veche. Nici eu n-am înțeles atunci...

– Cum adică ? Nu înțeleg! îmi aud soția.

– Ceva, totuși, mai țin minte, îngân eu la întâmplare. Și țin să le povestesc și lor despre cam ce a fost, cândva, la casa lui Hogea. Așa că încerc în câteva fraze să mă transpun din nou în timpurile de atunci, când pentru acel muskal m-a luat mama cu ea într-o seară, cu lună plină, până la poarta hogei și un slujitor ne-a dus în camera sa. „Ce te-a adus aici, femeie?” ne-a întâmpinat Hogea, ridicând ochii către noi”. „Un trăsnet, venit parcă de nicăieri, a căzut pe capul copilului, Kiҫhogѐ. Am venit la tine să deschizi kitabașșifa, cum mi-a zis vecina, să îi treacă sperietura aceasta”. „Zavalli ҫocuk!”***, a spus Hogea întinzând mâinile către mine! Hoșgeldiniz! („Bine ați venit!”) Fiecăruia dintre noi slăvitul Allah i-a legat de gât faptele sale. Dar noi vom scoate o carte pe care El o va găsi deschisă și poruncește dreptatea, plinirea faptei bune și dărnicia față de copil, iar noi îi vom fi lui păzitori”, s-a făcut auzită vocea puternică a hogei. Apoi ne-a rugat să luăm loc pe covorul persan din mijlocul încăperii, în timp ce el a scos o kitabi (carte) din seiful încrustat cu motive populare, care stătea alături, pe un divan. S-a așezat apoi turcește, cu picioarele sub șalvarii gri-albăstrui și a bătut scurt, din palme. Slujitorul casei a venit destul de repede și el i-a cerut un lighean pentru a se spăla pe mâini, în semn de curățire înaintea ritualului care tocmai începea. M-am uitat curios la micul lighean de aramă și privirile mi s-au oprit pe mâinile cu degete noduroase și lungi ale hogei. Păreau încordate ca pentru un atac contra duhurilor rele care se abătuseră mai devreme peste ele. Apa se prelingea într-un joc știut numai de ea peste mâinile acestea atât de misterioase ca și personajul din fața ei. „Aҫik baș!” („Descoperiți capetele!”) sparse liniștea Kiҫhogѐ, luând de pe cap turbanul albastru și așezându-l alături. Mai zise: „A dat profetul Mahomed ȋn acest Coran tot felul de pilde pentru oameni, ȋnsă dacă ne va aduce nouă un semn, acesta să fie pecetluit ȋn inimile voastre, căci făgăduinţa lui Allah este adevăr”. Toți cei de față am aplecat capetele la îndemnul lui, în timp ce hogea, cu mâinile împreunate în dreptul frunții, se înclină până la podea, făcând mătănii. Fiecare mătanie era urmată de rugăciunea lui Allah: „Fie numele lui în veci lăudat”. După care, mi-a luat mâna într-a sa și a dus-o deasupra cărții, peste literele curbate, rugându-se: „tala‘al-badru ‘alay-na”****... Parcă fredona cântecul pe care mi-l spunea bunica atunci când mă adormea: „tala-tala, bâta-baba... ai, nani-na!” Eu eram atent doar la fața transfigurată a hogei, de parcă era la granița subțire între două lumi a căror tâlcuire numai el o știa. Ritualul s-a terminat după un ceas de rugăciuni și descântece, după care hogea a pus la gâtul meu acel talisman din pânză cusută în formă de romb și care avea să mă apere de spaimele și nălucirile de tot felul. „Ce e asta, Hogea?” l-a întrebat mama. „Muskā!... Muskā!... Talisman la voi!” Înainte de a ne lua rămas bun, a întins niște sforicele roșii, un fel de fire ale destinului, am înțeles noi, în ligheanul cu apă în care m-a pus să bag mâinile și să fac valuri. Dacă firele se uneau într-un ghem, zicea hogea, atunci era bine...

– Și s-au unit? mă întrebă soția.

– Nu mai știu, chiar nu mai știu. Pesemne închisesem ochii, de frică. Atâta mai rețin: la plecare, mama m-a pus să îi sărut mâna hogei și i-am dus-o apoi la frunte, cum văzusem că fac ei în semn de mulțumire lui Allah.

      La ghiolul lui Arif mai era, acum, puțină apă și bălăriile se răspândiseră până peste malurile unde știam că fusese vărăria. M-am întrebat dacă nu cumva vreun locuitor al satului a văzut aici, măcar o dată, ielele dansând în jurul lacului. Fiul meu se dăduse și el jos din mașină și, sprijinit de capotă, privea indiferent înspre groapă ca și când ar fi cumpănit ceva în minte, în vreme ce eu îmi ziceam: „Și dacă le-a văzut, nu cumva, printre salbele lor se afla şi talismanul meu de odinioară?” Mai că aș fi vrut să se deschidă cerurile și cineva, de acolo de sus, să-mi lămurească şi nedumerirea asta. Dar cerurile nu s-au deschis, oricât mă rugam ca nimic să nu-i fie ascuns lui Allah în privința unei astfel de minuni, așa cum mă rugasem cu Hogea, de mână, dinaintea Coranului. Oare ce mi s-a furat, de-a lungul anilor, de nu mai pot folosi lanterna magică cu care, pe atunci, imaginația lucra fără nicio chemare?

 

·       Povestirea a apărut în nr. 1 – 2/2024 ianuarie-iunie a revistei EX PONTO

 

                                                                                                           Tudor Cicu

...........................................................................................................

*    Kiçhoge: (Chicihogea, în transcriere fonetică)

**  Calendrul religios musulman este calculat după fazele Lunii, încât luna Ramadan se plimbă prin calendar, recesiv, de la un an la altul.

***  O, bietul copil! (tc)

**** Luna plină a răsărit peste noi! (în arabă).

 

 

 

Romanul polițist - (o carte sosită de la Pontul Euxin)

 

Ghemul narativ țesut în jurul unui testament. *

      Pe vremea când citeam romane poliţiste aveam privirile aţintite pe fiecare pagină şi eram atent la detalii, sperând că voi fi cel dintâi care va descoperi criminalul chiar înaintea autorului. Aşa credeam pe atunci. Cu timpul m-am convins că nu era chiar aşa fiindcă, pe măsură ce citeam şi înaintam în lectura romanelor  poliţiste, iţele se încurcau într-aşa hal, încât, îmi spuneam, n-o să treacă mult şi o să cred că eu sunt autorul crimei. La unii autori observam un stil tot mai grav şi mai încrâncenat, iar poliţiştii şi detectivii particulari prezenţi în paginile lor anchetau prea solemni şi încruntaţi cazuri din ce în ce mai încâlcite şi mai pline de mister. Iar ca cititor nu aveai cum să nu plonjezi pe deplin în acea lume mereu aflată la confluența cu teritorii stranii, himerice. Una dintre notele distinctive ale romanului recent (dintr-o serie de alte cinci romane din Compania detectivilor ale lui Florin Alexandru – Collombo, un autor care utilizează în scrieri suspansul până la ultima pagină) este realismul scenariilor de film thriller/suspans. De vreme ce realitatea care se petrece, mai degrabă, undeva la granița dintre real și posibil, la granița dintre imaginativ și viața reală, lăsând viața să curgă într-un cadru la limita firescului, acolo unde cu ceva har scriitoricesc ar putea avea loc și acea intruziune a supranaturalului în lumea reală, realitatea devine ceva mai complexă decât orice creație literară gen fantasy. Și prin urmare, pentru a o reda, e nevoie de ceva înzestrare scriitoricescă. Ceea ce găsim din plin și în recentul roman din seria amintită, roman intitulat „Avangarda căpeteniei hâde” (ed. Ex Ponto, 2024/352 pag.), unde sursa de inspirație a autorului de romane devine literatura: arătând că lucrurile de felul celor prezentate în aceste romane şi lucrurile care se petrec cu adevărat în viaţă, constă în faptul că, ceea ce se întâmplă în viaţa de toate zilele, e întotdeauna incomparabil mai neobişnuit decât ceea ce se întâmplă în cărţi. Beneficiind de forța imaginației autorii de azi ai romanelor polițiste își scriu „poveștile” gen fantasy înconjurate de un mister care, mai mereu, întreține personajele în fel și fel de intrigi, miza urmărită rămânând în sfera tipologiilor umane cărora le oferă o atenție deosebită. Este un mod ingenios prin care se dă sens acțiunii și justifică și fanteziile autoarului romanului de față, care îi țese și cititorului o poveste captivantă, punând în personajele sale pasiune, dragoste, durere și ceva supranatural, toate mergând în aceeași direcție a aprofundării misterului proiectat pe tot parcursul narațiunii. Prin scenele cinematice care se petrec cu rapiditate în acțiunea romanului, deși par, inițial, fără o legătură între ele, bântuie un spirit malefic central (al jurământului depus de căpetenia hâdă din primele capitole ale romanului), spirit care le sucește mințile executanților ce acționează în numele sectei 22 („o sectă înființată pentru a atrage Compania detectivilor într-un ambuteiaj care să se soldeze cu pierderea de vieți omenești nevinovate”) și le populează cu imagini terifiante. Parcurgând, în final, un fel de cronică indirectă a unei familii a Custovilor, cu intruși aflați concomitent în lumea unui trecut misterios, pentru a pătrunde în lumea complicată a narațiunii de față, cititorul va trebui să se despartă de percepția unui realism-magic al realităților spațio-temporale din prima parte a narațiunii, a unor fapte petrecute cu 17 ani în urmă la un jaf obișnuit de bancă, pentru a descoperi în cea  de-a  doua parte a poveștii secretele  tuturor  personajelor   participante la desfășurarea evenimentelor ce ulterior au loc, în locuri stranii. Întâmplări care conduc și cititorul în aceeași direcție a aprofundării misterului proiectat pe marginea unui testament. În fond, mai toate crimele „îndeplinite” la comanda căpeteniei hâde de către cuplurile Alina/Geamida, Suzana/Viorel Moștiuc, Sidonia/Șurelea, membri ai sectei 22, se învârt în jurul unei crime spectaculoase, prin scena pe care ne-o propune misterul pe care-l suscită „grozăvia”, justificată de altfel, ce are loc asupra judecătorului Donea, într-o cameră de întâlniri erotice a hotelului Tornada. Stilul direct al narării din roman, „autenticitatea” întâmplărilor, elocvenţa desăvârşită a scrierii, necăutată, firească, te face să nu laşi cartea din mână. Florin Alexandru îi are ca protagoniști pe detectivii Companiei: Haralamb Gripină - șeful, Alex Dragu, Grigore Horozei, Marinuș, Ciprian Baltiș, Petre Stan, Tipăreanu, ca la final să încarce schema cu tinerii Claudiu, Măiță, Miruna ș.a. Flerul șefului Gripină, din final, care văzuse multe cazuri împuțite la viața sa și-i scosese sufletul tâlharii, asigură în Istria, la casa lui Ghiță Moștiuc, prinderea celui de-al doilea aghiotant al căpeteniei hâde, nimeni altul decât Pituliceanu supranumit și Robin Hood. Primul aghiotant al căpeteniei, Nicușor Pintilie zis Doctoru, va cădea sub gloanțele detectivilor chiar la mina de la Altân Tepe unde fusese ascunsă comoara hărăzită prin testament Cristinei, fata abandonată de Nicolai Custov, în parc, atunci când în urmă cu 17 ani dăduse atacul asupra băncii cu scopul de a avea suficienți bani cu care să plătească un detectiv spre a-i desluși ițele morții soției sale Olga. „Ce, credeți că ne aflăm într-un film, în care rola se învârte și imaginile ne lasă portițe de descifrare a mesajelor?” se întreba, la început, unul dintre detectivi.      

     Avem, aici, o poveste a cărei scriitură e mult înrudită cu tablourile cinematice, astfel încât cititorii să se poată raporta exact la tipul de personaj descris în aventura acțiunii, întrucât conține multe dialoguri scurte, cu pasaje descriptive ale unor locuri stranii și treceri rapide de la o secvență la alta, pentru a reda, în final, o narațiune din lumea fantasy, o poveste la limita bizarului și al imaginației, cu urmăriri ca-n filmele horror, cu scene halucinante în pădurea Slava Rusă, bizarerii petrecute prin tuneluri aflate sub pământ, dar și în obscuritatea unor încăperi ale unor locuințe famate în care se petrec scene terifiante, și crime lăsate cam peste tot în drumul membrilor sectei 22, ținta fiind casa bătrânei Natașa din cătunul aflat la marginea pădurii Slava Rusă, locul unde se va citi faimosul testament. Toate astea fac din această narațiune un roman polițist horror. Iar toate drumurile încâlcitei povești duc spre pădurea Slava Rusă și testamentul lămuritor al averii străbunicului Vladimir Custov. Iar secretele care se țes în jurul unui testament devin motorul unui ghem narativ cu tot ce presupune viața și goana după aur. Testament care lăsa întreaga avere Cristinei, iar după citire, martorii, aflând că bizarele condiții (virginitatea Cristinei și aflarea în viață a părintelui ei Nicolai Custov) nu erau îndeplinite, acum profitorii se vor îndrepta spre peștera „călugărului” pentru a negocia cu avocatul toate drepturile cu privire la avere. Pe acest straniu drum al întâmplărilor de tot felul cititorul va lua cunoștință cu trecutul misterios, halucinant al „călugărului” (dublura malefică a lui Iulian Șurelea, patronul hotelului Tornada, de unde și începuse nebunia). Toate iţele sunt descurcate de detectivi, ca urmare a scrisorilor trimise în vârful săgeților, în pădurea Slava Rusă, și încurcate cu dibăcie de „călugărul din peșteră”, nimeni altul decât Iulian Șurelea, cel cu dublă personalitate, și conduc în final la arestarea „căpeteniei hâde” „autoarea” din umbră a asasinatelor premeditate. Dar (încolţeşte întrebarea) cineva doreşte, înadins, înlăturarea Cristinei, pentru a le acoperi, celorlalți, matrapazlâcurile? La final, Florin Alexandru – Collombo încearcă să-și salveze personajul drag (aflat în persoana Cristinei), singura stăpână pe soarta ei, din multele personaje feminine, care, mai toate, au un sfârșit tragic. Pierderea misterului la final este dat la o parte dintr-o singură mișcare. Toate astea le va găsi și cititorul în mintea detectivului nostru, Haralamb Gripină, care joacă o carte mare în final, acolo unde scenele se succed ca la cinematograf. 

      Fiecare pagină a acestui roman remarcabil este un dozaj perfect între posibil-imaginar-supranatural, astfel încât acţiunea să nu cadă nici o clipă în derizoriu. Finalul e unul dramatic şi se citeşte cu respiraţia tăiată şi îi dă dreptul detectivului să concluzioneze: „Voi mi-ați făcut oamenii să sufere, noi v-am prăpădit. Nimeni nu se atinge de oamenii mei, dar voi încă nu ați învățat asta, nu-i așa? Jeguri umane!”. În roman acțiunea este atât de imprevizibilă și totul se întâmplă brusc, neașteptat, de avem impresia că suntem conduși de forțele întâmplării și ale coincidenței. Merită să citiţi cartea, având în vedere numărul mare de personaje implicate în aceeași poveste și intriga dintre ele.

* cronica a apărut în revista LITERE/nr. 291 - iunie 2024

                                                                                                            Tudor Cicu

„Lăsați copiii să vină la mine” - la ed a III-a

 

Povestea care va vindeca... nu trebuie căutată prea departe

      Poate tu, cititorule, crezi că nu e de nici un folos să spui povești, dar dacă ai avut, cândva, în mână cartea celor „O mie și una de nopți” ai înțeles, încă de pe atunci că asta e cea mai mare putere pe care o avem noi oamenii. Puterea de a vindeca și salva vieți prin zicerea poveștilor. Adică puterea secretă pe care a avut-o și eroul lui Creangă, Ivan Turbincă, atunci când a dat nas în nas cu moartea. Pe măsură ce creștem, auzim multe povești, iar o parte importantă a frumoasei și sănătoasei noastre creșteri este să învățăm să le păstrăm și să le prețuim. Povestea acelui tânăr de la țară, care și-a iubit și prețuit bătrânul tată încât l-a ascuns în beci și nu l-a predat împărăției care dăduse ordin ca toți bătrânii din acea țară să fie executați, fiindcă nu mai foloseau (zicea orânduirea) la nimic, a circulat ca o pildă în vremea copilăriei mele. Pe scurt: cândva fuseseră două țări vecine care trăiseră în armonie, până la ordinul dat de împăratul uneia dintre cele două țări ca toți bătrînii să fie executați fiindcă, ziceau ei, consumau hrană degeaba. Cum a auzit una ca asta celălat împărat a și trimis o misivă împărăției vecine, că le va trece prin foc și sabie țara, dacă nu i se pune dinainte de către împăratul vecin o frânghie de nisip împletită în șase fuioare de nisip. Noroc cu bătrânul ascuns în beci care a rezolvat soluția problemei, spunând împăratului vecin că, dacă le prezintă o mostră dintr-o altă frânghie de nisip, asemănătoare, vor face și ei una la fel de reală. Aici, în domeniul fanteziei și a poveștilor, copiii au un mare avantaj față de cei mari, fiindcă ei n-au auzit poveștile de atâtea ori și cu ajutorul imaginației pot improviza totul. Deci, dacă o poveste rea trebuie schimbată (pentru a-i vindeca și salva pe ceilalți) copiii pot face asta. „Suntem cam ceea ce am citit”, spunea un înțelept. Și copiii au înțeles cum cartea , doar ea, îi va învăța pe copii să iubească natura și toate ființele de pe pământ, să folosească puterea pe care omul a dobândit-o, în timp, de-a lungul vremii, spre a îi fi de ajutor și a nu-i face rău. Poveștile care, prin învățăturile inserate în ele, le-au făcut viața ușoară, se tot leagă între ele prin ferestre care se deschisd unele în altele, cu trimiteri și învățături necesare la orice vârstă.      

       Pentru cei mai mulți dintre copii, care au ales calea poveștii, începem să înțelegem că basmul a reprezentat primul lor contact cu lumea cărților, iar el le-a dat un exemplu de urmat. Aici descoperi pasiunea lor pentru citit, fereastra prin care privesc lumea, bucuria lor pentru viață, pentru încrederea în sine. Exersând povestea se poate observa, în timp, că basmul le-a furnizat posibilitatea să învețe, și mai apoi să le amplifice cu tăria de a fi siguri că vor străbate lumi nebănuite cu ajutorul personajelor create, întrucât pe lângă posibilitatea blocajului în labirintul poveștii, stăruind, au și șansa ieșirii din el. Visul (pentru ei) e doar un instrument, dar și o realitate din care extrag simboluri necesare deslușirii narațiunii. Printre participanți au fost și copii care au prins în textele lor o narațiune ce a surprins absența epicului, acesta fiind substituit cu unele introspecții și meditații asupra existenței firești, însă n-au atins și scopul temei („povestea”), astfel redată încât să nu se creadă că am trăit (și noi) clipa în zadar. Au fost și copii care au înțeles mesajul transmis, odată cu tema concursului... astfel că, în timp ce le citeam lucrările eram convinși că întâmplările ce ni se relatau s-au petrecut, ori se petreceau aievea. Să ai impresia, pe timpul lecturii, că nu percepi întâmplările ca fiind la granița dintre real și posibil, că ele ar aparține fantasticului sau improvizației, e ceea ce se cere unui bun narator. Iar ceea ce ne atrage, ca lectori ai poveștilor lor, e faptul că dramatismul poveștii, deși era oarecare, rolul celor relatate era să facă plăcută izbânda finală a narațiunii. E folositor să călătorești cu personajul ales de tine în povestea inchipuită, asta chiar îți stârnește imaginația. Unii au căutat să înțeleagă de unde ne-am conturat, ca cititori, imaginea unei lumi în derivă și apoi, înțelegând asta, și-au imaginat cum poate fi ea îndreptată. Și, deși ceea ce se citește este o ficțiune, ei au căutat prin mijloace proprii să arate că narațiunea lor este o distopie ancorată în realitate. Cei care au înțeles foarte bine tema propusă pentru concurs nu s-au mai întrebat de unde le vin poveștile. Au înțeles că ele provin din alte povești, din oceanul de povești în care navigăm cu toții, că multe dintre ele se combină, se unesc și se schimbă în așa fel încât să dea naștere la povești noi. Dar pentru a duce la capăt această muncă de Sisif e nevoie de multă imaginație. Prin această forță a imaginarului omul-care-scrie își hrănește memoria și o transformă în materie a percepției în textul scris. La masa de scris - de-o parte lumea cu realitatea ei, de alta, imaginația noastră, iată cum îngredientele prozei: acțiunea, neprevăzutul, suspansul și imaginația, dar mai ales personajul care i se lipește de retină și cititorului (fără de care nu se poate scrie proză) -, ne arată că suntem pe tărâmul marilor reculegeri în care Gândirea va trebui să cerceteze o altă lume şi să nu tremure în această nouă lumină. De aceea realitatea și imaginația, cu ceva între posibil și închipuire (cele văzute și cele nevăzute) nu se mai opun, ci devin subansamble sudate, un „aliaj sui-generis”. Revolta omului-care-scrie, că personajul din „rama narațiunii sale” nu-i conferă autorului deplina libertate de a face ce dorește cu destinul lui, îi conferă de această dată o remarcabilă inteligenţă creatoare... dar e nevoie și de har.

      Acum, vorbind despre concursul organizat în cea de a III-a ediție „Lăsați copiii să vină la Mine”, în urma căruia a rezultat și Antologia de față*, toți cei înscriși s-au folosit de ficțiune pentru a vorbi despre teme grele, unele morale. Ne-am bucurat să vedem că, într-o perioadă când copiii petrec o groază de timp pe telefoane, pe telefoanele inteligente, unii dintre ei mai sunt interesați de povești, iar dacă găsesc cărți bune, având și interesul lor pentru descifrarea acestei lumi, le vor citi. Și nu în zadar mulți dintre ei „trag” după propriile puteri câte un semnal de alarmă, întrucât totul a devenit azi foarte periculos, pentru că tinerii nu mai au modele în eroii cărților scrise de înaintași, nici în rândul artiștilor sau sportivilor performanți, ci văd mai degrabă modele în „influencerii” care cultivă o lume a drogurilor, infracțiunilor și „norocului” fără muncă. Și când totul, în textele lor, sună a basm, povestea curge de la sine. Acest aspect l-am remarcat începând cu Stoica Maria-Bianca, autoarea textului „David și menirea lui”, care are ceva nobil de transmis generației tinere, mizând pe vindecarea prin muzică. David a descoperit vioara și sunetul ei aproape de fiecare suflet întâlnit în viață. Pentru a izbândi (și a ne vindeca sufletele, zice el) „trebuie doar să credem”. Berghelea Emilia-Andreea în „Povestea mea va salva lumea” ne pune dinainte o poveste distopică, gen fantasy, în care își translatează cititorul în perioada de după apocalipsă, când Sistemul „a construit un zid care înconjoară civilizația”. Scenele se succed halucinant. „Deschideți ochii!” (pentru a trăi), sună ca un avertisment ceea ce dorește să transmită. Prin urmare proza are flux narativ. Zecheru Yanis Ioan, cu schița „Am venit pe lume ca mama să prețuiască viața”, dă dovadă de un sentiment uman destul de complicat în relația unui copil bolnav de cancer, cu părinții. Mai ales dacă îți iubești părinții, ca replică la dragostea și credința mamei în Dumnezeu, atunci orice este posibil (precum șanse la viață). Niculiță Anisia-Maria în povestirea „Un băiat mai ciudat” ne vorbește despre tentația drogurilor și lumea celor care cad pradă lor. Avertismentul vine direct: viața nu-i o joacă de nebun cu corpul tău! Sava Raisa Andreea în povestirea „Dați-mi un pian” ne destăinuie povestea unei copile înzestrate, pentru care pianul e prima ei descoperire miraculoasă din viață. Provenită dintr-o familie destrămată, dar mândră că „poate face lumea mai bună prin cântecul ei”, această copilă nu acceptă resemnarea, ori să se predea soartei căreia trebuie să i se închine, ci face față evidențelor potrivnice și refuză să se lase învinsă. E o poveste bună. Tătulescu Alexandra Ștefania ne mărturisește în „Cum povestea mea a schimbat lumea”, încercând să descifreze inefabilul printr-un text ficțional, o întâmplare în urma căreia cititorul va trage concluzia și va afla că „orice poveste, oricât de mică ar părea, poate vindeca lumea, dacă este spusă cu pasiune și sinceritate”. Copila dorește să ne arate că literatura exprimă întotdeauna un adevăr ce nu poate fi contestat și că în spatele unui demers de poveste (cum e scrierea și rostul scriitorului), se găsește acel tâlc al poveții și acel mesaj care să intrige pe unii și să entuziasmze pe alții. E povestea unei copile care militează pentru a spune tuturor: opriți tăierea pădurilor noastre (mai ales când sunt făcute în folosul unor corporații de afaceri meschine). Poveste care are, mai întâi, un impact în presă, fapt ce are ca urmare generarea unor campanii de împădurire din partea oamenilor. (Din păcate, a fost descoperit că este un text generat de AI și, ca atare, ea a fost descalificată).

       Cineva spunea că pentru a scrie, mai cu seamă proză, e nevoie de multă viață, de multe trăiri pe toate planurile. Oare scriitorul trăiește iluzia că le poate surprinde în câteva rânduri pe toate? Toți însă înțelegem că prin scris (omul-care-scrie și cititor), toți, împreună ne construim lumea din care să ieșim ceva mai întăriți. Sau poate doar cel înzestrat cu har are convingerea că a moştenit printr-o minune miracolul unui hotar dintre lumi. Poate de aici și această pendulare între lumi, între trecut și prezent. Ca o grea despărțire de toate, nu? La urma urmelor literatura vorbește despre lucruri care se întâmplă în mintea celui-care-scrie, iar pe cele care se întâmplă în afară, în realitatea exterioară, le modifică cu ajutorul imaginației sale. Fiindcă a spune totul e nevoie de un drum parcus, foarte lung, și cum nu ştim niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin lume, şi nici când, unde și cum se va termina, tot ce întâlnim pe drumul acesta, atât cât ni s-a dat, le îmbinăm într-o narațiune bizară, în care realitatea și ficțiunea se amestecă până când dăm tuturor întâmplărilor credibilitatea pe care o merită. Și când crezi că un lucru oarecare nu te privește, adu-ți aminte că atunci când cineva e în pericol, toți suntem loviți! Viața e o călătorie care ne privește pe toți! Și a venit rândul să-l amintim pe Posea Daria cu „O mamă credincioasă valorează enorm”, povestea unei mame, cu credință în Dumnezeu, care își pune la adăpost familia prin rugăciunile izvorâte din credința ei neclintită. Mesajul povestirii e destul de clar: „Dacă ți se clatină credința, totul se duce de râpă, într-o clipită!” Ionescu Alexandru  cu schița „Cum am reușit să schimb lumea cărților” își ține imaginația activă în fața unui iminent pericol pe care ni l-ar aduce biblioteca digitală și dispariția cărților pe format de hârtie. Mesajul ei este că nu ne putem vindeca suferințele psihologice decât dacă ne trăim durerile adevărate prin citirea efectivă a unei cărți format pe foi de hârtie, singura soluție care te va apropia de Creatorul-de-Suflete (omul care scrie). Participarea copilei la un concurs literar, nu numai că îi va aduce beneficiul unor recompense morale, dar va fi și recompensat cu un interviu ținut dinainte oamenilor, prilej de a transmite direct mesajul dorit cu privire la dăinuirea cărților în viața fiecăruia. (Și acest text a fost generat de AI și participantul a fost descalificat). Gheorghe Alexandra în frumoasa narațiune „Dansând cu fluturii” își spune povestea, de suflet, din întreaga ei viață. Ne regăsim și noi, în visul ei, prin povestea care vine să îi răvășească viața și să zguduie speranțe ce ar părea fragile. Cântecul ei de sirenă te poate scufunda direct în visele și speranțele care o aruncă într-o lume crudă, total diferită de cea pe care o știa. Mai ales, atunci când îți iubești și prețuiești mama, sentiment atât de complicat redat de monologul copilei, să îți exteriorizezi trăirile pentru a-l implica și pe cititor în poveste, pentru a-l aduce în povestea ta, asta nu e decât la îndemâna unuia care stăpânește arta creației și, fără îndoială, pune o morală în centrul povestirii. Ciupa Nicolae în „Pactul întunecat” ne schițează povestea a doi prieteni de la țară (cu firi și caractere opuse) aflați în lupta pentru îndreptare. Experimentăm și noi, alături de micul autor, această suferință sufletească de dragoste și respingere, într-o poveste ce creionează anumite emoții traumatice, sau suferințe prin care trec eroii, și uneori le găsim ca urmare a lecturii unor cărți, nu doar „scrise” de viață. (Textul a fost generat de AI și ca urmare a fost descalificat).  Mladin Maria-Rebecca cu „Fluturaș pe mâna mea” arată de la început că „totul este imaginație”, însă povestea ei este simplă și instructivă. Iar Oncel Mihaela-Adelina în povestirea „Cățelul minune” redă cu nostalgie o poveste gingașă de iubire adevărată pentru micile animăluțe, totodată exemplifică și cititorului un gest vindecător de suflete. E descrierea unei lumi de neînțeles a unor semeni de-ai noștri („câinoși” la suflet), sentiment care trăiește în psihicul nostru și de care ne speriem, pe bună dreptate, căci credem că n-o putem stăpâni. Găsind, din întâmplare, un cățel abandonat într-o plasă, din răutatea unor așa zis „semeni” de-ai noștri, un copil îl salvează și îl duce cu ajutorul bunicului la un veterinar. O poveste care înduioșează inimi. În fine (și nu ultimul merituos din această antologie), Dobre Bianca Maria cu schița „Un jurnal de război” are o abordare originală pentru aceste vremuri când știm că există războaie nu foarte departe de aici. Și într-o poveste dureroasă îi implică și pe cititori în poveste, îi ajută să recunoască caracterele și inumanitatea din lume, ca atunci când le va veni rândul lor să conducă această lume, să o facă diferit de cele arătate în povestirea de față. Și ne oprim doar asupra textelor care ne-au atras în mod cert atenția, dar veți descoperi în antologie multe texte demne de pana unuia care crede în visul său.         

        Citind și partea poeziilor, putem spune deschis că ne translatăm diferit față de proză, din realitatea concretă la visul aspirant, iar distanțele acelei lumini izbăvitoare sufletului nu sunt doar spirituale, ci țin și de ani mulți de lectură a poeziei adevărate. Căci fraza spusă de un critic: „suntem ceea ce am citit” nu e întâmplătoare. În concluzie: pentru generația actuală poezia este tărâmul lor de vis, unde (ca toți poeții) ne retragem pentru a ne descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare cu morile de vânt, ale unei lumi invocate în vers, până la granițele de trecere de la poezia de notație în fleșuri imaginative, scurte ca fulgerele, până la cea modernă și postmodernă în care predomină contemplativul împins, printr-o tehnică descriptivă, terminând cu așezarea cuvintelor ca în notația jurnalistică. Dar nu elocvent și pentru adevărata poezie.

      Închei această trecere în revistă a concursului ce a a avut ca provocare o temă interesantă, dorind a scoate în evidență, că misiunea celui-care-scrie era să spună o poveste bună, credibilă temei propuse. Ca lector de texte trimise la concurs și critic cu misiunea de pregătire a copiilor înscriși în „școala de creație”, dusă de aceste concursuri literare pe plan local, de pe această poziție, am ales să arăt în cuvântul meu prefațator la antologie cum ar trebui cel-care-scrie să aibă un public al lui, cum să citească altcineva lucrarea lor, cum să interacționăm cu micii scriitori, ceea ce este o muncă destul de trudnică, dar și foarte plăcută.   

 * Text (cuvânt înainte) cuprins în ANTOLOGIA scoasă cu textele copiilor

                                                              Tudor Cicu

                                                  (membru USR Filiala Dobrogea)

 

Copiii din Țara Dorului/ed. a IV-a

 

Copiii din „țara dorului”... din nou la drum

(cuvânt înainte)

    

Când scrii un text scurt în proză, în care ceva însemnat ți-a atras atenția din viața și copilăria ta (ceva în care ai crezut) și simți nevoia să împarți trăirile tale cu cititorul tău, să fii sigur că cititorul va simți în povestea ta firul întins care să-l scoată din acel labirint emoțional. Când unul mizează pe simplitatea rostirii, vorbind despre trăirile sale, făcând loc și dezolării și spaimei difuze a timpului, care s-a scurs în relatare, celălalt preferă adesea să lase versurile să comenteze, singure, nelămuririle celuilalt. Și uite așa unul accentuează tragismul unei viziuni expresioniste în scris, celălalt lasă zborului imaginației lirice, să explice. Socrate spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea care rămâne este un produs al vremurilor trăite. Dacă nu înțelegi ceva din ce ți s-a întâmplat la un moment dat al vieții, asta nu înseamnă că încercând să explici asta în pagina de scris, acest dans între inducție și deducție nu te poate conduce la deslușirea misterelor, ori a unui înțeles din noianul de gânduri care ți s-au părut, la vremea lor, atât de complicat. Ne oprim uneori pe pagina de scris asupra unei idei din care vrem a descătușa un tâlc al întâmplării, asemeni lui Oedip, cel care avusese pe buze exclamația plină de pathos asupra țesăturii destinului menit să-i scoată în cale tâlcul sorții implacabile a omului: „Sunt un copil al Întâmplării!” deslușise el în cele din urmă. Pentru că în scris, ca și în viață, suntem mereu sub imperiul întâmplării. Din toate cele ce i se întâmplă, într-o viață, omul surprinde evenimentul în sine ca pe-o mirare, apoi îi dă semnificație și îl integrează în propria sa existență, preluându-i greutatea.

Cu alte cuvinte, la masa de scris - de-o parte lumea cu realitatea ei, de alta, imaginația noastră, iată cum îngredientele prozei: acțiunea, neprevăzutul, suspansul și imaginația, dar mai ales personajul (sinele, ori unul imaginar) care i se lipește de retină și cititorului (fără de care nu se poate scrie proză) -, suntem pe tărâmul marilor reculegeri, în care Gândirea va trebui să cerceteze o altă lume şi să nu tremure în această nouă lumină. De aceea realitatea și imaginația, cu ceva între posibil și închipuire (cele văzute și cele nevăzute) nu se mai opun, ci devin subansamble sudate, un „aliaj sui-generis”, până acolo unde „personajul din rama narațiunii sale” nu-i conferă autorului deplina libertate de a face ce dorește cu destinul lui, dar își acceptă povara care i se pune în spate. Mulți dintre acești copii ai scrisului simt că locul veșniciei (în copilărie) e la țară, lângă bunici și părinți. Misterul acela blagian ar fi (nu-i aşa?) o teză respinsă, când de bună seamă, noaptea/nevăzutul e în acest caz, numai în acest caz, doar o auroră de gânduri și nimic din acele trăiri. Vedeţi? Ne punem firesc şi întrebarea: aceste întâmplări „vis în vis” care, vrăjite sau nevrăjite, sunt ca nişte fiinţe care „îşi dau drumul pe frânghie pe lumea cealaltă”, s-au întâmplat ele vreodată?

Aflat la prisaca mea de la munte, cu gândul la textele trimise de organizatorii acestui concurs, îmi spuneam: „Stau acum în șezlong la masa de sub nucul din ograda casei de la țară și sunt mâhnit că pe deasupra mea nu mai trec cu vuietul cunoscut, în șuier, albinele. Nu mai merg la cules, nu mai au în stup populația necesară unui raid continuu spre pășunile din jur. Până și albinele au un cult al lor. Nu se zbat în zadar, atunci când vremurile le sunt potrivnice. Acești copii (mă gândeam) cunosc oare drumul aventuros pe care pornise Oedip în speranța că va găsi Omul, cu frumusețea lui, așa cum spera și Diogene cel pornit, în miezul zilei, cu lumânarea aprinsă, în căutarea lui? Mă gândesc aici, sub umbra nucului de la poartă, ce ar fi însemnat ca Dionysos (care venise la Delphy să afle răspunsul din gura Oracolului) să nu fi ghicit înaintea Pythiei, ce ascundea surâsul misterios al Sfinxului din Delphy?” Să nu fi avut Socrate dreptate când spunea că doar acea „clipă” trăită merită explorată și „trăită” în scris? Pentru că mulți copii încearcă să-și pună în evidență imaginația, înaintea faptelor firești și real trăite. Și n-am cum să nu-i dau dreptate lui Dostoievski care spunea că nu învățătura lui Hristos poate salva lumea, ci doar credința în Cuvântul (creația lui Dumnezeu) care, iată, în ființa celui care scrie, s-a făcut trup. În lupta cu morile de vânt, Don Quijote n-a ieşit învins, dar nici învingător. Dacă ar fi fost acele mori de vânt nişte monştri adevăraţi, apoi haida-de! Se rescria altfel istoria. Numai că a fost prea cutezător, cum spunea Sancho. Așa cum ar trebui să fie și cel pus la masa de scris pentru a-și depăna povestea. În lipsa lor ce alt erou cu care a ne măsura uneltele literare mai rămâne? Păi nimeni altcineva decât să ne travestim noi într-un nou Don Quijote al scrisului și să ne războim cu lumea. Așadar, la drum!

La mulți dintre copiii care au participat la concurs se observă că scriu o poezie ca de începători școlari, multe dintre ele ar fi trebuit discutate înainte de trimitere, cu cineva care are un bagaj poetic deja format și e competent să-și spună părerea (primii: profesorii îndrumători), întrucât a-ți explora eul liric din perspective opuse unei iubiri ce s-ar fi dorit împlinită (ca în tematica unora dintre poezii), e o alegere fericită, în sensul că astfel de oscilații lirice pe sinusoida vieții îți pot căli armele luptei cu poezia. Dar, din realitatea concretă la visul aspirant, distanțele acelei lumini izbăvitoare sufletului nu sunt doar spirituale, ci țin și de ani mulți de lectură a poeziei adevărate. Căci fraza spusă de un critic: „suntem ceea ce am citit” nu e întâmplătoare. M-aș fi așteptat ca împlinirile unor momente trăite (uneori alături de bunici, alteori din lumea mirifică a copilăriei, sau a naturii etc.), venite uneori din gesturi simple, să producă un oarecare impact emoțional, dar acesta nu vine în poezia lor: multe versuri sunt inegale, cu multe naivități poetice, copilărești chiar (ce par neserioase într-o poezie ritmată). Merită amintit micul autor Drăguşin Adrian-Ştefan cu poezia „De găsit”, o poezie evocatoare, uneori mult prea încărcată epic (prin versuri narative, prea lungi și asemănăatoare textelor prozaice). Amintim și pe Ionescu Sebastian cu poezia „Țara noastră”, căruia i-am simțit avântul din acel sentiment de patriotism firesc. Ne oprim la două texte moderniste: primul, Pripon Victoria Maria cu poezia „Încoronând opera” ne-a atras atenția și cu acel mesaj despre acele suflete golite de sentimente asemănătoare cu a statuilor fără viață, de cultură și trăiri adevărate. Apoi cu „Săracă noapte” în care cultivă o poezie a notației cu trăiri sugerate și prinse ca într-un „tablou” fără speranțe în „tărâmul misterios” al vieții. Lecturăm cu plăcere pe Untea Mara Elena în poezia „Copilărie”, care deși versifică ceva mai naiv, surprinde nostalgia copilăriei în versuri simple, săltărețe. Iar Ungureanu Eliza, cu poezia „Tradiția cea uitată”, privește cu înțelepciune la tradițiile trecute ce aveau loc în casa bunicilor de la țară, azi mai aproape de uitare și aduce în final un mesaj de păstrare și continuare a ceea ce este frumos în obiceiurile strămoșești. Prinși în această antologie, care ne-au „mișcat liric” sunt și Mihalache Daniela, Sîrbu Sofia Elena și Pițigoiu Andreea. Poezia, genul, forma, stilul ei, este acceptat de cititor doar dacă și convinge. În rest... vorba lui Hamlet: „a fi sau a nu fi”! Dar e interesant tot ce scrii, ca acele esențe din sticluțele cu parfum.

Cât privește textele în proză, aici e de reținut că în viaţa unui copil, mai ales „colindat” de „ursitele scrisului” încă din leagăn, nu se află doar un singur fir narativ, în tematica abordată, ci mai multe, însă amestecate, întretăiate, reînnodate. Greutatea, chiar imposibilitatea, de a alege ceea ce este mai aproape de sufletul cititorului, este de a-l alege pe cel semnificativ, dintre cele multe, fără vreun înţeles venit anume în viața lui. Retrospectiv, pasiunea pentru lectură a copilului din zilele noastre, asociată cu viața semenilor săi, capătă în timp o semnificaţie şi o încărcătură narativ-evocativă pentru tot ce va urma, putând fi materializate, inițial, în câteva subiecte de proză scurtă. Între amintirile unora, despre oamenii din satul copilăriei, şi ceea ce reprezintă ele pentru traseul lor în viață... mi s-ar fi părut firesc ca măcar unul dintre cei prea mulţi care au plecat să se bată cu LUMEA şi pleacă mereu... mereu gata a porni o nouă bătălie cu armele scrisului (în proză, dar și în poezie), să se ridice desupra tuturor. Unii dintre acești micuți autori mi-au atras atenția prin texte scurte, concise și cât mai restrânse, dar care au înțeles că, chiar și mai succint, textul poate surprinde dispozi­ția naratorului față de temele existențiale (viața, copilăria, iubirea, năzuința de a visa, lumea înconjurătoare cu magia ei etc.), ceea ce aduce textului acea notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde, altfel, de „gulerul hainei” și pe cititor, demonstrând că și în proza cât mai scurtă poate fi surprinsă arderea lor lăuntrică. Iată câțiva dintre ei: Săpunaru Cosmin Daniel, cu textul „Bucurii și amintiri: o retrospectivă a copilăriei mele”, a găsit în milocul naturii „mijloacele de comunicare” cu lumea din jur, văzând în expresia acestora „adevăratele comori” pentru a regăsi un „echilibru interior”. Sârbu Sofia Elena vine cu schița „O zi magică” despre ziua minune când, descoperind niște „chei magice” cu care se putea intra pe ușa magică a imaginației, își poate îndeplini visul de a putea face „călătoria noastră prin viață”. Iar Ionescu Sebastian, cu schița „O noapte la hotelul viitorului”, își închipuie că a descoperit mașina timpului, care însă nu întotdeauna are acea utilitate necesară în viața noastră. Urmează apoi să întâlnim și acele proze scrise cu sinceritate, despre trăiri închise în tainiţa sufletului, cum sunt toate poveştile unor copii imaginativi; cu bucuriile, secretele şi viaţa care le-a fost pusă dinainte, spre a înţelege că într-o bună zi vor uita visele, copilăria şi, deschizând cufărul adevăratelor nelinişti, se vor trezi cândva oameni mari şi toate vor fi pesemne uitate. Popescu Larisa în povestirea „Pe când eram lângă bunica”, ne redă povestea Sofiei, fetița rămasă doar în îngrijirea bunicului după dispariția bunicii, o fetiță care întâmpină necazuri în scrierea unei compuneri. După moartea bunicii (singura ființă dragă căreia îi citea compunerile și care se și îngrijea de toate, astfel încât compunerile ei să aibă o finalitate), rolul ei este luat de bunic. Bunicul este acum cel care îi înlocuiește iubirea pierdută și devine primul ei „cititor”. În „Casa mea”, Alecu Maria Teodora povestește cu empatie despre casa copilăriei și cartierul unde și-a făcut mulți prieteni, dar a și cunoscut „cele mai multe amintiri”. Bivolu Sara, în „Arta de a spera”, vine cu o poveste imaginară, bine construită, cu un mesaj clar despre odiseea unui copil de evreu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și, totodată, despre tragismul multor altor ființe plăpânde supuse ororilor din lagărele de exterminare naziste. Este o „poveste” din trecut, cu imaginație, bine scrisă. Denisa Elena Cristian ne prezintă în „O poveste epică despre un final de copilărie – Absolvirea”, impresiile firești și emoționante ale unei eleve în prag de absolvirea liceului. E un text în care emoția și gândurile Denisei, prinse în febra pregătirilor pentru festivitatea de absolvire, sunt surprinse cu nostalgia și bucuria momentului, iar discursul copilei, ținut la eveniment, este edificator. Stana Alessia Maria, cu „Solilocviu, inițierea prin nostalgie”, ne face o introspecție prin gândurile sale pozitive (cu puncte de vedere pertinente), arătând cum se poate imagina viața „ca pe un basm”... dar numai dacă ne dorim asta. Pentru a și reuși trebuie să credem în visele noastre și să contribuim cu trup, și suflet, la îndeplinirea lor. Burlacu Anais Elena, cu schița „Amintiri din copilărie”, surprinde în câteva fraze adevărata frumusețe a naturii, farmecul pădurii și izvoarelor la o cabană de munte unde petrece câteva zile alături de părinți. Liniștea firească din sufletul copilului, apoi toată durerea lui, se revoltă abia când vede, la întoarcere, locuri pustiite și distruse de nesăbuința oamenilor care au tăiat pădurile, de-a valma, lăsând golași munții noștri măreți. În „Puterea unui vis” Ciopîrtac Ianis Ștefan redă visul unui copil de a practica jocul de fotbal pentru bucuria mulțimilor care îndrăgesc acest sport, bucurie pe care și el o are, ca spectator, deocamdată, pe un teren de fotbal. Crezând în visul său, copilul e încrezător și de izbândă. În „Zile colorate”, Lazăr Radu Cristian ne vorbește despre sărbătoarea Paștelui, undeva la țară, la bunici, dar și despre bucuria darurilor, după cum e obiceiul. Spînu Maria Antonia vine cu schița „O zi de neuitat”: ziua onomasticii, după cum se știe, este o zi deosebită pentru fiecare, deși este o zi ca oricare alta, dar când prietenii fac totul, înfruntând ploaia năprasnică pentru a-ți fi alături, atunci ea devine o zi de neuitat. În fine... și nu ultimul, Gheorghe Alexandra cu povestirea „Dansând cu fluturii” mi-a adus în memorie versurile poetului Serghei Esenin: „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,/Toate trec ca floarea spulberată...” Este cea mai emoționantă și, pesemne, cea mai bună proză de la acest concurs. E povestea fetei rămasă cu gândul la mama ei (dispărută din viață), cu acele tulburătoare chemări și gânduri rostite „pe canapeaua albastră din grădina cu mulți salcâmi”, o poveste impresionantă despre „dansul” închipuit al iubirii dintre o mamă și o fiică. Să-i amintim și pe Tarnovețchi Ioana cu „Arta fericirii când nu putem zâmbi” și Alessandriu Raissa cu schița tehnică „Concurs cu parfum de excursie”.

„Copiii din țara dorului”/ediția a IV-a pe 2024 (din antologia cu același nume, editată de Asociația Liga Scriitorilor Filiala Buzău), își asumă această experiență a vieții care le stă înainte prin proza acestor copii (unii menționați mai sus), dar și prin versuri îndrăznețe, importantă fiind doar „tăria” condeiului cu care autorul/autoarea își duce, până la final scrierea, așa cum înțeleg ei că scrisul devine măsura și expresia unei existențe. Unii o caută prin scris (eseu, schiță, gânduri ori poezie) și pe mai toți îi stimulează imaginația și credința-conștientă că scrisul are mai întâi un rol terapeutic și mai apoi o cuprindere a realității din cele mai puternice trăiri ale noastre, o confirmare că viața nu e doar un vis, iar copilăria nu e doar o etapă din viață, ci chiar viața. A venit vremea să dăm copiilor azi (și noi cei din juriu, alături de organizatori, cu sfaturile noastre), ceea ce alții ne-au dat și nouă: Totul depinde de ce fel de copii am fost şi noi cândva. Şi noi chiar ascultam ca fermecaţi, pe lângă fusul şi fuiorul mamei, poveştile care ne-au încântat copilăria. Şi, atunci, ce ne lipseşte? Poveştile lui Andersen? Ale Fraţilor Grimm? Ale Șeherezadei din „O mie și una de nopți”? Parcă, povestea familiei de şoareci „Roade-Mult”, care trăia sub patul unei cotoroanţe de babă, într-un bocanc descleiat, ne fermecase mai mult! Ne-am amestecat în acea copilărie cu lumea lui Jonathan Swift din călătoriile lui Guliver şi cea a piraţilor plecaţi în căutare de comori din cărţile lui Robert Louis Stevenson, ori a călătoriilor fantastice din cărțile lui J. Verne. Între mulți alții mi-am petrecut și eu copilăria. Ei, noua generație, trec tărâmul (în scris) într-o altă lume decât a noastră. Ceva mai fantezistă: dar e bine că scot stiloul „de mareșal” al scrisului și pornesc la drum. 

 

                                                          Tudor Cicu

                                            (membru al USR Filiala Dobrogea)