se spune că e timpul...

 

se spune că e timpul...

 

se spune că e timpul

ca destinul să-mi zâmbească ironic

să-mi pună întrebări

cum cel ce nu fusese niciodată iubit

ori a crezut că poate să râdă în voie

e și fericit.

fericit ca cel care a deschis fereastra spre cer

și atât de mult a iubit el semnul cu mâna

făcut la plecarea ta.

de atunci tot aud glasul celui alungat de talaz

și pe mare asudau la vâsle ai mei

iar mie mi se încleștase gura.

mâine, domnule, mâine spui tu

e vremea să ne întoarcem viscoliți de amintiri;

eu o să mă uit în ochii tăi

și singura pasăre stingheră din vârful copacului

în timp ce voi deschide fereastra

ori aș povesti cuiva

ce se întâmplă cu noi,

n-ar fi spaima din aceste zile

și atâtea nopți întregi.

Pierduți prin Siberia (un roman abandonat cu ceva ani în urmă... reluat)

 

Cap. 17  Jurnal de front (IX)

                                                                 21 ianuarie '43, Tambov

      De la o vreme, sunt tot mai bântuit de vise. Într-o seară m-am trezit cu sergentul Filaret la căpătâiul meu. Avea o mână pusă pe fruntea mea. Am făcut ochii mari, însă a dus un deget la buze, de m-a liniştit. Toate astea le desluşeam la lumina slabă a unui opaiţ cu seu, aflat pe unul din pereţii bordeiului.

- „Domnule sublocotenent?! Ce-i cu dumneavoastra? V-am tot observat, de un timp, cum vă agitaţi în somn. Şi am venit până aici să văd dacă nu cumva sunteţi cuprins de febră. Dar nu vă arde fruntea, nici transpiraţie nu aveţi. Ce se întâmplă, domnule sublocotenent, cu dumneavoastră?”

I-am povestit că am visat, iarăşi, ceva cunoscut, un vis care mă mai încercase şi în alte nopţi. De data asta, însă, simţisem fiorul armei puse la tâmple şi m-am zbuciumat ca să scap, pesemne, din ghiara celui care îmi înfipsese revolverul în tâmplă.

- „Groaznic vis! Bine că nimic din toate astea nu-i adevărat, mi-a zis sergentul. Banuiesc cam ce vă macină, de la un timp. Credeţi-mă, şi eu mă gândesc să plec de aici. Dar, lucrurile astea nu se fac decât după multă pregătire, domnule sublocotenent”...

- „Ce?... Şi tu, sergent, ai gândurile astea?”, m-am arătat eu mirat.

- „Poate că nu-i adevărat. Dar, chiar dacă-i adevărat, nu trebuie să disperăm, domnule sublocotenent. Ştiţi, îmi făcu el cu ochiul arătând o prudenţă aparte, au ei o zicală. Una rusească, de-a lor: <<Dacă Dumnezeu nu te părăseşte, fiarele pădurii nu te mănâncă>>. Aici, în lagăr, am cunoscut, printre ei, şi băieţi buni. Ştiu să bea şi cunosc viaţa. Veselia lor şi a ţării ăsteia este băutura. Nu mă credeţi? Aşa mă mai dau cu ei, mă mai fac frate cu dracu', ca să uit toată nebunia asta.”

     În timp ce vorbea, mi-a strecurat în palmă o sticluţă călduţă. Pesemne, o ţinuse la sân.

- „Luați şi beți, domnule sublocotenent. Trageți un gât zdravăn. O să treacă şi visul ăsta urât.”

     Am apucat de am tras câteva gâturi bune. Cred că era vodcă în sticla aia. Nu m-am mai întrebat de unde făcuse rost. Venise la ţanc. Şi cred că mi-a prins bine. I-am înapoiat sticla şi l-am bătut prieteneşte pe umăr, semn că i-am apreciat gestul şi, astfel, îi mulţumeam din inimă. După ce s-a furişat înapoi la patul său, m-am întors pe o parte încercând să adorm, nu înainte de a-mi aminti visul acela. Afară urla turbatul de vânt şi cred că pe deasupra lagărului se roteau corbii căci îi auzeam, pe undeva pe sus, croncănind. Visul îmi reveni, în minte, tot mai clar. Mă aflam de unul singur, înaintând prin zăpadă, într-un ţinut gol, fără copaci, fără pic de vegetaţie, unde băteau doar vânturile spulberând o pojghiţă de nea. Înaintam pe nişte poteci ceva mai puţin troienite, era o linişte ciudată şi doar bocancii mi-i auzeam, scârţâind, la fiecare pas. Pe alocuri, pământul crăpase de atâta ger şi o voce îmi spunea, la ureche, în surdină: „straşnuiu zimu... straşnuiu zimu...” (cumplită iarnă), aşa cum le auzeam şi pe santinele, cum băteau din palmele înmănuşate şi tropăiau sus în prepeleace, cu balalaica la gât. Fugisem din lagăr, cred, deoarece vorbele alea ruseşti se auzeau tot mai slab în urma mea. Lagărul rămăsese mult în urmă, cu bordeiele în care dormeau istoviţi prizonierii, cu păduchii care mişunau peste tot, cu morţii făcuţi stivă, la marginea lagărului, şi îngheţaţi bocnă, fiindcă, în pământul îngheţat, nu puteai decât să faci o zgârietură ca şi cum ai fi râcâit pământul cu lingura. De la un timp, nu mi s-a mai părut că sunt singur în toată Siberia aia îngheţată bocnă. În urma mea se mişcau nişte umbre ce se tot apropiau într-o tăcere tare apăsătoare. Aş fi vrut să închid ochii şi să nu-i mai zaresc. Dar siluetele lor negre creşteau şi se măreau în urma mea. Le vedeam cum îşi sumeţeau picioarele prin troianul de zăpadă, mai repede, tot mai repede, ceva mai în urma mea. Când au fost la numai câţiva paşi lângă mine, i-am văzut agitându-se şi alergând, cu căciulile cu clape mari şi gurile larg căscate, spre mine. M-am aruncat într-un şanţ, după câteva tufe, şi am scos din manta revolverul pe care îl purtam şi pe front, ca sublocotenent. Dar parcă eram legat de mâini şi de picioare. Închizătorul revolverului nici de-al dracului nu voia să armeze şi palma mea îngheţată nu reuşea să-şi mişte degetul pe trăgător. O groază puternică mă cuprinse în clipa când am văzut deasupra mea figura soldatului rus, ochii lui înguşti şi ageri, cutremurul plin de nelinişte al sprâncenelor negre, cu un început de barbă roşcată întinsă pe maxilarele puternice.

- „Staite...predati, rumânschi! Predati...”, îl auzeam urlând, gata să se năpustească asupra mea. Iar eu rămăsesem cu degetul îngheţat pe trăgătorul care se blocase, înţepenit, privind cu groază la faţa soldatului plină de răutate, poate chiar trufaşă, înfăţişare nu de om, ci mai curând de fiară. Chipul soldatului rus, deşi era tulburat şi grav, nu părea deloc schimonosit de frica revolverului meu care tot nu se supune şi rămâne blocat. Am aruncat revolverul și am sărit într-o parte, m-am ridicat de jos şi am început să alerg, destul de sprinten, aproape fără să ating pământul cu picioarele. Numai că şi în faţa mea, pe toată întinderea, alergau nişte soldaţi cu căciulile cu clape mari şi automate în mâini. Cum vedeam eu, mai toată întinderea aceea era împânzită, puzderie, de soldaţi care porniseră să mă vâneze. Auzeam răsuflarea urmăritorilor cât mai aproape de ceafă. Am dat să ridic picioarele cât mai sus, să iuţesc astfel fuga, dar picioarele nu mă mai ascultau deloc. Ba, dimpotrivă, începusem să încetinesc alergarea până la un fel de mers şchiopătat. Doamne, cât aş fi vrut să-mi iuţesc picioarele! O lipsă de voinţă îmi îndoia picioarele şi alergarea devenise un şchiopătat continuu. Apoi am zărit gardul de lângă casă, casa noastră, şi mi-am zis că, dacă voi striga, poate iese cineva: tata ori tu, Elenuță, şi că voi fi, într-un fel, salvat. Dar nu se zărea decât gardul acela, pe care-l vedeam când eram acasă, în fiecare zi, şi nici nu puteam striga. Am zis că, dacă ajung la gard şi fac un salt trecându-mi mâinile peste el, sunt salvat. Şi tocmai îmi pusesem mâinile pe gard, ar fi urmat o simplă săltare peste el, numai că o mână rece mă şi apucase de gulerul mantalei, şi o lovitură dată cu patul armei mă culcă la pământ. Apoi ţeava rece a unui revolver îmi apăsă tâmpla. Simt că nu mai pot face nicio mişcare. Din clipă în clipă, voi auzi arma facând click şi glonţul îmi va sfărâma tâmpla. Cred că aceea era clipa când m-am zbătut mult, de am atras atenţia sergentului Filat, şi m-am trezit brusc cu mâna lui pe fruntea mea. M-am mai gândit, până să adorm din nou, la acest vis, încercând să văd unde am greşit, de nu am putut să parez lovitura soldatului, care m-a culcat la pământ.

- „...Trebuia să mă prefac mort, înţepenit lângă gard, şi apoi să parez lovitura de armă, să-l dobor la pământ pe soldatul care mă înhăţase, poate aş fi reuşit să scap... în cele din urmă.”

- „Domnule sublocotenent! Ce faceți? Aiurați din nou?, m-am trezit cu sergentul la căpătâi. Îmi întindea sticluța cu vodcă. Luați! O să vă treacă după încă o înghițitură!”

      Noroc cu băutura care începuse să-şi facă efectul. M-a liniştit şi am căzut moale, pradă altor vise mai dulci. Nu înainte de a mă ruga lui Dumnezeu şi a-mi rosti, în gând, rugăciunea cu „Tatăl nostru care eşti în cer...” De când sunt, n-am mai avut astfel de vise. Cine ştie? Fără Dumnezeu nu faci un pas, cum spunea popa Necula. Dumnezeu însă ştie. Cum spunea şi sergentul. Rugându-ne intens lui Dumnezeu, nu trebuie să disperăm, fiindcă, nu-i aşa?, dacă Dumnezeu nu te părăseşte, nici fiarele pădurii nu-ţi pot face niciun rău, cu atât mai puțin oamenii.

 

 

                                                                        27 ianuarie 1943, Tambov

       De câteva zile au început trenurile să plece, în convoi, cu prizonierii, spre lagărele siberiene de sub cercul polar, de unde spunea Stele Cornea că fugise. Zilnic se formează plutoane de prizonieri şi sunt escortaţi de aici din lagărul din Tambov către gara din Tambov. Vagoanele-bou, cu burţile lor mari, sunt înţesate cu prizonieri şi, după ce li se închid uşile, trenul ia  drumul Siberiei. Mă aştept ca, din zi în zi, să-i vină şi rândul convoiului cu care voi fi dus şi eu. În aşteptarea acelei zile, zilnic, santinelele ruseşti şi comandanţii lor ne numără şi, cu câinii dresaţi după noi, mergem înhămaţi la sănii spre pădure, şi de acolo, înapoi, la bordeie. Uneori avem chiar chef de cântat. Şi singurul cântec, pe care îl ştim cu toţii, e unul cântat la noi în ţară de flăcăii care pleacă la cătănie, şi, îl cântăm tare, spre necazul însoţitorilor care îşi agitau armele şi asmuţeu câinii.

                             „Cântă cucu bată-l vina

                               De răsună Bucovina

                               Cântă cucu bată-l vina

                               De răsună Bucovina…

                                

                               Cântă cucu-ntr-un brăduţ

                               De răsună-n Cernăuţi… măi, măi

                               Cântă cucu-ntr-un brăduţ

                               De răsună-n Cernăuţi… măi, măi”

     Dinspre pădurile din depărtarea munţilor, se adună nori negri ca nişte balauri. Uneori, şi peste pădure trec corbi croncănind răguşiţi la glas, în frigul care parcă ar vrea să ne mumifice ca pe prizonierii morţi, puşi în stive, ce aşteaptă primăvara ca să-şi găsească un mormânt în cimitirul din poieniţa de lângă lagăr. Cântăm de răsună toată valea dinspre pădure spre lagăr, cântăm să nu mai auzim croncănitul gâjâit al cobelor de corbi:

                               „Bucovină plai cu flori

                               Unde sunt ai tăi feciori?... măi, măi

                               Bucovină plai cu flori

                               Unde sunt ai tăi feciori?... măi, măi
                              

                               Au fost duşi în altă ţară

                               Dar se-ntorc la primăvară

                               Înapoi când or veni

                               Tot pe tine te-or iubi... măi, măi”

     Uneori, îl simt alături şi pe părintele Necula care nu uită să-mi amintească: „Numai cel ce n-a făcut războiul pe front nu ştie să se roage lui Dumnezeu. Deci, roagă-te, camarade. Într-o zi, cu siguranţă, te va asculta şi pe tine. Roagă-te să te ierte, nu pentru a-i cere Lui ajutorul. Să nu creadă cineva că numai dacă cerem ajutorul lui Dumnezeu și-l chemăm prin rugile noastre, el vine să ne acorde ajutorul. Chemat sau nechemat, Dumnezeu va fi de față în toate momentele vieții noastre.” Asta şi fac. Mă rog zilnic ca Dumnezeu să mă ierte pe mine, păcătosul și nevrednicul aruncat în pustietatea Siberiei, doar pentru că și-a iubit țara și conducătorii. Altfel nu ai decât să priveşti la santinele cum le tresar nervos colţurile buzelor când îi priveşti cu mila ta, ca să descoperi pe chipul lor aceeaşi batjocură ascunsă, aceeaşi ură aprigă, o ură pe care nimeni n-ar înţelege-o vreodată. E ura unor fiare cu chip de om, care se cred înţelepte şi civilizate faţă de noi toţi ceilalţi. Ei mănâncă la popota ofiţerilor, iar noi ceilalţi, prizonierii, înfulecăm din gamele doar tărâţe fierte. Şi când ni-i sete, spintecăm cu toporul coaja mestecenilor şi bem seva din mesteceni. Aşa ne-ai rânduit viaţa, Doamne? O zi, chipitoc-apă fiartă, o zi mâncare din caş de mei fiert cu napi ori varză, porţie redusă. Doamne! N-aş vrea să mor pe aici şi să mă arunce pe una din stivele alea cu morţi, goi şi hidoşi la înfăţişare, de nimeni nu-i mai ştie pe nume şi te trec toţi fiorii numai când priveşti o aşa grozăvie. Că stau bocnă, îngheţaţi toacă. Teribilă privelişte! Şi n-am cum să nu-mi aduc aminte de ceea ce îmi spunea, cândva, Dinu Gâlicel: „Fiecare om îşi are un loc al său, la sfârşitul vieţii.” Acel loc arată ca o moviliţă străjuită de o salcie plângătoare, care se roagă spre răsăritul soarelui, cum mă rugam şi eu la icoana din casă, când eram mic.

 cap. 17 e ultimul scris acum 5 ani... de unde acum l-am reluat.

Debutul meu literar în revista TOMIS/1972

 

O felie de pepene *

                                                                   

- Ce faci acolo, măi?! Stai, care eşti?

Venea ţintă spre pădurice cu momâia din ţoale vechi pe umăr şi nici nu slăbea din priviri locul spre care văzuse fugind pe unul dintre noi. O umbră de bănuială i-a fulgerat în priviri, şi trecătoare însă ca o furtună iscată din senin; apoi ochii lui au căpătat din nou limpezirea cerului, privirile devenindu-i liniştite. Când dădu cu ochii de noi, cu inimile cât un purice, cum stam chirciţi după câteva tufe de mătură, îşi râse în barbă. Degetele mari cu unghiile crăpate căutau parcă ceva anume printre firele albe ale bărbii albe... albe ca ale sfinților din icoane. Căuta ceva anume, nu ştiam, sau poate încerca să dea glas gândului nerostit. „Aha?! Nu vă aşteptaţi să vă iau chiar din oală, nu-i aşa?” Ţinând încă momâia pe umăr, ţeapănă de paiele de grâu îndesate printre cracii pantalonilor bufanţi cârpăciţi de petice şi prin care treceau doi araci de salcâm drept picioare, bunicul îşi plimbă mâna eliberată dintre firele bărbii albe ca ale sfinților, până după ureche, şi se scărpină stăpânit:

- Cine să mă fure, decât nepoţii, hai?

- Bunicule, dar noi...

Clopoţeii din glasurile noastre zuruiau ca dracu în liniştea aşternută peste bostană.

- Parcă îţi luase piuitul, mânzule! Apoi: Ce-i mă, vi s-au retezat picioarele? Ce tot staţi aşa zărghiţi în dosul buruienilor? Păi eu când eram cam aşa ca voi şi când simţeam că vine cineva să ne surprindă, păi ce, aşteptam să mă întrebe cum o mai duc sau ce mai fac ai mei pe acasă? Bine, neică!... şi valea.

Auzindu-l cum vorbea, așa de blajin şi de cumsecade, ne mai încetinirăm bătăile inimii. Lăcuste verzi, pripăşite de arşiţa verii printre tufele de mătură, ţâşneau speriate printre bălăriile de la marginea păduricei.

- Măi, ia veniţi voi colea lângă bunicul.

Trânti momâia la pământ şi se îndreptă spre bostană. Marginea bostănăriei spre care se îndrepta bunicul era înconjurată pe partea aceea de un gard viu de cucută şi bozie, despărţind bostana de un maidan întins, năpădit de puzderie de bălării.

O cioară bezmetică dădea roată bostanei şi nu mai prididea cu cârâitul ei găunos. Cât de ciudată este uneori viaţa! După ce ne grăbim să scuipăm în sân şi să alungăm aşa zisa piază-rea a sorţii noastre ghinioniste, iată-ne acum, chemând înapoi ursitoarele care ne-au pus cândva ceva în scalda cu multe minuni şi promisiuni. Zurgălăii agitaţi din inimile şi ele cât un purice se potoliră, iar privirile noastre cercetau acum momâia cu fălci de călău şi o pălărie ca de clovn făcând pe nebunul, îndesată peste ciorapul umplut cu paie, cam de forma dovleacului. Cioatele ieşite dintre cracii pantalonului bufant, îndesat şi el cu paie de grâu, (aracii de salcâm), te ducea cu gândul la picioroangele uneor paiaţe văzute prin cărţile cu poveşti. Ne făcu să râdem mânzeşte. Nici nu apucarăm noi să schimbăm câteva priviri mai îndrăzneţe, că bunicul, cu statura lui încă impunătoare şi privirea de bătrân pişicher, se întorcea la noi ţinând sub braţe doi pepeni mari cu coajă lucioasă. Se aşeză jos turceşte, scoase de la brâu cuţitul cu mâner de os şi spintecă sub privirile noastre înfometate, pepenii. Felii mari, roşii; sâmburii negri, ciorchine. Lua bunicul felia, o ridica în aer şi o lovea cu mânerul cuţitului pe coaja lucioasă de-i cădeau sâmburii, puzderie de sâmburi, negri, în ţărâna caldă. Mâncam noi. Mai exact, ne întreceam mâncând.

- E bun măi, pepenele?

- Îhîm! răspundeam noi printre dinţi. E dulce pepenele, bunicule! Scuipam sâmburii de pepene printre dinţi, așa la plezneală, ca să vadă bunicul că suntem fericiţi.

- Şi zi, voiaţi să mă furaţi, aşa-i?

Haida-de! Era ca şi cum ai închide ochii... tocmai când te afli pe marginea prăpastiei! O clipă am zărit profilul bunicului, strălucind printre suliţele de foc ale soarelui. Bunicul avea ochii albaştri ca ai sfântului Gheorghe din icoana sub care ne îngenunchea mama să ne rostim rugăciunea seara la culcare. Nu era nevoie să-i răspund bunicului. Mă dădea de gol faţa, îmi grăiau ochii îndeajuns.

La oarecare depărtare, salcâmii şi scoruşii îşi răsuceau spinările zburlite sub pala moale a vântului şi vârful mărului pădureţ. Singurul copac stingher din bostană ameninţa din nou clopoţeii de aur din piepturile noastre. Ne opream din înghiţit, ridicam pe sub felia de pepene privirile şi ne uitam la bunicul, pândind ca nu cumva ariciul părului său să se zburlească spre noi. Cu priviri vinovate ne uitam la bunicul. Ca la Dumnezeul din icoană ne uitam.

- Bunicule... noi o să ne facem băieţi buni, bunicule... promitem!

Scuipa bunicul într-o parte firul de tutun de pe unghia cu care îndesase mai devreme pipa umezită cu buzele, apoi mai mult arunca firul închipuit de tutun printre dinţi, decât scuipa.

- Pe moaş’ ta! Păi ce, noi nu eram la fel? Furam şi noi. Avea un turc de pe-aici, Husein îl chema, bostan întins. Era solid şi impunător turcul; cu ţeasta lucioasă ca lubeniţa, fălci ca de buldog, ochii oblici şi severi şi nişte nări imense ca la cimpanzei, prin care pufăia precum o locomotivă cu aburi. (Ne miram noi. Nu auzisem de cimpanzei.)  Ne uitam în ochii bunicului. Îl auzeam ca prin vis: Avea turcu Husein şi nişte mustăţi lungi, negre, de te înfiorau. Şi le răsucea cu vârful degetelor, cu plăcerea unui turc în rang de bim-pașă. (Nici de bim-pașă nu auzisem noi) ...De altfel era ambiţios, dar noi tot îl furam. Ieşea turcul din cerdac, striga: „Stam bre pungaş, pezevenghi, stam bre, firam al dracului ghiaur, stam bre al cui estem, prindem eu pungaş la tine...” Iar când iavaş-iavaş se îndrepta turcul mustăcindu-şi smocul negru de sub nasul enorm și dădea cu ochii de pepenii sparţi, se tânguia ca de moarte. Bocea: „Aman, aman! Eivah, depegöz! Asta căpcăun, tâlhar estem!”.

Și cred că se auzea bocetul turcului, tânguitul lui, până aici la noi, la toţi trei, în bostană. Şi zău, eram ca vânătorul uimit, cu graiul luat, care desface între braţele larg desfăcute pasărea mult căutată, ţinând-o de penele aurite, proiectând-o ochilor prin suliţele de foc ale soarelui. Merita să-l asculţi pe bunicul!

- ... păi ce, n-avea părintele în curtea bisericii (şi cât era biserică!) bostană nu glumă. Dar noi tot îi săream gardurile. Ne vedea popa, de acolo din turla clopotniţei. Striga popa: „Te văd, te văd, stai mă, care eşti, măi drace împieliţat, stai mă şi nu fugi, te bate bunul Dumnezeu păcătosule!” Punea ochii pe câte unul popa. Zicea părintele când venea de Crăciun, cu icoana: „Mărie, să plăteşti cotizaţia şi acolo încă ceva pe deasupra pentru stricăciunile copchilului”. „Aoleu părinte, cât?” „Păi atât...”, zicea o sumă.  Se tânguia mama, biata de ea: „Părinte, ne jupoi, că vecina spuse că plăti mai puţin”. „D-apoi plodu tău ăla mare, afurisi-l-ar ucigă-l crucea, îl prinsei că-mi strică bostanul astă vară, vrei să se mânie Cel de Sus, Mărie?” „Vai părinţele, arză-l-ar focu, ptiu-ptiu – scuipa mama în sân să alunge piaza rea, de teama celor spuse la necaz – da’ de ce să-l ardă părinte, e şi el copchil, Doamne iartă-mă!” Şi plătea. Dacă te puneai cu popa, te afurisea el şi-ţi mergea rău tot anul. El cu Dumnezeu aranja pesemne totul. Heei!... Ofta bunicul cu gândul la cei ani şi acele vremuri trecute, din amintirile lui. Şi noi, nepoţii lui, am ştiut că înlăuntrul albastrului lor, ochii îi erau umezi. Ne simţeam potârnichile sufletului tremurând în laţul pus de un suflet rău, piaza rea din pădurea unor nedreptăţi ce i se făcuse cândva bunicului.

Şi-a scos bunicul încă o ţigară din  foi de tutun ieftin, a răsucit-o în stilul lui de-acum caracteristic, după care a aprins-o pufăind de două-trei ori pe sub mustăţile albe ca ale sfântului şi a tras din pipă, cu sete, adânc.

Toamna se simţea în aer. Şi departe-departe, apele închipuite ale orizontului cărau pe spinările lor sufletele morţilor pomeniţi şi nepomeniţi în amintirile bunicului.

- E bun mă, pepenele? întreba cu gândul, dus şi el, undeva departe.

- E dulce pepenele, dulce şi bun.

Privea bunicul un timp în pământ, după care îşi scutura pipa de genunchi. Privea glodul de jos, de la picioarele lui, tras de bătrânețe la faţă, dar cu irişii ochilor deschişi. Ca atunci când ai faţa zâmbitoare ca a unui copil.

- Da, cum așa, pe atunci era ca acum? (Nu ştiu de ce mi-l închipuiam pe bunicul ca pe vremea când era și el foarte mic; ca atunci când mama lui într-o rochie cenuşie, udă de la apa din albia de rufe, alergase înnebunită prin gerul care se lăsase, să-şi ia copilul în braţe şi să-l ascundă la sân, de privirile popii care rotea icoana pe deasupra capetelor şi arunca stropi din mănunchiul busuiocului ţinut în mâna ce venea asupra ei, ca o fulgerare de trăsnet). ...Păi, era într-un an; o luasem pe Veta şi mi-l făcuse întâi pe Ionică, pe tactu, mă!...

Mă uit la bunicul pe sub felia de pepene. El nu se uită la mine. Numai după ce trage cu sete din pipa aprinsă se uită, în sfârşit, la mine. Poate şi-a amintit că m-a văzut luând şi în vara aceea premiul întâi. Zice:

- Da’ carte n-a învăţat. Îi spuneam: du-te şi tu, măi Ioane, la şcoală, să nu rămâi de căruţă. Aflam mai târziu că se ducea cu încă vreo doi copii de-o seamă sus pe deal la moş Ichim şi pufăiau împreună ţigări de foi. Avea şi Ichim ăsta bostană în câmp. Ba unii spuneau că moşu îi chema la el. Era cam gălbejit moşu, şi mai mult tăcut. Îl rodea oftica pe dinăuntru, boală grea care avea să-l dea gata nu peste multă vreme; se purta bine cu ei, adică îi lăsa în pace, nu le cerea nimic şi pesemne lor asta le plăcea. Bătrâneţe, singurătate, deh! Mai avea omu cui arăta necazul şi fără să şi-l spună. Heei, da’ dacă am văzut aşa, într-o zi-am zis: „Ioane, cartea ştiu că nu se prinde de tine, fir-ar să fie! – punea capul în pământ şi nu zicea nimic – hai, fii bărbat, ce dracu, ia-l şi pe fratetu Voicu, puneţi boii la plug, duceţi-vă la câmp!” Seara mă duceam să văd ce au făcut băieţii. Scrâşneau praf printre măsele şi le curgeau năduşelile pe spinările plăpânde, arse de soare, dar nu ziceau nimic. Aşa am crescut doară cu toţii. La coarnele plugului şi nu ni-i ruşine. Când aşternea Veta masa acolo în câmp, săreau ca leii. Voiau să pară a fi cât mai fericiţi de noua lor viaţă. Noua lor viaţă!... (ecoul cuvintelor părea a-i suspina odată cu sufletul). Heei, da’ mă întreba ăla micu: „Ce punem aici, taică?” „Aici punem grâu.” Închidea ochii să vadă lanul de grâu copt la marginea câmpiei. Îşi ducea palmele într-o parte şi alta, aşa cum clătina vântul spicele de grâu. „Da’ acolo lângă salcâmi?”  „Bostană! Bostan o să punem acolo, taică.” Săreau în sus de bucurie. „Ştii, tăicuţule, o să-l păzim noi şi n-o să lăsăm pe vreunul să fure din bostană.” Îl mângâiam pe cel mic pe creştet. Ziceam: „Lasă, lasă tăicuţule, ia şi mănâncă acum, ia tu şi mănâncă...”

Păsările în pădurice ciripeau în copacii care ardeau printre acei ani depărtaţi, cu soarele de atunci fumegând şi el de amintirea unei zile de altfel obişnuite ca oricare alta.

- Da’ ce faceţi, nu mâncaţi? Luaţi măi! E bun pepenele nepoate? îl aud eu ca prin vis îndemnându-mă la felia uitată în palmă.

- E dulce pepenele! Dulce şi bun e pepenele, răspundeam amândoi.

Dar clopoţeii din glasurile noastre nu mai au clinchetul acela de aur, mai curând poate al unor clopoţei de aramă coclită, sau mai ştii, dacă mai eram noi aceia care priveau momâia de la picioarele noastre, scălâmbă şi ruginită de pulberea vremii, şi care pe deasupra nici nu ştia să rostească măcar vreun cuvânt. Deasupra tuturor, doar o cioară bezmetică dădea roată bostanei şi nu mai prididea cu cârâitul ei găunos.

 * Recent, l-am visat pe bunicu (de câte ori îl visez, îmi aduc aminte - cum ziceam în povestire - despre bostănăria lui din Dobrogea, istorioara cu care am debutat într-o revistă literară, cândva).

cântec fără ecou

 

cântec fără ecou

 

să mai cred „de tine mi-o fi drag și-n rai”

cale de-o mirare, încă te mai caut

dar lucruri mai triste, cât aș fi precaut

ca-n clopot va bate, tot ce-mi propuneai.

cum cea mai frumoasă, poveste, e viața

ce zguduie-o lume oricum o privești,

ori cine-nțelege pașii tăi firești

când și-n poezie se va rupe gheața,

mă închin la stele, ca la vechi icoane

cu vântul și marea cum mereu ți-am zis

oriunde m-aș duce să-ți fiu arcă-n vis

chiar de mi-ai întinde peste tot, capcane.

înțelesuri multe, gânduri mi-au trezit

cu-ndrăzneala celor... dintre miliarde

 torța unei inimi și-n cuvânt va arde

și până la moarte drumul li-e urzit.

scrisoare domnului Eminescu

 

scrisoare domnului Eminescu

 

ne-ai spus c-avem o țară ca lacrima de dor

și-aud cum vîntu-afară tot urlă prin zăbrele

văd două păsări albe pe-o sârmă stând rebele

și gânguresc sub câinii, ce latră-așa de zor.

și da, plămân al țării, prinși suntem într-un vers

n-ai crede că sub haină noi chiar purtăm o țară

ce-a plâns peste mormântul celor plecați să moară

ca plugul să nu are, pământ cu lacrimi șters.

vezi, sub al tău luceafăr ne-am strâns azi la mormânt

iar România plânge, când râde ea cu ochii

precum Cenușăreasa în nevisate rochii

strângând la piept scrisoarea, scrisă cu sânge sfânt.

ca preț de-o nemurire să te purtăm în gând

că te-ai născut cu iarna mult încercată vieții

și-n slova ta de aur ai ridicat poeții

să te colinde veșnic, cum vin, se trec... pe rând.

 

Vis de iarnă

 * Notă! Mai ieri, începuse frumos să ningă afară (în orașul meu Buzău)... iar eu visam, ba că-s la Polul Nord, ba în drum spre casă... și un cântec lyric mă îngâna prin somn în ritmul căderii fulgilor de nea. Dar ninsoarea s-a oprit brusc... și cântecul  s-a pierdut printre nămeții de la ... Polul Nord, iar ce a rămas... nu-i decât un glas stins de urare către fiecare cititor al meu de până acum. Să fiți sănătoși!... oriunde vă aflați.,

Vis de iarnă

La Polul Nord a nins destul

S-au tras și morsele-n pătul

Iar pinguinii strânși grămadă

Clocesc câte un ou, sub blană

Iar eu visez să vină-n zbor

Un vultur de la Ecuator;

Pe aripi să mă ia în zbor

Să plec spre casa, de mi-e dor.

C-am auzit că-n țara mea

A nins așa ca de-o peltea.

Închiși în case, cred acum

Că vă uitați prin geam pe drum,

La câte-un fulg venit de sus

Și faceți cruce ca Iisus,

Că n-ați văzut încă o iarnă

Să puneți blana peste haină

Și să ieșiți la derdeluș

Lângă copii la săniuș…

Cum vulturul a dat ocol

Și s-a întors tot gol din Pol

Aștept în halta „toiul iernii”

Să vină trenul tras cu renii

Să urc și eu într-un vagon

Să fac cu mâna… de bon-ton!

Când trenul vieții-n urbea noastră

Va trece pe sub casa voastră

Și de la geam la fiecare:

„La mulți ani, doamne, domnișoare!”

În anul tocmai ce-a sosit,

Să ne dorim tot ce-am gândit.

Cărțile primite de la amicii mei scriitori

 

    1. Fabrica de neamuri – de Petre Rotaru-Colți

     Proza scurtă, mai nou romanul, va rămâne pentru Petre Rotaru-Colți modul său de a trece prin viață și de a trăi viața scriind-o. În Fabrica de neamuri (roman autobiografic), autorul ei a pus într-o clepsidră trecerea anilor, ca mai apoi scrierea lor să seamăne, înzecit, cu dramele petrecute dar încă neistorisite. După umila mea părere, doar câteva cărţi ieşite de sub ,,pana” monologului continuu asemănător unui procedeu jurnalistic, reuşesc să-ţi transmită acel sentiment de ,,largă deschidere interioară”, sentiment pe care-l ai şi când priveşti acele fotografii de familie executate cu mult timp în urmă. De aceea, scrierea se citeşte ca pe nişte mărturisiri spontane, ori un dialog colocvial purtat în atmosfera de „să nu uităm trecutul, acolo e însăși viața noastră”. Să scrii cu detaşare despre fabrica de suflet (Fabrica de Geamuri - Buzău) unde ți-ai dus o parte din viață, e ca şi cum ai participa la desfăşurarea unui transfer al memoriei  pe un tărâm abandonat în („de-acum”) necesara uitare. Cartea poate rămâne pentru arealul buzoian și o carte document despre începuturile, pulsul vieții celor ce au lucrat acolo și sfârșitul acestei fabrici importante din orașul Buzău, cu atât mai mult cu cât ea pare scrisă ca o cronică de familie a celor 3450 muncitori care au „mâncat o pâine, uneori bună, alteori amară” – după cum mărturisește autorul în dedicația făcută colegilor din Fabrica de Geamuri. Încarcerat în aceste exerciţii de singurătate cu amintirile unui trecut de „cazarmă a trăirilor”, pendulând între a povesti şi a relata, autorul (care este și eroul romanului), ne poartă în pânza de păianjen a vieții de fabrică din România Socialistă (anii '60 și puțin după revoluția din '89), cu reflecţii despre terapia „iubirii” între oamenii care au fost o familie/neamuri (în condiția de prizonieri) a celor care se confesează ori autoanalizează prin mărturia și confesiunea celui ce își mărturiseşte hiperbolic lirismul și nostalgia (adică autorul), în limbajul sufletului.

 

2.   Sunt doar un trecător grăbit – de Violeta Bobocea

      Scriind despre „singurătatea clipei” dar și despre încolțirea unor sentimente peste care a trecut „răsuflarea de foc a clipelor noastre”, Violeta Bobocea, în Sunt doar un trecător grăbit (carte eseu) îți dă senzația că trenul tristeţii și al bucuriei trece peste noi de parcă nimic nu mai face parte din noi peste ani și un fluviu al necunoscutului din lucrurile ce ne înconjoară curge în continuare (în noi) – cu tainele și viaţa lor. Taina celor ce se ascund de privirile noastre de trecători grăbiți, se întâmplă numai înlăuntrul nostru. Dacă nu le vom arăta și celorlalți și vom trece „în marea nepăsare” pe lângă ele, mă tem că vor avea soarta tristă de a nu fi știute de nimeni. Totul tremură în univers iar poveştile mari, numai așa vor poposi şi la urechile celor ce n-au vrut să audă că, dacă n-am scrie despre drama părinţilor noştri, despre drama lucrurilor din natură, „timpul ar trece peste noi cu nepăsarea ,lutului grăbit”, cum ne avertiza marele Will. Nu poți citi în semnele lumii decât ceea ce s-a întâmplat deja, dar în conflictul dintre pasiunea pentru iscodiri și destinul fiecărui obiect din natură, nu există învinși ori câștigători. Pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, tehnica povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Și dacă o citim pe Violeta Bobocea, aflăm că „fiecare poartă în suflet o poveste minunată!” – în care se va regăsi fiecare dintre noi.

 

 3.      Tuța – de Nicolae Birceanu

      În povestirea Tuța, Nicolae Birceanu își duce cititorul cu gândul la „timpii-adolescenţă”, când inima, ca „un ceas solar”, nu mai ajungea să descifreze conturul de casandră al iubitului/iubitei, într-un veac (veac derulat cu degetul pe buze, la anii mateini ai crailor de curte veche: cu iz de București vechi, adică... înțelegeți!) Și mă gândesc și la ce spunea Biblia: Ieremia (17.10) „Eu, Domnul, cercetez inima… ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui”. Cele două planuri îmbinate: real şi fabulos, trecut și prezent, răscolesc în cititor un amestec de imagini privind desăvârşirea unui vis al iubirii. Unii denumesc aceste clipe/trăiri (din viața lor), suferință și tristețe laolaltă. Eu spun că atâta timp cât există viață în aceste trăiri, oricât de departe te-ai afla de „anotimpul acelei iubiri”, gândindu-te din prezentul unor călătorii în Grecia sau Insulele Baleare (un arhipelag în vestul Mării Mediterane), înapoi la cele trăite în anii de studenție prin vechiul București, există și fericirea de a te găsi (oare?) în preajma a ceea ce a rezultat dintr-o iubire de tinerețe. Pe mine ca cititor mă apasă și acum peste piept, ca o piatră fierbinte, amintirea acelor vremuri. Ai fi vrut să știi dacă e adevărat gândul care s-a ivit după 40 de ani de la acel episod al iubirii? „Ar fi o prostie” – spune și fratele celui care a trăit cele povestite în Tuța. Cu ce îndrăzneală mai poți vorbi despre viață după ce ai îngropat-o, definitiv, în tine?” Asta a încercat să creioneze în fiecare povestaș de mai târziu (Corina, sau Belone) din ceea ce aceștia înțelegeau viața ca pe o tortură a celui care narează începuturile poveștii.

 

4.     Peștera Laptelui (Mearat Hehalav) – de Gina Agapie

      Biblia este o carte rară și prețioasă. Poveștile lucrate după texte și vieți ale unor personaje biblice din Vechiul Testament, au atras-o și pe Gina Agapie în cele 11 povești descifrate în Sfânta Scriptură. Peștera Laptelui. Mearat Hehalav, extrage din Vechiul Testament destinul unor personaje biblice generatoare de poveste. Fiecare poveste este urmată de un cuvânt de învățătură (al autoarei), un test de ficțiune care să exploreze astfel tema preluată din Biblie, vorbind celor tineri despre unele consemnări ale unor mărunte întâmplări cotidiene, desprinse ca învățătură din povestea tocmai transmisă, care să fie de folos ascultătorului și cititorului. Contrastul cu textele biblice este complet, nu doar sub raportul de fabulos ori mitic, ci este, mai ales, despre semnificația acestor destine biblice, în scopul de a oferi răspunsuri la întrebările ce preced povestea și suficient de a oferi înțelegerea unor lucruri din viața noastră prin textul canonic. De aici deducem că pentru toți, lumea poveștilor au fost și sunt o redută formidabilă a rezistenței, chiar dacă pentru povestea aia, ca să fie înțeleasă, trebuia străbătut un labirint încâlcit. Și da, avem nevoie de povești ca să facem față nefericirii pe acest pământ. Făcând proiecții cu trăirile și viețile noastre, petrecute în timp, descoperim variante nenumărate în care poveștile noastre s-ar fi putut transforma în adevărate istorii de viață. De unde și cuvântul de învățătură care precede fiecare dintre povești. Dacă la autorii care au preluat din Biblie diverse teme, în naraţiunea lor, nucleul mitic era situat în plan central iar elementele de basm sau de mitologie pătrundeau nestingherite în cadrul obişnuit al prozei, la Gina Agapie personajele (Eva, Sara, Iochebed, Rut, Micol, Abigail, Hadasa, Sunamita, Ana, Maria etc), capătă pe parcurs o identitate firească în această continuă fugă narativă din real în areal şi au o taină a percepţiei informaţiei primite. Înlăuntrul nostru (pare a transmite autoarea), sălășluiesc o mulțime de vieți neîncercate.

 

5.   Instrumentul sufletului – de Elena Căpățînă

     Cuvântul și cântările Domnului sunt instrumente cu care sufletul poetei Elena Căpățînă vibrează spiritual în sonul liricului. Instrumentul sufletului este cartea de poezie care își trage seva literară din modernismul creștin înalt umanist. „În țara poeților/Dumnezeu este invitat la masa de scris/și EL cântă,/prin instrumentul sufletului fiecăruia,/muzica Sa divină” (În țara poeților). Uneori mesajul poeziilor sincere/curate, ale autoarei, prin mesajul transmis, sunt apropiate unor rugăciuni: „Privește El prin ochii mei!/Grăiește El în al meu glas!/Pe cale-mi duce pașii grei,/În veșnicia ce-a rămas//De mă supun? Mă supun Lui,/Cel care-n mine viețuiește;/Îmi dă putere!/Pot să-l sui/În mintea mea” (Oare mă cunosc?).  Ca cititori, ne întrebăm: Ce te ține departe de Dumnezeu? Ce ai așezat între tine și Creator? Când plângi, de dorul cui o faci? Întrebări grele, deși pe chipul tău s-a așternut o dragoste pe care nu o poți numi. Aceeași dragoste care ne mută poeziile în altarul inimii, alături de icoana blândului păstor, sau al lui Hristos. În poezia Elenei Căpățână sinceritatea este liantul dintre pământ și cer. Rainer Maria Rilke (în a cărui poezie mă pierdusem în tinerețe) spunea: „Cum să-mi împiedic sufletul/Să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău”. Citind aceste imnuri poetice mă gândeam că cine a „văzut” până în sufletul celui care te citește, ajunge fatal la esențe. Și nu piere sufletul, firește, dacă nu vezi cu ochii tăi totul, dar nici nu trece-n altă lume cum o descrie un simplu muritor de la fața locului. Să fie sufletul, cel în care își înmoaie ea pana? Suferim toți repetând la infinit vorbele lui Cioran: „Doamne, m-am prăbușit în inima mea!”. E un anume „cântec neștiut” în aceste poezii de suflet. Fiindcă, limpezit (cum spunea Saint-Exuperi), vezi doar cu inima. Miezul acestor taine ale Lui, nu pot fi văzute cu ochii. Stilul acestor poezii sincere (îmbrăcate în „haina de lumină”) își are originile în solemnitatea cugetării vieții ca un spectacol. Meditând asupra multor frământări sufletești, descoperim că interiorul durerii e lăcaşul din care ne vin cuvintele. Să nu ne ferim, aşadar, de durere, pentru că „ea este gura de sânge a cântecelor” – (nu așa spunea Nichita?)

 

      6.  Parteneriate școlare europene (colecție de bune practici) – de Nicoleta Cristea Ifrim

    Multe manuale și ghiduri metodologice au fost editate de corpul didactic ca răspuns la analfabetismul național care ne pândește ca țară. Și răspunsul multor profesionaliști în domeniu au arătat limpede că analfabetismul funcțional nu-i neapărat o eroare a sistemului de învățământ, cât un simptom al vremurilor noastre de-acum, deși vorbim de mulți ani despre un învățământ formativ, centrat pe competențe, pe dezvoltare personală. „În prezent este necesară o transformare majoră a învățământului clasic, rigid, bazat pe memorizare mecanică, pasivă și rudimentară, într-un învățământ modern, creativ și inteligent, participativ și colaborativ, în care profesorul și elevul sunt parteneri, cooperează” – scrie autoarea în acest ghid metodologic și schimb de experiență între școli. Rolul „prezentului ghid” este să ofere suport profesorilor în formarea la elevi „a competențelor transferabile”. Ghidul pune în discuție și analiză jaloanele unei programe școlare susținute de existența domeniilor de competență cheie recomandată de Parlamentul și Consiliul Uniunii Europene și asumate prin introducerea lor în Legea Educației Naționale. Autoarea aduce apoi, argumente pentru utilizarea TIC (Tehnologia Informației și a Comunicațiilor), pentru stimularea învățării active, tratează metodele, procedeele și strategiile de predare-învățare-evaluare, punctând detaliat fiecare concept care susține aplicarea programei, modalitățile de evaluare care vin în sprijinul cunoașterii și al înțelegerii acestui ghid. O carte bine argumentată cu imagini derulate/expuse din activitățile extrașcolare avute între instituții și școli, pe parcursul multor ani de studiu și experiență. La redactarea acestui laborios ghid au stat numeroase lucrări ale unor autori de prestigiu, prinși în bibliografia de referință expusă la finalul acestei cărți utile și necesare unei didactici moderne și unui tratat de pedagogie școlară. 

                                                                                           Tudor Cicu