Copiii din Țara Dorului/ed. a IV-a

 

Copiii din „țara dorului”... din nou la drum

(cuvânt înainte)

    

Când scrii un text scurt în proză, în care ceva însemnat ți-a atras atenția din viața și copilăria ta (ceva în care ai crezut) și simți nevoia să împarți trăirile tale cu cititorul tău, să fii sigur că cititorul va simți în povestea ta firul întins care să-l scoată din acel labirint emoțional. Când unul mizează pe simplitatea rostirii, vorbind despre trăirile sale, făcând loc și dezolării și spaimei difuze a timpului, care s-a scurs în relatare, celălalt preferă adesea să lase versurile să comenteze, singure, nelămuririle celuilalt. Și uite așa unul accentuează tragismul unei viziuni expresioniste în scris, celălalt lasă zborului imaginației lirice, să explice. Socrate spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea care rămâne este un produs al vremurilor trăite. Dacă nu înțelegi ceva din ce ți s-a întâmplat la un moment dat al vieții, asta nu înseamnă că încercând să explici asta în pagina de scris, acest dans între inducție și deducție nu te poate conduce la deslușirea misterelor, ori a unui înțeles din noianul de gânduri care ți s-au părut, la vremea lor, atât de complicat. Ne oprim uneori pe pagina de scris asupra unei idei din care vrem a descătușa un tâlc al întâmplării, asemeni lui Oedip, cel care avusese pe buze exclamația plină de pathos asupra țesăturii destinului menit să-i scoată în cale tâlcul sorții implacabile a omului: „Sunt un copil al Întâmplării!” deslușise el în cele din urmă. Pentru că în scris, ca și în viață, suntem mereu sub imperiul întâmplării. Din toate cele ce i se întâmplă, într-o viață, omul surprinde evenimentul în sine ca pe-o mirare, apoi îi dă semnificație și îl integrează în propria sa existență, preluându-i greutatea.

Cu alte cuvinte, la masa de scris - de-o parte lumea cu realitatea ei, de alta, imaginația noastră, iată cum îngredientele prozei: acțiunea, neprevăzutul, suspansul și imaginația, dar mai ales personajul (sinele, ori unul imaginar) care i se lipește de retină și cititorului (fără de care nu se poate scrie proză) -, suntem pe tărâmul marilor reculegeri, în care Gândirea va trebui să cerceteze o altă lume şi să nu tremure în această nouă lumină. De aceea realitatea și imaginația, cu ceva între posibil și închipuire (cele văzute și cele nevăzute) nu se mai opun, ci devin subansamble sudate, un „aliaj sui-generis”, până acolo unde „personajul din rama narațiunii sale” nu-i conferă autorului deplina libertate de a face ce dorește cu destinul lui, dar își acceptă povara care i se pune în spate. Mulți dintre acești copii ai scrisului simt că locul veșniciei (în copilărie) e la țară, lângă bunici și părinți. Misterul acela blagian ar fi (nu-i aşa?) o teză respinsă, când de bună seamă, noaptea/nevăzutul e în acest caz, numai în acest caz, doar o auroră de gânduri și nimic din acele trăiri. Vedeţi? Ne punem firesc şi întrebarea: aceste întâmplări „vis în vis” care, vrăjite sau nevrăjite, sunt ca nişte fiinţe care „îşi dau drumul pe frânghie pe lumea cealaltă”, s-au întâmplat ele vreodată?

Aflat la prisaca mea de la munte, cu gândul la textele trimise de organizatorii acestui concurs, îmi spuneam: „Stau acum în șezlong la masa de sub nucul din ograda casei de la țară și sunt mâhnit că pe deasupra mea nu mai trec cu vuietul cunoscut, în șuier, albinele. Nu mai merg la cules, nu mai au în stup populația necesară unui raid continuu spre pășunile din jur. Până și albinele au un cult al lor. Nu se zbat în zadar, atunci când vremurile le sunt potrivnice. Acești copii (mă gândeam) cunosc oare drumul aventuros pe care pornise Oedip în speranța că va găsi Omul, cu frumusețea lui, așa cum spera și Diogene cel pornit, în miezul zilei, cu lumânarea aprinsă, în căutarea lui? Mă gândesc aici, sub umbra nucului de la poartă, ce ar fi însemnat ca Dionysos (care venise la Delphy să afle răspunsul din gura Oracolului) să nu fi ghicit înaintea Pythiei, ce ascundea surâsul misterios al Sfinxului din Delphy?” Să nu fi avut Socrate dreptate când spunea că doar acea „clipă” trăită merită explorată și „trăită” în scris? Pentru că mulți copii încearcă să-și pună în evidență imaginația, înaintea faptelor firești și real trăite. Și n-am cum să nu-i dau dreptate lui Dostoievski care spunea că nu învățătura lui Hristos poate salva lumea, ci doar credința în Cuvântul (creația lui Dumnezeu) care, iată, în ființa celui care scrie, s-a făcut trup. În lupta cu morile de vânt, Don Quijote n-a ieşit învins, dar nici învingător. Dacă ar fi fost acele mori de vânt nişte monştri adevăraţi, apoi haida-de! Se rescria altfel istoria. Numai că a fost prea cutezător, cum spunea Sancho. Așa cum ar trebui să fie și cel pus la masa de scris pentru a-și depăna povestea. În lipsa lor ce alt erou cu care a ne măsura uneltele literare mai rămâne? Păi nimeni altcineva decât să ne travestim noi într-un nou Don Quijote al scrisului și să ne războim cu lumea. Așadar, la drum!

La mulți dintre copiii care au participat la concurs se observă că scriu o poezie ca de începători școlari, multe dintre ele ar fi trebuit discutate înainte de trimitere, cu cineva care are un bagaj poetic deja format și e competent să-și spună părerea (primii: profesorii îndrumători), întrucât a-ți explora eul liric din perspective opuse unei iubiri ce s-ar fi dorit împlinită (ca în tematica unora dintre poezii), e o alegere fericită, în sensul că astfel de oscilații lirice pe sinusoida vieții îți pot căli armele luptei cu poezia. Dar, din realitatea concretă la visul aspirant, distanțele acelei lumini izbăvitoare sufletului nu sunt doar spirituale, ci țin și de ani mulți de lectură a poeziei adevărate. Căci fraza spusă de un critic: „suntem ceea ce am citit” nu e întâmplătoare. M-aș fi așteptat ca împlinirile unor momente trăite (uneori alături de bunici, alteori din lumea mirifică a copilăriei, sau a naturii etc.), venite uneori din gesturi simple, să producă un oarecare impact emoțional, dar acesta nu vine în poezia lor: multe versuri sunt inegale, cu multe naivități poetice, copilărești chiar (ce par neserioase într-o poezie ritmată). Merită amintit micul autor Drăguşin Adrian-Ştefan cu poezia „De găsit”, o poezie evocatoare, uneori mult prea încărcată epic (prin versuri narative, prea lungi și asemănăatoare textelor prozaice). Amintim și pe Ionescu Sebastian cu poezia „Țara noastră”, căruia i-am simțit avântul din acel sentiment de patriotism firesc. Ne oprim la două texte moderniste: primul, Pripon Victoria Maria cu poezia „Încoronând opera” ne-a atras atenția și cu acel mesaj despre acele suflete golite de sentimente asemănătoare cu a statuilor fără viață, de cultură și trăiri adevărate. Apoi cu „Săracă noapte” în care cultivă o poezie a notației cu trăiri sugerate și prinse ca într-un „tablou” fără speranțe în „tărâmul misterios” al vieții. Lecturăm cu plăcere pe Untea Mara Elena în poezia „Copilărie”, care deși versifică ceva mai naiv, surprinde nostalgia copilăriei în versuri simple, săltărețe. Iar Ungureanu Eliza, cu poezia „Tradiția cea uitată”, privește cu înțelepciune la tradițiile trecute ce aveau loc în casa bunicilor de la țară, azi mai aproape de uitare și aduce în final un mesaj de păstrare și continuare a ceea ce este frumos în obiceiurile strămoșești. Prinși în această antologie, care ne-au „mișcat liric” sunt și Mihalache Daniela, Sîrbu Sofia Elena și Pițigoiu Andreea. Poezia, genul, forma, stilul ei, este acceptat de cititor doar dacă și convinge. În rest... vorba lui Hamlet: „a fi sau a nu fi”! Dar e interesant tot ce scrii, ca acele esențe din sticluțele cu parfum.

Cât privește textele în proză, aici e de reținut că în viaţa unui copil, mai ales „colindat” de „ursitele scrisului” încă din leagăn, nu se află doar un singur fir narativ, în tematica abordată, ci mai multe, însă amestecate, întretăiate, reînnodate. Greutatea, chiar imposibilitatea, de a alege ceea ce este mai aproape de sufletul cititorului, este de a-l alege pe cel semnificativ, dintre cele multe, fără vreun înţeles venit anume în viața lui. Retrospectiv, pasiunea pentru lectură a copilului din zilele noastre, asociată cu viața semenilor săi, capătă în timp o semnificaţie şi o încărcătură narativ-evocativă pentru tot ce va urma, putând fi materializate, inițial, în câteva subiecte de proză scurtă. Între amintirile unora, despre oamenii din satul copilăriei, şi ceea ce reprezintă ele pentru traseul lor în viață... mi s-ar fi părut firesc ca măcar unul dintre cei prea mulţi care au plecat să se bată cu LUMEA şi pleacă mereu... mereu gata a porni o nouă bătălie cu armele scrisului (în proză, dar și în poezie), să se ridice desupra tuturor. Unii dintre acești micuți autori mi-au atras atenția prin texte scurte, concise și cât mai restrânse, dar care au înțeles că, chiar și mai succint, textul poate surprinde dispozi­ția naratorului față de temele existențiale (viața, copilăria, iubirea, năzuința de a visa, lumea înconjurătoare cu magia ei etc.), ceea ce aduce textului acea notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde, altfel, de „gulerul hainei” și pe cititor, demonstrând că și în proza cât mai scurtă poate fi surprinsă arderea lor lăuntrică. Iată câțiva dintre ei: Săpunaru Cosmin Daniel, cu textul „Bucurii și amintiri: o retrospectivă a copilăriei mele”, a găsit în milocul naturii „mijloacele de comunicare” cu lumea din jur, văzând în expresia acestora „adevăratele comori” pentru a regăsi un „echilibru interior”. Sârbu Sofia Elena vine cu schița „O zi magică” despre ziua minune când, descoperind niște „chei magice” cu care se putea intra pe ușa magică a imaginației, își poate îndeplini visul de a putea face „călătoria noastră prin viață”. Iar Ionescu Sebastian, cu schița „O noapte la hotelul viitorului”, își închipuie că a descoperit mașina timpului, care însă nu întotdeauna are acea utilitate necesară în viața noastră. Urmează apoi să întâlnim și acele proze scrise cu sinceritate, despre trăiri închise în tainiţa sufletului, cum sunt toate poveştile unor copii imaginativi; cu bucuriile, secretele şi viaţa care le-a fost pusă dinainte, spre a înţelege că într-o bună zi vor uita visele, copilăria şi, deschizând cufărul adevăratelor nelinişti, se vor trezi cândva oameni mari şi toate vor fi pesemne uitate. Popescu Larisa în povestirea „Pe când eram lângă bunica”, ne redă povestea Sofiei, fetița rămasă doar în îngrijirea bunicului după dispariția bunicii, o fetiță care întâmpină necazuri în scrierea unei compuneri. După moartea bunicii (singura ființă dragă căreia îi citea compunerile și care se și îngrijea de toate, astfel încât compunerile ei să aibă o finalitate), rolul ei este luat de bunic. Bunicul este acum cel care îi înlocuiește iubirea pierdută și devine primul ei „cititor”. În „Casa mea”, Alecu Maria Teodora povestește cu empatie despre casa copilăriei și cartierul unde și-a făcut mulți prieteni, dar a și cunoscut „cele mai multe amintiri”. Bivolu Sara, în „Arta de a spera”, vine cu o poveste imaginară, bine construită, cu un mesaj clar despre odiseea unui copil de evreu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și, totodată, despre tragismul multor altor ființe plăpânde supuse ororilor din lagărele de exterminare naziste. Este o „poveste” din trecut, cu imaginație, bine scrisă. Denisa Elena Cristian ne prezintă în „O poveste epică despre un final de copilărie – Absolvirea”, impresiile firești și emoționante ale unei eleve în prag de absolvirea liceului. E un text în care emoția și gândurile Denisei, prinse în febra pregătirilor pentru festivitatea de absolvire, sunt surprinse cu nostalgia și bucuria momentului, iar discursul copilei, ținut la eveniment, este edificator. Stana Alessia Maria, cu „Solilocviu, inițierea prin nostalgie”, ne face o introspecție prin gândurile sale pozitive (cu puncte de vedere pertinente), arătând cum se poate imagina viața „ca pe un basm”... dar numai dacă ne dorim asta. Pentru a și reuși trebuie să credem în visele noastre și să contribuim cu trup, și suflet, la îndeplinirea lor. Burlacu Anais Elena, cu schița „Amintiri din copilărie”, surprinde în câteva fraze adevărata frumusețe a naturii, farmecul pădurii și izvoarelor la o cabană de munte unde petrece câteva zile alături de părinți. Liniștea firească din sufletul copilului, apoi toată durerea lui, se revoltă abia când vede, la întoarcere, locuri pustiite și distruse de nesăbuința oamenilor care au tăiat pădurile, de-a valma, lăsând golași munții noștri măreți. În „Puterea unui vis” Ciopîrtac Ianis Ștefan redă visul unui copil de a practica jocul de fotbal pentru bucuria mulțimilor care îndrăgesc acest sport, bucurie pe care și el o are, ca spectator, deocamdată, pe un teren de fotbal. Crezând în visul său, copilul e încrezător și de izbândă. În „Zile colorate”, Lazăr Radu Cristian ne vorbește despre sărbătoarea Paștelui, undeva la țară, la bunici, dar și despre bucuria darurilor, după cum e obiceiul. Spînu Maria Antonia vine cu schița „O zi de neuitat”: ziua onomasticii, după cum se știe, este o zi deosebită pentru fiecare, deși este o zi ca oricare alta, dar când prietenii fac totul, înfruntând ploaia năprasnică pentru a-ți fi alături, atunci ea devine o zi de neuitat. În fine... și nu ultimul, Gheorghe Alexandra cu povestirea „Dansând cu fluturii” mi-a adus în memorie versurile poetului Serghei Esenin: „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,/Toate trec ca floarea spulberată...” Este cea mai emoționantă și, pesemne, cea mai bună proză de la acest concurs. E povestea fetei rămasă cu gândul la mama ei (dispărută din viață), cu acele tulburătoare chemări și gânduri rostite „pe canapeaua albastră din grădina cu mulți salcâmi”, o poveste impresionantă despre „dansul” închipuit al iubirii dintre o mamă și o fiică. Să-i amintim și pe Tarnovețchi Ioana cu „Arta fericirii când nu putem zâmbi” și Alessandriu Raissa cu schița tehnică „Concurs cu parfum de excursie”.

„Copiii din țara dorului”/ediția a IV-a pe 2024 (din antologia cu același nume, editată de Asociația Liga Scriitorilor Filiala Buzău), își asumă această experiență a vieții care le stă înainte prin proza acestor copii (unii menționați mai sus), dar și prin versuri îndrăznețe, importantă fiind doar „tăria” condeiului cu care autorul/autoarea își duce, până la final scrierea, așa cum înțeleg ei că scrisul devine măsura și expresia unei existențe. Unii o caută prin scris (eseu, schiță, gânduri ori poezie) și pe mai toți îi stimulează imaginația și credința-conștientă că scrisul are mai întâi un rol terapeutic și mai apoi o cuprindere a realității din cele mai puternice trăiri ale noastre, o confirmare că viața nu e doar un vis, iar copilăria nu e doar o etapă din viață, ci chiar viața. A venit vremea să dăm copiilor azi (și noi cei din juriu, alături de organizatori, cu sfaturile noastre), ceea ce alții ne-au dat și nouă: Totul depinde de ce fel de copii am fost şi noi cândva. Şi noi chiar ascultam ca fermecaţi, pe lângă fusul şi fuiorul mamei, poveştile care ne-au încântat copilăria. Şi, atunci, ce ne lipseşte? Poveştile lui Andersen? Ale Fraţilor Grimm? Ale Șeherezadei din „O mie și una de nopți”? Parcă, povestea familiei de şoareci „Roade-Mult”, care trăia sub patul unei cotoroanţe de babă, într-un bocanc descleiat, ne fermecase mai mult! Ne-am amestecat în acea copilărie cu lumea lui Jonathan Swift din călătoriile lui Guliver şi cea a piraţilor plecaţi în căutare de comori din cărţile lui Robert Louis Stevenson, ori a călătoriilor fantastice din cărțile lui J. Verne. Între mulți alții mi-am petrecut și eu copilăria. Ei, noua generație, trec tărâmul (în scris) într-o altă lume decât a noastră. Ceva mai fantezistă: dar e bine că scot stiloul „de mareșal” al scrisului și pornesc la drum. 

 

                                                          Tudor Cicu

                                            (membru al USR Filiala Dobrogea)

 

„Poveștile lui Melu” - de Stan Brebenel.

 

Ca la șezătoare... tot felul de povești

 

       După o serie de cinci volume, în care a conturat impactul prezenței în poezia română a poeților (ba contemporani, clasici, din diaspora, din lirica feminină și cea a poeților boemi) și a strâns impresii, momente de viață, și cele mai frumoase poezii ale lor în „Șlefuitorii de cuvinte”, Stan Brebenel se înfăţişează cititorului cu un volum de proză scurtă și foarte scurtă sub forma unor tablete și întâmplări anecdotice, intitulat „Poveștile lui Melu” (ed. UZP, 2024/123 pag.), prin care cititorul este invitat să participe, ca la o șezătoare, ori șuetă între flăcăii prezenți la o clacă ținută în casa unui om gospodar, la tot felul de povești cu lumea strânsă în colecția de amintiri a unui povestitor al satului, cam despre cele trăite și văzute pe spirala vieții. Spunem proză scurtă și foarte scurtă, având în vedere cele 80 de tablete anecdotice așternute pe cele 123 pagini ale cărții. Cu privire la mediul din care au fost ele culese, autorul ne mărturisește: „Există în viața fiecărui om, trecut de o anumită vârstă, o perioadă în care întâmplările, evenimentele, amintirile ce au stat ascunse, poate zeci de ani, în cele mai tainice unghere ale sufletului, când acestea pur și simplu năvălesc în viața prezentă”. Unul dintre ei este și Melu Iamandei din Lopătari/jud. Buzău, de la care a auzit majoritatea acestor savuroase povești de viață. Și cu speranța că ele or să aducă, unora, zâmbetul în colțul gurii și să le însenineze fața, ele au fost strânse într-o carte. Carte care ar însenina ziua celui pornit cu trenul ori autobuzul într-o lungă călătorie, sau l-ar destinde pe prosopul întins la plajă sau la iarbă verde, în weekend. „Se cunoaște că cele mai multe dintre nostimadele povestioare vin din zona consumatorilor de alcool și a celor de plăceri carnale” mai spune autorul, dar multe dintre anecdote vin și din lumea slujitorilor bisericii, a gospodarilor strânși în jurul cazanului de țuică, a copiilor care spun, uneori și „lucruri deștepte”, a celor care au făcut armata ori slujesc armele, a întrunirilor cu scriitorii, lumea politicienilor, a celor aflați în servicii de tot felul etc.

      Ele au fost scrise spre a nu fi date uitării în primul rând, dar și pentru a evidenția că încă mai există umor în comunitățile unor oameni trăitori în vâlvătaia himerelor și a viselor prin satele noastre de munte, pe de altă parte, și cred că a primat credința că, în felul acesta, le va scoate din matca unei „nepăsătoare uitări”. Stan Brebenel își cucerește cititorii, atât prin povestirea propriilor isprăvi din anii copilăriei, cât și prin evocarea atmosferei misterioase a celor ce se întâmplă în fiecare din acest colț de județ.

     În cele cca. 80 de proze scurte și foarte scurte există un transfer permanent de stări, reflecții și sensuri cu tâlc, neputând trasa o graniță precisă până unde autorul lucrează cu anecdota, pilda sau comentariile cu tâlc asupra vieții personajelor narate care își cer dreptul la ascultare, cât şi la o judecată dreaptă. O carte de suflet pentru autor, o carte pentru destinderea clipei pentru cititori, greu de povestit despre fiecare tabletă în parte, însă, o carte menită să capteze cititorul prin umorul şi morala destinelor, a oamenilor simpli, născuţi şi trăitori într-un anumit loc conturat de spaţiu şi timp arhaic, peste care ochii lui Dumnezeu pare a nu fi poposit. Și exemplificăm cu schițele: Puntea; Opriți ringhișpilul; Sicriul; Ascuțitul lamelor; La mobilă, la Șontica; Petrov; Părinte, fă ceva!; Frumoși și pățiți; Întâmplare anecdotică cu Dinu Săraru; Întâmplări cu scriitori; Căciula etc. Și acum câte ceva despre atmosfera lor:  

       Dacă e să amintim și cititorului povestea unora dintre ele, cred că întâmplarea redată în tableta Căciula  ascunde în tâlcul ei câte ceva despre istețimea orășeanului mucalit care se întoarce de la târg cu fală mare și musai să închidă gura trecătorului care i-ar fi plăcut să-l pună la punct pe târgoveț. În schița Frumoși și pățiți autorul ține să ne amintească, în evocări atât de vii, că viața fără drame nu există, nici când e vorba despre dragoste. Nararea curge fluent, ca și cum secvențele de viață se petrec sub ochii povestitorului și în anecdota Puntea, deși unii dintre noi cunoaștem că anecdota a circulat și ca poantă. Ascuțitul lamelor face parte din acele întâmplări, care au scos în față ironia, pe de-o parte, și prostia, de cealaltă, relevând, totuși, credința că glumele bune pot îndrepta până și cel mai simplu om de la țară. Schița „Nopți de coșmar” sau  „La ocazie”, fac corespondența între vise și tot felul de întâmplări din viața omului. „Opriți ringhișpilul”: „La înmormântare” și „Minunea din plop” sunt ba întâmplări, ba evenimente despre ceva în care cred oamenii, și în special cei care stau sub semnul ursitelor rele, ori a prefăcătoriei, și că până la urmă totul se întoarce înapoi omului otrăvit cu tot felul de clevetiri şi gânduri negre. Și pare evident că în toate aceste povestiri sunt momente din înfrângerile unor destine rămase uitate într-un colţ de lume, lume părăsită uneori de Dumnezeu, alteori chiar sub privirea Celui-de-Sus. Și cam ceea ce se petrece pe pământ între oamenii satului de munte, stă tot sub semnul unor glume.

       Literar, vorbind, unele tablete sunt pecetluite estetic de o eleganţă acaparantă asupra cititorului și doar morala e totdeauna una înaltă, superioară convenţiei sociale și chiar dacă nu au pretenția de a da soluţii ci numai deducţii, după citirea unor întâmplări fără o prea mare însemnătate, astfel de texte scurte au fost date tiparului cu intenția de a scoate din ele ceea ce e esențial: viața și firescul omului simplu, rămas pe locul lui doar cu regretul că viața trece și toate rămân în uitare. Să mai menționăm că stilul direct al narării pune în continuă priză cititorul. Monologul interiorizat al autorului, coparticipant la dramele eroilor săi, salvează în final sufletul acestor oameni  rămași în durerile lor, dar cu acea nostalgie continuă către cititor, și că, astfel de întâmplări, au fost multe și nenumărate... și în viața noastră.

                                                    

                                                                                                                       Tudor Cicu

 

Cartea de povestiri (trimisă din Râmnicu-Vâlcea)

 

Când s-au stins și ultimele clopote în lacrimi

                                                                         Tudor Cicu

 

      Conştient că are înzestrarea unui creator de a se folosi de atributele naraţiunii biografice despre adevărul istoric, dar și mult apropiat de proza cu accente memorialistice, Ioan Barbu, în cartea sa de povestiri intitulată „Diavolul o invită la dans pe Ileana Cosânzeana” (apărută în 2023, ed. Antim Ivireanul, Râmnicu-Vâlcea), strânge prin cele 14 povestiri, scrise cu ușurința stilistică a naraţiunii, întâmplările prin care tocmai a trecut fiinţa sa, în căutarea unor eroi care să-i ostoiască sufletul cu povestea nescrisă a neamului său, hărăziți și noi să le trecem, odată cu el, prin viaţă. E viața celor ameninţaţi sau neameninţaţi, cu amânarea unor soluţii rămase a fi şi „verificate”, în ecuaţia viaţă/moarte. Prozatorii care gândesc astfel literatura, văd în acest gen de scriere o expresie a totalității ființei omului-care-scrie. Spectacolul vastității lumii surprinse în schițele supuse atenției cititorului, precum și dorința naratorului de a aduna toate amănuntele vieții personajului după care pornește în lumea largă, spre a-i da o judecată finală cât mai corectă, face din Ioan Barbu un prozator-jurnalist înzestrat cu siguranța și limpezimea rostirii, un autor care toarce firul poveștii spre înțelegerea „pecetei” unei lumi trecute și puse în discuție.

      Prin scrierea celor 14 schițe, Ioan Barbu se situează de partea scriitorilor ce au dovedit, în cărţile lor, o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului. Stilul direct al narării pune în continuă priză cititorul prin modul în care îl preocupă şi tratează sufletul unor personaje identificabile în realitate, și devenite de-acum literatură. Schița „Eroul de la Olt” îl are ca protagonist pe sublocotenentul Alexandru Costeanu, care tocmai își pierduse o mână pe front, dar cere insistent superiorilor săi să intre din nou în focul luptei contra nemților din primul război mondial. Scenele luptelor sunt succint redate: „Vaiete de-o parte și de alta a frontului... Dealul e pârjolit de arșiță și înecat în sânge”. Moartea sublocotenentului pe câmpul de luptă pare țintuită, de camaradul care „îi trase pleoapele în jos”, printr-o frază care ne va părea un ţipăt disperat, ţâşnit peste un veac pustiit: „Doamne, cât de scumpă este viața!” În memoria sa o alee din Râmnicu-Vâlcea îi poartă numele. „Diavolul o invită la dans pe Ileana Cosânzeana” (schița de început), e povestea unui convoi de femei, prizoniere, pornite din comandoul de la Krumow spre Ungaria, „la mijlocul lunii decembrie 1943”. Agonia femeilor din convoi ia accente dramatice după un popas în care un ofițer neamț, beat criță, „smulge cu forța” o tânără de numai nouăsprezece ani de lângă mama ei, și după câteva „învârteli” de dans, o duce pe fată în bezna nopții de afară, o siluiește mai întâi, după care o omoară. La repornirea convoiului, mama îi cară trupul inert al fetei pe o sanie, alături de neputința celorlalte femei din convoi, singurele care îi înțelegea suferința, sentimentele, rușinea și furia: „Se târa convoiul prin zăpadă ca un șarpe lung și bolnav de moarte”. Scenele acelor amintiri lăsase în inima acelei femei răni adânci: „Isovită până la marginea morții, tot mai păstram în minte ideea că trebuie să fac ceva ca să trăiesc”, sunt ultimele imagini rămase în memoria femeii care a supraviețuit coșmarului.

      Toate povestirile lui Ioan Barbu sunt realiste și emoționante; sunt adevărate parabole despre creaţie, sacrificiu și destin. Și povestea lui Traian Golea din „Chipul unui dac”, emigrat în America, după „lungul și chinuitorul interogatoriu” al tatălui, chiar după arestarea sa în plină noapte a anului 1948, este o parabolă despre speranță și destin, pentru că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi va citi în ea, parcă, propria neputinţă. Dar a căuta o interpretare a faptelor biblice „binelui și răului” (cum se povestește că i s-a întâmplat lui Da Vinci, când a pictat Cina cea de taină, alegând același prototip, dar în etape diferite, pentru chipul lui Iisus și Iuda), e ca şi cum ai căuta turme de iluzii în încâlcitul vis al omenirii. Dincolo de asprimea şi ciudăţenia personajelor sale, vă veţi lăsa cu siguranţă copleşiţi de sensibilitatea cu care această poveste cu nuanţe parabolice, despre prietenie şi destin, a fost scrisă; pe de o parte, pentru cursivitatea firească și antrenantă a narării, pe de altă parte, pentru firescul dezarmant al oamenilor: care prin simplitatea lor de oameni simpli, ascund în suflete un univers de nepătruns şi de nesondat de către cei asemeni lor. Măiestria autorului de adevărat cititor de oameni, este aceea de a devoala visul-speranţă, ca fiind, de fapt, o himeră. Povestea soției lui Traian, Nadejdea, din „Ancheta”, captivantă în sine, nu este lungă şi în aparenţă este simplă, dar mai presus de toate este şocantă. Tot despre fam. Golea, căutând a descifra istoria unor emigrați în America este și schița „Bătrânul orb”, povestea unor „vieți învolburate de amarul suferințelor”, care au trăit cu „moartea deasupra lor” cât au stat „sub tirania comunistă”. În „sâmburele” tragic al fiecăreia dintre aceste schițe, autorul pare călăuzit de firul acelui gând, unde, oricare dintre personaje par chinuite de grija de a-și descifra destinul: „Va fi mai bine, va fi mai rău?” (hamletiana întrebare a vremurilor lor), dar cu îndrăzneala, încă, de a porni o ultimă călătorie spre mântuire și în căutarea unui loc „liniștit” doar în Ceruri. La finalul povestirii „Clopotul în lacrimi”, când coșciugul cu „răzvrătitul” Cristache, ce îndemnase oamenii a nu se înscrie în colectivă, fu coborât în pământ, peste sat se stinse „și ultimul dangăt de clopot”.

      Alteori stilul scrierii se apropie de cel jurnalistic, dar autorul se detaşează de această specie literară, acordând toate privilegiile, în exclusivitate, emoţiei, fără a specula tipologia caracterelor narate şi a se pierde în teorii. Nucleul povestirilor se constituie din monologul (auto)analitic al protagoniştilor care participă la desfășurarea narațiunii: vezi „Insula pierdută”; „Vocea de peste veacuri” sau „Răpirea”. Aceste proze pot fi, tot atât de bine, percepute ca o călătorie ludică prin aceste tărâmuri existenţialiste ale eroilor săi, în care autorul ei e pus faţă în faţă cu eul său. Este oricum o călătorie pe care trebuie să o facă fiecare, realizând în tăcere, că prin visele omului de azi, încă mai bântuie şi himerele unui trecut dinspre care răzbate, spre noi, stridentul sunet de durere al unor clopote în lacrimi. E o călătorie printr-un veac lipsit de speranţă şi iluzoriu ca și visul celor care se agățau de orice pentru a supraviețui, un veac al celor peste care o eră a minciunilor și trădărilor de orice fel, comunismul, instaurat de ciuma bolșevică pentru formarea omului nou, venise ca și ciuma aducătoare de moarte, cândva.

      Cartea intitulată de Ioan Barbu „Diavolul o invită la dans pe Ileana Cosânzeana” este o carte de proză constituită din „firimituri” de proză: schiţe, impresii, evocări, eseu şi alte întâmplări sub forma unor pilde. Fraza la care recurge autorul acesteia e uneori scurtă, concisă, alteori muşcătoare, ca o lecție de istorie din viața eroică și chinuită „a strămoșilor și părinților noștri”, am putea spune. Pot afirma că tocmai am citit o carte făcută să atragă atenţia, ca firul întins peste o apă agitată, dar fără această „veghe” continuă nu vom înțelege că „o națiune fără istorie este un popor încă barbar și vai de acel popor care și-a pierdut religia suvenirurilor”. Rostul acestor bucăţi de proză e să pună rotiţa „sufletelor” în mişcare şi să atragă atenţia şi altora.

 

 

O povestire din satul natal.

 

Gamze

         

            În capătul uliței noastre din „mahalaua colibelor”, cum i se spunea acelei părți sudice a satului, era o căsuță mititică, bine îngrijită, în care locuia mătușa Zeino. Fiind copil mă minunau ochii verzi trişti, la fel de verzi-tulburi, până la căinţă, ai fetei lu’ Zeyno, o văduvă de arnăut nu se ştie cum pripăşită în mahalaua noastră. Păreau zăvorâte în temniţele ochilor ei toate fiinţele dragi din lume. Pe Gamze nu prea o văzusem ieşind pe uliţă. O zăream destul de rar, când mai ieşea dintre pereţii casei şi se plimba prin curte, dincolo de porţile mari mai tot timpul ferecate. Era atât de straniu, pe atunci, să-mi închipui o viaţă veşnic petrecută în singurătate. În prima vineri, înainte de paştele creştin, noi copiii ne duceam seara în mahalaua turcească din partea nordică a satului să vedem, aprinse, mari focuri denumite la ei „tonkal”. Era un obicei care încă se mai păstra. Fiecare familie sare de tonkal peste foc. În timp ce sare, pronunţă cuvintele: hastalâklar, kârgân lâklar… ateşlemek (adică ceva în genul: bolile şi necazurile mele să ardă în acest foc). Se dansează la lumina torţelor şi se aruncă în focuri nişte seminţe care, plesnind, aruncă jerbe de jar împrejur, asemenea unor artificii. Nouă ne plăcea de tonkal, întrucât uliţele erau luminate de torţe. Fiecare gospodar bătea în faţa casei ţăruşi pentru legat vitele (se credea că lucrul acesta aduce belşug, noroc, vite multe). Fetele ţineau un vas plin cu apă într-o mână, iar în cealaltă o legătură de şapte chei, postându-se pe după garduri şi pândind o vorbă de la vecini sau trecători. Se spune că atunci contează primele vorbe, primele cuvinte auzite. Ele le indicau dacă noul an avea să le aducă bucurii, căsătorii sau necazuri, după cum cuvintele auzite erau bune sau nu. Cum aceste sărbători veneau după o iarnă grea, oamenii se așteptau și la vești, și lucruri mai bune. Iar o iarnă grea, aici în câmpia dobrogeană, se defineşte doar cu un ger afurisit și năprasnic. Fie iarnă, zăpadă, ploaie, vremea ţine cu tătarul! Peste o lună-două avea să fie Bayramul, casele să fie scuturate, văruite şi, pentru a scăpa de mizeria iernii, oamenii de prin locurile astea se vor da și peste cap pentru a primi sfinţenia Bayramului...

       Când a început povestea frumoasei Gamze, atât cât am înțeles-o de la bunica mea, era prin decembrie 195... Casele şi câmpiile din împrejurimile mahalalei noastre Salaș Malesă (mahalaua colibelor) dispăruseră sub zăpadă; doar fumul ce se înălţa din coşuri dovedea că în acele locuri, printre pereţii caselor mici, trăiesc români și tătari, risipiți în vasta câmpie dobrogeană. Arnăuta Zeyno abia băuse cafeaua de dimineaţă, cu caimac, iar în clipa când își făcea prima rugăciune, înainte de răsăritul soarelui, a fost surprinsă de zgomotul unei căruţe care s-a oprit la poarta ei. Înainte de a se îndrepta spre uşă femeia se uită pe geam după cum îi era obiceiul, însă n-a deslușit după fețele acelor oameni care au coborât din căruță cam cine ar fi putut fi străinii opriți la poartă. „Oricine ar fi, este un musafir care a venit la mine” îşi zise ea. Oamenii băteau deja în stâlpii de lemn. În persoana celui care bătea îl recunoscu pe Raym-bey, hagiul din mahalaua Sărt Malle situată în partea nordică a satului. „Doamna de lângă dumnealui, pesemne că e consoarta lui” gândi femeia, sărind să tragă zăvorul.

–  Vai! Dar ce s-a întâmplat Raym-bey?! Apoi, scuzându-se că venise în papuci înaintea lor, zise: poftiţi, poftiţi în casă!

     Bărbatul nu dădu semne că ar dori să intre în curte. Femeia de lângă el se grăbi să spună:

–  Eyvah, hanăm! (Vai doamnă!) Suntem cu toții în mâna lui Dumnezeu, azi! Eu sunt Șerife... se recomandă ea. Îi întinse o mână, în timp ce cu cealaltă își trăgea feregeaua peste bărbie. Iar el este soțul! mai adăugă.

      Hagiul Raym se înclină adânc în fața femeii și glăsui:

– Astak firullah! (Mulțumire lui Allah!) Căci voi, mătușile, sunteți mângâierile sufletelor noastre. Dar noi, venind direct din Deluruj de la niște rude ale noastre, ne-am abătut pe aici să aducem o veste. Nu intrăm, deocamdată, dar iată pe scurt care e dorința noastră. Într-o săptămână poate, nu mai mult, am dori să venim cu fiul nostru Cetin și mătușile lui în pețit pentru Gamze. Copiii se plac, e rugămintea fiului nostru să vă spunem asta și poate îi și logodim.

     Zeyno își duse mâna la gură spre a-și opri un icnet de uimire. Auzise niște vorbe de la Lina, vecina de peste drum, cum că Gamze se strecura uneori serile din casă și se întâlnea cu Cetin pe ulița care ducea la fântâna lui Niazi, dar nu dăduse crezare zvonurilor. Iar pe Lina cam toată mahalaua colibelor o cam bănuia că purta de ici-colo zvonuri multe și mincinoase.

–Păi, știu și eu... se bâlbâi Zeyno. Să stau de vorbă și cu fata, s-o întreb și pe ea...

–Întreabă, întreabă... Noi o să trimitem peste câteva zile pe cineva să aflăm răspunsul, interveni hanăm Șerife.

     Din poarta casei Zeyno îi mai urmări cum se urcaseră în căruță și cum undeva pe drum mai opriră o dată, fiindcă le ieșise, în drum, taman Lina, vecina. „Acum, dacă știe și Lina, o să afle tot satul” se supără Zeyno. Și se grăbi să stea de vorbă, în casă, cu fata. Când Gamze află de la maică-sa că într-o săptămână părinții și surorile lui Cetin vor veni s-o pețească și să negocieze după obicei bașlîkul (darul) miresei), rămăsese fără grai și căzuse în genunchi, ștergându-și cu colțul năframei lacrimile, de bucurie. Gândul îi era acolo pe ulița care ducea la fântâna lui Niazi, unde-și dădeau ei întâlnire. Ar fi zburat până acolo pentru a-i comunica și lui Cetin, că mama ei nu avea nimic împotriva unirii inimilor celor doi îndrăgostiți. Sufletul ei era deja în drum spre fântână, plutea ca un pescăruș dornic să străbată ținuturi întregi. Părăsi încăperea și se apucă prin ogradă de aranjat câte ceva. Tot mai insistent sufla vântul dinspre marginea satului, aplecând în calea lui vârfurile salcâmilor și oțetarilor. Iar vântul se lăsa tot mai jos înspre acele pâlcuri de mărăcinișuri și cucută de pe marginea drumului, tufe ce fremătau asemenea unui stol de păsări. Se trezi îngânând un cântec: „Bular kimler, ya, dep soray”... (Cine sunt oamenii aceștia...). Se încurcă în versuri și vorbele ei semănau cu un stol de vrăbii în care cineva dăduse cu alice. „Vai, nu! Mama ar putea să înțeleagă altceva!” și se opri pe loc. Din casă, Zeyno își privea fata prin deschizătura geamlâkului și din senin o podidiră lacrimile. Când Gamze, cu coada ochiului o zări dincolo de geamlâk, ridică bărbia de la pământ spre ea, ghici cum maică-sa avea în ochi un aer întrebător și se fâstâci toată, supărată pe sine. Niște ciori cârâiră speriate într-un vârf de oțetar și cam atât.

      La nici o săptămână la casa văduvei de arnăut sosiră și pețitorii. Gamze, trântită pe un divan, citea versete din Coran. Tocmai ajunsese la versetul al treilea din Sura 45 „Cea căzută în genunchi”, unde profetul spunea: „În ceruri și pe pământ sunt semne pentru cei care cred” - când auzi la ușă vocile musafirilor. Lăsă cartea de o parte și se repezi în fața dulapului unde-și ținea, pregătită, dinainte, costumația în care avea să-și întâmpine musafirii. Cu veșmintele în mână schiță un surâs de încurajare. Și, surâzând, se îndreptă spre oglinda din colțul camerei, aruncă la picioarele ei pachetul gata pregătit, șopti ceva spre chipul care o privea mirată din apele oglinzii, dar nodul cald și înecăcios ce i se ridica năvalnic din gât o dădea de gol. Plângea de fericire? Sau era o stare pe care n-o putea înțelege, dar nici stăpâni? Când intră în camera unde mama ei tocmai își servea musafirii cu cafea, Gamze observă că odată cu părinții lui Cetin și surorile lui, se mai afla în încăpere alte două mătuși ale băiatului, iar lângă ele mai era un bărbat. Una din cele două femei era blondă cu chip de cercheză, alta era brunetă și cu ochii alungiți, anume coborâtă ca din stepa kăpceagă. Cele două femei erau Ghiulnear și Seugul, surorile lu’ Șerife. Primul căruia îi sărută mâna a fost hagiul Raym, tatăl lui Cetin, iar cel de al doilea era Turan, venit în calitate de vechil (un fel de naș) care avea să negocieze bașlâkul miresei. Femeile purtau rochii de catifea legate la brâu cu vestitul cordon caucazian, aveau pe umeri un șal cu țesătură orientală. La gât aveau salbe de arginți, iar pe pieptul doamnei Ghiulnear se zărea un șirag de mărgele. Seugul purta pe cap o basma cu dantelă pe margini. Șerife-totai, mama băiatului, o îmbrățișă pe Gamze, întâmpinând-o cu frumoasele vorbe: „Ai - bebiym... bebiym!”, adică „oh odorul meu, odorul meu!”.

      Zeyno încărcă masa cu tăvile ce conțineau bucăți moi de carne rumenită în propria grăsime, carne pregătită la cuptorul din curte. Gamze pusese și ea farfurioarele pline cu sarayli și kilergi ca desert și diverse compoturi din fructe, precum și o sinie plină vârf cu vestita qatlama (foietaj în ulei încins), corăbioare și scovergi. Toți mâncau pe alese. Când din cărnuri, când din qatlama. Apoi surorile băiatului o chemară pe Gamze să stea lângă ele și să admire darurile aduse de pețitori. Seugul îi admiră rochia verde  (culoarea preferată a profetului) și îi netezi părul la spate, adus într-un coc. Șerife o fura pe Gamze cu coada ochiului. Abia acum părea a lua aminte că avea să aibă, cât de curând, la casa ei, o noră frumoasă foc. Și mai băgă de seamă că alunița de la sprânceana stângă îi stătea chiar bine. O făcea și mai atrăgătoare. Înainte de plecare deja hotărâseră cu toții cele mai mici detalii și își doreau ca nunta asta să se facă cât mai curând.

– Doar să treacă sărbătorile de tonkal, mai apoi nunta unui vecin al hagiului Turan și Allah Preaînaltul AtoateȘtiutor, la ceea ce are loc în prezent va ști și ceea ce se va întâmpla în viitor, deci să ne lăsăm pe mâna lui, a spus hagiul Raym.

     Unii ar putea să se întrebe: dacă totul a fost hotărât prin voia lui Allah, la ce mai folosește zbaterea omului pe pământ? Fetei lu’ Zeyno nu i-a plăcut că Cetin al ei nu a avut niciun cuvânt de spus. Ar fi vrut să stea drept în fața tatălui său, așa cum stătuse Alișar, fiul acelui negustor bogat din povestea Șeherezadei, când pe patul de moarte tatăl îi dăduse o povață, iar flăcăul îi mai ceruse lămuriri în plus, pentru a fi sigur că povața tatălui fusese înțeleasă, dar că mai avea și el un cuvânt de spus. Gamze îi mai ceruse lui Cetin să fie împreună la ziua nunții acelui vecin al nașului Turan, dar Cetin era hotărât să participe la kureșul (întrecerea cu cai) a tinerilor din sat, pentru a dobândi bașlâkul din bradul miresei și a i-l pune ei la picioare. Gamze ținuse să nu accepte, dar Cetin i-a luat capul între brațe, oprind-o să mai spună ceva. „Pentru cei care nu cred e totuna de-i previi; ei nu cred” își aminti Gamze un verset din SURA „Al-Fatiha” a Coranului.

      Doar atât mai știam eu de la bunica: că, la Zeyno, în acea primăvară, nu s-a bucurat nimeni de tonkal. Cineva spusese doar că a zărit-o pe fata lu’ Zeyno lipită de porţile ferecate, privind înspre mahalaua turcească, când se aprinseră acele focuri şi că lacrimi mari îi brăzdau chipul sfâşiat de tristeţe. Întrebând-o de ce, bunica a oftat: „Ei, o fi având şi ea sufletul sfâşiat, sărmana!” Înţelesesem că-i murise iubitul chiar în ziua acelei nunți amintite. Familia lui Cetin se afla chiar la familia miresei unde se târguia „başlâkul” (adică preţul miresei) între cuscri, când cineva le-a adus vestea groaznică a morţii lui Cetin, participant și el la kureş. Căzuse în alergare de pe cal şi-şi frânsese gâtul. „Se vede că aşa a vrut Dumnezeu” ­- au spus unii. Fata lu’ Zeyno a dat doar un ţipăt la auzul veștii şi nimeni n-a văzut-o când s-a strecurat și a plecat de la nuntă. „Oare, ce mi-a mai rămas? o auzise o prietenă apropiată. Dacă aș putea lua totul de la capăt? O, nu! Acum e prea târziu, știu că e târziu!” În zarva aceea nimeni n-a observat când plecase fata lu’ Zeyno.

      Ajunsă în camera ei, Gamze a luat de pe un raft o sticluță cu vitriol, iar lichidul din acea sticluță îi făcea cu ochiul. O sorbise pe toată. Apoi căzuse jos, pe covor. „Vaiii! Allahăăm!” a strigat, ceva mai târziu, mama ei, când a intrat în camera fetei. Și s-a năpustit afară cu fata în brațe, țipând după ajutor. Așa a găsit-o Lina. Iar pe Gamze au salvat-o cu laptele muls de la o măgăriţă cu mânz. Omurie, femeia care se pricepea oarecum la boli și leșinuri, a sosit în grabă și a început să-i şteargă trupul cu apă sărată și oțet. Gamze a fost readusă la viață, însă fata a rămas fără grai. Un vechi proverb spune că „zeii iau minţile celui pe care vor să-l piardă”. Și mi-am adus aminte de povestea lui Alișar și de povața tatălui său: „Fiule, lumea este asemenea unui fierar. Dacă nu te arde focul de la covălia lui, ori dacă nu-ți scoate un ochi sau ochii pe amândoi cu scânteile de la nicovala lui, negreșit are să te înăbușe cu fumăria lui. Dar tu, dacă nu cunoști și nu stăpânești aceste pericole, nu-ți da cu părerea și nu te băga!” De la ai mei știam că tătarii sunt un popor capabil de multă răbdare, rezistând la boală, la moarte, la bunăstare, la sărăcie, la toate...

       Am mai încercat eu s-o trag de limbă pe bunica, să-mi mai povestească câte ceva, ce mai auzise și la alții, despre povestea celor doi nefericiţi îndrăgostiţi care n-avuseseră parte de bucuria vieţii, însă bunica ori nu ştia nici ea prea multe, ori nu era încă de nasul meu acea întâmplare, care sângeră în mahalaua noastră atâtea inimi și care avea să mă urmărească și pe mine cu suflarea ei îngerească.

 

 

 

 

 

„Împreunăzborul”...

 

„Împreunăzborul” a două suflete despărțite de malul Prutului

 

      La masa de scris - de-o parte lumea cu realitatea ei, de alta, imaginația noastră, iată cum îngredientele prozei: acțiunea, neprevăzutul, suspansul și imaginația, dar mai ales, trăirile omului-care-scrie, care i se lipesc de retină și cititorului (fără de care nu se poate scrie proză) – așadar, doar aici, la masa de scris, suntem pe tărâmul marilor reculegeri, în care Gândirea va trebui să cerceteze o altă lume şi să nu tremure în această nouă lumină. De aceea realitatea și imaginația, cu câte ceva între real și posibil (între cele văzute și cele nevăzute) nu se mai opun, ci devin subansamble sudate, un „aliaj sui-generis”. La prima vedere, „împreunăzborul” născut „dintr-o încrucișare de priviri” (cum spune unul dintre autorii cărții asupra căreia am poposit acum), ori prin intermediul unor epistole sosite „de pe un mal pe celălalt de Prut, de pe un mal de timp pe celălalt” (cum certifică cel de-al doilea autor), fie că ascunde printre gândurile transmise în epistole unele cerințe ale imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa ascunsă a celor doi „coautori” care au ţesut această poveste. Iar acolo pe câmpul tărâmului imaginat în scris, cartea „Împreunăzbor” de Roxelana Radu și Victor Cobzac (apărută la ed. Rafet, 2023) este „povestea a doi oameni pe care îi desparte Prutul”, dar pe care îi unește Cuvântul”, sub forma unor proiecţii construite pe dialoguri îmbrățișate cu sufletul. Și memoria celor doi e un labirint continuu, în care autorii pozează în purtători ai flăcării ce va scoate din povestea lor Frumusețea la liman. Căci „viața fiecăruia din noi este construită dacă nu din întâmplări, atunci neapărat și din mici întâmplări”, ni se mărturisește, în carte, unul dintre cei doi epistolari... și „fără trecut nu-i viitor” sună mesajul unui poem scris și trimis partenerei de dialog, de către celălalt. 

      Acum, când scriu aceste rânduri, mă gândesc la cele spuse de autoarea Roxelana Radu: „amândoi suntem maeștri emeriți ai vorbei, simțirii, omeniei, ai dragostei de Neam și Țară”, un crez al realismului în scriitura autorilor de față. Mai pe scurt: „de acasă am venit acasă” e mesajul transmis și cititorului. Iar cititorul știe că lui Don Quijote al lui Cervantes  lupta cu morile de vânt îi reușise fiindcă acesta iubise mai mult lupta decât succesul ori victoria. Lumea întreagă, dezvăluită de scriitura fiecăruia dintre autorii de față, se desfășoară în fața cititorului ca un labirint, iar focul polemicii, la care este invitat criticul care se va apleca asupra cărții, este o chestiune secundară. „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” -, stă scris în Cartea Cărților. Cuvântul ca și lumina este o chemare a unui om către alt om, în vederea unirii/comuniunii lor, ori de a defini logic lumea în care trăim, o lume „scrisă de doi frați.../de-un sânge,/În-mu-ind... cu pana-n... dor...” (versifică Victor Cobzac). „O carte despre noi. Despre părinți, pământ, neam și țară” (grăiește Roxelana Radu). Fiecare însă își spune povestea care e a unui om, a vieții care l-a condus către momentul destăinuirii din suflet, până când celălalt preia discuția și o duce mai departe. Fiecare dintre cei doi autori își construiește propria imagine a lumii de dincolo de povestea auzită sau trăită, la care mai adaugă propriile dorințe și frici. Unele lucruri în viața noastră nu se schimbă, oricât ne-am pune de-a curmezișul lor, dar dialogurile ni se par indicatoare către adevăruri ascunse. În plus marea, plaja, feeria toamnei din descrieri ne predispun la contemplare, ori dimpotrivă, ne pun pe gânduri în legătură cu lumea în care trăim. Călătoria lor epistolară are rolul de a uni destine aparținând unor ținuturi cu totul diferite, despărțite doar de apa unui Prut mult cântat. Iar aceste „popasuri” epistolare îi oferă cititorului mereu câte un stop-cadru neașteptat, fiindcă doar așa se înțelege că frumusețea atemporală e surprinsă de sufletul melancolic a  celor doi, în a descoperi cum se îmbină cele două culturi puse față în față din cele două țări, în a descoperi povești de viață fascinante într-un jurnal epistolar sentimental scris în doi. Scriitura acestei cărți epistolare este plină de pasiune, eleganță narativă și ingeniozitate reportericească, că ajungi să fii și tu curios, să le cauți poveștile, să te muți mereu dinspre ceva înspre altceva. Mai în toate aceste epistole, întregind un jurnal sentimental, autorii se fixează pe meditații lirice pe marginea vieții și a morții, iar cele întâmplate într-un cotidian frământat de angoase și tulburat de convulsii ne arată cât de efemer este destinul omului. Numeroasele lor confesiuni, mărturii și schimburi epistolare devoalează situații diverse din uriașa pânză de situații din etapele vieții fiecăruia: marea care îi atrage ca un „magnet” și „bucuria de viață”; trăirile unuia alături de poetul Grigore Vieru și poezia lui în memoria celuilalt; copilăria și satul natal în amintirile fiecăruia; amintirea părinților „când Mama și Tata erau întreg universul nostru”; nu lipsesc nici evocările atâtor drumeții și călătorii în țară și peste hoatre; apoi despre iubirea ei la „prima vedere” și căreia el îi evocă „universul” unui întins poem despre iubire; precum și însemnările din vremea pandemiei și „noaptea Învierii” sărbătorită de biserica ortodoxă română etc.

     Ochiul scrutător „ca o singură vedere” a celor doi autori, aflat între văzute şi nevăzute, se îndreaptă dinspre „patria adoptivă” spre „cealaltă țară” pentru a-şi pune în evidenţă sclipirea, materia acestui spaţiu cuprins între şi între. Misterul acela blagian al lucrurilor trăite la țară, fiecare într-un alt colț de lume, ar fi (nu-i aşa?) o teză comună, intuită de cei doi, și de bună seamă povestea „acelor fărâme din copilăria” unuia sau altuia e în acest caz, numai în acest caz epistolar, o auroră de gânduri. Vedeţi? Ne punem firesc şi întrebarea: aceste întâmplări „vis în vis” („simțite prin inima celuilalt”) care, vrăjite sau nevrăjite, sunt ca nişte fiinţe care „îşi dau drumul pe frânghie” dintr-o „țară în altă țară” (despărțite doar de soartă), s-au „petrecut” ele vreodată dacă n-ar fi fost scrise? „Căci, la urma urmelor, ce altceva este împreunăzborul, dacă nu lumea văzută prin ochii celuilalt?...” Iar câștigul celor ce vor citi toate aceste trimiteri epistolare, dinspre poezie la poveste, e singura speranță că tot ce au gândit autorii se poate înfăptui în izbânda binelui. Pentru că atâta timp cât e povestea biruitoare în viața noastră, este și speranța un mare adevăr. Și toți avem o mare admirație pentru poveste. Cei doi „coautori” ai cărții fac parte din poveste. Toate vor fi amestecate, în pălăria poetului Victor Cobzac/și jurnalistei Roxelana Radu, ca şi cum ar fi fost dintotdeauna adevăruri. E ca şi cum ar fi spus J.L. Borges: „Se pare că cel care s-a întors sunt eu”, pentru că „eu aud tânguirea lor... Iată povestea vieţii mele”. O poveste în care fiecare cititor va face o plăcută călătorie imaginară prin viața celor doi, spre a descifra sensul liric al versurilor, dar şi partea ascunsă în gândurile epistolare. Gânduri care ţin de bucuria simţurilor, ori ce ascund un tâlc numai al lor.

 

 

                                                                Tudor Cicu

   

e timpul

 

e timpul

 

azi, le spun: e timpul să îngrop tristețea

și pe vechea rană să presar doar flori;

iar când o să sune din corn bătrânețea,

s-o alung din poartă, în ai zilei zori.

 

cât de mare-i lumea, ce cu saț culege

dintre-atâtea gânduri mult doritul vis.

că mă mint acuma, oare se-nțelege,

nu de dor, ci viscol, pururi să-mi fi scris?

 

așteptând minunea, vrând a se petrece

n-am avut ce face, azi adânc mă plec;

să n-aduc ofense muzei ce-o să sece,

mi-am spus: până mâine, toate astea trec!

 

iar când s-o așterne, ierni, zăpezi și zloată

inimii dând semne, atât o să zic;

visător sub lună ca-n cel basm odată...

„totu-i scris de soartă și nu-i cer nimic.”

 

că moartea-i la ușă, mai că-ntinde mâna

și poate că-i timpul să ne socotim

să mai stea o iarnă, două... și-încă una

de-un Ivan Turbincă, hai să-i pregătim!

dorințe

 

dorințe

 

dacă ai Doamne-n ceruri și timp cumva să-ți faci

pune-n Geneză-atâta, ceva un rând mai jos:

să nu-mi aduci la scaldă doar ursitori și vraci

ci adu peștișorul de aur, lunecos...

 

a-mi cetlui ursita, cu solzul între dinți

că trâmbițe și surle, o, Doamne-n niciun caz!

și-un car de draci să-mi ducă, trena ca unor prinți

ca lui Dănilă, iapa, săltând cu ea prin iaz.

 

un țarc de corbi vreau daru-ți, eu însumi ca dresor

ca să-i trimit în lună, de-acolo într-o stea

iar sub salcâmii-n floare, când tot s-or duce-n zbor

în fiecare seară să fiu doar eu și ea.

 

vezi, Doamne, nu-ți cer aripi, de șoim în plin avânt;

doar visului să-i crească, precum niște momâi

ce Don Quijote văzuse, în morile de vânt...

săltând pe catalige în lupta sa dintâi.

 

și ultima dorință... pe pragul de noroc;

ninsorile să cadă, în dans, sub geamul ei

chiar mii de ani de-or trece, cu veacuri la mijloc

dar va citi și află, că-i ea în toate trei.