Însemnări la o carte: „Reflecții poetice” (de Ottilia Ardeleanu) vol I

 

O tratare lirică în „reflecții poetice” 

                (vol I)

       Mai deunăzi citeam într-una din revistele noastre literare, ancorat la realitatea vieții noastre de după revoluția din '89, următoarea știre: „Statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Dacă ne gândim că oamenii citeau, în loc de altceva, într-un timp în care toate lipseau.” Alte statistici arătau că 38% din cei care totuși, au citit o carte, nu înțeleg nimic din ce citesc, iar 31% din români n-au citit vreodată o carte. Iar dacă e să ne raportăm la țările în care cititorii au citit măcar o carte pe an, suntem pe locul 27 din 28 de țări în care s-a făcut statistica. Că doar 16% din tinerii noștri spun că au citit lunar câte-o carte, să înțeleg că e mulțumitor? Cu aceste gânduri m-am aplecat asupra celor două volume de „reflecții seducătoare” a unei poete dobrogene de constantă lirică neomodernistă care, mai recent, se prezintă cititorului cu o lucrare ca aceasta a unui, risipitor cu darurile sale, cronicar de întâmpinare: Reflecții poetice de Ottilia Ardeleanu (ed. Ex Ponto-2020). Așadar, o carte care e rodul unei mai îndelungate acumulări intelectuale și culturale asupra spațiului și orizontului literar-cultural de pretutindeni, unde eul lyric al poeților (19 în vol I și 27 în vol. II) este prins în fluxul senzațiilor și emoțiilor din spațiul poetic al fiecăruia, în timp ce conștiința poetică e a unui cronicar-observator, care studiază existența lumii invocate de fiecare dintre aceștia. Mai citește cineva astfel de cărți? Dar cu preferințele cititorului ce facem? Reușește cronicarul să atragă atenția cititorului cu acest registru armonic de vibrații ale sentimentelor prinse într-un tablou vizionar? De unde rolul criticii de întâmpinare, atâta timp cât nu le face  nimeni cunoștință cu cartea de poezie a fiecărui poet, în fiecare colț al țării? E suficientă și o astfel de tratare lirică a relației dintre un poet și opera sa, adusă de cronicarul de întâmpinare, într-o carte de comentarii critice? Iată doar câteva din întrebările puse în timpul lecturii celor două volume. Întrebări care nu pot avea decât un singur răspuns: receptarea poeziei este în strânsă legătură cu starea de fascinație a celui aflat în actul creației. Având luciditatea unei priviri retrospective asupra celor două volume lecturate, Diana Dobrița Bîlea ne face o radiografiere a trăirilor interioare, după trecerea în revistă a celor două volume: „Citind aceste reflecții seducătoare, ivite din pământul fertil al unei gândiri poetice și întotdeauna lucide, căutătorul de frumos nu poate rămâne indiferent”. Și asta pentru că, spune ea: „Impresiile de lectură sunt exprimate metaforic, sentențios-jucăuș, precipitat de multe ori pentru că recenzenta parcurge un text lyric dintr-o suflare și tot dintr-o suflare îl comentează, până nu se sting flăcările dulci ale poeziei în care a ars”. Căutând diverse interpretări ale emoțiilor și sentimentelor de tot felul, în cărțile poeților comentați, lăsându-se în voia plăcerii de a divaga pe tema vieții trecătoare a iubirii, a timpului, a morții… etc. Pentru a-și plasa opiniile sub semnul admirației, cronicarul caută argumente convingătoare în tot ceea ce propune interpretării. Ca-n versul eminescian: „Noaptea-adânc-a veșniciei el în șiruri o dezleagă”. 

      Dar pentru „a fi înlăuntrul fenomenelor” (cum spunea Nichita), să trecem la impactul lecturii (din primul volum) asupra cronicarului, încercând „un tușeu iubicid între o poemesă și un poeziu” (vezi cap. despre Luminița Zaharia cu vol. Singularia tantum). Vom descoperi o poetă cu „o singularitate veselă”, întrucât: „Singurătatea rămâne înăuntru. Doar veselia scapă fiindcă știe cum. Două jumătăți de măr: una otrăvită”. Pe de altă parte, temeritatea autoarei se asociază cu perspicacitatea și cu simțul rigorii, și continuă cu analize încărcate de blândețe și melancolie, dar cu o prospețime a receptării care ajută ideile să se îndrepte spre o viziune critică: „Ea știe să facă haz de necaz, îi place să diminueze dramele vieții și să mărească tragicomicul...Luminiței nu-i scapă nimic de sub ochiul satiric-umoristic: viața, moartea, miracolele, femeia, bărbatul, singurătatea, inspirația, dragostea, păcatul, iluzia, natura, codul bunelor maniere, visarea, povestea, zborul, realitatea.” Iar ceea ce caută lectorul în fiecare poet/poetă, în volumele analizate, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și să-l pună în situația de a-și gândi propriile convingeri în legătură cu viața. Astfel: la Ana Maria Gîbu (din Cafea cu zâmbet de rebelă) vol. ei de la 14 ani, spune că „nu fragilitatea vârstei șochează, ci puterea cu care acționează la această vârstă.”; la Teodor Dume (din Moartea, un fluture alb), poezia lui „este un cutreier între naștere și moarte”. Viața și moartea (în poezie) „sunt două liniști” la acest „poet al stărilor” (cu un concept de așteptare, de spovedanie, meditație, visare, nedeterminare, nedumerire... adică un poet al obsesiilor de tot felul); iar George Pașa (din Cântece din Alindoria) e un poet al „metaforelor delicate” și „un visător incurabil, îmbolnăvit de onirism”.

          Uneori ne întrebăm dacă poetul chiar știe totul despre existența lumii invocate în poezia sa, ori, maestru al interpretării aurei de pe fruntea poetului nu e cine ne învață cum să găsești ieșirea dintr-un labirint al cărților lecturate, ci e acela care ne învață prin exemplul său consemnarea acelor pedanterii tehniciste și anticipări ale substanței operei într-un nou labirint al scrierilor asupra cărora s-a aplecat cronicarul. Iar ceea ce caută el în fiecare poet/poetă, din volumele analizate, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și să-l pună în situația de a-și gândi propriile convingeri în legătură cu viața. La Melania Briciu (din Eu sunt Spartacus), aflăm că are versuri „de atitudine, de propagandă a libertății, lucru care răzbate chiar și din titluri...(și) poemele sunt militante pentru libertate în cuvânt, acțiune, gândire”, în vreme ce Angela Nache-Mamier (din scara b apartament 3) este „poeta care administrează pastile de umor, picătura chinezească a rânduielilor umane care situează femeia pe locul venit din întunericul istoriei.” Având percepția privirii, în ansamblu, al decodificării lucrurilor, caracteristic pentru autoare, atunci când analizează pe text o anumită carte, Ottilia Ardeleanu implică o complexitate aparte a percepției, ori simte și surpinde momentul când ochiul ei ațintit se deschide unei mai largi perspective asupra fenomenului intuit de poet, dar și vizionar asupra lumii fascinante care i l-a scos în cale. Ori, poziția luată de cronicar e ca şi cum, împreună cu el, am privi ore în şir cu fruntea lipită de „fereastra interioară” a poetului, încercând să descifrăm odgoanele-legături ale acestei punţi de trecere: dinspre poet, spre poezie, dinspre fiinţa sa materială, spre fiinţa sa spirituală. Adică privirea cronicarului care ştie să-şi valorifice cuvântul și să facă din el clopotul său de ceremonie la care ne adună dinaintea paginii scrise. În fapt, cum o și facem, și ne aliniem la linia simțirii actului de creație, odată cu cronicarul, pentru a găsi, în cazul poetei Gela Enea (din Măști), singurul cod „al prognozelor de orice fel”: „Metaforele nu-i sunt simple sintagme, ci, de multe ori idei întregi încorporate în una sau mai multe strofe, până la întreaga poezie”, cu finaluri „provocatoare, tranșante, dureroase, realiste”, adică acolo unde „poeta deține cheia unei ironii fine secondate de un patetism programat. Ea își controlează stările emoționale, nu lasă la vedere zbuciumul interior”. Primul volum al „reflecțiilor” se încheie cu o cronică la vol. Lodebar al Danielei Varvara, cartea „cu zăbrele imaginare”. În poezia acesteia autoarea volumului insistă asupra cântecului de leagăn „al pajurii aurii” (mai mult un descântec); și continuă cu acel „cântec de dragoste și de moarte, fiindcă dragostea este pasăre fără cuib care își înfige ghearele în carnea ființei, iar această ființă își pariază dragostea pe moarte”. Astfel, autoarea știe să trezească nu numai interesul, ci și plăcerea cititorului, inclusiv prin citate savuroase, din care siluetele umbrelor imaginare, care îl macină pe poet, se hașurează cu umbrele celor care luptă cu încăpățânare, cu morile de vânt în lumea reală.

                                         

                                                       Tudor Cicu

„Suflet încătușat” (romanul Marilenei Răghinaru)

 

Iubiri frânte, vieți duse în van, de iluzii *

     

      Scrierea romanului feminin va rămâne încă multă vreme, pentru cititor, modul de a privi și a nara doar acea parte din viață, un pic lirică/un pic dramatică, și de a o reda, trăind prin personajele creionate, o poveste care se adresează inimii. După lectura unui astfel de roman feminin, mai totdeauna cu eroi prinși într-o poveste zbuciumată de dragoste, m-am întrebat dacă și tinerii caută în ea adevărul împlinirii sau eșecului acestor eroi în poveste, sau frumusețea unor trăiri adevărate care să-i emoționeze și să-i pună în situațiile de a-și gândi propriile trăiri? Și cât de mult îi pot influența lumea descrisă în poveste, astfel încât ceea ce scrii să nu rămână o înduioșătoare amăgire? Cu vol. „Suflet încătușat”, ed. Armonii Culturale, 2020, Marilena Răghinaru reînscrie romanul „feminin” pe linia poveștii de dragoste sub cupola tragicului şi senzaţionalului, a dramatismului desfășurat cinematografic în viața unor destine ca ale Mariei, Lianei și a lui Iulian (ce delimitează o generație), ori ale părinților-bunici Frusina și Fănel (ce evidențiază cealaltă generație). Pentru cititor această luptă a contrariilor dintre generații devine interesantă prin prisma dramatismului acțiunii din povestea narată, cu atenția spre ochiul vigilent al cititorului care așteaptă din partea autoarei o judecată finală, dreaptă.

     Romanul buzoiencei Marilenei Răghinaru tratează la modul confesiv partitura-romanescă nu lipsită de romanţiozitate, ba putem spune chiar excesiv de liric, în care dragostea, sau mai exact erotismul, sub forme neobişnuite, este tema centrală, determinând desfăşurarea epică, îndeobşte cu finaluri crâncene: depresii generate de o boală ciudată (tulburare afectivă bipolară), psihoză maniaco-depresivă cu perioade de nebunie paranoică, tentative de sinucidere, iubire necondiționată, renunțări în căsnicie, vise frânte, declasare, dezamăgire, speranță etc. Romanul are în prim plan povestea tulburătoare a Mariei care, după o căsătorie ratată, își dăruiește necondiționat sufletul într-o nouă căsnicie în care chiar crede și luptă cu disperare pentru această iubire, dar sfîrșește încătușată în cea mai nemiloasă dezamăgire. E povestea unei lupte dusă cu disperare pentru salvarea din crunta boală a Lianei (fiica adoptivă), a golgotei continue de a menține nestinsă flacăra iubirii pentru Iulian (soțul din noua căsătorie), sfârșind ca o iubire frântă, urmată de fuga în poezie și scris, acel vis mai vechi al Mariei, dar dătător de mai multă speranță. Autoarei îi reușește, în final, să creioneze portretul femeii care se sacrifică într-o căsnicie în care spera ca destinul să i se schimbe în viață și suportă cu stoicism toate șicanele unor socri imposibili,   pentru a salva sufletul încătușat de boală al fiicei adoptive, Liana. Salvare care devine o iluzie, cu toate demersurile binevoitoare ale Mariei, atâta timp cât bunicii iau partea copilei, chiar și atunci când copila îi minte în față și-și bârfește binefăcătoarea. Mai mult, are și o tentativă de a-și ataca părintele cu cuțitul, sub influența maladiei paranoice, când cei din jur i se par posedați de diavol. Despre această boală (notează autoarea undeva), aflăm că „marea majoritate a bolnavilor sfârșesc ori prin suicid, ori în ospicii”. Eroina romanului face parte din rândul celor care visează frumos şi caută norocul la prima răspântie din viaţă dar, din nefericire, visul ei nu este decât o inutilă încercare de a-şi căuta fericirea. Tehnica narării confesiv-idilice, cu un adaos de patos și lirism pentru cititor, este o adresare explicită a naratoarei în scopul atragerii lui în poveste, dacă vreţi este o vorbire ca de spovedanie către cineva cu calitate de spectator, sau martor avizat la drama care planează în acţiunea narată. Dragostea Mariei, sinceră şi pătimaşă, pentru cel pe care îl credea demn de iubirea ei, perfidul Iulian, cel care „era dictat din umbră de Frusina, mama lui”, se dovedeşte de consistenţa himerei. Mult prea târziu se va întreba (privitor la mama soacră): „cum de nu îi văzuse răutatea, parșivitatea care răzbătea din privirea ei? Cum de nu realizase că o analiza atunci ca pe un animal pe care îl duci la piață pentru a fi... sacrificat?” Iar cu privire la socrul Fănel, judecata ei se va frânge neputincioasă în fața sentimentelor avute la prima înfățișare: „...omul acela, tatăl lui Iulian, de ce tăcea smerit sau vorbea foarte rar, aprobându-și întotdeauna nevasta, neîndrăznind vreodată să o contrazică?” Se întreba Maria, dacă acea femeie, Frusina - „era doar rea sau era și nebună” și abia peste ani și-a dat seama că tulburările Lianei erau „ale unui om cu o capacitate mintală redusă”. Din pricina invectivelor aruncate de Iulian, mai târziu din cauza copilei, în urma unei dispute cu vorbe ce a căzut ca o lovitură năprasnică și nemeritată, Maria părăsește și această căsnicie de care se legase cu sufletul. Primește telefonic, din partea lui Iulian, recunoașterea tuturor vorbelor aruncate doar ei în față, drept mizerii, îi cere iertare și o roagă să se întoarcă, întrucât după plecarea ei, Liana a trebuit „să fie dusă în cămașa de forță la salonul cu pacienții cei mai agresivi”. Toate acele sentimente de milă și revoltă se strâng acum în sufletul încătușat al Mariei. Dar era prea târziu. Astfel, Maria cade victima unui fond sufletesc integru în aparenţă şi, de aici până a deveni „unealta” naivităţii, pe care lumea din jur o exploatează din plin, nu-i decât o punte fără balustrăzi, iar micile sale vise sunt spulberate fără cel mai mic regret de către cei din jur.  

      Marilena Răghinaru îşi alege personajul romanului din rândul celor care le lipsesc forţa de a-şi depăşi statutul existenţial, din rândul celor care visează frumos şi caută norocul la prima răspântie din viaţă dar, din nefericire, visurile acestor personaje nu sunt  decât nişte inutile încercări de a-şi căuta fericirea, pentru că soarta le transformă repede în victime şi orice zbatere de a scăpa din sfera de acţiune a unui mecanism social atât de complex şi pervers este sortită eşecului.

       Interesul prozatoarei pentru femeia numită Maria și copila Liana bântuită de o boală rară, căreia nici nu i se dă atenția cuvenită de cei din jur, înseamnă reîntoarcerea scrisului feminin către lumea celor care trec prin viață doar la mila lui Dumnezeu, sau revenirea la romanul cu reflecţii despre iubire şi fatal, despre femeia „caz” din literatura noastră? Totul e posibil. Întrucât, prin romanul său, în principiu trăirist şi psihologic, deşi pământul doar le acoperă acelor ființe durerile, până când mormintele le ascund poveştile triste de viaţă, autoarea a lansat dilema personajului victimă, ce nu se poate descătuşa din sfera de acţiune a unui mecanism social care i-a tăiat toate căile de înțelegere. Iată o direcţie în atenţia unei scriituri viitoare.

 

·        Cronica a apărut în nr. 33/martie 2021/revista ÎNTREZĂRIRI

 

 

                                                       Tudor Cicu

 

Melancolii (de Mariana Udriștoiu)

 

Răni vechi, melancolii noi *

 

     Privită cioranian, fraza filozofului de la Rășinari: „Doamne m-am prăbuşit în inima mea!”, ne duce cu gândul că poetul își dibuiește soarta, visând mereu alte ieșiri din acest labirint al prăbușirilor noastre. Problema e dacă cititorul îl va zări optimist la ieșirea din labirint, pentru a nu trage un lanț de spaime după noi. „Melancolii” de Mariana Udriștoiu (apărută la ed. MJM Craiova, 2020), este cartea de poezie a unei poete nostalgice, care clădește în templul iubirii și sub „mantaua anilor uitați” (retrospectiva clipelor și anilor de demult) astfel de „fugare visări”, ce nu pot fi decât melancolice: „ascunsă-i rana veche... și cheia-i rătăcită”, dar prin poezie, fascinat de frumusețea iubirii dintotdeauna, melncolia e chiar cheia cu care răsucește prin înțelesurile gândirii și noi îi întrezărim poetei un timbru meditativ: „În Crângul înverzit, mai vino cu chitara,/La umbră de castani, curând coboară seara” (Retrospectivă). Melancolia poetei, nu este altceva decât presupusul subiect al unei experienţe deja trăite în alt timp şi în alt spaţiu labirintic: („un labirint e omul om/Dintotdeauna, de oriunde” – cum spune poeta). Am putea spune că poezia ei este și un exercițiu de pansare a unor răni ale trecutului cu efect terapeutic, azi. Dacă și-ar face, voit, autoportretul (folosind cuvintele, așa cum pictorul întinde pe pânză culorile), am descoperi că „iubirea – această stea vrăjită” e pentru autoare cel mai bun dar cu care ne „cârpim” durerile; dar amprenta generală a cărții sale de poezie e a „singurătății”, în care se privește străină și rece prin geamul dimineții, dintr-o fereastră a gândurilor. Dar fiecare face ce știe mai bine, decât să te închizi în turnul tău, visând. Încercăm odată cu cititorii ei s-o descifrăm din „fotografia” acestui tablou liric pe Mariana Udriștoiu, cea care ne privește dintr-o fotografie... („cu un surâs șceptic și gol”, spunând tranșant: „cunosc melancolia/pentru că mă-ntâlnesc cu ea/în orice anotimp” (Cunoaștere?!). Poezia ei rescrie ceva din nostalgia unei iubiri din care durerea, dar și iubirea, smulg așchii... rispite ca pulberea stelelor pe pământ pentru a povesti celor care o citesc, despre durerile unor „clipe capacană”. Se simte o „revoltă” („în sufletele noastre se răzvrătesc nori negri”) – să fie doar o „premoniție!? -, dar cum viața pe pământ a luat o întorsătură neașteptată, ca urmare a pandemiei din aceste vremuri, pare doar o revoltă a retragerii discrete în turnul de fildeș ce are s-o dezgolească până la durere de amintirile trecutului: „Azi casa dintre plopi închisă e sub pleoape,/Pământul s-a surpat sub unduiri de ape,/Sub pașii grei, uitarea s-a așternut curând,/Doar umbrele-amiezii tresar, din când în când” (Melancolii).    

      La prima „bătaie” în poarta cuvintelor, având credința că poezia e un liman al iubirii, ea se adresează inimii, din anotimpul numit iubire (vezi: Candoare; Neliniști; Scut; Ideal; Stea aprinsă; etc), apoi clipelor cîndva fericite (vezi poemul „Pereche”), fiindcă: „De la un timp m-ascund în amintiri duioase”... și unor portrete de chipuri dragi (vezi: Dorul dor; Dorință; O singură clipă; Consecvență; Casa copilăriei; Mamei). De aceea extazul pur al timpului ne dezvăluie misterele care trebuiesc căutate și în poezie, și sunt semnale că aceste contraste (dragostea pentru flori, predilecția către pastel, revolta împotriva acestei maladii contemporane) pot fi şi rememorate: „Și gândul rău ne doare, și carnea rău ne doare,/În ghiara deznădejdii, însăși speranța moare,/Dureri și spaime-ascunse în omenire zac...” (Revoltă). Cum și uneori, în tonul de exhortație al păstrării pe muchie de echilibru al ritmului și unor rime forțate, pierde și cadența, și ritmul, și muzicaliatea unor construcții poetice. Dar când contrastele dintre tristețe și dragoste, singurătate și dorință, vise și iubire, sunt transpuse în versuri integrate în universul numit viaţă și te pot cuceri, atunci, poezia feminină e ca o perdea trasă peste o oglindă în care tristeţea, ori singurătatea, sub vraja unei taine percepute, devine o urzită nuntire: „Dac-aș seca oceanul să-ți fac veșmânt de ceară,/Ai crede că pământul e tot ce ți-am promis./Cu focul de-aș încinge mijlocul tău în vis,/Ai lumina tot cerul și aerul de-afară...” (Perspectivă). O „perspectivă”  a focului interior e și atunci când o ghicim retrasă în singurătatea „umbrelor” care ne bântuie uneori: „Brutale umbre-atârnă în ramele din cui/Muiate în lumina ce-ncet, încet s-a stins./Mă-ntorc în mine însămi tăcută și mă-ncui,/Să nu-mi destrame frigul, nici bezna părul nins.” (Umbre târzii). Cu alte cuvinte poeta alătură dragostei melancolia, nu ca pe un leit-motiv bacovian ci, ca pe o jertfă a femeii înzidită în iubirea care, odinioară, a trădat-o „sub candide zăpezi” ale vieții: „Mi-am retrăit cu bucurie nebună/candorile, visurile, iubirile.../să pot merge mai departe” (Dar făcut mie).      

     Iar dacă i se taie și aceste spații de enunțare, poetei din această carte nu-i rămâne decât tâlcul acestui „puzzle” al unui chip abia ghicit în taină, ori acel zbor al unui suflet ce trăiește în constelația risipei de metafore, pentru a lupta „cu funii de cuvinte” într-o sumă a căutărilor prin care își dorește reprezentată însăși ființa. O luptă dusă între frigul acestui „contur de cer și stele răsfrânte în abis” și osânda iubirii.

 

 * Cronica a apărut în nr.75/mart.-apr. 2021/ revista SPAȚII CULTURALE

 

 

       

                                                                                  Tudor Cicu

        

 

    

  

Cronică la cartea de poezie (Carmen Tania Grigore)

 

Poemul care te-a chemat înapoi *

     În sinceritatea ei confesivă și imaginativă, risipind fericit și unele trăiri sentimentale („în care nu mai încap/ amintiri”) – pentru deșertăciunile de tot felul –, „înainte de a deveni flacără” pe scara unor rațiuni tăgăduite ale neliniștii sale, poemele aparent ascunse în texte cât mai concise o avantajează pe Carmen Tania Grigore, pentru că sinceritatea este, aici, o calitate a poeziei „din respirația celui rămas singur”. Astfel, poezia ei din „taina în care locuiesc”, Editura Neuma, 2021, e și leac pentru suflet, dar și liturghie vindecătoare „pentru a da claritate trăirii”, atât pentru cei care stârnesc imaginația în adâncimi și iluzii, cât și pentru cei care pândesc lumea la toate colțurile. În singurătatea sa cu vecinătatea cerului, omul va medita mult la iluzia veșniciei sale, cât și la viața asta trecătoare dar, cum poezia va rămâne și după noi, vom încerca împreună cu cititorul nostru, drumeț și el pe calea întortocheată a sufletului, a ne teleporta în spațiul ideatic al poetei pentru a-i descifra taina unui suflet [care] se rostește și palpită „în labirintul în care a fost anagramat/ numele tău” și care o întinerește provocator, așa cum spune în poemul deschizător al volumului „cu dragoste”. Dintr-o mare reflexie asupra sa însăși (și în fața zidului de apărare al sufletului), în volumul de versuri amintit, poeta începe să-și desfășoare, în cântec de taină, viața care trece „prin mine/ ca o ploaie de vară”, „ca să vedem în ce amintire/ne vom găsi adăpost,/ vino mai aproape de mine!/ Vom scrie la două mâini/ despre anotimpuri inocente, nimeni nu va bănui/ câte nopți am scurtat” („cât se poate de intim”). Virtutea acestor poeme este felul neașteptat de a emite reflexii „care încă nu irumpe fuziunea cuvintelor”- spune Horia Gârbea (în textul semnal de pe coperta a IV-a). Poate numai atunci, sub apanajul unui discurs liric de ușoară revoltă, trăind până la contopire o sfâșietoare poveste de dragoste, începi să știi ce e viața și să-i înțelegi destinul celui care scrie să întrețină demnitatea iubirii și stă „la pândă/ cu mâna sprijinită/ pe vârfuri de lance/ atentă la detalii”. („fluturii tăcerii”)

     Constanta volumului de poezie este dată de dorința de căutare a unor asumate rezerve de veșnicie ale unei vieți evaporate, „în spațiul/ disputat de mistere”, acolo unde „nici un anotimp nu ne-a dezvăluit/ în favoarea cui/ toată această schimbare”. („ceremonie de mister”) Vorbim de acele mistere care nasc gânduri și teama de gânduri: mai apoi frustrări, neîmpliniri sentimentale, armonii pierdute „radiografiind etape și stări” (după Ionel Bota), pentru o răzvrătire cu sinele, menită să dea contur și grație singurătății, ori să exprime drama separării de tristețe și a pierderii ce cadențează amintiri. Numai că lumea cu care poeta comunică vizionar nu și-a epuizat toate gândurile, are mereu de oferit acea șansă pentru o precizie misterioasă, un fel de freamăt al sufletului ceva mai tulburător decât dorul care „desenează un zbor... în toate direcțiile”: „poemul de la miezul nopții/o singură dată/ te va chema înapoi/dacă vei înțelege/cât de necesară este atingerea/ochii tăi vor afla/taina în care locuiesc/fără teama de insomnie”. („taina în care locuiesc”)

   În acest labirint, în care arde și viața ei, el îi stârnește și îndoielile, dar și pătimirile ce ni le trezește uneori viața, diferența însă „o face doar timpul”: „nicăieri nu este mai ieri/decât în ochii/în care nu mai încap/amintiri”; și „umbre uitate în urmă/își revendică/trăiri din existența mea,/dintr-un timp/ursit la naștere” („reflexiv”). În poemele prin care întrezărim câteva tușe alb-negru, ale unui autoportret cât de cât fugar, cititorul are tendința de a detecta „de la o trădare la alta”, subiecte lirice evocate sub acest scut al nostalgiei după o realitate ce nu mai poate fi inventată: „plouă; pe o vreme ca asta/am toleranță zero la/ticăitul ceasului de perete;/îmi place să aud cum ploaia/revarsă tristețe între timpuri/pe care noi oricum/nu le mai umplem/cu dragoste de mult” („un dram de continuitate”). Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește voit, tabloul este confruntat cu misterul și capacitatea acestuia de a întrupa un tărâm al Frumuseții și Izbăvirii în „jungla unor sentimente/atipice” încrâncenatei singurătăți: „când te privesc în ochi/ca prin farmec/ziua devine/un joc înfocat/în care se-ntâmplă/să mă dezbraci/de toate incertitudinile”. („cu mult mai sofisticat”)

   Esențialul din aceste flickflashuri secvențiale nu-i doar să-ți amintești toate evenimentele dragi, ori chiar dureroase și al căror martor ai fost în incertitudinea acelor zile când doar mimăm existența, ci să dai speranței câte ceva din optimismul celor care sub acoperişul unde suntem sortiţi a ne măsura destinul, aşteaptă minunea mare a unui simplu cuvânt de încredere „în chiar taina în care/ne-am sinistrat gândurile” la tăcere: „învelește-mă în frunze/ca pe un simulacru de abandon/pe care nu oricine/și-l poate permite;/deasupra noastră se clatină soarele/din ce în ce mai lent/mai apatic/mai uituc,/nici nu știi când frigul/asmute întunericul/asupra buzelor/și ele nu vor mai găsi/starea de vrajă/prin care am putea întineri” („îndemn autumnal”). Toate astea, seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei, pe care Dorian Gray (al lui Oscar Wilde) o avea, ori de câte ori îşi privea tabloul, asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice, ca el să rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că portretul deţinea şi taina vieţii lui şi, acum (privindu-l), îşi dezvăluia povestea. Povestea tainei în care locuiește poeta, poate fi localizată la graniţa dintre eseul filozofic şi imnul orfic, dar plonjarea sa poematică, în acest spațiu/timp al Poeziei, îşi are aria câmpului ideatic în „o samă” de esențe ale gândirii conturate în acel cadru estetic lăsat spre decantare. De aceea o găsim mereu „înfășurată/într-o poveste de dragoste” și o simțim cu sufletul agățat de cuvintele magice ale îndemnului care impune nenumăratele transmigrații la existență și speranța că numai iubirea sinceră și curată va salva totul: „m-am întors și/întâmplător/am aflat despre/înscenarea unei iubiri/vertiginoase/în care ar fi trebuit/să-mi pierd capul” („înscenare”).

   Fiindcă e o bucurie, nu să pătrunzi pe întinderea poeziei acestei poete sincere, ci în adâncimea conștiinței și a celor care nu și-au privit încă, în a timpului oglindă, deșertăciunea și măreția de ceară a gloriei efemere.

 * Cronică apăruă în revista EXPRES CULTURAL (Iași) nr. 3 martie/2021

 

cu propriul suflet în urmă

 

atunci

 

pesemne se va întâmpla și asta

să vină cineva

să bată la ușa ta și să spună: omule,

e timpul să cazi la învoială cu destinul.

încotro vei trage acum de visele tale

n-ai să știi

și aici

odată ajuns la răscruce,

te-ai înverșunat să mergi mereu pe același drum

dar unde duce drumul nu te-ai întrebat

deși, vezi și tu

ploua în rafale

iar dincolo de orizont

focul nu mai arde veșnic

cum știai dintr-un basm.

în urmă

zmeul copilăriei a rămas agățat între sârme

și cât îți doreai

să fi săpat măcar o fântână

una singură

care să strângă apa sub cer

pentru că va veni și acel ceas

când o să spui: „întristat e sufletul meu”;

nicicând

pregătit pentru această întâlnire cu tine însuți

cel devenit o amintire

atunci

                           Tudor Cicu

„Cuțit fără copac” - cronică de carte

 

„Cuțit fără copac” – de Ildiko Șerban (ed Neuma, 2020) *

 

   Motivul umbrei a constituit de-a lungul vremii, subiectul preocupării multor scriitori pentru a crea momente emoționale în ceea ce este tulburător în artă și care să transmită idei și stări de spirit. La Shakespeare motivul umbrei era interpretat ca întruchipare a sufletului despărțit, ca o umbră, de trup, iar eseistul japonez Jun'ichirö Tonizachi, în „Elogiu umbrei”, prevestea dispariția unei lumi a tradițiilor, spre deosebire de Andersen al cărui basm (numit „Umbra”) transmitea câte ceva din parabola celui care și-a pierdut-o. Revelator, în esență, mi se pare și îndemnul liric al lui J.L.Borges care, scriind „Elogiul Umbrei”, transmitea cititorului ideea că emoţia poetică „şi nu informaţia sau raţionamentul” la o tipăritură versificată este ceea ce îl aşteaptă pe cititor după consumarea acesteia. În volumul de poezie, intitulat oximoronic Cuțit fără copac de Ildiko Șerban (editura Neuma 2020), în linia expresionismului inventiv al creației lirice, poeta din Arad imprimă realităţii un fel de viziune dinăuntru sinelui devenit oglindă a gândirii poetice și vine în întâmpinarea cititorului cu o poezie feminină a cărei combustie e o cugetare într-un joc spiritual-manierist printr-o translație de la real la imaginar. Dar îi dă poeziei un ton liniștitor, de „mătase a tăcerii” (cum nota Rilke în poezia sa); parcă îşi desenează visele (gândurile) în forme ale cuvântului veghind asupra sinelui și merge pe o cale intuitivă în „partitura căutării” și construcția tabloului ideatic:

                       „Ai fi putut țipa ca un vultur/în neștiut/când pe coama unui nor/

                       plângea buciumul/căutându-mă/ți-aș fi cusut ie de rouă/și ițari

                      de lumină/dacă te auzeam/dar în umbra tăcerii/nicicând/nu sunt” (Umbra țipătului).

      Poeta poate fi decriptată, ca având o mare fascinație pentru o anumită geometrie a cuvântului, unde și defragmentarea unei simple imagini stop-cadru devine o transformare de tip introspectiv. Dar când citeşti aceste crochiuri aforistice, gen haiku, „e ca şi cum ai pipăi abisul” – cum ar fi spus Cioran –, îl rosteşti în gând, taci şi asculţi: e ca şi cum furtuna ar încremeni într-un pahar. Autoarea folosește, în poezie, imaginea proiectată a umbrelor în a reda aparențele determinate de percepție și imaginație şi subminează ideea până în cele mai neumblate hăţişuri, dar rămâne tot timpul în comuniune cu tine însuţi şi cu gândurile tale. Poemul final „Umbra nu e poezie” e ca o fugă obsesivă într-un coșmar, iar salvarea din acest coșmar al unui eu dominat de prea multe umbre devenite o povară pentru frumusețea din fiecare locuitor al planetei, este tot poezia:

                       „din senin am devenit liberă în orbire/și am început să logodesc

                       umbre de cuvinte/cu niște copaci/într-un templu ciudat se aude/

                       se logodește se logodește/cu inelul acesta se logodește/o umbră

                       ce nu e poezie/cu niște arbori/invers crescuți/în noi” (Umbra nu e poezie).

       Autoarea acestor poeme în imagini concentrate este deopotrivă şi pictor şi muzician, având ca protagoniști la această punere în scenă întunericul și lumina, și înzidirea lor în moarte și viață. Suntem, așadar, pe tărâmul alunecător al disputei dintre umbră și sufletul nostru:

                     „Urcarea asta pe creste de umbre/sfârtecă gândul/aerul e gol/și e tare

                     frig spre în sus/rămas fără amprente/mă învelesc în pielea unui tril/

                     țâșnit din nicăieriul/umbrelor/ce urcă fără mine/creasta” (Umbre pe creastă).

        În această „furtună de umbre” se simte plăcerea ei de a medita („doar ochiul ce scapără/aprinde în celălalt/furtună/cu umbre”), de a surprinde liric sinele nostru întunecat, cunoscut în psihologie și sub numele de sinele din umbră, mereu aflat în dispută cu latura umbrită a conștiinței noastre. „În căutare de zid”, nimeni nu trăieşte în afara poeziei, pentru că altfel realitatea e doar un paravan între ceea ce distingi, de ceea ce necesită închipuit, înțelegând „că totul e un război/ce mă așteaptă și pe mine”. Dar plonjarea ei pe teritoriul poeziei meditative, în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea prezentă, viaţa provocatoare cu trăirile ei şi moartea, ca „alunecare” pe „malul celălalt” unde, „puteai urla în vâltoarea apei/oricum nu auzea nimeni/dacă ai ajuns acolo”. Ne aflăm în situaţia poetului sfâşiat de singurătate şi tristeţe, împovărat de gânduri filosofice, prilejuind de aici încolo un dialog despre rostul vieţii şi, moarte - ca ultim tărâm al vieţii:

                    „Când taie/cuțitul cu două tăișuri/râde și spune/negrul

                    nu-i greu de spintecat/privești brațul ridicat/îți aduni

                    sfios frunzele/asculți râsul acela/și când pipăi al doilea

                    tăiș/știi că nu mai poți fi copac/nici zi nu mai poți fi/

                    așa că în întuneric/de bună voie/aluneci” (Cuțit fără copac).

      Uneori, limitând nuanțele unui expresionism la vedere (și ne amintim de tabloul „Țipătul”, de Edvard Munch), poeta monologhează în înserarea focului sacru al gândului, devenind o tensiune suficientă sieși. De această dată, axa dominantă a poetei este cea a poeţilor nocturni care se furişează la infinit printre nuanţe şi a poeţilor de investigare a fiinţei cu identităţi multiple şi obsesive, definitiv ancoraţi în lumea deşertăciunilor, „în care din oglinzi/curge cerul”:

                     „Numai țipătul acela prelung al privirii/cutreieră somnul/

                    o amprentă zimțuită/ce scrie povestea/zvâcnește în stern/

                    ne ninge cu lumina frântă/din comete/și printre ele/

                    penumbre se logodesc/cu țipătul” (Dincolo de logodne).

      Încheiem prin a puncta ideea că poezia sa „nu e despre cuvinte/alăturate inteligent”, ci este plină de chei memorialist-autobiografice (mai mult sau mai puţin marcate), ori purtătoarea unor simboluri nedesferecate în „ultimul spectacol” văzut „dincolo de fereastră… prin pânza de păianjen”, într-un joc „de-a v-ați ascunselea” cu viața și te îndemn, cititorule, în a-i găsi toate cheile de la sipetul cu poezie veritabilă.

     

 * Cronică apărută în revista LITERE (Târgoviște)/ nr. 251 februarie 2021

                                                                  Tudor Cicu

Cartea de poezie: „La cumpăna furnicilor” (Ildiko Șerban)

 

„La cumpăna furnicilor” – de Ildiko Șerban (Editura Partoș, 2020) *

 

      Notasem undeva cum că, în „Poessie”, Tommaso Campanela – prin 1921 – făcea următoarea afirmaţie, scriindu-i, se pare, lui Galilei: „Eu învăţ mai mult din anatomia unei furnici sau a unui fir de iarbă”. „Pentru că furnica are un simț estetic” (spunea și poeta Ildiko Șerban), spre deosebire de noi oamenii care ne vom „plânge în palme/cenușa”, când vom „întregi furnicarul de stele/dintr-un alt fel de mușuroi”, îmi sugera poeta din Arad în poemul „Mușuroaie” din volumul de poezie La cumpăna furnicilor (Editura Partoș, 2020). Iar furnicilor le dau un anume presentiment al morții, din disperarea de a salva, în fața atacatorilor, mușuroiul:

                             „Oricât ai învârti o furnică/ea chiar nu o să amețească/

                                rotirea și falsele indicii/nu o vor opri să meargă/acasă/

                                își va scutura antenele/când goliatul din tine/va întregi

                                furnicarul de stele/dintr-un alt fel de mușuroi. (Mușuroaie).

      Și asta pentru că toată ordinea lucrurilor este răsturnată și „pe cumpăna furnicilor/ele au universul lor”, unde, fiecare insectă sau om, ar fi vrut să desfacă lucrurile făcute de Creator. În virtutea unei corespondențe cu un sentiment trăit, poeta din Arad, își surprinde cititorul prin construcția unor poeme reprezentate simbolic de acele trăiri fragmentare pe scena lumii, în tablouri aparent suprarealiste. „Ea realizează o pictogramă interesantă, ca și cum ar încerca, într-un limbaj poetic propriu, sacadat, să traducă impresii, amintiri, duioșii...”, scrie în postfață Raluca Faraon. Fragilitatea acestei lumi închipuite de poetă, într-o construcție a poemului configurată prin limpezime și transparență sentimentală, degajă delicatețe și suavitate, ambele surprinse ca într-un joc liric, într-o idealitate fulgurantă și secvențe de suprarealism pur. În compoziţia sa vizionaristă, lirismul e doar o rezultantă a unor „semne şi semnale”, un fel de karmă a regăsirilor în labirintul creaţiei. Astfel, discursul său poetic cu speculaţii aforistice (gen poezia haiku), îl introduce pe cititor în scenariul regizat de nonconformista poetă „într-o altă fantă de înțelegere”, „fiecare zidește o imagine/în ochii celuilalt”:

                            „oamenii merită să fie scriși în cuvinte/nu numai sculptați în pietre/

                                spuneam/și tu ai zis/asta e poezie/Era spre seară și parcă ploua cu

                                flori de tei./Am pornit spre sunete/căutam o vocală nenăscută/

                                ca dar pentru oamenii care meritau cuvintele” (Oloidul).

      Volumul ei de poezie este o carte constituită din „firimituri” de viață sub forma unor secvențe cinematografice gen flick flash-uri, iar căutările ei poetice își vor privirea focalizată pe reflecția unui transfer de substanțialitate a participării cuvintelor în construcția poemului. Versul la care recurge poeta e scurt, concis, iar sugestia secvenței proiectate e constituită din stări sufletești nedefinite, dar făcute să atragă atenţia, ca firul întins al undiței:

                            „Îmi gonesc caii iluziilor/prin liniștea nefirească/a zilei./

                               Dau bice/și chiui./Oamenii râd./Mi-e liniște.” (Iluzii).

      Autoarea „ficţiunilor” sale suprarealiste, refuză din instinct inerția în gândire și putem spune că, de cele mai multe ori, le transferă din dilatarea excesivă a imaginaţiei sale: timpul? („el nici nu există/amintirile spun o poveste/în care ai respirat cândva”); spațiul „aleargă”; tăcerile sunt „zdrobite în timpane”; o vioară „țipă de frig”; ploaia? („și-n ploaia asta ciudată/doar zăpada geme/lipită de tâmpla ta”); vântul? („pictează urma/rândunicii”); privirea? („e pusă deja în sipet”) etc. În acest „spectacol” al vieții, poeta își anunţă intrarea, de una singură, în jocul poetic:                    „Ehei! Cum rotesc eu luna/ca pe un ochi/căutându-te”(„Paralelipiped”), pentru ca, în izbucniri de metafore poetice, dragostea să biruie:

                            „Ai văzut vreodată adâncimea luminii?/Dar gânduri pictând

                                tăcerea?/Rădăcini de nisip/Iertând verdele?/Am tăcut./Nu,

                                nu mai văzusem așa minunății,/ eu nu eram poet în clipa/

                                în care ochii tăi/au răsărit peste lume/eram doar uimită/cum

                                nu exista nimeni în tot universul/care să-și  închipuie/

                                iubirea mea/pentru tine” (Ochii ei).

      Văd în această implicare interstițială a tablourilor suprarealiste, în oglinda textului, o alegere estetică proprie în lumina tot mai clară a viziunii sale despre poezie:

                            „Ochii! Vreau ochii!/Ei nu mint./în oglinda aceea/agățate în

                               vița de vie a copilăriei/visurile aleargă cu eșarfe de borangic/

                               prin grădina bunicii/Sub tălpile cât frunza de potbal/iarba

                               încă frăgezește./Da, ochii/Scânteia ultimă din ei/foc pentru

                               lampioane/ce înalță răvașe.” (În sfârșit).

      Poeta alătură dragostei („o poveste de dragoste/pe care vrei să o spui/cuvintelor”), o altă fereastră prin care să privim aceste treceri ale noastre prin viață, nu ca pe un basm de tinichea, ci ca pe ceva al nostru, din clipa când ne vom pierde pe Calea Lactee, în dans de „salsa”, înainte de acels ultim salt „pe care nimeni/nu îl cunoaște”. Iar pe această poartă fără zăvor, ce nu are taine alese, nici eliberări sofisticate ale gândului, ne vom îndrepta „spre propria bancă” (vezi poemul „Banca”), și vom privi, și noi, noaptea  care „își scrie poemul” (vezi poemul „Și totuși”).

     Te îndemn, cititorule, să-i deschizi larg porţile unei cetăţi a Poeziei – meritate.     

 

                                                                          Tudor Cicu

* Cronică apărută în revista ARCA (de Arad) nr. 1/2021