la acest poem am visat

 

la acest poem am visat

 

dă-mi mâna

să ne unim degetele a închinare

în acest cântec ce a locuit o vreme tăcerea

și va salva faptele noastre bune.

văd că inima te-a dus în alte direcții

și sufletul meu a fost mâhnit

încercând să n-o arate.

sau poate de la cât ți-am făcut semne

înainte să-mi întorc privirea

am încercat să-ți spun acea poveste

cu acele fulgere care m-au lovit;

tu înțelegi ce greu e să-și imagineze cineva

dacă pendula din camera unde am visat la acest poem

bătea cumva a semn rău?

ai observat, poate cum ne va lămuri

totul, totul! - numai asta visam.

ah, de-aș ști să-ți răspund la această întrebare bizară

de n-au știut nici trecătorii ce să creadă

pe străzile acestui oraș cu gândurile cine știe pe unde

când mi-ai spus cu lacrimi în ochi

„n-avem să trecem peste aceste întâmplări ale zilei !”

iar întunericul s-a despicat în două

și cel dintâi nor negru de furtună

care mi-a sărit în ochi

și putea lămuri totul

a dispărut în beznă

ca și cum mâna cu care scriu te va cuprinde în somn

în fumul ce învăluie orașul

odată cu prima ninsoare.

In memoriam: Ion Roșioru - (partea II-a)

 

trecător grăbit prin timpul nostru.

                            (partea II-a)       

 

     Cu acest volum de poezie (Cupola unei lacrimi) Ion Roșioru și-a făurit o manta lirică personală prin forța debordant-vizionară a imaginației sale și atent la detalii, mai mult sau mai puțin semnificative, cititorul de poezie se prezintă ca un observator mereu curios la modul în care poetul își făurește lumea senzațiilor, a amintirilor, a plăcerii și a durerii. Fiindcă, să scrii despre moarte, sau o poveste de iubire demult petrecută, înseamnă să fii prezent acolo în „miezul fierbinte al clipei”. Apoi să uite cu totul o parte importantă din acele trăiri, și să o ia de la capăt pe foaia de scris ca să revii ca un Sisif, urnind povestea, tot de acolo, din ceea ce a fost trăit, dar cu alte mijloace lirice, pentru a-și descoperi o latură confesivă asumată ca atare. Și să scrii, să-ți imaginezi, să visezi aducând în elide o nouă realitate, să încingi spiritele și inimile cititorilor, să le transmiți și lor emoţia revederii continue cu ecoul vastelor câmpii dobrogene şi freamătul pădurilor din munţii Buzăului (locurile natale), cât și imaginile unor tinereţi ce nu pot fi uitate, înseamnă să trăiești cu intensitate o realitate concretă atemporală  sau veșnică, care se țese din și prin desfășurarea acțiunii, acolo unde scriitorul este stăpânul spațiilor sale ficționale.

      Gândul poetic, boltit pe un cer numai şi numai al poetului, este plin de semne şi tâlcuri, încât, pe drept vine și întrebarea: aceste trimiteri la zbuciumul unor iubiri trecute este parte a mărturisirii, sau doar a imaginației deosebite? Mesajul poetic răzbate din fiecare vers care îți oferă și ție, în ipostaza de cititor, libertatea de a te plimba la nesfârșit într-un templu poetic aparte, într-o alegorie a unei lumi distopice pe această temă atât de frecventă în elidele sale: pierderea unei ființe iubite dragi, prin desfășurarea firească a vieții sau prin imprevizibila moarte. Dar existând și speranța că scrisul poate salva sufletul:

                                       În nescrumirea ei imensă iubirea ta-mi va apărea

                                      Ca un regret cu care-n spate voi coborî în moartea mea!

                                      Sunt vinovat pentru că-n toamna ce şi-a intrat demult în rost

                                      Mă străduiesc să-ntorc din cale o vară care nici n-a fost!

                                      De-a lungul şi de-a latul sorţii cad frunze tot mai argintii

                                      Şi toate colmatează râul pe care-ai mai putea să vii!

                                      Se stinge candela plăpândă şi moare focul în cămin

                                 Şi-s numai lupi flămânzi pe drumul pe care-aş mai putea să vin! (Se stinge candela plăpândă)

     Împerecherea a două versuri cu semnificaţii diferite, dar conturând împreună o vitalitate a imaginii dorite, iată o necrezută asociere a lor, a potenţării unui sens anume, pentru a despleti „nuanțele spunerii”, și a pecetlui cuvintelor rostuite în vers acea „nuanțare” a cuvintelor (după Roland Barthes: „o privire frizantă” asupra așezării cuvintelor în text). Jocul acesta de „mărgele” a alcătuirii elidei, metafora sugestivă în explorarea „nuanței”, spre deosebire de poezia tradițională, capătă o expansiune totală a imaginii în aria cuvintelor și fac din câmpul poematic un soi de jurnal al clipei; trăire, extaz, meditație, revelație... într-un prezent etern al trăirii:

                                Bunica povestea de una niţel ţicnită şi râdea

                                Pe sub mustăţi şi azi sunt sigur că-n acest rol jucase ea!

                                Rumânul tinerei zărghite plecase vara la război

                                Lăsându-i toată târla-n grijă pe când era cositu-n toi!

                                A pus pe unul să-i cosească târziu un biet pogon de fân

                                Şi, pe la prânzul mic, tocană de vinete i-a dus în sân!

                                Cum ambalajul dintr-o frunză de căpcălan pe cale s-a

                                Ferfeniţit, cosaşu-acasă s-a-ntors cu dezmăţata-n şa! (Cu dezmățata-n șa)

      Ca să conteze într-un vers, nuanța frazei rostite trebuie să invoce un sens, așa încât și cititorul trebuie să încerce, la rându-i, să prindă acel sens. Fiindcă în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei nu imaginile convertite în idei îl legitimează pe poetul nostru în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia de a prezenta universal spiritul, fiinţa poetică.  Natura maladiv-pesimistă a poeziei din elide, cu suflu devastator pentru accentul liric al poeziei, macină fiinţa poetului capabilă de un „optimism” interior-ascuns, însă pornit să înfrunte această imagine dezolantă a unei perspective de „anotimpuri târzii”. Dar repetarea unei propoziții dintr-un vers, în altele, deși ar părea că nu le delimitează net contururile și le lasă nelămurite, adică nu-i cristalizează strofei un sens, totuși, vine în completarea unui decor al întregului. În plus, îți mai trebuie un lucru foarte important: empatie, pentru că lucrăm cu oameni care nu sunt fericiți. Elidele lui Ion Roşioru, cu aplecare spre poezia de dragoste, excelează, în retragere interiorizată, printr-o notă dominant nostalgică plină de regrete, iar decorul elidei-pastel ne oferă registre alternative ale unor note nostalgice. De exemplu: chiar când invocă nucul din grădină, sau dudul, ori gutuiul, decorul nu pare să fie același, ci mereu altul: („Înţelegând că scriu poeme despre gutuile ce-i cad,/ Gutuiul, ca recunoştinţă, a vrut să m-avanseze-n grad!”; „şi cad gutuile-n delir”; „Din raiul meu trimit spre tine, prin toţi gutuii ce se coc,/ Un freamăt proaspăt de iubire, un freamăt tânăr de noroc”; „Dar timpul, lampagiu în soldă, stinge luminile-n gutui.”; „Făcându-mi rondul de rutină pe sub gutui păşesc încet”; „Zoreşte, Doamne, aurora să-mi bată-n geamul cu gutui:”) etc.

       Același decor, al grădinii de la țară, unde plutește amarnica întrebare: (”De ce oftau aseară nucii?” - dintr-o frumoasă elidă), e nuanțat tot într-un anotimp al regretelor târzii, în care undele fondului de trăiri afective şi ideatice, împinse până la limita constructivismului pe acea presiune osmotică de convieţuire între concret şi abstract, îl diferențiază pe poet de autorii care se plâng de insuficiența limbajului în a le cuprinde gândurile... și putem exemplifica: ( „Azi noapte n-a căzut o nucă ştiind că zăbovesc la scris”; „Ieri, nucii mei bătrâni de-un secol au fost la moarte condamnaţi:”; „Din ce în ce mai goală-i masa pe care-ntind gutui şi nuci ”; „Umbrosul nuc de astă vară e-acum hieratic, trist şi gol”; „Să pot să scriu un vers cu tine pe fiecare dintre nuci! etc). 

Un alt decor bine nuanțat, în elidele lui Ion Roșioru, este ploaia. Ca şi în elidele sale şi în realitate plouă, ori de câte ori Dumnezeu e convins că cel plecat din lumea asta a părăsit-o cu inima îndoită şi multă părere de rău (zice lumea); şi-mi vin în minte versuri precum („Ascult cum ploaia-şi cerne stropii ce parcă-s note de pian”; „Plouă rece. Unde-i oare ploaia noastră de-astă vară?; „Plouă iar şi ploaia asta cu virtuţile-i divine/ Mă transpune-n zeci de versuri avântat-alexandrine”; „Ne-a prins la primul picnic ploaia într-o livadă de lămâi:”), care fără să surprindă dintr-odată totul despre un anumit ritual, ceva tot i se transmisese lui, de mai Sus. În popor se spune că plouă nu numai când mortului îi pare rău că a părăsit lumea asta sau vrea întradins să atragă atenţia şi celorlalţi. (Voiniţki, fiul văduvei Maria Vasilieva, avea următoarea replică în Unchiul Vania: „Iată, va ploua şi natura se va împrospăta, se va înviora. Doar eu voi rămâne plouat. Zi şi noapte, ca un spiriduş, mă apasă gândul că mi-am pierdut viaţa irevocabil”). Recunoaştem cu toţii: nu ştim „de unde vin vocile, de pe lumea asta sau cealaltă”, dar acest poet era un vizionar liric: 

                                   Poeţii spun că ploaia-i bună conducătoare de iubire:

                                  Hai s-o lăsăm şi noi, iubito, în vraja ei să ne aspire!

                                  Poeţii spun că ploaia-i bună aducătoare de noroc:

                                  Hai s-o lăsăm şi noi, iubito, să ne adune lângă foc!

                                  Poeţii spun că ploaia-i bună ca pâinea scoasă din cuptor

                                  Hai s-o lăsăm şi noi, iubito, să spună cât ne e de dor!

                                  Poeţii spun atât de multe şi, cum o suntem amândoi,

                                  Hai să lăsăm, iubito, ploaia să mijlocească între noi! (Poeții spun că ploaia)

      Drumul dinspre poezie spre cititor trece atât de aproape de suflarea Creatorului. Poetul cu flaşneta sufletului e mereu gata să-ţi destăinuie fericirea acestor „trecători” din viaţa sa. Și unde moartea noastră cea de toate zilele nu-i, în fond, decât o călătorie ludică ca o mişcare permanentă spre ceva în care nu se întâmplă nimic cunoscut în afara acestei deplasări ludice. Poate, doar o pândă, o pândă continuă, încordată, răbdătoare, până într-o zi când Moartea ne va arăta un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă.

 

                                                              Tudor Cicu

 

Ion Roșioru: un trecător grăbit prin timpul nostru

trecător grăbit prin timpul nostru.

                        (partea I-a)                                             

                                                                        Motto:

                                                              „Un ciot de lumânare arde într-un ghiveci de fier forjat:

                                                               Când se va stinge flăcăruia, cel dus va fi deja uitat!”

                                                                        (Ion Roșioru – din vol. Cupola unei lacrimi)

 

      Nu s-a crezut, multă vreme, că poezia e singura formă a rugăciunii noastre când va veni vremea să ne fie dor de poetul care a fost printre noi și acum, iată! nu mai e. Ion Roșioru, poetul inegalabilelor elide din ultima lui carte Cupola unei lacrimi – ed. Ex Ponto, 2021 (trimisă mie prin Poșta Română), a plecat la ceruri în biblioteca lui Dumnezeu, acolo de unde ne va veghea de acum, scrisul, așa cum o făcea în timpul vieții. Cum spunea un alt mare poet, de-acum încolo „ni se face toamnă/ bătând înspre iarnă”, dar nu-l vom mai găsi nicăieri, oricât îl vom aștepta să ne uimească pe drumul dinspre poezie spre cititor: „Din pivniţă vin semne certe că mustul s-a oprit din fiert:/ Îmi umplu amfora albastră şi ies cu moartea să mă cert!” El a șters iubirile de lacrimi și poezia de cuvintele ei, dar (unii dintre noi) poate au să afle asta abia după dispariția poetului. Aşa cum au fost scrise, la vremea lor, rubayatele lui Omar Khayyam erau o „petrecere” a unor evenimente şi pilde în arena vieţii, o întrecere între viaţă şi moarte, cu zbaterile vieţii şi moartea ca ţintă finală. Ion Roșioru mi se arăta un Omar Khayyam al zilelor noastre. Când ne intersectasem pașii la Festivalul de la Rm-Sărat, îmi pusese în mâini acel volum de versuri „Mir(easmă) de nard” apărut la ed. Rafet, 2013 (115 p.), volum ce a fost încununat cu premiul Mircea Micu la Festivalul „Titel Constantinescu”. Aveam să constat că făcuse un salt în timp şi introdusese o nouă specie literară: elida (poezii formate prin împerecherea a două versuri rimate, cu un total de patru astfel de strofe) - unde, prin puține versuri (opt), ritmate, muzicale și imaginând tablouri de o rară frumusețe, își depăna necazurile, durerile, nenorocirile, bucuriile şi speranţele, iubirile și neiubirile... toate acestea i-au fost transmise, vizionar, ca „material” pentru arta lui poetică, pentru a-şi cânta dragostea şi alina suferinţele, pentru a-și ostoi zbuciumul și neîmplinirile. Acum, în Cupola unei lacrimi,  Ion Roșioru ne lăsa în cele 195 pag. cca „397 elide” -  specie de poezie cu formă fixă, cum spuneam - şi volumul cuprinde, pe lângă alte teme, îndeosebi poeme de dragoste. Poemele au cantabilitate şi mult lirism, dar şi naturaleţea rostirii din cele mai frumoase sonuri ale poeziei populare. Întregind în intensitate tot ce ne putem închipui că înseamnă elida, ca poezie existenţială, reflecţie umană, asemănări cu bocetul metafizic al doinei ori baladei populare, împrumutând şi acele tânguiri din urmă ale poetului, tânguiri ce coexistă în acest discurs cu fiorii epitalamului, la un arsenal tipic de motive literare romantice şi post-romantice. Ca nimeni altul, în poezia de dragoste vedea cu alţi ochi viaţa, avea darul de-a pipăi cu alte mâini clipa, de-a auzi altfel curgerea vremii, de a muşina cu alte nări moartea. Asta, pentru că fiecare dintre noi avem alte înţelesuri şi chei de descifrare a unor cuvinte precum: singurătate, iubire, dragoste, moarte:

 

                            Mai pune doi butuci în sobă şi hai să stăm alături goi

                            În chilioara mea în care mireasma de gutui e-n toi!

                            Căuşul palmei să mi-l umple de-a valma sânii tăi rotunzi

                            Şi-n lava sângelui albastru, prinţesa mea, să mă scufunzi!

                            Din când în când, cu vinul roşu din căni de lut să dăm noroc:

                            Să ne-mbătăm de noi, iubito, să nu ne mai trezim deloc!

                            Oglinda numai să ne-absoarbă în ochiul ei pe veci închis:

                            Să nu mai evadăm din toamnă, să nu mai evadăm din vis! (Vis de toamnă)

      Accentele de mare forţă în poezia lui Ion Roşioru o constituie acurateţea limbii, tăria cu care vocala finală accentuează imaginea căutată. Fiecare cuvânt iese în evidenţă printr-o sonorizare a terminaţiei cuvintelor vocalizate. Ca şi cum sculptorul accentuează gravura pe o placă de lemn, iar femeia de la războiul de ţesut încarcă ỉa cu aprinse motive populare. Respectul faţă de limba română, ca atare, este dominant şi frapează prin acurateţe.

                                 E-ajunul Sfântului Dumitru şi mă despart de nucii mei, 

                                 Nu pentru c-aş pleca în lume, ci fiindcă-n moarte pleacă ei!

                                 E-ajunul Sfântului Dumitru şi nucii mei în cer se duc

                                 Să-mi ţină loc în raiul unde voi fi şi eu ca mâine nuc.

                                 E-ajunul Sfântului Dumitru şi nucii-n stive-o să-i adun

                                Pentru c-aşa a vrut vecinul să-şi scape casa de taifun!

                                E-ajunul Sfântului Dumitru şi nucii mă imploră mut

                    Să pun măcar ulei de nucă în trista candelă de lut! (În trista candelă de lut)

 

     Dacă în timpul acesta, autorul în „biblioteca” Lui (din ceruri) caută să afle ce este moartea şi ţese şi toarce la „cartea” lui, pe care noi doar o vom imagina, tot „toarce şi ţese”, noi credem, citindu-l în cartea de față, cu care și-a tras o cupolă peste lacrimi, că autorul se află în tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte. În drumul lui spre cititor, pesemne că luntrașul îl va întreba: „Ai monedă?” Să zică da, îl va trece râul? Să zică nu, îl va lăsa? Fiindcă a „aşternut poemul zilei pe-o filă albă şi mi-am spus/ Că-n încleştarea mea cu moartea am o victorie în plus!” Ne aflăm în situaţia poetului sfâşiat de singurătate şi tristeţe, împovărat de gânduri filosofice, când în odaie avea să-i intre pasărea de catran a nopţii (corbul), prilejuind de aici încolo un dialog despre rostul vieţii și labirintul în care ne azvârle imaginația unui poet „cu grumazul întins sub ghilotină”:

 

                            Când, după cum mi-i obiceiul, în zori s-adun gutui m-am dus,

                            Şi-am ridicat spre crengi privirea mi s-a părut că-i una-n plus!

                             Era, vădit, mai luminoasă, mai altfel şi bătea spre roz

                             Şi semăna leit cu tine fiindcă era frumoasă coz!

                             Cu ochii pironiţi în ramuri am admirat-o fascinate

                             Şi-atât de lung încât şi până de ce venisem am uitat!

                             Aş mai privi-o şi acuma cum te privesc pe tine doar,

                             Dar luna s-a grăbit să plece şi-aştept să vină mâine iar! (Dar luna s-a grăbit să plece)

      Forma prin excelenţă clasicizantă a versurilor, au calitate unică a marilor creatori moderni şi, totodată, ale unui neobosit şi avizat degustător de poezie autentică. Totodată, poetul elidelor poartă resemnat regretul că norocul (parcă, înadins) e de cealaltă parte a punţii pe care păşeşte poetul în viaţă: „Cea mai profundă moarte-i viaţa: o ştii şi tu, o ştiu şi eu:/ Să nu ne mai minţim că nu-e că-l mâniem pe Dumnezeu!” (sau) „-De ce la miezul nopţii noastre ne-a colindat o cucuvea? -Probabil să ne-aducă-aminte că viaţa n-o să ne mai vrea!”

 

      Asemeni lucrurilor ştiute sau neştiute, elidele poetului par a simboliza un „târg” al destinului său; şi a cărui înţelegere ne dă, iată, târcoale: „Mă rup de crâşma lui Esenin, mă rup de sania cu cai,/ Dar jur că într-o altă viaţă te voi păstra cu mine-n rai!” (sau în alte versuri) „Bătrânul greier o să-ţi cânte Sonata lunii-n Re minor:/ Ia cântecu-i reper şi vino să mă înveţi să nu mai mor!”. Sub această cupolă a lacrimilor, poetul reînoda ghemul vieții, în clipele de singurătate, într-o urmărire fără răgaz cu ceea ce i-a impus omului, Destinul; o alergare tenace, pas cu pas, spre ceea ce-l îndepărtează tot mai clar de „Ea” (iubita, poezia ori moartea – sau toate trei împreună):

                                  În camera-i gătită, mama, sub busuiocul de la grindă,

                                   Păstra de şapte sau opt lustri o mult prea tainică oglindă.

                                   De mici împărtăşeam tabu-ul de-a nu ne căţăra la ea

                                   Pentru c-altminteri chipul morţii în apa ei îl vom vedea.

                                   Rămasă-a nimănui, oglinda, împuchistrată de vermină, 

                                   M-a implorat să-i tai o nişă în nucul nostru din grădină.

                                   Adesea,-n zile lungi de vară, ajuns în faţa-i să mă rad,

                               Aştept senin până ce trece de-a latu-i un coşciug de brad! (Aştept senin până ce trece)

 

      Tocmai scrisese în cartea Vieţii, despre această moarte a noastră cea de toate zilele şi moartea fiecăruia de pe pământ: „Azi nu exişti sub nicio piatră, însă-i posibil să fi fost/ Când sub cupola unei lacrimi îmi căutasem adăpost!”, versuri aruncate în față viforului numit „iubirea nemărturisită”: „La geamul meu dinspre niciunde s-a stins ce mai era de stins:/ O să-l deschid ca-n gura mare să-i strig iubirii că m-a-nvins!” Elidele lui Ion Roşioru (cu aplecare spre poezia de dragoste), excelează în retragere interiorizată, printr-o notă dominant pesimistă: „Scrutez nălucile albastre ca-n jocul lor să te surprind,/ Dar nu te văd, îmi fluier calul şi plec nemântuit de jind!” (și) „La Meteo se-anunţă numai că sus pe creste vor fi ploi:/ La ce bun dacă-aud cum creşte avan pustiul dintre noi?”... Că la masa de scris (știa și poetul foarte bine), unde nimeni nu te învaţă să scrii şi nici nu scrie în locul tău cineva, a fi scriitor înseamnă a te condamna la singurătate. Intuiţia sa poetică din elide poate fi o artă, un joc, o ştiinţă, o determinare logică? Iată un pol atât de îndepărtat (unde doar poetul hălăduie ori rătăcește?) de ceea ce înseamnă, cu adevărat, poezia. Aventura cunoaşterii şi inspiraţia limbajului – care transformă acest „corp” (trup) al cuvintelor în imagine – pare a fi (după Bernard Noël) determinant în filozofia scrierii şi înţelegerii ecuaţiei poetice.

       Nici nu s-a dus bine toamna și iarna bate la ușa noastră, tot mai săraci în poezie după plecarea lui Ion Roșioru. Iarna a venit şi după Esenin, după Macedonski, Eminescu, Labiş şi Nichita... (poeți pe care i-a iubit), doar să ne înveţe sensul şi limbajul iubirii. Iubire pe care a tradus-o în versuri nemuritoare: „M-ajunge crâncen dorul stepei de când ştiu c-ai trecut prin ea:/ Mai bine-aş fi rămas acolo şi astăzi ar fi fost a mea.”

       Pentru toţi cei care l-au citit, versurile sale (fie în pantun, pantum, schaltiniena; copla; sonetul, elegia, cântecul liric, poemul total, liedul, crochiul poetic, distihul, tristihul, tetrastihul, rotruanja, balada… şi acum, elide...), ce stârnesc emoţia revederii continue cu ecoul vastelor câmpii dobrogene şi freamătul pădurilor din munţii locurilor natale, şi care îi readuc cititorului îndrăgostit de poezie, imaginile unor tinereţi ce nu pot fi uitate, au ceva din autentica sfâşiere a unui poet născut într-o manta lirică aparte, care va dăinui... și dincolo de moartea sa fizică.   

 

                                                (va urma)

doar așa îmi puteam imagina

doar așa îmi puteam imagina

 

mama și cu mine număram uneori stelele

îmi spunea: „vezi, unde ai să te încurci

și nu mai poți deșira ghemul lor,

acolo e sufletul tău”.

înseamnă că lucrurile stau rău cu mine

îmi spuneam în gând.

îi arătam din ochi, mamei, doar că mi s-a făcut frig

nu înțelegeam pe atunci

comportarea păsărilor și copacilor

care nu cereau nimănui o haină în plus.

odată, când a venit tata m-am uitat după el

prin fereastră

nu înțelegeam cum de acceptă ploaia și vântul

acolo pe câmpia lipsită de copaci și păsări

fiindcă doar atât îmi puteam imagina.

chiar mă bucuram cu adevărat

când desfăcea traista cum deschidea portița

scotea un pumn de grăunțe

și le arunca hulubilor de pe coama casei.

în ciuda faptului că era seară

nici stelele de pe cer nu se repezeau să le ciugulească

așteptau ca și câinele nostru îmbătrânit de așteptare

pe prag

să descâlcesc ghemul acela încurcat;

cum mai apoi o să mă cuprindă surprinzător mirarea

și odată cu scârțâitul portiței

i-aș fi strigat mamei:

„ce rară fericire e sufletul călător printre stele !”.

doar acest poem la discreția toamnei

 

doar acest poem la discreția toamnei

 

de ceva vreme luna poartă pe brațe

povestea unui octombrie lăsat în beznă

cât să poată să înțeleagă lumea că urc dealul

rostogolind încă un vis.

dar memoria îmi ascunde câte ceva

înșirând câte puțin din demența acelor zile...

am strâns pleoapele, nu le-am mai desfăcut

încă e toamnă...

poate nici nu va trece multă vreme

și voi afla ceea ce este pe marginea ei.

pentru a înțelege

trebuie să-ți amintesc cam totul

cum odată am văzut amândoi

în crângul unde răsună tot mai rar pașii mei

niște copaci stăruind a provocare

azi, mult asemănători unui zvon de păsări.

dar, cel care e în vârful dealului, te întrebi

n-a ajuns?

(odată cu cine?)... tresar

însă fac eforturi să-mi amintesc

în întregime fericirea care m-a împins în durere.

pentru a zidi împărăția ca înainte

mi-am lipit fruntea de fereastră;

pe frânghia de la geam

o femeie înșiră câte ceva din viață

și povestea continuă să dăinuie

voind să afle de la mine cât adevăr ai ascuns de noi

în acest poem

lăsat la discreția toamnei.

O carte a durerilor neștiute din satele noastre

 

Povești scrise cu penița înmuiată în durere

                       

 

     A vorbi despre moartea care ne atinge direct nu este ușor nimănui. Însă în proza câte unui scriitor, Dumnezeu e coborât pe căile umanității, pentru a se lăsa mișcat (prin scrierea trepidantă cu o peniță înmuiată în durere), de suferințele noastre. Speranța tuturor, atunci când se atinge acest ultim prag, e la EL. Așa cum a stat și în fiul văduvei (cum stă scris în Evanghelia după Luca (cap 7, versetul 11-16), despre învierea tânărului din Nain.  Despre acest abis al disperării morții, al neputinței de a putea lupta împotriva ei, ori de a mai face ceva, răceala sfâșietoare a pierderii vieții celor dragi este și tema nuvelei „Diplomatul” (ed. Teocora, 2021) de scriitoarea Paulina Georgescu. Timpul ne fură oamenii dragi, însă înainte de a face acest lucru, el ne acordă răgazul de a-i iubi pe aceşti oameni. Abia în fața morții omul trage de timp, se roagă lui Dumnezeu să facă o minune. Dar nu timpul e de vină. Noi suntem de vină că nu ştim să îi facem faţă. El este un duşman de temut (ca în cazul atâtor personaje din viața Georginei, eroina acestei nuvele), dar orice duşman poate deveni prieten dacă îl putem menaja prin vorbe sau fapte frumoase, cum face Georgina cu Marina. În cazul timpului, el poate fi manipulat prin momentele frumoase pe care le-am putea petrece alături de persoanele iubite, trăind în prezent, așa cum procedează autoarea cu eroina principală. Frazarea scurtă, repetiția, tonul grav, nararea evenimentelor în clișee parcă cinematografice, limbajul simplu, popular, este unul menit de a sublinia durerea și sentimentul de tristețe, fiind profund dramatic, și introducându-l complet pe cititor în zbuciumul gândurilor de tot felul ale autoarei, ne duce către scrierea romanului „Ce mult te-am iubit…” de Zaharia Stancu.  „Uneori în viaţă toate vin prea târziu. Numai moartea vine întotdeauna prea devreme” (scria Zaharia Stancu în Ce mult te-am iubit…). Și totuși, Paulina Georgescu, în scrierea ei, lasă mereu loc unei cât de firave speranțe. Că moartea nu ia, întotdeauna, chiar totul din inimile celor rămași în urma morții. Ce anume împiedică moartea să ia totul cu ea, nu cumva e acel fir de ață de care ne agățăm cu toții, dacă nu o „întâlnire” de tipul aceleia care s-a petrecut la poarta Nainului, așa cum consemnează Evanghelia? Cu nuvela Diplomatul, Paulina Georgescu reînscrie nuvela „feminină”, pe linia senzaţionalului, a dramatismului desfășurat cinematografic în viața unor destine feminine, începute în literatura feminină cu Hortensia Papandat Bengescu şi continuată cu Sanda Movilă. Fraza din această scriere, la care recurge autoarea acestei nuvele, e uneori scurtă, concisă, alteori muşcătoare, ori ironic la adresa pandemiei care tocmai venise, am putea spune. Pot afirma că tocmai am citit o carte făcută să atragă atenţia, ca firul întins de Emil Cioran, amăgirii. Scrierea nu-i lipsită de acea romanţiozitate, în care dragostea și bunătatea eroinei, sub forme neobişnuite, este tema centrală, determinând desfăşurarea epică, îndeobşte cu finaluri crâncene, dar și cu o ușă deschisă spre speranța de toate zilele.

     Sub zodia destinelor frânte şi a iubirilor spulberate se desfăşoară în nuvela autoarei şi povestea Georginei, o copilă care judeca oamenii după chipul ei și credea că oamenii au inima în palmă şi poţi citi în ea ca într-o carte deschisă. Eroina noastră face parte din rândul celor care visează frumos şi caută norocul la prima răspântie din viaţă, dar, din nefericire, visurile acestor personaje nu sunt decât nişte inutile încercări de a-şi căuta fericirea, pentru că soarta le transformă repede în victime şi orice zbatere de a scăpa din sfera de acţiune a unui mecanism social atât de complex, şi pervers, este sortită eşecului. Iată ce romanțios ne este descris satul bătrânei Verona, adică soacra Georginei: „satul acesta din vale uitat parcă, i se părea că se află la marginea lumii… Casa așezată pe-o coastă, la răscruce de drumuri, dă impresia că aparține unui alt timp. Chiar aparține unui alt timp. Vine dintr-un veac cu altă istorie. Până și Georginei i se pare un loc de poveste.” Verona este femeia trecută de nouăzeci de ani care, „când să fie fericită, i s-a îmbolnăvit omul” și a rămas în casa veche să îngrijească de fiul ei mai mare, profesorul, imobilizat la pat și bolnav de cancer. Un alt fiu se dovedește a fi plecat în America, unde locuiește cu soția lui. Cel de-al treilea, soțul Georginei, a decedat demult. Profesorul imobilizat în casa bătrânei a ținut trei soții. Cea dintâi îl luase doar pentru a intra în posesia unui buletin de București, iar a doua soție, mult mai tânără, se folosise de situația lui financiară, iar după terminarea facultății fugise cu un coleg de clasă. A treia soție, o doctoriță, l-a părăsit și ea. A rămas singur. Iar el s-a refugiat în alcool. Între timp doctoriței i s-a pus diagnostic de cancer și a murit. Tehnica narării, pentru cititor, este o adresare explicită a autoarei în scopul atragerii lui în poveste, dacă vreţi, este o vorbire către cineva cu calitate de spectator, sau martor avizat la drama care planează în acţiunea narată. Între clocotul sufletesc al Georginei (în planul existenţei afective), şi nevoia de a găsi răspunsuri unor întrebări pe parcursul lecturării de către cititor, intervine acel sentiment al dualităţii: autor şi personaj într-o singură fiinţă care se rosteşte. Profesorul fusese un cercetător în domeniul biologiei și experimenta cancerul și alte boli pe șoarecii cobai. Dar truda lui de o viață se dovedește zadarnică în fața propriei morți, și oricât se străduiește bătrâna să-i prelungească viața, moartea însă se opune şi cere să se joace doar pokerul vieţii ei, jocul pe care ştie că îl va câştiga, fiind ultima care va rămâne la masa de joc. Lupta celor două femei la căpătâiul profesorului e precum un cântec sadovenian despre o tristeţe lirică a sufletului. Moartea profesorului este iminentă. Lupta cu cancerul nu reușește de cele mai multe ori. Nuvela poate fi, tot atât de bine, percepută ca o călătorie ludică prin aceste tărâmuri existenţialiste ale eroinei, cu trăiri la limita îndurării din partea unor ființe haine după bani și după moștenire, cu „rătăciri” în trecut ale memoriei Georginei, în care autoarea ei e pusă faţă în faţă cu eul său. Celălalt frate și soția acestuia vin din America, dar se dovedesc de niciun ajutor. Iată ce spune Georgina despre fratele soțului ei decedat: „Iar despre cumnat, știa, din tinerețe, că vorbește aiurea. De data aceasta a întrecut orice limită... O acuză pe Georgina că a făcut operație la ochi din banii bătrânei... Că a dat opt mii pentru un ochi. De fapt, nu-i zice ei în față. Vorbește către săteni. Fără să vrea, Georgina aude. Și suferă. Plânge sufletul în ea.”

      Aflată într-un dialog continuu cu celelalte trăiri, răsfrânte și ele în oglinzile timpului, astfel de introspecţii nu-i aduc scriitoarei doar strălucirea unui spectacol al scrisului, unul care să lărgească mereu şi mereu alte orizonturi unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate, ci şi o evadare într-o lume paralelă din care-şi va cere jertfa iubirii pentru a îndepărta sau măcar a amăgi moartea implacabilă: „Sub masă diplomatul profesorului doarme și el. E singurul martor al unei vieți întrerupte...” Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului care se nasc din astfel de refulări, omul chiar se naşte îngrădit şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către viaţă, o viaţă fără griji, ori comunicarea neîngrădită cu semenii, sau uitarea de moarte, ceea ce pare imposibil în destinul Marinei, verișoara mult mai mică din partea unui unchi îndrăgit în copilăria Georginei. După moartea profesorului, Georginei îi e sortit să trăiască și să îndure o a doua dramă, odată cu telefonul primit de la Marina, care îi cere ajutorul în lupta ei cu cancerul: „De dincolo Marina dă semne că se liniștește... Așteaptă răspunsul rapid. Așteaptă minunea...” Între timp Georgina ia legătura cu o amică doctoriță în care își pune îmcrederea că vor ieși victorioase din lupta cu cancerul. Marina își pune toată speranța în Georgina ca fiind unicul ei salvator. Speranța? „Întotdeauna există un mâine.” – spune ea. Numai că realitatea este una dureroasă: „Mor oameni pe capete. Mor de cancer. Fără să se găsească soluții.” Finalul nuvelei o găsește și pe Georgina, luptând să supraviețuiască pandemiei de covid: „Georgina are motiv să continue lupta. Să aibă grijă de mama...(bătrâna Verona – n.n.) De amândouă. Virusul acesta ucide.” Ne aflăm în situaţia unei eroine sfâşiată de singurătate şi tristeţe, împovărată de gânduri negre, când în odaie avea să-i intre și ei pasărea de catran a nopţii (umbra morții), prilejuind de aici încolo un dialog despre rostul vieţii şi moarte - ca ultim tărâm al vieţii.

     Dinaintea oglinzilor imaginare ale trecutului, în amurgul gândurilor - moartea este oglinda care ne reflectă -, autoarea se află pe tărâmul unde „moartea” este câmpul de luptă spre oamenii care pleacă mereu spre a nu se mai întoarce printre cei dragi. Până într-o zi când Moartea ne va arăta un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă şi, ţi-l va arăta, şi-ţi va spune că e al tău. Şi nu va putea face nimic să-i stopeze stingerea Cu alte cuvinte, autoarea ne  propune un mozaic care în întregul lui să dea imaginea Morţii la finalul nuvelei: „O umbră în negru cu diplomatul în mână se îndepărtează... Iese pe geam... A plecat... Acum Georgina este puternică... Mâine... Mâine va veni altă zi...” Se naște, firesc întrebarea: interesul prozatoarei pentru femeia numită Georgina, sau Marina, înseamnă reîntoarcerea scrisului feminin către lumea provinciei, sau revenirea la romanul cu reflecţii despre iubire şi moarte, despre femeia „caz” din literatura noastră? Totul e posibil. Întrucât, prin nuvela cu subiect fundamental trăirist şi psihologic, deşi pământul acoperă durerile, mormintele ascund poveşti triste de viaţă. O dramă, de genul teatrului dramatic, care se citește și printre patimile noastre, ale tuturor.     

 

așa cum erai uitată în poveste

 

așa cum erai uitată în poveste

 

dar să te ivești și să spui

acest pahar dus până la gură

nu l-a știut nimeni băut până la fund.

aici, sub bolta a o mie de fulgere cum e viața

chemată să ne dezlege la amândoi tainele

s-au legat ochii noștri care au privit spre cer

că va veni cineva

să-și spele la râu sufletul

să facă focul la umbra pădurii care-și plânge frunzele

să-ți ascult vorbele

ce m-ar fi îmbrăcat în mantia de borangic a unui mire,

să te întreb

ai văzut tu lupii flămânzi hăituind suflete ca ale noastre?

încolo, nu-mi amintesc

decât cântecul acelor rusalii dansând în jurul focului;

în alaiul de nuntă despre care s-a scris

că nicio poveste nu te lasă uitată în ea.

însă lămuririle tale încă n-au ajuns și la mine

aici unde am început să vânez păsări cu arcul

așteptând să fiu mântuit și să înțeleg acest anotimp.

că sub aceste piroane bătute în coaste

câte un osândit răstignit în iubire

trage de sacii cu poveri

în care mai toate adevărurile despre tine

sunt păsări ce au uitat să mai cânte.