Tamara
În nordul țării septembrie miroase
deja, ușor a toamnă. Așa simțise și el când vedea cum puținele frunze care se mai țineau în
mesteceni, prin parc, semăna cu viața lui în ultimul an de liceu. De-a lungul
insuliței, unde o întâlnise pentru prima oară pe Tamara, zburau purtați de
vântul în rafale, ca bezmetici, câțiva bondari greoi. De pe banca de vizavi de
insuliță, Vlad văzuse cum ea se ridicase de la masă și își implora partenerul,
din ochi, tocmai când el făcuse un gest, nepermis pentru un băiat, de a-i lua
fetei mâna întinsă pe deasupra mesei și a i-o așeza, înapoi, cuminte, la piept.
„Da! își spusese abia șoptit. Pesemne, tocmai i-a spus că n-o iubește”.
- Ce-o fi cu mine? Visez cu ochii deschiși...
Și încremeni ascultând cum îi bate inima. Pe un scaun, cu brațele adunate ca un
om nemișcat în rugăciune, își zări vag în întuneric umbra sacoului, singura
haină pe care o avea și cu care fusese îmbrăcat atunci.
...În copilărie, maică-sa era cea care îi tâlcuia lui visele şi
nălucirile. După ce deslușea câte un vis, îi povestea din „Facerea”, cum,
noaptea în vis, a venit Dumnezeu la Abimelec… pentru Sarra, femeia lui Avraam.
Nu prea înţelegea, pe atunci, unde bătea mamă-sa, cu tâlcurile ei. Avea să facă
o punte de legătură, între vorbele ei şi relatarea din Cartea Cărţilor, peste alţi
ani, când, citind „Idiotul” lui Dostoievski, rămăsese descumpănit o vreme, cu
privire la scena în care prinţul Mâşkin o „reîntâlneşte” pe frumoasa şi
faimoasa Nastasia Filippovna, în casa Epancinilor, pentru prima oară. „Dar cum
de ai ştiut că sunt eu? M-ai mai văzut undeva înainte?” – îl întrebase Nastasia
Filippovna pe prinţ. „Văzusem ceva mai înainte portretul dumitale şi…”,
încercase o explicaţie prinţul. „Şi mai ce?” – fu curioasă Nastasia. „Pentru că
erai, întocmai aşa cum mi te-am închipuit… mi se pare şi mie acum că te-am mai
văzut şi altădată…”. „Unde? Când?”, insistă frumoasa rusoaică. „Ochii dumitale
îmi par aşa de cunoscuţi… dar nu, e cu neputinţă! Am spus-o într-o doară, fără
să mă gândesc… N-am locuit niciodată în Petersburg. Poate… în vis…”.
Asta era! De aici încolo, începea
pentru Vlad, povestea portretului văzut în vis şi regăsit cândva, în camera
enigmatică, cu multe jucării, din casa gazdei de pe vremea ultimului an de
liceu. Atât „nea George”, cât şi „baborniţa” care-i era soţie, erau doi bătrâni
cărpănoşi, avari şi ursuzi, şi peste poate de bănuitori. Patima beţiei o aveau
amândoi. Câteva luni, a trăit alături de ei, clipe demne de pana lui Dante,
autorul „Infernului”. Avuse, în
camera unde dormea, cândva, acasă la ţară, o icoană reprezentându-l pe Sf.
Gheorghe ucigând balaurul. Și acum, lui, ca unul care i se închina smerit
sfântului din acea icoană, îi venea foarte greu să se acomodeze, printre
străinii care nu se închinau nimănui şi nici nu aveau măcar o icoană în casă.
Dar, mai presus de toate, nu se putea acomoda cu zgomotul oraşului, cu
trenurile care cutremura casa, din jumătate în jumătate de oră. Cei doi
bătrânei purtau tot atâta respect lui Dumnezeu, precum dracul, tămâiei. „Nea
George”, care era „frăţie” cu tatăl său – adică îi fusese cavaler de onoare, pe
vremuri, la nuntă – mai era cum era, însă Petria, baborniţa lui de nevastă
(nici nu merită ea, a-i pomeni numele) era din cale afară de rea. Îl teroriza,
ca pe un biet copil „aruncat” printre străini, cum avea a mai întâlni, prin
schiţele lui Maxim Gorki. Și-ar fi luat geamantanul cu cărţi şi caiete, precum
şi cele câteva lucruşoare primite de acasă, încă din primele zile, şi s-ar fi
tot dus, s-ar fi tot dus, dacă...
...A privit cu strângere de inimă
scena cum ea și-a lăsat capul pe brațele încrucișate pe masă, după plecarea
lui, plângând în surdină. El a înconjurat insulița, a traversat puntea arcuită
și i-a strecurat în palmă bilețelul scris pe un petec de hârtie pe care îl
gândise instantaneu, acolo, pe bancă. Aștepta în picioare dinaintea fetei. Ea
nu a răspuns nimic. L-a privit în ochi sașii jucăuși. A luat biletul și l-a
citit în tăcere. Lui i se păruse, că totul durase o viață. Pe acel bilet
scrisese o singură frază: „Așteaptă! O să treacă furtuna”. Ea a împăturit
biletul, l-a mai privit pe sub sprâncene, din curiozitate, destul de
susceptibil, apoi iar a deschis biletul și din nou a citit acea frază. „Tu ai
scris asta?” Iar el n-a putut decât să-și lase mâinile pe lângă corp,
recunosându-și fapta.
Aici începea povestea portretului din vis,
reîntâlnit în camera enigmatică a jucăriilor, din acea stranie casă a gazdei.
Pentru a ne face o imagine asupra casei, trebuie să ştiţi că acei doi bătrânei
locuiau într-o bucătărioară joasă (cu un tavan aplecat), unde dormeau, găteau
şi îşi petreceau zilele mai tot timpul. Pe el îl „izolaseră” într-o săliţă
scundă, cu un pătuţ tare (senzaţia i-o dădea salteaua, parcă făcută din papură)
şi înghesuit după uşa ce avea, cât de cât, o corespondenţă cu bucătăria. Acolo,
la o măsuţă joasă, își şi făcea lecţiile. Nopţile îi erau adevărate coşmaruri,
căci, de dincolo de uşă, răsuna până la el cearta bătrânilor, dedaţi acelei
patimi a beţiei şi a jocurilor de cărţi. În toată casa aceea, o singură cameră
nu-i fusese arătată, iar speranţe de a afla, vreodată, cam ce se afla acolo, nu
prea avea, căci baborniţa de mătuşă ţinea cheia la cingătoarea de la brâu. În
zadar, în lipsa bătrânilor, încerca a forţa uşa enigmatică, şi a-și face vise
şi deşertăciuni. Cum ar fi spus, mai exact, Eclesiastul. Căută, în geamantan
Biblia pe care o avea de acasă, de la mama lui. O frunzări până găsi ceea ce
căuta: „Căci din mulţimea grijelor se nasc visele şi deşertăciunile din prea
multe cuvinte”. Gata! Era timpul să își uite trecutul și să privească numai
înainte. Asta, până într-o zi, când, încercând pe furiş una dintre cheile
găsite, cine ştie prin ce colţ al bucătăriei, descoperi, cu uimire, că
enigmatica uşă a acelei camere cedează, şi pătrunse, destul de speriat, în acea
cameră interzisă. Tot ceea ce se afla acolo, părea neatins de vreo mână
omenească, de ani şi ani de zile. Strania senzaţie i-a dat-o acea neclintire,
„ca de muzeu”, a tuturor lucrurilor din acea încăpere. Patul mare, elegant, din
lemn masiv cu incrustaţii în tăbliile laterale, cum nu mai văzuse vreodată, cu
acele cuverturi frumos aşezate, în culori de-i luau ochii şi, mai presus de
toate, jucăriile! Peste tot jucării... şi păpuşi de tot felul (mari şi mici),
pretutindeni: pe tăblia patului, prin colţul de cameră, pe scaune, pe masa din
stânga bibliotecii, şi chiar în bibliotecă. Într-un cuvânt, ochii săi de adolescent
nu ştiau asupra cărei jucării să se oprească. A rămas, în cele din urmă,
îndelung, în faţa bibliotecii pline de cărţi, cu o dorinţă nebună de a le
răsfoi, de la un capăt la altul, în cel mai scurt timp. Mâna, însă, i s-a oprit
întinsă şi nemişcată, întrucât, privirea i-a fost atrasă de ceva deosebit.
Dintr-o ramă, frumos aşezată pe raftul din mijloc, îl privea, cu ochi mari,
melancolici, dar şi cu o undă de tristeţe în ei, o fată fermecătoare, cu păr
buclat, lung revărsat peste umeri. În acea cameră enigmatică, încărcată de
jucării, portretul, pe care îl descoperise, îi stârni admiraţia şi curiozitatea
de a afla cine era cea din fotografie. I se părea cunoscută. Dar era convins că
o văzuse doar în vis.
...Ea avea sprâncene minunate,
arcuite parcă a uimire când îl privise, o față misterioasă care dădea obrajilor
ei o nuanță de acuarelă mult diluată; ochii negri i se mișcau în sus și în jos
când vorbea; glasul îi aducea a ceva cunoscut, amintind de cele surprinse de
prin cărțile citite și într-un fel și trăite, rârâit, cu inflexiuni guturale,
și o gropiță în obraji se adâncea și iarăși revenea în timp ce schița un posibil
zâmbet. Iar el doar a privit cum ea s-a ridicat deodată de la masă și
întinzându-i cu mâna albă, dezgolită până la cot, biletul, a părăsit insulița.
Nu s-a dezlipit de acolo, până când frunzișul ruginiu al stejarilor de pe
insuliță nu i-au trecut, de câteva ori, duse de vânt, peste bombeul încălțărilor.
Nu și-a iertat, pe moment, că nu i-a putut declara că îi era dragă chiar de la
prima lui întâlnire cu o fată și ar fi vrut să îi dea întâlnire, tot aici, în
ziua următoare. De emoție ori poate că pe buzele fetei apăruseră mici vânătăi
diafane, a ales să tacă.
Acum aştepta, ca în vis, să vină
Dumnezeu la el (cum spunea mamă-sa, cândva, că El venise la Abimelec) să-i
spună: „iată visul, iar tâlcuirea lui o vom spune împreună, înaintea tuturor
celor care vor să-l afle”. Aşa ceva însă, era imposibil să se întâmple. Numai
Iosif îi tâlcuise faraonului visele sale. Şi, totuşi, într-una din seri, a fost
trezit de vocea unui clopoţel de fată, care-şi certa părinţii bătrânei, dincolo
de uşa unde îi era înghesuit patul. În faţa fetei, cei doi bătrânei păreau
nişte omuleţi fără apărare. Nu ziceau mai nimic. Iar fata, apărută în miez de
noapte, îi certa de zor. A ciulit urechile să desluşească acele vorbe. Din când
în când, baborniţa de mătuşă căuta să-i mai tempereze furia fetei: „Tamara,
mamă!... De ce să îl fi dus în camera ta? E un copil de la ţară... Pune mâna...
strică ceva. Aia trebuie să rămână camera ta, mamă... De când ai plecat tu,
acolo e singurul loc unde te mai găsim când și când.”
...Când și-a desprins ochii din pământ și a privit în urma ei (era tot
acolo dinaintea mesei abia părăsite de fată), a zărit-o sprijinită de
balustrada punții arcuite, cum întorsese capul să-l mai vadă încă o dată. „Aș
fi vrut să mai vii și mâine... să ne plimbăm cu barca”, i-a strigat. Ea doar a
râs: „Persoane străine ca noi nu au voie să se plimbe pe lac”. Avea o voce
guturală sau el așa simțise. „Măcar să-ți știu numele...”. Nu mai putuse continua. Un nod i se pusese
în gât. „Cine știe? Poate o să-l afli cândva”. Iar lui i s-a părut că spusese
toate astea destul de graseiat și cu patos.
În noaptea aceea a aflat, că necunoscuta,
care descinsese acolo în noaptea aceea, era fata gazdei, că era studentă la
Bucureşti, şi că o chema Tamara. Îşi certa părinţii pentru inumanele condiţii
în care ţineau în gazdă, fie şi un copil „rău” de la ţară. Faptul că nu mai
venea pe acasă, îi trezi bănuiala că fata nu-şi iubea părinţii, pentru
„apucăturile” lor. S-a dat jos, tiptil-tiptil, din pat, şi a aruncat o privire
prin ochiul de geam acoperit de o perdeluţă. Chipul fetei semăna izbitor cu fata
văzută în urmă cu un an pe insuliță. A doua zi, află, pe căi ocolite, de la
„nea George” că enigmatica de peste noapte părăsise locuinţa şi luase trenul,
de la prima haltă, înapoi spre Bucureşti. N-a mai revăzut-o, şi, doar
Cel-de-Sus trebuie să ştie dacă aici se sfârşeşte povestea fetei, ori
reîntâlnirea aceea fusese cea mai fericită amintire din viața lui. Imaginea
Tamarei avea să rămână, împreună cu portretul pe care îl ținuse la piept a doua
zi. Acolo, în casa cu umbre și păpuși care devenise ea însăși o amintire. A
doua zi și-a strâns bagajele și și-a anunțat gazda că nu mai poate locui acolo,
că și-a găsit o altă gazdă unde se va muta. Dar nu înainte de a strecura în
spatele portretului fetei, în camera enigmatică, un nou bilețel pe care
scrisese doar atât: „Ți-am aflat numele. Și dacă a trecut furtuna e timpul
să-ți lași inima pe mâinile Lui, cel care face posibil totul”.
A plecat mai departe fără să arate
că îi cam tremurau pașii. Şi, să fi tremurat în lumina zilei, pentru ce? Aşa,
însă, a rămas cu gândul că şi într-un portret se ascunde, uneori, câte un
suflet mare, iar lumea viselor noastre tinde spre el, ca spre centrul ei.
Tudor Cicu
