marți, 23 august 2016

793. Autoarea poveștilor pentru copii. AZI: Ramona Neculae Danciu.




  Să scrii pentru copii… cât de minunat sună!

    Atât „Fantastia I”, scrisă în urmă cu câțiva ani, cât și „Fantastia II” și „Fantastia III” de Ramona Neculae Danciu (ultimele două au apărut la ed. Teocora 2016), stau sub același semn al prozei scurte, destinate exclusiv, copiilor. Adresându-se direct copiilor, autoarea adoptă un stil firesc, cu un limbaj simplist, adecvat poveștilor. Se copilărește, mai exact; cu pricepere și talent, iar lumea celor care se află îndrăgostiți de poveste este descifrată atent, cu o vizibilă sensibilitate lirică. „Fantastia” este o carte a candorii, care într-un fel, asemeni „Micului prinț” al lui A. de Saint Exupery, sau „Alice în Țara Minunilor” de Lewis Carroll se adresează și celor mari. Iar autoarea, Ramona Neculae Danciu, tânăra buzoiancă, își propune să fie un fel de mediator între micul cititor și universul familiar tuturor. Ceea ce e cert, autoarea îi poartă pe cei mici printr-un spațiu misterios și generos pentru fantezia celor care scriu pentru copii; adică, prin acele locuri unde se pot imagina atâtea și atâtea întâmplări de basm. Intrând în contact cu lumea copiilor, autoarea își propune să amplifice posibilitățile copilului de a intra în relație cu lumea înconjurătoare, cu realitățile și posibilităție de percepere, și înțelegerea acestora prin intermediul unor întâmplări petrecute pe un tărâm de magie, numit Tărâmul Fermecat. Povestea întrupată de Ramona Neculae Danciu are o dublă finalitate: una estetico-emoțională, antrenându-l pe copil la o viață imaginativă, influențându-i trăirile prin simbolizare și entuziasm; celălalt scop fiind unul de natură instructivă și educativă. Povestea pe care o deapănă autoarea în „Fantastia” este specia preferată a copiilor, cea care îi captează toate simțurile, de admirație, de încântare, de realitate trăită într-un spațiu și un tărâm fabulos, care-i stârnește curiozitatea și imaginația, și îi va fi o continuă sursă de informație și de educație importantă.
  În „Fantastia II” (Tărâmul fermecat) micuța Mara-Ana vrea să-și ajute bunica, încercând să-i aducă SPERANȚA, în suflet. Mara-Ana se hotărăște să o ajute, împreună cu prietenul ei Iustin-Cătălin (și perla  din lănțișorul ei magic), plecând într-o călătorie fabuloasă în căutarea lui „VIS”, pentru a-i aduce, din nou, speranța care o părăsise pe bunica ei. Rătăcesc o vreme printr-o pădure bătrână unde întâlnesc o zână (FERICIREA) ce cânta la fluier o melodie duioasă. FERICIREA le dă vestea că locul unde se află SPERANȚA (sora ei) poate fi aflat, prin intermediul lui „VIS”, undeva în tărâmul fermecat. Cei doi dau, într-un loc ca de basm, de „Vis” și un copil (dovedit a fi RÂSUL), care-i îndrumă spre locul magic al celui numit RESPECT (frate bun cu Bunul Simț). Ca în orice poveste, eroii sunt purtați peste trei lacuri, două păduri (una de rubin, alta de smarald) până la muntele acoperit de zăpadă unde se află „Speranța”. Speranța le spune copiilor cum să readucă zâmbetul pe chipul bunicii: „Cea mai mare fericire pentru bunici sunt nepoții lor hazlii. Du-te acasă și iubește-o pe bunica ta, are nevoie de tine, nu lăsa GRIJA să ți-o ia, Grija poate îmbolnăvi un om până la moarte”. Ca orice poveste, „Fantastia I” se încheie cu o morală plină de învățăminte pentru copii.  
  Frumusețea în care „arde” sufletul autoarei iese în evidență prin ușurința și acuratețea frazei scrise, prin grija de a stimula imaginația și creativitatea copilului, prin observația autoarei dublată de sentimentul de admirație, iubire, înțelegere și multă insistență de a-l apropia pe copil de tărâmul fermecat al basmului.
   În „Fantastia II” autoarea Ramona Neculae Danciu, își reîncepe povestea cu celebra (de-acum) frază: „A fost odată…”, așa cum le stă bine poveștilor scrise pentru copii și adulți. Autoarea știe (asemeni Șeherezadei) să își apropie cititorii: „Închideți ușa camerei voastre, geamurile și fiți pregătiți pentru a asculta cea mai frumoasă poveste din Fantastia…”. Prozatoare de o grijulie delicatețe pentru fragilitatea copilăriei, Ramona Neculae Danciu duce imaginarul artistic și pe cel al expresivității artistice la un nivel comunicativ și deschizător de punți ale înțelegerii, un nivel al accesibilității vârstei căreia i se adresează făcând cu ușurință trecerea dintre cele două planuri: REALITATEA – prin școala de fiecare zi a eroilor săi – cu FICȚIUNEA (tărâmul magic al basmului, numit: Fantastia). Pentru a le demonstra părinților, că acel tărâm magic există, Mara-Ana pornește în căutarea lămpii fermecate a lui Aladdin, convinsă că ea există și nu e o invenție a basmelor. Cei doi copii-erou, ajung în Țara „de turtă dulce” în căutarea INOROGULUI- FERMECAT. „Vis” (personajul din Fantastia I) îi îndrumă la Zâna-Dorință, iar aceasta la pescuit de dorințe. Mara-Ana prinde peștișorul de aur și își pune o dorință, ca-n mai toate poveștile cu peștișori de aur. Zâna-Dorință le pune la îndemână lampa lui Aladdin, copii eliberează duhul-fermecat dar realizează că tot ce au găsit în Tărâmul Fermecat e mult mai impresionant decât ceea ce le poate aduce Duhul: „Aici în Tărâmul Fermecat era mereu ceva frumos și necesar de învățat”. Dar pe unde nu călătoresc cei doi copii-erou prin acest Tărâm Fermecat! Citind cartea, copiii vor fi încântați să afle că Albă ca Zăpada și cei șapte pitici, vrăjitoarea cea rea (care le pune și lor gând rău), vor fi prezenți în carte. Oare îi va salva cineva pe copiii aflați la strâmtoare în mrejele vrăjitoarelor? Dar pentru ce există mamele pe lumea asta? Să plece în căutarea copiilor și să-i aducă, înapoi acasă, nu-i așa?. Citiți cărțile acestei tinere autoare, copii! Merită să vă umpleți visele cu minunata lume a „Fantastiei”.   
  Autoarea acestor cărți de povești își construiește cu elemente ale basmului clasicist, interdependența dintre real și fantastic, dintre real și fabulos. Un alt farmec original al prozei de față, constă în reușita deplină a acelui farmec irezistibil al copilăriei, dar și dialogul în rostirea poveștilor cât și grafica viu colorată, ce dă un impresionant impact în ochii micului cititor. Povestea de față (care continuă, de asta suntem încredințați), e un bun stimulent al imaginației copiilor: noutatea ei stă în invitația la meditație; deopotrivă, vraja și imaginația. Toate la un loc, mult necesare formării, în imaginație, a celor mici.



                                                                Tudor Cicu

duminică, 21 august 2016

792. Un poem pentru dumneavoastră (Și, totuși... de Tudor Cicu)



Și, totuși…

Își spuneau toți: „Pe mare curând va fi furtună
Și valul îl va-nghite. Ca focul… rugu-aprins”.
De-aceea îndoiala pe tine te-a cuprins…
Cât am strigat: „Nu-i crede, că totul e minciună!”

Tu dârdâiai în stele și m-ai luat în glumă
Când prăbușit pe scânduri atâta m-am rugat:
„Îndepărtează Tată, paharul ce mi-ai dat
Iar ei, zăpada caldă să-i țină loc de glugă”.

Și îmi era frig, și totuși… o mână ți-am întins
Din barcă, pân’ la stele o punte mi-am dorit.
Și ascultam sub mare cum clopotul dogit,
Suna… Suna ca o cobe! Și năruia un vis.

                                          Tudor Cicu


joi, 11 august 2016

791. AMINTIRI: Poezia de debut de pe vremea liceului (anul 1972)


             

         Singuri cu nisipul mării...


     Acum suntem două flăcări, după moarte vom fi stea
     Herghelii de cai caleașca, ne va rătăci prin ceață;
     Hai să împletim la vise, nu se știe cum în viață
     Secerați ca niște spice, de un fulger vom cădea.


    Singuri, cu nisipul mării, iarna rece val ne poartă
    Pescăruși, catarge-n spațiu, vor mai da din aripi, greu.
    Doamnă, și vei fi mireasă, cu al nopții corifeu
    Când voi trece-n luntrea ninsă, ca un glob de foc prin soartă.

                                                     Tudor Cicu
                                        

joi, 4 august 2016

790. Romanul feminin (AZI: Ana Maria Bentea)



Iubirea... și dincolo de moarte


   Volumul în proză „Ultima dragoste a lui Don Petro” de Ana Maria Bentea a apărut la ed. Rafet, 2013 şi mi-a fost dăruit de tânăra autoare din Focșani cam pe la sfârșitul acelui an în care a și apărut cartea. Uneori cărțile așteaptă cuminți, în teanc, pe biroul la care scriu, alteori se mai rătăcesc și târziu sunt, totuși, descoperite în rafturile bibliotecii mele și sunt citite. Așa s-a întâmplat și cu această carte a unui însingurat rătăcitor în lumea Facebook-ului ce aruncă uneori o lumină pentru inima mea celui de la celălat capăt, dar şi a celor care nu sunt acolo. Ana Maria Bentea a realizat prin sprinteala stilistică a naraţiunii, cel puţin două lucruri: 1) – să scrie o spovedanie de iubire de la un capăt la altul și să redea o poveste puternică de dragoste despre doi oameni întâlniţi ocazional în viaţă prin intermediul Facebook-ului (Laura și Petro) şi 2) – să surprindă pe fila de „jurnal” a internetului întâmplările prin care tocmai a trecut fiinţa sa în ecuaţia viaţă/moarte.
    Această carte de dragoste, poate fi încadrată în categoria culegere de gânduri, de răvașe aprinse în fiorii iubirii adevărate ori unele imprimerii subiective şi virtuale a profunzimilor insondabile ale existenţei. Puţini ştiu însă, că prozatoarea cu fulguieli poetice în scriere n-ar fi avut în imagine şi pe bătrânul oştean; un don Quijote pornit în căutarea Dulcineei pe cele mai îndepărtate tărâmuri, încercând să-şi găsească desfătarea în acea vale a lunii „unde sălăşluieşte timpul iubirii care a fost risipit de vise” (după J.L. Borges) şi, prin această poveste a vrut să dea aripi visării şi să surprindă dragostea începută pe Facebook.
   Cartea are o construcţie poematică, gândită ca pe o lucrare „faţă către faţă”, realitate-imaginar; lumea reală cuprinsă în trăiri firești de eroina romanului, cu lumea imaginară, răsfrântă din „oglinzile” unor dialoguri pe „facebook dreams”. Laura „o libelulă rătăcită într-o primăvară târzie” pe facebook, aruncă pieptenele, oglinda şi gresia în calea cititorului său de la celălalt capăt (numit „Eu Un Om”) și ajunge să pluseze pe calea internetului furtuna care era în sufletul ei. Aşadar, nu-mi ucideţi visele (pare să spună Laura): „Nu vă jucați cu inima mea”. Dar cel care se află și poate vedea „dincolo de fotografia” Laurei, trimisă pe Facebook, enigmaticul Don Petro, nu se joacă. „Cred că m-am îndrăgostit de tine!”, îi scrie el la un moment dat, iar Laura rămâne împietrită în fața monitorului. Pentru ea, sinceritatea era regulă de aur: „Eu aș spune cuiva că îl iubesc numai după ce i-aș dovedi; și ca să dovedești îți trebuie mult timp”. Captivă între aceste două concepte: a spune și a dovedi, pe Laura o va atrage misteriosul acestei întâmplări. 
   Fantasmele visului, din cartea de vise a vieții, oglinda în care te priveşti cum te pierzi în necunoscutul iubirii abia începute, îi spune Laurei (inima?) că „niciodată să nu spui niciodată”. Cine știe, poate se va întâmpla cândva și dorința ei.
   Ieşirea din vis, nu-i decât clipa de a privi în faţă necunoscutul, în momentele fireşti ale zilei, vezi vizita la părinți în pragul paștelui. Dar departe de internet, Laura se simte la casa părinților, rătăcită „între frică și dorință”. Cum noaptea de înviere este „noaptea în care cerurile se deschid și dorințele vor fi îndeplinite”, Laurei nu-i mai rămâne decât să se roage pentru iubirea ei. Alina, prietena ei venită la bunici îi va aduce acea informație cu care Laura va trece iarăşi prin realitate ca într-un film fără final. În India, aflat în calitate de jurnalist corespondent, Petro a fost victima unui accident rutier. Multe operații au fost necesare revenirii sale la viață. De aici enigmaticul său dialog cu Laura. Medicii spun că ultima intervenție va trebui să aibă loc în străinătate, la Istanbul. Laura îl va urma, dar pentru clipa asta vor mai trece câteva zile și enigma lui Don Petro are să se elucideze. Pentru Laura, vestea că el dorește, nu numai să vină la el, în Cluj, ci să-l însoțească la clinica din străinătate, e ca și cum „a înflorit iarăși magnolia în sufletul meu”. Tocmai de aceea, e încă vie imaginea lui, în vise, în fiecare clipă, oriunde s-ar afla Laura. „Nu trupul era cel care te striga, cât sufletul”. Poate că la început o atrăgea misterul discuțiilor dintre cei doi, dar încet, încet, autoarea ne insuflă prin scrisul ei că tot ce se întâmplă, se petrece din sentiment. Astfel, nici soția lui Petro, de care se despărțise, dar care o întâmpină la Cluj, nu o împiedică să treacă peste timpul/tortură din frământările avute înainte de întâlnire. Lecția orbului găsit întâmplător pe stradă îi deschide ochii atunci când are o primă incertitudine asupra iubirii ei: „Nu! Ochii tăi sunt deschiși, trebuie numai să găsești lumina!”
   Cu „Ultima dragoste a lui Don Petro”, autoarea îl radiografiază, în principal, pe gânditorul care a înţeles să profite de tăcerile şi de solilocurile sale pe facebook, pentru a înţelege ce se petrece în jurul său în această lume vastă. Cititorul, aflat mereu într-o relaţie de intermezzo cu cel care gândeşte, devine hipnotizat în lumea prin care goana după iubirea curată unde, e tot mai mult adrenalină şi spaimă. „Azi e o zi ce trebuie însemnată în calendar” – spune eroina când, în sfârșit, îl strânge la piept pe cel numit pe Facebook „Eu Un Om”. De la acestă întâlnire cititorul se va hrăni, cu fiecare îmbrățișare dintre cei doi „ca și când aș derula pe înapoi un cântec de dragoste”. Cartea îi prilejuieşte cititorului, o serie de întrebări: 1) Orice suflet călcat în picioare este oglinda unei trădări?  2) Fericirea e un mod de a a împlini o dorință doar între doi îndrăgostiți eterni? 3) Singurătatea e o biserică în care Dumnezeu aduce, deopotivă, mântuire și alinare? Etc… Mesajul acestui roman e de a readuce sufletului, cerul cu lumina soarelui atotputernic, ca o solie a gândirii care triumfă şi intuiţia profetică, vizionară, a omului îndrăgostit de frumos (gata de o revoluţie interioară), cum că, pentru fericirea pe care am lăsa-o să ne scape printre degete, timpul și-ar putea pierde măsura a ceea ce înseamnă PREȚUL IUBIRII. În finalul romanului moartea ne va arăta un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă şi, ţi-l va arăta, şi-ţi va spune că e al tău. Şi nu va putea face nimic să-i stopeze și acestei povești de iubire stingerea. Fiindcă nici Moartea chinuită de moarte de chiar năstruşnicul Ivan Turbincă al nostru, nu poate schimba cursul şi orânduielile lumii.
   Încep să cred, pe măsura înaintării în lectura „jurnalului” ținut pe Fecebook de cei doi, tot mai evident, că scrierea are un mesaj psihologic aparte şi că romanul a fost scris ca şi cititorul să simtă acest lucru şi să fie atras ca un magnet de lectura lui, dintr-un fel de dorinţă de a pătrunde în budoarul misterios al personajului narator. Stilul direct al narării, la persoana întâia, pune în continuă priză cititorul prin modul în care îl preocupă şi tratează sufletul unor personaje identificabile în realitate, devenite de-acum literatură. Chiar dacă autoarea are o nestăvilită voluptate a povestitului (ea nu are nici timp şi nici spaţiu în naraţiune pentru anecdotă, morală sau poantă ori imprevizibilul care încearcă a implora paranormalul) - adresarea e directă, incitându-şi personajele să-şi dea de o parte tensiunea trăirilor şi să-i dea siguranţa cititorului că se află pe un balansoar la capetele căreia se află viaţa reală, cu rele şi bune. Subtil, autoarea îi lasă cititorului speranţa că timpul le va rezolva pe toate. Dar timpul nu vindecă totul, nu închide toate rănile. În dragoste, Laura se va roti în jurul focului numit iubire, ca un fluture în noapte. Comunicarea personajelor cu lumea reală şi apoi cu cititorul care-i urmăreşte „crâmpeiul de povestire” care l-a înzidit în naraţiune, e izbânda  scriitoricească a unei autoare cu plăcerea monologării continue, în această dureroasă competiţie dusă între om şi sufletul său.

                                                             Tudor Cicu


789. Cronicar peste vremi (Azi: Teo Cabel)



Cronicar peste vremi



   O nouă carte a poetului Teo Cabel (asupra titlului ei, încă oscilează) vine să completeze golul lăsat de cronicarii urbei buzoiene în viața literară de aici, în perioada 2011-2015. Așadar, o carte de publicistică şi eseu contemporan. Cronicar peste vremi, Teo Cabel ne pune dinainte o foaie de temperatură a anului literar-cultural 2011-2015, și asta nădăjduim să fie cartea care vorbește despre: lansări de carte, evenimente culturale, simpozioane literare, începuturi cenacliste, concursuri de creație pentru elevi, premii acordate la Festivaluri de Creație Literară, evocări ale unor personalități ale culturii buzoiene, amintiri cu poeți și scriitori de seamă, lansări efective de carte, etc. Un mare scriitor clasic credea că a pus într-o clepsidră trecerea anilor, iar scrierea lor să seamene, înzecit, cu dramele petrecute dar încă neistorisite. După umila mea părere doar câteva cărţi ieşite de sub ,,pana” cu care ţi-ai scris cărţile, reuşesc să-ţi transmită acel sentiment de ,,largă deschidere interioară”, sentiment pe care-l ai şi când priveşti acele fotografii de familie executate cu mult timp în urmă. Ei bine, acesta este şi sentimentul pe care l-am avut pe timpul lecturii acestei cărţi insolite de publicistică ieșită sub semnătura neobositului și împătimitului literat Teo Cabel. Dar, îi asigur pe cititori, spectaculozitatea amintirilor evocate despre scriitorii aduşi în vizorul cronicarului şi lumea cărţilor lor, nu face parte din nici un plan dinainte gândit. De aceea, cartea se citeşte ca pe nişte mărturisiri spontane ori un dialog colocvial purtat în atmosfera de şezătoare literară pe care i-a dat-o părintele ei, poetul Teo Cabel.
   Atmosfera lansărilor de carte de la Casa Sindicatelor (1 decembrie 2011) unde alături de poeți și scriitori sunt evocați mulți alți oameni de cultură, cantautori și invitați din alte județe, este bine surprinsă de cronicar. Alteori (2011) ne aflăm printre elevii școlii generale nr. 6 Buzău alături de alt fost elev al școlii, poetul Nicolae Cabel și invitați de seamă ai vieții literare buzoiene. Evenimentul de la Casa Sindicatelor (sala mică a bibliotecii), unde are loc lansarea volumului „Incantații de mătase” de Ion Roșioru este emblematic pentru dragostea cu care este primit acest poet-critic-scriitor din Hârșova de către buzoienii săi. Momentul acesta (din oct. 2012) este redat cu savoare prin luările la cuvânt ale celor aflați la impresionantul eveniment: Mircea Costache, Marin Ifrim, Tudor Cicu, Titi Damian, Stan Brebenel, Dumitru Dănăilă, Nicolae Pogonaru ș.a. S-a evocat axa moarte-iubire-creație din tematica poeziilor acestui volum și s-a vorbit despre un adevărat „cal troian” folosit de poet pentru cucerirea cetății Buzăului. Astfel, cronicarul dă glas uneia dintre cele mai frumoase zile de toamnă. Evocarea poetei „vrăjitoare” Passionaria Stoicescu cu cea de a 55-a sa carte la Buzău, este un bun prilej de a reaminti copiilor prezenți la manifestare (pentru care autoarea a dăruit cele mai frumoase cărți) că ce poate fi un scriitor pentru copii, decât un „vrăjitor”. În cronica acelor vremi, autorul stăruie vorbind cu iubire despre cenaclul râmnicean „Al. Sihleau” (16 martie 2013, cu participarea părintelui Mihail Milea cu volumul său „Duhovnicul”) dar și despre începuturile cenaclului „Anteportas” înființat de tinerii buzoieni. Nu lipsesc din carte evocări ale unor evenimente specifice vieții literare ca „Primăvara poeților, ed. VII-a, 2013” precum și sărbătoarea literară de zilele Eminescu de la Casa Sindicatelor, 2012, alături de reprezentanți de seamă ai scrisului buzoian: Ovidiu Cameliu Petrescu, Marin Ifrim, Nicolae Pogonaru, Dan Kamer, Mihai Macovei, Tudor Cicu, Valentin Cojocaru, Stelian Grigore ș.a., și despre care cronicarul notează: „Este o sărbătoare să fii în mijlocul poeților și scriitorilor care nu uită că sunt români”, întrucât participarea lor la discuții (minunat redate) sunt adevărate poziții critice. Cititorul își poate face un punct de vedere nu numai asupra evenimentelor literare petrecute la Buzău ci și asupra celor de la Râmnicu Sărat. Și amintim doar evenimentul din 2013 ținut la Casa de Cultură Florica Cristoforeanu în prezența poeților Dan Mircea Cipariu și Ioana Crăciunescu, ocazie cu care poetul D.M.Cipariu și-a lansat volulmul „Singurătatea vine pe Facebook”. Un eseu cu detalii ale momentului ne sunt evocate în carte despre Festivalul de Concurs Internațional de creație literară „Titel Constantinescu” din 2012.  
    Să scrii cu detaşare despre depărtările din tine e ca şi cum ai participa, și tu, cititor, la desfăşurarea letopiseţului dobândit de pe urma unei lupte pe tărâm literar, cu mici aluzii la stările sufleteşti ale cronicarului ,,încarcerat” în aceste exerciţii de singurătate. De reţinut pentru acest festin cronicăresc, mesajul lui Teo Cabel în planul receptării, celor care se vor transmise, din cuvântul scris la fiecare lansare individuală de carte, unde are păreri critice pertinente la: „Pădurea de gheață” de Trandafir Sâmpetru; „Drumuri către nicăieri” de Cornel Diaconu; „Onirograme” și „Pareidolia” de Laurențiu Belizan; „Robul zarului” și „Rătăcit printre milionari” de Dumitru Dănăilă; „Muscelenii” de Titi Damian; „Talismane” de Manuela Camelia Sava; „Vânătoare de îngeri și crini” de Valeria Manta Tăicuțu; „Doamna de miresme” de Traian Cristea; „Un sezon cât o viață” de Carmen Tania Grigore; „Inelul de aur” de Ion Topolog, etc. Amintirile cu poeții reprezentativi ai vieții literare buzoiene: Ion Nicolescu, Ion Gheorghe dar și a altora poeți de seamă ca George Astaloș, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Dabija îl vor face pe cititor din privitor asupra frescei prezentate, un captiv al evocărilor minuțios redate, pentru că nu-i așa „Literatura – este! –  o poartă deschisă tuturor!”
   În încheiere nu pot să spun decât că pentru mine punerea într-o oarecare ordine cronologică a acestor texte a fost incitantă şi în multe locuri surprinzătoare. Ceea ce sper să se întâmple şi în cazul celor care vor parcurge cartea de faţă. N-ar fi puţin lucru, într-o vreme a dezamăgirilor nemaisfârşite, din zori şi până în crucea nopţii cu privire la sărăcia redărilor unor astfel de manifestări în urbea noastră buzoiană, ca acest volum de publicistică scris sub forma unei participări la o serată literară în care se povesteşte fără întrerupere întâmplări desprinse de prin îndepărtatele evenimente, lecturi, schiţe de portrete pendulând între a povesti şi a relata, reflecţii despre terapia scrisului ale celor care se confesează ori autoanalizează şi se mărturiseşte (sunt convins) îl va absorbi pe cititor, până la ultima pagină scrisă. Indiscutabil, o parte din farmecul deosebit al paginilor narate (ce au tot parfumul evocării), aparţin unui procedeu jurnalistic.
   Și uite așa, viaţa care pâlpâia în trupul acelui scriitor evocat în carte va trece puţin câte puţin, din paginile scrise ale cărții, în memoria celui care o citește, până când cei din jur nu le vor mai simţi fiinţa celor evocați şi nu vor mai vedea rânduri şi fraze care amintesc doar de ceea ce au ,,fost” cândva. Așadar, un pas înainte și meritat.


                                                                          Tudor Cicu

vineri, 29 iulie 2016

788. Un poem pentru dumneavoastră (Sunt dureri pe lume - de Tudor Cicu)


Sunt dureri pe lume

În apa iazului salmastră
Luna mă privea intens.
Să-mi pun inima-n fereastră?

…Fără suflet, n-are sens.

-„Ochii mei iertare-ți cer
Pentru-a inimii-ndrăzneală
Cărui șoim, s-ajungă-n cer
S-a tot scurs așa cerneală?

Dintr-un camp mult înflorit
Te-aș alege ca pe-o stea
Căci celui nemulțumit,
Viața e temniță grea.

Ți-am smuls vise din cuibare
Și prin rime zăbovii.
Sub ce vifor de căință,
Tot continui să mă ții?”

Din mantaua ei albastră
Înspică sprânceana, Luna:
„- Dragul meu, în lumea voastră
Tu ești apa eu fântâna,

Unde vei turna cuvinte
De-au să zornăie ca-n treacăt
Împietrită a lor minte
Ce-au gândito pân’ la capăt”

Sunt dureri ce-n mări le-aș stinge
C-aș da-n tunet al meu glas
Și-ntre stânci trupul mi-aș frânge...
Într-un vers de-al tău... retras.


                                           Tudor Cicu

joi, 28 iulie 2016

787. Un poem pentru dumneavoastră (Cântec de dragoste - de Tudor Cicu)


Cântec de dragoste

Corăbiile lui Greuceanu
Se-ntorc cu soarele pe cer
Iubito, să urcăm în stele
Să le-admirăm dintr-un foaier.

Căci sufletul ne-a fost ca frunza
Suflat de vânturi la pământ
Iubito, în dragoste-i putere
Câtă tăcere în mormânt.

Ne-a fost ursit povara vieții
S-o ducem singuri în spinare
Iubito, să fugim în lună
Cu visele prin buzunare.

                                    Tudor Cicu