luni, 29 august 2016
luni, 2 noiembrie 2015
690. Copil din flori (proza care a primit recent premiul II) - la concursul INSEMNE CULTURALE Vrancea.
Publicat de Vasilisia Lazăr (da Coza) în Noiembrie 1, 2015 la 10:03pm în CONCURSURILE NOASTRE
Copil din flori
De obicei, toamna când se împărțea grâul la fermă, Paul dădea pe la paznicul fermei, de se strecura printre sacii încărcați și căruțele trase la cântar, trăgea cu ochiul, asculta și, până când paznicul moșmondea cu plaivazul pe caietul ăla cu scoarțe tari, ori se scărpina între timp după ureche tot socotind în gând, adunând cantitățile de pe cântar și scăzând greutatea sacilor, el și făcea socoteala, tot în gând, și striga întotdeauna primul, tare: „trei sute șaptezeci... cinci sute șasezeci și opt...” Asta atrăsese atenția paznicului de la fermă, care se minuna, după ce încheia socoteala, cum de știuse băiatul să facă socotelile fără de plaivaz și hârtie. Nici batjocurile și nici indiferența celor ce așteptau la rând să li se facă socotelile nu-l alungaseră pe copil. După ce-i ieșeau și paznicului socotelile, tot alea pe care le strigase ceva mai înainte copilul, oamenii începuseră a se agita:
- Măi copile, pleacă naibii de-aici că, uite, încurcași socotelile domnului Gherasim. Apoi se îndreptau cu brațele întinse către paznic. Se mai rugau odată: „Hai, domnule Gherasim, mai socotește odată, nu se poate să fi ieșit cum a zis mucosul ăsta! Ce știe el, un copil, colo! Dă-l încolo de copil!” Sperau că li s-ar fi cuvenit mai mult grâu. Gherasim se mai scărpina odată după ureche și socotea din nou.
- Nu se poate bre, tot atâta dă!
„Asta nu-i lucru curat, zicea. Copilul ăsta nu-i prost deloc!” - și-l punea mai mereu să mai verifice odată ce socotise el pe hârtie. Asta îi apropiase.
- Al cui ești, copile? Că nu te știu a fi de prin partea locului. Paul îi spusese ce și cum, că nu se știa a fi avut vreodată un tată, dar mamă-sa era fata unuia de prin sat, iar el era plecat demult de prin aceste locuri și uite că mai venea înainte de începerea școlii pe la bunici. Îi spusese și numele. De-a lui Marchidan, moșu Stan Marchidan.
De cum rostise numele moșului Marchidan, lui Paul începuse a-i da târcoale și a-i arunca unele ocheade, un oarecare „uscățiv”, om cam la cinzeci și ceva de ani, care ajuta paznicului să pună pe cântar sacii, să-i dea mai apoi la o parte și să strige la săteni: „Hai, faceți loc, altul bre... Ce vă tot moșmondiți atâta? Mai repede, mai cu vână, bre! Nu dormiți de-a-n picioarelea!” Începuseră să-l îngrijoreze privirile lui ciudate și stăruitoare. Doamne, cum îl mai privea, când el repeta că socoteala lui Gherasim fusese corectă.
Alteori, crezând că poate Paul nu-l vedea, ca din întâmplare, se apropia de copil și-i studia gâlma aceea de la gât, un fel de prună abia formată, și apoi își ducea degetele rășchirate de-și freca începutul acela de țâță de sub cămașă, la baza gâtului.
În duminica aceea domnul Gherasim lipsea de la barăci (mai pleca omul şi pe acasă), iar Paul trecuse, ca de obicei, pe la el. Uscățivul era însă acolo și-l invită în baracă, să mai stea de vorbă, că poate o veni și Gherasim. Dar Paul, numai de sporăvăiala bătrânului nu avea chef în dimineaţa aceea. Plănuise să meargă pe la paznicul fermei, mai vorbea cu el de una şi alta. Cum nu-l găsise la barăci, dăduse să plece. Dar ţi-ai găsit! Uscățivul îl trăsese în baracă de parcă avea să-i spună un secret. Îl invitase să stea pe o canapea, lângă masă. Îi făcuse pe plac, dar uscățivul întârzia cu ţigara în gură, iar tensiunea sporea dincolo de cuvinte. După ce-şi terminase ţigara, bătrânul trase altă canapea aproape de masă, luase de pe dulapul soldăţesc jumătatea de coniac dintr-o sticlă uitată cine ştie de când acolo şi îşi turnă într-un pahar. După ce sorbi fără să se strâmbe, primul pahar, şi-l umplu pe al doilea. Paul îl privea tot timpul încordat la maxim, era ca şi cum la picioarele lui se afla un animal fioros care îl fixase ţintuit lângă perete printr-o privire a dracului de expresivă.
- De ce râzi? Nu râsese. I se păruse, doar. Apoi, văzând că Paul făcuse un pas ca să plece, zise: Nu-ţi fac plăcere. Ce să-i faci, m-am ramolit și eu. Ţi-ar plăcea să nu mă vezi. Te holbezi de parcă ţi-aş sta ca o ploşniţă în vârful capului. Şi parcă ai vedea în faţa dumitale o broască râioasă. Sau poate crezi că o fi altceva de capul dumitale. Nu, tinere! Toţi sunteţi la fel. Visaţi cai verzi pe pereţi. Spune drept, ai împlinit treișpe ani? Pe maică-ta n-o cheamă Maria? Una mică, bondoacă? Nu locuiați voi pe lângă fântâna seacă? Aia, de la marginea satului?! Ai?... Ia zi!
Paul, îngrozit, căuta în jur un obiect pentru a se apăra în caz că bătrânul avea să întreacă măsura vorbelor rostite. Băuse pesemne şi în altă parte. „Îi ştiu eu p-ăştia. La băutură devin violenţi”, dar era sigur că din prima lovitură îl va doborî. Şi pe urmă?
- Și zi, mă-ta nu-i văduvă? Vezi, vorbi mai departe uscățivul. Ce m-ar costa pe mine, un domn, toţi îmi spun domnu’ Luca (preciză el), ce m-ar costa să-ţi arăt ce am simţit şi cum am dus-o pe vremea când eram tânăr şi în putere...
Mirosul de fum trezi amintiri triste în sufletul lui Paul. Mama lui fumase și ea când îl născuse. Avea cam șapte ani când o tuse seacă a doborât-o, ca secerată, la pământ. Bătrânii au tras-o cu gaz, și i-au făcut ceaiuri din buruieni, cum știau ei, dar asta n-a salvat-o. Acum își are locul de veci, undeva în cimitirul de la marginea satului. El rămăsese o vreme să-l crească bunicii. Apoi fusese luat de un unchi al mamei, într-un cătun de la oraș. Mai venea pe la bunici, doar spre sfârșitul vacanțelor. Trecea și pe la cimitir, dar nu își iubise mama, sau cel puțin nu-i putuse ierta faptul că n-a vrut niciodată să-i spună cine-i tatăl lui. „Lasă! îi zicea maică-sa. Nu merită nici să-i știi numele. Și numai strâmba gura aia, Paul, că-mi aduci aminte de nenorocit. Aia era. Un soarbe zeamă de prună, un nenorocit care nu merită să-și vadă vreodată copilul, mai spunea!”
- Ai să râzi când am să-ţi spun ce trecere aveam la femei, dar nici măcar nu merită, continuă uscățivul. Află tinere că nu se afla cineva mai mândru în şa, ca pe vremea când treceam eu călare prin sat. Nu era femeie să nu ofteze în urma mea. Iar taraful ăla în urma mea făcea moarte de om. Dumneata ştii cum cântau țiganii pe urmele mele? Cu vioara la spate şi arcuşul trecut după ceafă. Şi ţigăncile lor! Eheei!... Când dansau ele în pielea goală nu-ţi mai părea rău că te-ai născut. M-am ramolit acum, zici dumneata, ţi-e scârbă cu mine, nu-i așa? ... Ha, ha, ha!
Râdea de unul singur, cu gura larg deschisă, dezvelind nişte dinţi pătaţi de nicotina tutunului inhalat în decursul anilor. Paul ştia că dacă ar fi ridicat o mână, gângania asta uscată din faţa sa ar fi tăcut chitic.
- O ţigară? dacă nu te superi! Şi-i întinse una. Paul îi împinse, cu un deget, mâna uscată. Uscățivul se făcu că nu bagă de seamă. Scăpără chibritul cu o singură mână de își aprinse țigara.
- Vezi! se bucură uscățivul. Noi doi ne-am înţelege de minune... Să vii și seara, pe la mine... Dacă aduci cu tine un pol, doi, nu ne-ar sta rău. Ajunge de un chef cu lăutari şi o ţigancă arzoasă. Uite pe masă aici o punem, să ne arate buricul. Sau poate găseşti dumneata altceva. Dracu ştie?! Nu eşti băiat prost... Însă, să ştii, fără ţigancă arzoasă nu te las şi să mori. E cadoul meu pentru că ești băiat deștept, semeni cu măta. Îmi plăcea și mie!... Apoi schimbă vorba. Pesemne își dăduse liber la gură, nepermis. Țiganca asta care vine uneori, zău că se merită. Păi când îţi pune ea o ventuză, uiţi cum te cheamă.
Uscățivul aşteptă un răspuns, în timp ce Paul paralizat, nu putea decât să se condamne: „Sunt un dobitoc! Mă tem de ăsta, parcă mi-a dat cu spray paralizant, nu pot gândi în prezenţa lui. Ce pot să-i spun?” Totul îi părea atât de absurd, atât de lipsit de sens şi ar fi vrut să plece. Să plece cât mai repede. Ceva nelămurit îl țintuia locului. Privi la începutul acela de țâță de la gâtul uscățivului și deveni mai atent la vorbele aceluia.
Uscățivul întredeschise gura să zică ceva. Dădu însă a lehamite din mână. Încercă apoi să râdă, dar văzând pe chipul lui Paul muşchii feţei încleştaţi, înţelese că nu era o glumă şi rămase cu gura căscată, ceea ce lui Paul i se păru din ce în ce mai strâmbă. Şi atunci avu loc incidentul. Paul văzu clar cum una din venele de la gâtul uscățivului se umflase şi pulsa sub cămaşă ca un sfârc de ţâţă. Întinse mâna să pipăie acel loc însemnat, însă bătrânul crezu că acesta vrea să-l strângă de gât şi să-l gâtuie ca pe un pui de găină şi îşi feri tot corpul pe spate. Canapeaua se dezechilibră şi bătrânul alunecă pe spate, la podea, odată cu Paul, a cărui mână nu întâmpină nici un obstacol de rezistenţă. În cădere, Paul crezu că bătrânul ridicase braţele pentru a lovi şi încercând să pareze presupusa lovitură izbi violent, cu cotul, falca bătrânului. Se auzise doar un zgomot înfundat, capul bătrânului atinse podeaua şi din buza crăpată a acestuia ţâşni un firicel de sânge. La început se speriase văzându-l cum sta cu corpul inert, căzut la podea ca un sac de cartofi degeraţi. Se învârtise în jurul lui ca un zăpăcit, neînţelegând cum se procedează în astfel de situaţii şi, când realiză grozăvia faptei, încercă să fugă de la faţa locului, dar se răzgândi şi apucându-l pe bătrân de umeri îl trăsese afară din baracă la aer, rezemându-l cu spatele de scândurile barăcii.
Înjură tăcut: „Cristosul mă-tii de guşter. Vă ştiu eu… Bețiv ordinar! Tu vorbești de mama, mă, tâmpitule! Mama era o sfântă, așa să știi. Javră ce ești! Ce vrei să spui? Că sunt copilul tău?! Tu, și tată!...”
Apoi strigă cât putu de tare, să se facă auzit de cineva:
- Mă! Ridică-te, mă! N-ai nimic, nu-i așa? Doar te-ai lovit nițel. Un pic de sânge, dar o să treacă. O să vezi că o să treacă!... Oameni buni! Să mă ajute cineva! Ajutooor!...
Paul fugi în baracă, luă o pătură și-l înveli. Turnă și niște apă pe fața uscățivului, apoi îl șterse cu pufoaica la gură, după care porni tot mai repede, chiar alerga către sat. Se mai întoarse o singură dată pentru a-i striga uscățivului:
- Stai acolo, să nu te miști, că o să chem pe cineva în ajutor. Poate te răzgândeşti înainte să mori. Eu nu sunt cel pe care-l crezi tu.... Alerga, dar un gând nu-i mai dădea pace: „Nu! E altcineva. E doar un străin!” Își repeta întruna, sperând ca cineva să-l audă și să-l liniștească. Dar satul se întindea înaintea lui cufundat într-o vrăjită tăcere de moarte.
marți, 1 septembrie 2015
659. Cartea e destinată bibliotecii
Cu factura nr. MAN00008352 / 01.09.2015 (chitanța de plată seria: CNPRLBZ070 nr. 00022770/01.09.2015) a fost achitată de autor, contravaloarea a 100 exemplare din cartea „AZAPLAR” de Tudor Cicu, conform contractului avut cu EPUBLISHERS INFO SRL București, pentru a trimite cartea în 20 de biblioteci din țară:
Bibliotecile în care vor intra cartea AZAPLAR (câte 5 ex de bibliotecă):
1. Bibl. V.Voiculescu Buzău
2. Bibl. Liceu Hașdeu
3. Bibl. Liceu M. Eminescu Buzău
4. Bibl. Liceu Pedagogic Buzău
5. Bibl. com. Berca jud Buzău
6. Bibl. com. Mărăcineni jud Buzău
7. Bibl. com Pogoanele jud Buzău
8. Bibl. com Padina jud Buzău
9. Bibl. com Pârscov jud Buzău
10. Bibl. com Măgura jud Buzău
11. Bibl. com Săpoca jud Buzău
12. Bibl. orășenească Rm-Sărat
13 Bibl. orășenească Adjud
14. Bibl. orășenească Slobozia
15. Bibl. orășenească Hârșova
16. Bibl. com Cumpăna jud C-ța
17. Bibl. com Mereni jud. C-ța
18. Bibl. com Comana jud C-ța
19. Bibl orășenească Mangalia
20. Bibl. municipiului Constanța.
marți, 25 august 2015
658. Blogul dobrogeanului Tudor Cicu
Nu-i aparțin Buzăului, să fie clar!...
Sunt dezamăgit. De aceea am decis să nu mai mă considerați fiu al Buzăului, decizie ce am luat-o pentru tot ce s-a întâmplat la ultima lansare (după 7 ani) la Biblioteca V. Voiculescu pe 14 august 2015. De acum încolo, nu voi mai participa dacă nu voi fi invitat personal de autorul în cauză, la nici o lansare de carte, unde un neica nimeni, limbă de câine și cu negru în cerul gurii, nestăpânit până acum de fii legitimi ai urbei buzoiene, te poate băga în Săpoca. Mă adresez, de-acum, pe blogul meu personal, doar cititorilor prieteni (îi rog pe cei cu venin în laptele supt de la mamele lor să aleagă alte bloguri, să mă lase). Voi mă alegeţi, mă răsturnaţi între umbrele
şi întrebările mele, în vreme ce disputa aceasta ţinută pe tărâm literar, mă
târâie ca pe o barcă în larg; nu mai zăresc
nici lacăte grele, tainiţe ori mlaştini în calea mea. Poate că nu ăsta-i
cuvântul cu care să-ţi mulţumesc, cititorule (care mă citești), şi să te întreb, totodată:
invizibila pasăre a dialogului nostru, cinstit, fără orgolii, oare unde s-a dus? Nu am limba atât de
vicleană, încât să nu-ţi mărturisesc cinstit, că, încă de copil, visam o lume a cărților și ușilor deschise către autorii acestora. Cioc-cioc!, băteai la ușă și avea să ți se deschidă ușa: „Nu vă supărați, aici stă Hemingway?” „Nu, ți se răspundea. „Aici stă domnul Mark Twain”. (?!!), ți se răspundea. „O, ce bine! Tocmai m-am întâlnit cu Huckleberry Finn și mi-a spus că Tom Sawyer de o vreme dă târcoale pe aici, dar nimeni nu-l mai bagă în seamă”. Toate astea îmi spuneau că niciodată nu poţi să ştii
unde mergi, nici pentru ce mergi, în viaţa asta, încât să fii nevoit să înjuri
pe de-a dreptul temniţa în care te-a azvârlit destinul. Esenin, pe care-l
citesc ori de câte ori mi-l aduce memoria dinainte, spunea: „N-am să răspund
vorbelor lor îngâmfate/ n-am să las pe nimeni în, tăinuita cetate”. Trebuie să-i urmez, neapărat, sfatul. Eu vă
vorbeam despre suflet, nu despre arderea mea în lumea cărţilor. Pesemne,
oamenii vor răsăritul şi apusul soarelui ca pe o ipoteză învârtindu-se în jurul
teoremei lansate cu mult aplomb de Galilei. Îi dau dreptate amicului meu, din liceu, Tudor Mihai care îmi scria recent: „atâta
timp cât nu încetezi să urci în scrisul tău, treptele nu se vor termina
niciodată. Dar pentru asta, va trebui să lași cetatea unde tot dai beții peste beții cu „amicii tăi„ și să te îndrepți hotărât pe drumul tău. Doar Kafka, nu?, și tu spuneai că „sub paşii tăi care urcă necontenit, treptele se vor
înmulţi la nesfârşit. Și aduți aminte de cuvintele bilice: <Trestia strivită nu va frânge şi feştila fumegândă nu va
stinge, până ce nu va scoate, spre biruinţă, judecata>” (Matei, cap. 12.20). Dar, eu rămân la pildele lui Solomon, aşa cum
mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii: „când drepţii (ca
ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege (ca noi) ies la
iveală, oamenii se ascund”. Atunci, cum cugetaţi voi să faceţi judecată vorbelor mele? Să ne resemnăm ca Iov –
cel care spunea: „ducă-se în vânt cuvintele unui desnădăjduit”?. Eu spuneam că-s
doar dezamăgit. Şi atunci, mi se pare firesc, să merg pe calea poveştilor mele, în lumea doar mie destinată. Asemeni minunilor Şeherezadei, și miracolul poveştilor inventate de indieni au făcut ca spaniolii să se cufunde tot mai adânc în
jungla amazoanelor, unde nici scăpare nu prea e, dar nici urmă de vreun El
Dorado unde să dai la tot pasul de pepite de aur. Are, deci, dreptate, cartea
cărţilor, să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă
pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi judecata în otravă şi
rodul biruinţei în pelin”. Constat în fiecare
zi, că rămân mult în urma mea, dacă voi mai participa la viața literară a urbei buzoiene. Ce
minciună trebuie să ridicăm în continuu pe crucea ridicată din vânzarea lui
Iuda? Întrebarea, pe care mi-o pun acum, seamănă cu saltul surd al
fiarei, asupra oricărei bucurii ale mele.
P.S. Din fericire, Buzăul are și mulți scriitori de treabă și onești. Lor nu le voi întoarce spatele niciodată. Mă vor invita personal la manifestările lor și dacă îmi vor cere să comunic părerea mea despre cărțile lor, publicului adevărat și fără patimi (cum au unii)... o voi face cu mare drag.
luni, 17 august 2015
651. La mulți ani poete Ion Gheorghe!... Ultimul meu eseu, scris în 2014, despre poet.
IX.
Motto:
„Azi noapte am vorbit cu Sfinxul Egiptului-
singurul care nu se teme de iarbă....
...dar Sfinxul se roteşte după soare bănuitor
presimte sub inima sa de granit
cum vine, cum stăruie, cum se-ndârjeşte,
cum îl ameninţă iarba încet,
măcinându-l cu sămânţa azvârlită în el
împinsă de vânt şi de soarele însuşi
ca norii de grindină – iarba de mâine.
Împotriviţi-vă ierbii, rugaţi-vă ierbii, nu vă lăsaţi ierbii!”
(Ion Gheorghe: Vine iarba, 1968)
Dacă Octavian Paler îi reproşa lui Nietzsche că a făurit o secure dublă „lăsând pe cel care învârte această secure să decidă dacă va ucide cu ea sau vindeca” (în: Polemici cordiale), Ion Gheorghe „de pe acoperişul celui mai sfânt lăcaş” al Poeziei, ne declară: „Aş scrie veacurile într-una mie de poveşti/Pe care le-ar cânta templele pe psalmii lui David,/Mai veridice decât basna despre marele vid/Pe care l-ar fi lăsat în Dacia/împăratul fugar,/De-a trecut Istrul cu limba scoasă ca un ogar...” (Heraldică/ 2010). Dar, cum acum, „se aşteaptă o altă mare piatră de foc/Să lovească lumea dându-i firea la loc”, venim şi noi (criticii săi, cei din urmă), să spunem lumii întrgi, de la Hotare-până-la-alte-şi mai mari hotare: din acest moment, poetul acesta nu va mai cunoaşte un alt drum, decât pe acela, pe care a pornit, ca şi Ulise a lui Homer, să se teamă de neprevăzut, de poveştile acestei lumi (de la început şi sfârşit de lume) şi să cânte. Prin Poezie, spunea cineva (repet, ce-am scris mai deunăzi), lumea întreagă, visează sus, sus de tot, până la Omenirea creată de Zămislitorul ei. Gheorghe Postelnicu, furat de atâtea hrisoave şi înscrise în ale zicerii, despre poet spuse, crede că poetul Ion Gheorghe, consideră – îl citez -: „că geţii şi dacii, adică tracii de la Dunăre şi Carpaţi, popor de vânători, crescători de vite şi plugari, au folosit o scriere compusă dintr-un volum mare de sigle şi rune, făurind un sistem de reguli, legi, cutume şi norme, datini şi instituţii vechi”, atât de des pomenită şi fructificată de către poetul acesta. În completare: că ei, vorbeau şi scriau limba nordică, dacică, troiană şi etruscă, mai târziu – după N.Densuşianu. Nu negăm că a existat în Tracia cea Mare o scriere în pietre (ea a existat, după Däniken, mult înaintea seminţiei cunoscute azi pe Pământ), că descântecele, vrăjile înscrise în piatră funerară şi de pe faţade de peşteri încă nedescifrate, ne pot duce cu gândul la „miraculoase însemnări ale sfinţilor numeri” (după Ion Gheorghe). Dar, basmul ca elan al fecundităţii şi atracţiei, este „arbore sau pom roditor/după cum i s-a ursit soiul” şi pântec (vestind naşterea a ceva nemairostit până-atunci) e însăşi „pământul şi mările”, pe care poetul încearcă să-l dea la întors: „Christosul mamei lor de vremuri”. De altfel, îl înţelegem: „Eu pe unde trec, închei o epopee, pe când ei trăiesc scenete în replici obscene”. Nimic în afara acestei exuberanţe de netăgăduit, nu are valoarea acestor glii străbune pe care i le-a aşternut Patria la picioare:
„Seara, cântecul greierilor gâlgâie tălăzuite vibraţii
Din crăpăturile caselor, din ierburi, din tufele de sulfină.
Oratoriul gâzelor, lăudând luminile rotitoarelor spaţii,
Înveleşte dealul şi lumea cu pânza-i de păianjen lină”
(Noua cronologie/ 2010)
Suprarealismul gheorghian, de care vorbeau unii critici, este, dacă este... folcloric, mitic, şi megalitic, iconografic şi eponimatic, după cum o cere tema fiecărui volum „dar niciodată erotic” – întăreşte Gheorghe Postelnicu. Acum, după atâţia cercetători, a mai veni şi eu cu alte şi alte argumente, deşi ar putea fi sugestive şi incitante, e deja târziu. Forţa genetică a Roiului Getic, a fost obsesie pentru atâţia oameni mari, de cultură. Să ne amintim doar nedescifratele rânduri lăsate de Eminescu: „Din roiuri risipite vei face un popor/Şi sigur fii la rele de-a pururea urma-va,/Cu sânge şi cenuşă pământul presura-va.../Fereşte-te de una, să te păzească ceriul,/Să nu te-mping-un demon a spune adevărul”. Să nu fi ţinut Ion Gheorghe, seama, de atenţionările Eminescului? „A vorbi/scrie despre Ion Gheorghe este o temeritate”, spune confratele său poet, Gheorghe Istrate. Noi care îi ştim căutările, pe dinlăuntru icoanelor zugrăvite şi ne hrănim cu personajele noastre homerice, înţelegem de ce Ion Gheorghe comunica, în lipsa zeilor, direct cu cosmosul. Ca şi Labiş, cândva, Ion Gheorghe a locuit în sanctuarul visătorilor autentici şi au dat curs verbelor Limbii Române, preamărindu-şi înaintaşii şi alăturându-li-se cu Mitul Bărbatului Călător în Ţara Marii Mume: CREAŢIA.
P.S. Închei, cu credința, că această carte a mea, a ajuns prin Nistor Tănăsescu, la poet. Deși... neavând un semn : ”mă turcule, lasă-mă cu prostiile tale despre mine!”, venite dinspre partea poetului, tare mă tem că am scris în pustiu. Cartea se numește ”Ion Gheorghe - un poet controversat” (și arăt de ce era controversat, de către contemporanii săi, nu de mine, cum sugerează (prin titlu) prietenul Marin Ifrim, în editorialul la „Cartelul metaforelor” (excelent, de altfel, ultimul număr), mai recent. Iată cum își începe editorialul, de pe pag I-a: „Am înţeles foarte târziu de ce Ion Gheorghe este un poet controversat. Aşa de multe sunt aceste motive, încât prefer să tac. „Controversat” este termenul cel mai cuprinzător, în el încăpând toate sentimentele umane, literaturizate sau nu, diafanizate sau rămase în stare de iubire sălbatică sau de ură primară”. Îl salut pe această cale pe Marin Ifrim, dar, măcar, aveam nădejdea că are să menționeze cine a folosit cuvântul din preambulul editorialului său. Nu suntem ieniceri, să intrăm cu armele în casa poetului, proaspăt premiat pentru poezie religioasă, dar nici să nu amintești asta?
P.P.S. Tot din „Cartelul metaforelor, redau câteva versuri ale Mihaelei Roxana Boboc, scrise după publicarea cărții noastre. Semn, că Mihaela a pornit pe drumul ei inconfundabil și de necontestat!
„...n-am știut cât de simplu se vede corbul în zare după furtună
cu punctul pe rouă
iubirea pare jocul de-a baba oarba
dincolo de ușă o mână te prinde în poezie
acum ești al meu
până când versul va deveni vrejul
cățărându-se în podul suferinței...”
(Poetul - de Mihaela Roxana Boboc)
sâmbătă, 8 august 2015
649. AZAPLAR, o nouă carte de Tudor Cicu
Mi-a apărut, mult
așteptată de mine, cartea AZAPLAR.
(în ordine cronologică, a XVI-a carte
(după alte 2 antologii de poezie, în care am fost cuprins)
1. Despre mine:
Scriitorul Tudor Cicu s-a născut la 5
aprilie 1952, în satul Azaplar (acum, Tătaru), comuna Comana, jud. Constanţa. A
urmat cursurile „Liceului Energetic” din Constanţa şi ale Facultăţii de
Energetică din Bucureşti. A publicat versuri şi proză în: Tomis; Luceafărul;
Ing; Opinia; Renaşterea culturală; Oglinda literară; Bucovina literară; Sud;
Vitralii; Dunărea de jos; Helis; Pro Saeculum; Vatra; Absolut... etc. A
debutat cu o povestire: „O felie de pepene”, în „Tomis” (1972), publicat
de Mirela Roznoveanu care vedea în autor un nou Zaharia Stancu.
Este membru USR, filiala Dobrogea, din 2009.
Debut editorial cu volumul: „Cu marea în suflet”, poezii, 2005.
Este membru USR, filiala Dobrogea, din 2009.
Debut editorial cu volumul: „Cu marea în suflet”, poezii, 2005.
A mai publicat:
„Iarba de mare”, roman, 2006
„Călător prin Valea Plângerii”, povestiri, 2007
„La temelia cetăţii”, jurnal de lector, 2008
„Cântece la dairea”, poezii, 2008
„Asediul cuvintelor”, critică literară, 2010
„11 poeţi x 11 poeme”, antologie de autor, 2010
„Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei”, monografie eseu, 2011
„Geamantanul cu vise”, poezii, 2012
„Cu traista de basme prin lume”, povestiri, 2012
„Balaurul mărilor”, proză, 2013
„Niciodată parodii”, parodii, 2013
„Alergând după o himeră”, eseu. 2014
„Prieteni prin cărți”, proză memorialistică, eseu..., 2015
„Cel mai frumos cântec vine pe furiș”, versuri, 2015
Premii şi diplome:
1. Premiul I acordat de Liga Scriitorilor din
Vrancea, pentru „Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei”, 2011
2. Premiul „Victor Frunză” la a V-a ediţie a
Festivalului Internaţional de creaţie literară „Titel Constantinescu” pentru
volumul „Cu traista de basme prin lume”. 2012
3. Premiul USR Filiala Dobrogea, pentru eseu
și istorie literară, pentru anul 2011.
A primit diplome de excelenţă de
la: Asociaţia culturală „Renaşterea Buzoiană”; Primăria şi Consiliul local
Râmnicu Sărat; Primăria oraşului Hârşova, Festivalul Emil Bota , Adjud etc.
Mai multe detalii pe blogul personal:www.tudorcicu.blogspot.ro.
Azaplar
Proza memorialistica
Extrase din Cuvântul înainte al lucrării:
„Viaţa unui scriitor seamănă cu căile unui labirint. Fiecare cale
întortocheată din acel labirint ascunde o poveste. În memoria-labirint a unui
scriitor se ascund multe poveşti. Ici-colo mai dai de câte o uşă, dinaintea
căreia scriitorul îşi vâră mai întâi personajele, aşteptându-le afară, să le
asculte mai apoi povestea. Multe nu se mai întorc. Se rătăcesc pe acolo şi nu mai
ştiu să iasă. Atunci mă imaginez în satul meu dobrogean, Azaplar (cunoscut ca
satul chinuiţilor), ca pe vremea copilăriei, în cimitirul turcesc, când
cutreieram cu sfială printre crucile din piatră, ce aveau cioplite deasupra un
cap acoperit cu un fel de turban. Nu toate crucile erau aşa. Pe cele cu turban
le băteam cu palma peste creştet, strigând la ele: „Mă! Ieşi afară şi spune-ne
cine eşti, şi care e povestea ta!” Nimeni nu ieşea din morminte, şi nu-mi
rămânea decât să le imaginez poveştile, căci – nu mă îndoiam la vremea aceea –
fiecare îşi avea povestea lui. Aşa cum avea povestea sa, Negip Hagi Fazâl,
poetul tătar îngropat aici. Retras în colţul de lângă sobă, fie iarna sau
primăvara, o tot iscodeam pe mama (avea locul ei acolo, când torcea lână la
fus, cu furca-n brâu), iar de nu aflam mai multe, căutam în lectura cărţilor,
să aflu o poveste care să o înlocuiască pe cea a tăcutelor turbane din cimitir.
Nu-mi imaginez pe cineva care să se poată lipsi, la vârsta copilăriei, de
lectura basmelor sau a poveştilor. Eu am înţeles că nu poţi fi copil cu
adevărat decât în căsuţa în care te-ai născut, în mijlocul alor tăi. „A fi sau
a nu fi!”, aceasta-i întrebarea. Întrebarea decisivă a lui Shakespeare. Ce
fiori să-ţi dea cutremurătoarea frază, atunci când luciul sabiei nu-ţi dă de
înţeles şi în care sânge se va oglindi?
[...] Homer nu cutezase a pune aripi oamenilor, precum zburau zeii, de pe pământ, înapoi în Olimp. Kafka, aşijderea. În schimb, inventase uşa interzisă. Adusese o cântare omului, aşa cum nu cunoscuse nici Iason când adusese din zări lâna de aur. „Numai cântările sunt nepieritoare în veac” – scria Ovidiu, în „Dragostea Corinei”. În „Caietul de vise” (cap. 17, din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomeneşte că, povestind viaţa sa unui necunoscut, acesta îi spune la un moment de tăcere: „Povesteşte mai departe… altfel vei muri”. Să se fi gândit la Şeherezada? Dincolo de uşa interzisă, auzim povestea celui fără niciun drum de întoarcere, poveste pe care eu n-am mai apucat-o (ca trăitor al satului meu) până la capăt…, căci soarta mi-a hărăzit alte căi pe care să mă pierd în lumea largă. Întoarcerea mea în satul copilăriei e tocmai calea pe care va trebui să o străbat prin acest labirint, pentru a mă înfăţişa cititorilor cu povestea scrisă.
[...] Homer nu cutezase a pune aripi oamenilor, precum zburau zeii, de pe pământ, înapoi în Olimp. Kafka, aşijderea. În schimb, inventase uşa interzisă. Adusese o cântare omului, aşa cum nu cunoscuse nici Iason când adusese din zări lâna de aur. „Numai cântările sunt nepieritoare în veac” – scria Ovidiu, în „Dragostea Corinei”. În „Caietul de vise” (cap. 17, din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomeneşte că, povestind viaţa sa unui necunoscut, acesta îi spune la un moment de tăcere: „Povesteşte mai departe… altfel vei muri”. Să se fi gândit la Şeherezada? Dincolo de uşa interzisă, auzim povestea celui fără niciun drum de întoarcere, poveste pe care eu n-am mai apucat-o (ca trăitor al satului meu) până la capăt…, căci soarta mi-a hărăzit alte căi pe care să mă pierd în lumea largă. Întoarcerea mea în satul copilăriei e tocmai calea pe care va trebui să o străbat prin acest labirint, pentru a mă înfăţişa cititorilor cu povestea scrisă.
Tudor
Cicu
Despre carte:
„Cartea AZAPLAR, putea fi scrisă asemeni unui roman despre copilărie, intitulat chiar
„Copilăria”, de Maxim Gorki. Deși i-am sugerat să-și unească în „ceva” unitar (un roman) povestirile sale, autorul a preferat să o rescrie sub forma unor povestiri
separate, cu amintiri începând de pe la vîrsta de doi ani, până la adolescența
petrecută pe vremea liceului și a primelor iubiri. Cartea conține 260 de pag.
și 55 de povestiri. Trăirile autorului (din amintiri) se împletesc cu ale
localnicilor din satul natal: tătari, turci și români neaoși, mulți proveniți
din alte zone după împroprietărirea avută după cel de al doilea război mondial.
Autorul narează, firesc, ca de la fața locului, despre atmosfera unui sat dobrogean, altfel decât o făcea
Istrati, Fănuș Neagu ori Sadoveanu și de ce nu, Zaharia Stancu ori Ștefan
Bănulescu. Seamănă mai curând cu un Marin Preda născut pe meleaguri dobrogene.
Are și umorul humuleșteanului Ion Creangă, dar și tragismul lui Istrati ori
realismul lui Preda. Una peste alta, e Tudor Cicu din celelalte cărți scrise
până în prezent. Un nou Gogol (deși pretențios spus) al câmpiei de la sudul
Dobrogei, cu farmecul a fiecăruia din cei mai sus amintiți. Citiți-l și vă veți
convinge”.
A consemnat: Tudor Mihai (cel despre
care Tudor Cicu o face, memorialistic, în „Prieteni prin cărți”,
la pag. 401.
luni, 9 februarie 2015
620. Impresii din timpul lecturii (Dora Bruder - de Patrick Modiano)
„Dora Bruder” de Patrick
Modiano şi sentimentul de culpabilitate şi durere din timpul unui secol
confuz.
Premiul Nobel pentru Literatură pe 2014 i-a fost decernat
scriitorului francez Patrick Modiano, în vârstă de 69 de ani „…pentru
arta memoriilor, prin care a evocat cele mai greu de înţeles destine umane şi a
dezvăluit universul ţărilor aflate sub ocupaţie”. Nu i-am citit decât o
singură carte: „Dora Bruder” ed. RAO
2006. În actualitatea vieţii literare de pe la noi se vorbeşte mai mult despre
romanul „În cafeneaua tinereţii pierdute”
ca despre cartea unui autor în descendenţă proustiană, un fel de învingător în
confruntarea cu timpul. În „Dora Bruder” spaţiul-timp e situat în vremea
ocupaţiei germane în Franţa, anii 1941-1943, perioadă ce a coincis cu progromul
pornit de germani împotriva evreilor, sfârşit doar cu deportarea lor în
lagărele naziste şi ale căror poveşti de viaţă, ale căror destine au fost
înghiţite nemilos de memoria acelor vremuri, și cu puţine şanse de a mai ieşi
vreodată la suprafaţă. Holocaustul, aşa cum a fost el trăit de francezi, iată
tema principală a romanului. De fapt, Dora Bruder (evreica de 15 ani, 1.55 m,
faţă ovală, ochi căprui-cenuşii) e doar un pretext, căci în realitate
scriitorul se foloseşte de memoria colectivă în evoluţia istoriei dintre anii
1941-1943 pentru a scrie una dintre tulburătoarele mărturii ale traumelor ce au
avut loc în anii celui de-al doilea
război mondial, anii în care Parisul fusese ocupat de nemți. Investigaţiile
autorului, făcute peste o jumătate de veac, de la anunţul dat în Paris-Soir la
data de 31 decembrie 1941 (care făcea apel la cei care deţineau informaţii
despre dispariţia fetei), se suprapun eforturilor contemporanilor săi de a
„sparge” mitul rezistenţialist al populaţiei ocupate din Franţa, cît şi
problematica dureroasă şi complexă a coloboraţionismului francez în timpul
ocupaţiei. Reconstituirea nu este simplă, puține documente, puține date
referitoare la această tânără, în arhivele prin care îl poartă paşii. „Trebuie
să treacă multă vreme ca să iasă la lumină ceea ce a fost anulat. În registre
se mai găsesc mărturii şi nu ştii unde sînt ascunse, nici care dintre paznici
veghează asupra lor şi nici dacă aceştia vor accepta să ţi le arate. Sau poate
că au uitat pur şi simplu că aceste registre există.” (pag. 11). Povestea Dorei este doar una dintre multele care s-au încheiat tragic şi
timpuriu în lagărele de concentrare naziste. Folosită ca pe un lait-motiv în
această confruntare cu timpul, Dora (fata unui evreu, muncitor necalificat și
invalid de război gradul I, căsătorit cu o unguroaică provenită tot dintr-o
familie de evrei refugiați) este doar un simbol. Iar Modiano, în geniul său
subtil, ancorat în iluzie şi miraj, o prezintă publicului fără alte adăugiri,
fără a înfrumuseţa lucrurile, fără a le exagera inutil. Rostul acestor
investigații și a scrierii în cele din urmă a cărții lui Mondiano stă în cheia
frazei de la p. 84, unde amintește de anul nașterii sale, locul nașterii, casa
și tinerii strânși acolo (ca și tatăl său, fiu de evreu) frământați de ideea de
a scrie și care au sfârșit în lagărele de exterminare germane: „Chiar înainte
de a mă naște, alții, asemenea lor, își asumaseră toate suferințele pentru ca noi
să nu suferim decât mici necazuri”. (Vezi și însemnările de jurnal ale
autorului (p 78; 79; 80; 83) privind amintirea unor scriitori din vremea sa,
care, pentru cărțile și ideile lor plătiseră cu viața pe vremea celui de al
doilea război mondial; deci își asumaseră și ei suferințele pentru noi). Dacă
memoria colectivă e resortul care îi trasează jaloanele scrierii despre călăii
și așa-zisele autorități din timpul ocupației, despre închisorile de la
prefectura poliției Parisului, despre cazărmile, lagărele, Istoria acelui timp,
adică tot ceea ce pângărește și distruge Ființa umană, atunci se poate întreba
cititorul: care e rostul situării în prim planul narațiunii a micuței evreice
despre care „timpul istoric” nu a consemnat mai nimic? Un mic amănunt ne atrage
atenția, strecurat într-o frază simplă: „Există oameni care lasă puține
mărturii în urma lor. Niște anonimi aproape” (p 23) - și în continuare –
„Scriind această carte, lansez mesaje luminoase asemenea unui far. Din
nefericire însă, nu cred că poate să aducă vreun licăr în noapte. Dar nu-mi pierd nădejdea” (p 36). Fiindcă, ne
precizează: „Dacă eu nu aș scrie, nu ar rămâne nici o dovadă despre acea
necunoscută”, o fată evreică a cărei prezență trebuie să o fi cunoscut și tatăl
său ridicat (ca mulți alții) cu același vehicol al morții, în urma raziilor ce
se făceau în oraș. Căci „se percheziționau și barăcile, ca să se scotocească
prin așternuturi, saltele, pleduri, perne – toate erau sfâșiate”. Germanii
ordonaseră interdicția de a ieși din casă după o anumită oră din pricina
atentatelor cu bombe împotriva patrulelor germane. Citind anunțul dispariției
fetei din Paris-Soir, autorului nu-i revine decât sarcina să mai treacă încă
odată prin acele locuri ale copilăriei fetei întrucât, la rându-i, cunoștea de
multă vreme bulevardul Omano, hotelul de la nr 41, cartierul Freinville ce se
formase în jurul uzinei de frâne. Doar trecuse de mână cu mama lui, în
copilărie, pe acolo. I-au trebuit patru ani (cam prin 1996) ca să descopere
actul de naștere al fetei evreice și mai târziu a dat peste o femeie care se
aflase în pensionul de maici unde învățase Dora în anul 1942. În cartierul
Chapelle (aflat în apropierea Gării de Nord), descoperă adresa școlii, în ale
cărei registre dă de numele Dorei. Se pare că această descriere minuțioasă a
străzilor, a străzilor unui oraș vechi este o caracteristică a scrierii lui
Mondiano de vreme ce amintește în carte și de traseul parcurs de Jean Valjean
al lui Hugo, fugind din calea poliției cu micuța Cosette în brațe, ca pe un lucru
extraordinar al memoriei sale. Același oraș cu aproape aceleași străzi și cu
schimbările pe care timpul le-a adus asupra locurilor- unele clădiri au rămas
în picioare, martori tăcuți. Altele au fost de mult rase de pe fața
pământului și nici măcar în fotografii
nu mai pot fi regăsite. Un amănunt (ca în romanele polițiste) îi atrage atenția
când studiază registrele pensionului religios
Saint-Couer-de-Marie, unde studiau copiii nevoiași. În dreptul fișei Bruder
Dora, sta scris: „Data și motivul întreruperii școlarității: 14 decembrie 1941,
fugă”. ”Ce ne determină să fugim?” se întreabă autorul. „Se pare că fuga este
un strigăt de ajutor și uneori o formă de sinucidere. Te încearcă totuși un
sentiment efemer de eternitate. Nu ai tăiat numai legăturile cu lumea, dar și
cu timpul” notează autorul (p 65). După această fugă, la 17 aprilie 1942 (cam
patru luni după fuga amintită), în registrul comisariatului din Glignancourt
apare informația că Dora s-a întors la domiciliul părinților. Stilul de până
acum seamănă cu al unui detectiv ce culege informații și din când în când câte
o frază care vine să lumineze această scriere precipitată. Dar, ca mulți alți
scriitori, Mondiano crede în coincidențe și în talentul de clarvăzător al
romancierilor: „toată această gimnastică a minții poate, fără îndoială, să
conducă, pe termen lung, la intuiții fulgerătoare cu privire la evenimente
trecute sau viitoare” (p 45). Investigațiile autorului ajung și la lagărul de
la Tourelles de unde femeile evreice și copiii evrei luau drumul în vagoane de
vite spre lagărul de la Drancy, iar apoi ajungeau la Auschwitz. Din scrisoarea
unui tânăr aflat temporar la Drancy și redată în carte, de autor, aflăm
amănunte apocaliptice despre soarta celor închiși acolo: „Toți din lagăr sunt
înnebuniți, mulți plâng, se tem” pentru că „în tot lagărul domnește o atmosferă
sinistră”. De aici, cu un convoi, în 1942 a plecat și familia Bruder (soț,
soție și fiică), pe un ultim drum al contactului lor cu cititorul acestei
cărți. Stilul lui Modiano este simplu, memorialistic, însă atrăgător pentru
cititor. Ca şi cum te-ai fi aflat la capătul unui cîmp magnetic, încercînd să
captezi undele fără pendul. Accentul cade pe subiectul abordat, iar tonul
melancolic uneori, sumbru ca un avertisment, alteori, ce răzbate din fiecare
amintire evocată de narator îl atrage pe cititor aşa cum un animal de pradă își
hipnotizează victima.
Tudor Cicu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)