joi, 2 aprilie 2020

O carte (despre ea câteva cuvinte)


Tudor Cicu (și cartea sa)
Don Quijote pleacă la război

  Prin această ultimă apariție editorială Tudor Cicu confirmă că este un foarte bun autor de proză scurtă. Îi vine ca o mănușă. Spre deosebire de roman, unde esența narativă se diluează, aici Tudor Cicu își dezvoltă abilitatea de a surprinde aspectele cele mai relevante ale vieții.
 Trecând peste nostalgia omniprezentă a spațiului dobrogean, spațiul care i-a marcat copilăria, condeiul său te poate arunca fără efort într-un univers pasional oriental, „Nunta”, „Mehmet Deliu”, sau într-unul impregnat cu miresmele pure ale poeziei, „Mânzul”, „Iubita omului de zăpadă”.
   O proză de calitate te determină să o parcurgi cu sufletul la gură, de la început până la sfârșit, și așa sunt cele din acest volum. Aș fi putut să devoalez în câteva cuvinte fiecare povestire, dar aș fi comis o impietate. Este datoria dumneavoastră, a cititorilor să le descoperiți. În eseul „Don Quijote pleacă la război” nu ideile sunt importante, ci discursul în sine, volubilitatea nativă a autorului. Dacă reușiți să o procurați, citiți cartea! Merită.

                                         Dan Simionescu (în revista HELIS nr. 200 din ian-febr-martie/2020)

luni, 30 martie 2020

despre steaua care n-a ajuns




despre steaua care n-a ajuns

am deschis fereastra
și i-am zis sufletului: a sosit timpul!
iată, casa goală
visele mele risipite prin lume ca furnicile.
am privit cerul înstelat ca o linie lungă a vieții
și chiar dincolo
până la capătul de unde viața pe neașteptate
ca un glonț a țâșnit din acea beznă.
sufletul a înțeles și a pornit ca un ecou
i se auzeau copitele scăpărând pe cer
așa cum se va fi rostogolit și cu mii de ani în urmă.
am deschis ușa și i-am zis inimii:
Dumnezeu s-ar fi hotărât să te pună la încercare
nu mai ești focul la care să-mi încălzesc fericirea, du-te!
dacă nu mergi pe drumul cel bun
o a doua șansă nu mai există
și nimeni nu se va mai întoarce aici
când se vor opri ca limbile ceasului, toate.
stau cu trupul pe prag
nici n-am văzut când s-a oprit timpul;
îmi pun o mână la ochi și totul, în urmă, e ca o poveste
despre steaua care n-a ajuns
să mi te smulgă din inimă
și ea a înțeles
că vine un timp când
fiecare rămâne singur cu Dumnezeu
ca într-o încleștare cu stihiile mării
legat cu inima, cu sufletul și trupul lui
de cel de pe urmă vis...
și asta să fie farsa vieții.

miercuri, 18 martie 2020

CARTEA DIN BIBLIOTECĂ


1.       „Omul dintre două lumi” de Diana Dobrița Bîlea

      Cu acest roman din sfera realismului magic și al poemului basmic (ed.Ex Ponto, 2017), autoarea face să tresalte de bucurie inima cititorului fiindcă, iată, lumea basmului e la ea acasă în acest roman. Această carte reprezintă, în complexitatea plăsmuirlor sale, o explorare imaginară în spaţiul nebănuit al magiei, al conviețuirii dintre oamenii aflați la granița dintre două lumi, într-un sătuc situat la Dunăre. Și a putut încăpea în ea atâtea istorii, profeții și viață, tradiții, superstiții, credințe și obiceiuri străvechi. Este și un roman al magiei unor trăiri, de la primii fiori ai dragostei între doi tineri, de la nașterea omului și până la moartea sa, dar și al fascinației vieții aşa cum este aceasta astăzi, iar descrierile cele mai realiste se împletesc cu elemente fantastice și onirice, cu motive din mituri și din basme și explorează, din prima clipă a întâlnirii dintre un el (perspectivă ireală) și o ea (ființă pământeană) până la ultimul moment al regăsirii, spațiul basmului popular de la noi. Romanul este o alegorie a două conștiințe ce ajung să conviețuiască, ba chiar să se împletească, fără a da impresia că cele două suflete bântuie prin lumi diferite, dar care nu îşi pot depăşi condiția de a ieși din tărâmul binelui și al răului. Evenimentele ce se vor derula cititorului prezintă viața studentei Ileana, acțiunile sale îndrăznețe pe tărâmul mirific al Dunării („cu poveștile ei cu tot”), temperate de prudența prietenei Luana, într-o aglomerare a detaliilor şi a patimilor: iubire, ură, violență, delir, sete de cunoaştere. Realitatea și fantasticul coexistă într-o societate umană cu credințe obișnuite, dar autoarea conduce firesc firul epic al poveștii de dragoste între Ileana (studenta de la medicină) și Călin, „om doar pe jumătate”, într-o poveste petrecută la granița dintre cele două lumi intangibile. O frescă a unei lumi de basm.

2.       „Terapia ploii de chihlimbar” de Mihaela Roxana Boboc

     Cartea (ed. Mitteleuropa/2019) – e un fel de eksoteros poetic, ori acel tărâm unde a dispărut graniţa dintre scriere şi trăire, mai exact, un fel de dincolo de limitele gândite. „Fericirea are gust de poezie” – spune– și odată cu ea intrăm în poezia spectacol (cu un proces de umbre ce se furișează în alte umbre și acelea în cine știe ce întuneric îndepărtat), ca în clarobscurul rembrandtian. În tabloul acestor viscoliri ale poeziei sunt tot atâtea rostogoliri și tot atâtea victorii ale celei care „țese ani în șir această pânză fragilă” prin cuvinte. „Poezia, această femeie plângând la fântâna lui Iacob,/cu ochii negri de dor,/nu va mai înseta/nici nu va mai cere mângâieri” („Scrie-mi măcar un rând”) – e miracolul descoperit la hotarul dintre lumea văzută prin porțile irealității sau chiar cheia participării ei la ceremonialul unui suflet care ni se confesează în „prima noapte cu cerurile deschise...(și)  în jur se simte mirosul ploii...”. Pentru că, doar „noaptea ploile se cuibăresc în unghiul ferestrei/orice aș privi se întoarce ca-ntr-o oglindă spre mine/pânza și pictorul, poetul și poezia/doar îmbrățișările se ascund după mâinele iluzoriu” (Două orfeline). Ori, dragostea e „pânza aceea fragilă” la care își „țese” poemele? „Dacă aș stinge luminile în orașul meu ar rămâne crângul și/mâinile îndrăgostiților prinse în părul iubirii/e noapte cu lună, noapte cu prunc născut în mine/îmi așezi în sertarul minții manuscrise pe care le voi uita până/în ziua/când se vor scrie singure” (Cum aș putea să flămânzesc?”). Volumul e alcătuit din două părți. Primul ciclu: „Mamă, pune pelerina pe umerii de brumă” este dedicat mamei (tablou întrețesut și cu imaginea tatălui plecat la ceruri). Al doilea: „Spre duminica lăuntrică” este cel al căutărilor ei labirintice, totul într-o notă de meditație, de contemplare și melancolie, pendulând în imagini inedite care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare, determinate de efuzi­unea stării.

3        Zbateri facile, strădanii futile” de Dumitru Augustin Doman

     O carte cu 49 de schițe/povestiri, multe dintre ele cu un deznodământ neașteptat și gustat de cititor prin poanta finală și o alunecare subtilă spre comic și exasperare, adică în situații de-a dreptul comice pentru cititor. Învestit cu funcțiile comicului denunțător, autorul ne oferă plăcerea de a ne teleporta în stradă, în piață, la cafenea, la tribunal, printre șpăgari, ospătărițe, polițiști, clanuri de țigani, profitori de ocazie, popi hrăpăreți, politicieni aroganți, familiști încornorați și dispune de ușurința prezentare (nelipsindu-i armele umorului, ironiei, sarcasmul biciuitor și satirei) a fenomenelor comice din societatea actuală. Între a înfiera personajele (comicul de caractere) și a le prezenta în goliciunea lor la evenimentele din viața reală (comicul de situație), râdem în ambele prilejuri, dar în primul rând pentru a pedepsi. Câte moduri de a stârni umorul în această carte! Umorul de situație, vezi schițele: ”Ilie face coteț pentru porci”; „O sută de lei”. Umorul de limbaj: „Porcăiala generală”, „Texticolul lui Hitler”. Umorul rezultat din calamburul situației: „Eternitate”, „Ministru de interne, marți în zori”. Umorul și ironia unui anumit stil de scriere: „Poeta cu însoțitor”, „Romantism târziu și facil”. Evoluând spre povestirea de factură satirică, îi recunoaștem o atitudine față de realitate și un discernământ, uneori de nuanță caragialescă: „„E limpede, de la mielul negru cu șase picioare ni se trag toate. Are dreptate baba știrbă: e semn de sus, vine sfârșitul lumii”. Nu lipsesc din volum prozele cu trimiteri moralizatoare, de altfel modulații ale unei anume îndemânări ale autorului de a construi pe un fond epic atmosfera dominatoare a lumii banului. Nu ai cum să nu-i descoperi autorului acel simț mereu întreținut al spiritului de observație, a virtuților de pamfletar și, deopotrivă, de fin umorist. Proza sa este o radiografie dură a unei societăți conturată discret în corpul narațiunii cu accent satiric: „Romănia e o țară inventată de nenea Iancu Caragiale la o halbă de bere și-o tacla!”

4        Prin subteranele dostoievskiene” de Ion Fercu

     O carte (573 pag) de vastă întindere documentară și analiză (încadrată la „eseu enciclopedic”), despre fenomenologia universului dostoievskian și armonia universală a romanelor lui Dostoievski în literatura rusă și a lumii. O monografie de cercetător prin viața „oamenilor din subterană” - eroii din cărțile lui Dostoievski. „Totul se transformă în eseistica ferculesciană, în simboluri, în tâlcuri, în semnificații deschise” – scria Petre Isachi într-un comentariu. Ion Fercu, în această carte erudită, pune dinaintea cititorului rodul admirației sale pentru complexitatea și adâncimea sufletului omului simplu din popor, ridicate de Marele Rus la rang de valoare și adevăr. Acest labirint al căutărilor de eseist ale scriitorului Ion Fercu, constitue, în fapt, calea de ieșire în LUME cu „obsesia” Dostoievski. Cartea are opt părți de studiu amănunțit: „Zvârcolirile destinului”, „Dostoievski, psihologul-filosof”, „Nuanțele strigătului”, „Interferențe și prăpăstii I și II”, „Agora: coridă, angoasă și furtuni”, Neliniști esențiale: Euterpe, Apollo, Afrodita/Eros, Thalia” și „Ecouri dostoievskiene în revista Gândirea”. Cititorul e purtat prin viața (ca o poveste de dragoste) a autorului rus, apoi condamnarea la moarte, urmează ocna, lecturile preferate, parabolele dostostoievskiene, unde nimic nu este mai fantastic decât realul, dar unde lumea scriitorului era de fapt... infernul. Un infern al unei societăți ruse, în care marele Rus a avut îndrăzneala de a se măsura cu Dumnezeu. Admirația lui Ion Fercu pentru eroii „cugetători cu fibră de filosof”, pentru concepția de libertate a personajelor, ori credința Marelui Rus în mântuirea întru frunos și sublim, este nețărmurită. Cu această carte-eseu, Ion Fercu a urcat o Golgotă a scrierii sale, un bun prilej de a demonstra că Dostoievski, acest mare creator de lumi posibile, este și va rămâne scriitorul tuturor.

luni, 16 martie 2020

Cronică la o carte *




Cutia cu amintiri


Pe fundalul unei povești de amor, Tudor Cicu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, autor de poezie și proză, reliefează soarta scriitorului raportată la cea a cititorului și, mai ales, supunerea la judecata de apoi, în fața lui Dumnezeu. Astfel, îl face responsabil pe scriitor de toată tragi-comedia umană, de racile și violență, de torturi și obscenități. Se pare că orice scriitor este trecut prin iad pentru a vedea unde a adus omenirea prin operele lui, iar apoi, la judecata cea mare unde va da socoteală pentru tot ceea ce a îndrăznit să tipărească pe hârtie, un alt martiriu, cel al pădurilor: -Și văzând scriitorul că în grădina aceea nu era cum se aștepta, după tot ceea ce credea că făcuse el bun  pe pământ, după ce scrisese atâtea cărți, s-a supărat ăe înger: “Bine, bine!Mă ațșteptam să mă duci în locuri cu lumin ă și verdeață, cu livezi înflorite și curcubeie pe boltă, dar tu m-ai dus în locuri necunoscute, unde văd numai prăpăstii sau năluci hlizindu-se pe toate gardurile și în toate țepușele, pârjol și nenorocire la tot pasul. Iadul ăsta îl merit eu, pentru cât am trudit pentru oameni?Vreau să mă duci în fața Domnului, ca să mă plâng!”
Personajul principal, Vlad Mateescu, arheolog, fost coleg de facultate cu Ahileas Sugakis, este invitat de acesta să-și petreacă o vacanță de o lună în orășelul Platamonas din Grecia, în casa de la malul mării, în timp ce el pleacă în Turcia într-o delegație de serviciu, toată luna iunie.
Povestea propusă de autor se țese în jurul unei tinere pe numele Iriana care pare că-și așteaptă cu obstinație iubitul, adică pe așa-numitul Nikos. O poveste de dragoste, ai zice de la începutul lecturii, numai că firul Ariadnei este suficient de încurcat încât să te țină în suspans până să ajungi să ai satisfacția deslușirii finale a faptelor. Fata suferă o depresie după plecarea subită și fără explicații a lui Nikos. Astfel că obișnuiește zilnic să se așeze pe o bancă, pe chei, cu ochii în zare, nemișcată, într-o perpetuă așteptare.
Vlad devine preocupat de aflarea poveștii și chiar dorește să scrie o carte privind relația Irianei cu Nikos.
Limbajul folosit de autor este cursiv, presărat cu cuvinte grecești și sintagme aforistice, unele dintre ele preluate din biblie. Merge pe latura povestirii în care dialogul este bine strunit, cu replici scurte și lucide, urmărind un fir logic chiar și atunci când autorul imbrică planurile.
Sunt de remarcat povestea scriitorului, întâmplarea muzicianului Franz List, pățania din podul depozitului de cărbuni unde își aveau sălaș porumbeii de prin împrejurimile cartierului, întâmplarea de la malul mării când a căzut în gol și și-a pierdut cunoștința, întoarcerea în copilărie când alerga după pescăruși pe plajă sau amintirea mamei cu care se ducea la cimitir la mormântul bunicii să smulgă buruienile etc.
Pe Vlad îl preocupă să scrie un eseu despre un talisman... Unul identic cu cel din cutia de amintiri a Irianei, povestea unui talisman cu jumătatea aceea de drahmă.
În romanul lui Tudor Cicu nu lipsesc metaforele, tonusul liric este experimentat atât în felul în care tratează subiectul, cât și în modalitățule stilistice de abordare. Limbajul său nu e rigid, are o flexibitate care îi conferă armonie. În plus, dialogurile și monologurile, suspansurile pe alocuri au o vioiuciune care antrenează, ademenește cititorul. Firul poveștii este luminat de paragrafe explicite din natură  care reliefează cadrul desfășurării diverselor acțiuni: vânzoleala unor păsări ce trăgeau după ele cerul în jos.
Se simte proveniența autorului din zona mării prin redarea locurilor și a expresiilor de factură marinărească.
În paralel cu povestea reală incluzându-l pe Vlad și pe cei cu care se vizitează ori apar disparat pentru a întregi epicul, se desfășoară în planul scrisului relația dintre Iriana, cea care cântă la pian și Nikos, băiatul care pictează. Foarte limpede expuse cele două planuri, fără sincope curg unul din altul, cum de exemplu este starea interioară a autorului, respectiv Vlad, când contemplă tabloul cu fata de la debarcader care se apleacă exagerat peste balustradă ca să ia apă în mână și imediat prezentarea dialogului dintre fată și tânărul pictor, aducând în prim-plan povestea dintre Iriana și Nikos. Asistăm, practic, la derularea filmică a faptelor și totodată a subiectului cărții pe care Vlad o scrie în timpul sejurului său în Grecia.
Folosirea unor vocabule ori expresii grecești conferă un ambient exotic și curios. Sub pretextul efectuării săpăturilor arheologice din Turcia, unde se afla prietenul său Ahikeas, autorul jonglează cu repere mitologice și trecutul istoric pomenind pe Aganemnon, regele din Micena, cel plecat să-i dea lui Menelau (soțul Elenei) o mână de ajutor în războiul de zece ani din Troia.
Tudor Cicu face scurte dar vizuale descrieri peisagistice, jonglează cu itinerariile geografice și ne poartă arheologic și mitic prin istoria locurilor grecești ca fir de derulare a romanului de față. Uneori, autorul evidențiază proaste obiceiuri, vicii și tare care persistă de demult și de care nu an scăpat nici în zilele noastre. Proverbe, aforisme întâlnim pe alocuri ca dovezi ale celor afirmate în roman, ca un accent pus pe o pildă auzită din străbuni ori citită prin cărți: În timp ce Vanghelis îngenunchease îăn fața eroului și se ruga, mi-au venit în minte versurile lui Coșbuc despre moartea lui Gelu: “Pierdut-a și oaste și țară,/ E noapte-n văzduhuri: și rară/ E zbaterea apei, când valul/ Atinge cu aripe-i malul-/ Iar Gelu, prin noapte, stand singur,/ Vorbește cu calul...”.
Acele pasaje scrise cu italic sunt gândurile lui Vlad pe care le transcria pe hârtie pentru romanul său. Autorul stăruiește, istoric vorbind, pe o paralelă între Gelu Menumorut din poezia coșbuciană și Ulisse, omagiind astfel mari personalități, neîntrecuți eroi ai istoriei despre care îi povestea bunicul și pe seama cărora s-au scris legende, mituri, epopei, balade.
Un alt plan al acțiunii este cel al războiului sub incidența căruia Iriana rămâne orfană, este dusă la orfelinat de un soldat care o găsește în brațele unei femei moarte sub dărâmături în urma raidurilor aeriene. Acest plan este prezentat în romanul pe care îl scrie Vlad în urma cercetărilor făcute câtă vreme se află în concediu, în Grecia.  În acest plane se derulează o altă poveste, cea a Brenei și a celor doi copii, Georgios și Iriana, precum și a soțului acesteia, Kostantinos, despre care se spunea că umblă cu lucruri asunse. Povestea acestora este spusă de Zetola, cea care a sfătuit-o pe Brena să se ascundă pentru a nu fi prinsă de tovarășii bărbatului ei, însă nici aceasta nu dezvăluise cine știe ce din taina care o izolase definitiv pe Iriana de ai săi. Talismanul fetei însă avea să o determine pe Zetola să spună tot ce știa, astfel că Vlad avea să continue romanul dedicat Irianei.
Interesantă este căutarea adevărului și perseverența personajului principal, Vlad, în a afla detalii despre Iriana și despre toate legăturile ei, încât romanul pe care îl scrie să fie veridic și atractiv.
Trecerea din plan real în plan imaginar se face prin îmbarcarea în și dincolo de vis. Onirismul este bine poziționat în roman ca modalitate de asamblare a scenelor asigurând un curs lin al poveștii fără tăieri ori inserări bruște. Desigur, autorul insistă pe stări emoționale pe care le atribuie personajului principal atât în calitate de turist cât și în calitate de scriitor, ambele situații permițându-i munca de cercetare, aflare a detaliilor necesare pentru construirea romanului său.
Foarte bun povestitor, autorul aduce în prim-plan o pildă a schimbării nevoite – acesta este adeptul pildelor și ele apar deseori în roman- despre o păpușă furată care dispare în lume, fetița plânge după ea, dar un bătrân înțelept găsește o modalitate de a o face să înțeleagă sensul dispariției în lume a păpășii favourite scriindu-i tot felul de bilete, în numele păpușii, cum că e bine și se că se va întoarce, iar într-o zi, când epuizează toate scenariile, îi aduce o altă păpusă împreună cu un bilețel în care scrie că de atâta preumblat prin lume, ea, păpușa, s-a schimbat vizibil. Pilda este că fiecare om se schimbă de-a lungul vieții datorită a ceea ce se petrece în viața lui.
Nu se poate trece cu vederea nici faptul că Vlad se îndrăgostește de Iriana, în periplul acesta de căutare a lui Nikos și aflării traseului vieții Irianei.
Finalul romanului deslușește întâmplarea și pune cap la cap fiecare element de puzzle din jocul propus inițial. Dovezile sunt chiar persoanele din viața Irianei, fotografiile din copilărie.
Un roman captivant. Un roman care are acțiune, te ține în suspans, atractiv prin vocabularul exotic inserat pe alocuri.
O necunoscută care se devoalează!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 15 martie 2020

*(Necunoscuta de Tudor Cicu/ EditGraph, Buzău, 2019)

joi, 20 februarie 2020

„Fântână în cer” - cronică de carte




Lumea aparent basmică și spațiul unde nu există timp *


      Cu romanul „Fântână în cer” (Ed.Ex Ponto, 2019), scriitoarea Diana Dobrița Bîlea a trecut (în planul narațiunii) de la realismul magic (din romanul anterior „Omul dintre două lumi”) la lumea aparent basmică și la spațiul unde nu există timp, dar există veșnicie. Timpul este multiplicat și amplificat într-o poveste de dragoste trăită prin dedublarea eroinei sale. Provocarea imaginației, cultivarea miticului și basmicului în creație sunt jaloane de suflet folosite pentru mântuirea întru frumos, sublim și dăruire. Narațiunea realist-fantastică din acest roman de introspecție (ca mod de narare) bine scris, într-un registru poematic, surprinzând, firesc, tărâmuri fantastice, basmice ori magice într-o lume cât se poate de reală, nu este decât o punere în scenă a unei povești tăinuite de dragoste care îi facilitează și cititorului o întâlnire imaginară cu acel eveniment intim numit fiorul iubirii și al plăsmuirii propriilor visuri. Totodată, mediind întâlnirea cu elementele basmului, povestea de „dragoste imposibilă” stimulează empatia cititorului cu eroii cărții. Este un roman ce face parte din sfera realismului fantastic, desfășurat între coordonatele spațiu-timp a două planuri îmbinate onorabil: real şi fabulos, ce răscolesc în cititor un amestec de imagini imprevizibile privind desăvârşirea unui vis de iubire. Vorbim de fantastic aici, ținând cont și de anumite reguli: să aibă o legătură atât de strânsă cu realul, încît cititorul să-i dea aproape crezare. Cât i-a reușit asta autoarei dobrogene vom vedea, pentru că șirul de evenimente și întâmplări din viața eroinei romanului pare a se derula pe tărâmul situat între fantastic şi absurd (ca în poștalionul care-l ducea, în timp, pe Grigorescu al lui Mircea Eliade din „La țigănci”), dar într-un spaţiu tangibil unui anumit segment existenţial. Și (credem noi) în asta constă măiestria naratoarei: să pipăim cu simţurile noastre iluzia creată, să ne convingem de substanţa şi de învelişul întâmplărilor ca făcând parte şi din mister, şi din realitate. Bogăţia luxuriantă a epicului, calitatea observaţiei, forţa de iradiaţie a imaginilor împinse spre magia unor vremuri de demult sunt acum argumentele unei autoare ce face „o demonstrație de virtuozitate în demontarea mecanismelor complicate și în decodificarea orizonturilor clar-obscure ale singurătății, ale iubirii și ale plăsmuirii visului, dar mai cu seamă ale labirintului psihologiei feminine.” – Ovidiu Dunăreanu, prefaţa cărţii.
      Folosind motivul dedublării, Diana Dobrița Bîlea face ca personajul său central să oscileze continuu între două lumi paralele, pentru a ne lămuri ori pentru a estompa taina, ca până la urmă tâlcul acestor evenimente de viaţă să producă şi puţină confuzie atemporală în mintea cititorului rămas mult în urma imaginaţiei autorului. Tema dublului îi cucerise cândva pe romantici (E.T.A. Hoffmann, Oscar Wilde, Jose Saramango ș.a.), iar acum, iată, a devenit un motiv literar care să-i seducă pe cititori și, conform spuselor lui Freud, apariția dublului în literatură este legată de încarnarea dorințelor refulate, a posibilităților nerealizate și a curajului de a înfrunta moartea. Procedeul dedublării eroinei înlesnește o glisare între real și fantastic, acesta din urmă decurgând și dintr-o manifestare a realului asediat de absurd și de irațional. Ficțiunea este cuceritoare, sintetizează, îmbogățește universul cu speranța creștină a purificării sufletului ca la autorul rus Evgheni Vodolazkin (în „Laur”). Sub acest aspect polifonic, al căutărilor imposibile între îndrăgostiți aflați în lumi diferite, romanul este o alegorie a două conștiințe ce ajung să conviețuiască, în final (ca în magia teleportării în timp a eroilor din filmul Matrix), ba chiar să se împletească. Cele două suflete bântuie prin lumi diferite, dar ies împreună, din acel labirint al rătăcirilor printr-o lume stârnită de evenimente halucinante, într-o lume reală, ceea ce-l determină pe cititor să aibă impresia „că parcurge mai multe romane într-unul singur” (Ion Roșioru, în postfața cărții). Unul ar fi al femeii Aurora, lucrătoare într-un azil de bătrâni, supusă hărțuirii sexuale de șeful locului de muncă și care, doar prin dedublarea sa (în planul fantastic al narațiunii), se va răzbuna (după moartea mamei ce ar fi făcut un pact cu diavolul pentru a-i schimba destinul fetei) prin cealaltă femeie Aurora, violentându-l pe bărbat cu un baston, iar adevărata Aurora („cea grasă, cea miloasă, cea lipsită de noroc”) va părăsi azilul cu dorința de a-l întâlni pe cel modelat de ea în vis (Galateu), sperând să cunoască iubirea totală. Un al doilea ar fi cel al rătăcirilor, ca într-un labirint al încercărilor, ale femeii Aurora în căutarea lui Galateu (pe care-l și întâlnește – în vis –în satul unde se refugiază, la o soră a bunicii dinspre mamă), dar și al călătoriilor prin timp și spațiu într-o lume marcată de evenimente stranii. Aici participă la jocul fanteziilor unor iele, se întâlnește cu meșterul împletitor de nuiele, cu profetul nebun Onuțu și cu uriașul pădurar (omul sărac cu duhul) care o îmbrăcase într-o rochie de mireasă pentru a fi numai a lui. Un al treilea ar fi cel al întâmplărilor halucinante petrecute în casa salvatorului ei, profesorul Ilie (asemuit cu Galateu), cel care a salvat-o din mlaștina unde căzuse, cu rochia de mireasă, în fuga ei din pădurea cu mistere. Profesorul însă își luase singur viața, cu un deceniu în urmă și se spunea că o făcuse din dragoste, iar casa, spuneau tot vecinii, era acum bântuită de stafia acestuia. Dar Aurorei i se par firești aparițiile lui în casă și chiar au un rol hătărâtor în trezirea artistei din ea. În fine, un al patrulea roman ar fi cel mai pământean de aici: tentată să renunțe la visul ei pygmalionian (de a-l mai căuta pe Galateu), Aurora se lasă în brațele iubirii lui Ștefan, un bărbat divorțat cu doi ani în urmă și cu o fiică aflată în suferință, dar care va fi salvată din ghearele morții de puterea tăinuită a Aurorei, ceea ce-l determină pe Ștefan să se întoarcă la Cezara, fosta soție. 
      Astfel, narațiunea care îi oferă cititorului întâlniri succesive cu lumi posibile, lumi labirintice cu trăiri și încercări ale vieții, cu toate minunățiile pe care le născocește autoarea dobrogeană, este un poem basmic. Este rodul fanteziei creatoare, al trăirilor în plan fantastic ale autoarei care mai inventează un roman al magiei unor trăiri, dar și al fascinației vieții, pentru că viața omului este, mai ales, suferință și iubire și apoi rațiune. Mesajul cărții ar fi acela că multă suferință va locui în inima celui care nu e locuit de iubire. Pentru asta, autoarea forțează de cele mai multe ori limitele imaginarului. Miezul frământărilor pe care le are Aurora este găsirea fericirii. Cu acest gând visa ea o grabnică evadare chiar în lumea morții locuite de Galateu. Pentru a trăi în raiul veşnic al iubirii, trebuie să ai pe lume o ieșire, un loc unde te duce, un braț pe care să-ți cadă greutatea din inimă – lucrurile pe care nu le-am avut niciodată în timpul nostru. Fără iubire (decodificăm noi mesajul autoarei), e ca şi cum am privi ore în şir cu fruntea lipită de geam, ca Emil Cioran, privind în bezna de afară, încercând să descifrăm odgoanele-legături ale acestei punţi de trecere: dinspre viață spre moarte, dinspre fiinţa noastră materială spre fiinţa spirituală. Fiindcă în această viață întâlnim simultan și Infernul și Paradisul. Iar între ele nu se cunosc granițe pe care omul să le știe de la început. Aici intervine autoarea, cea cu sufletul atât de apropiat de cititor. Să-l învețe pe acesta să se înfioare, să stăruie în iubire și bunătate și neîncetat să se întrebe: e bine că lumea e plină de taine, le putem supune noi? Diana Dobriţa Bîlea ştie să-şi valorifice cuvântul ori să facă din el clopotul său de ceremonie la care să ne adune dinaintea paginii scrise. Cu alte cuvinte, rostul autoarei nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o transfigura, de a-i oferi semnificații; de aceea a ales să-și treacă eroii într-o altă dimensiune, să înlăture zidul dintre viață și moarte (prin iubire) pentru ca aceştia să poată intra unul în existența celuilalt. Și Aurora, cu trăirile ei care „nu sunt de aici”, „și-a făcut o fântână în cer”, cu apă bună de băut, dar pentru asta (Ilie/Galateu – îi comunică din lumea lui), va trebui să meargă acolo pentru a-și astâmpăra setea.
      Narațiunea, cu eroii ei (o Auroră care în vâltoarea evenimentelor simte că și-a pierdut, cu totul, mințile - și Galateu: „o parte din mine, o proiecție a ființei mele?”), sintetizează două perspective care, în mod obișnuit, sunt antagonice: perspectiva rațională asupra lumii și aceea a acceptării supranaturalului ca normalitate. Astfel, descrierile cele mai realiste se împletesc cu elemente fantastice și onirice, cu motive din mituri și din basme, dar explorează, din prima clipă a întâlnirii dintre un el (Galateu: ce aparține morții) și o ea (Creangă Aurora: ce aparține vieții) până la ultimul moment al regăsirii și câte ceva din spațiul basmului nostru popular: „Oamenii au nevoie să știe că există supraomenesc și miracole ca să spere mai mult și să le fie mai bine. Dacă iei unui om visul, nu-i mai rămân prea multe, nu-i așa?”
      Puterea de imaginație cu care autoarea a creat fresca unei povești de dragoste, ca simbol al purificării prin credință (vezi și scena morții bătrânei Stanca în biserica Domnului), nu este altceva decât transpunerea în literatura cultă a unui univers spiritual dominat de credinţa în Dumnezeu. Povestea iubirii necondiționate între o pământeană și un om venit de pe tărâmul morții constituie o saga a unei prozatoare care și-a făcut din proza fantastică și basmică propriul drum către cititori.
                                                                                                         
                                                        Tudor Cicu



 *  Cronica a apărut în revista ARGEȘ/nr. pe februarie 2020 (la pag 24)





miercuri, 19 februarie 2020

O nouă cronică la: „Necunoscuta”




Necunoscuta – un roman aflat sub vraja misterului, dar și sub imperiul rațiunii


            Premiul pentru proză pe anul 2018 al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, a fost conferit în anul cărții care tocmai s-a încheiat, prozatorului, poetului, eseistului, Tudor Cicu, pentru romanul „Enigmatica”, editura Editgrapf, 2018. Un premiu meritoriu pentru cunoscutul literat care își reconfirmă calitatea de prozator, printr-un nou roman de buzunar cel puțin la fel de bine construit și interesant ca precedentul, Necunoscuta, tipărit la aceeași editură buzoiană Editgraf, cu un cuvânt escortă semnat de scriitoarea Diana Dobrița Bîlea și, pe copertă, prelucrarea tabloului pictorului Alexandru Tănase, „Femeia cu umbrelă”, imagine în consonanță cu povestirea romanului de factură postmodernă, acesta îmbinând în mod salutar formele literaturii de consum ale romanului de aventuri cu cel polițist. Astfel, în narațiunea din romanul în discuție se intersectează universul plăsmuit, lumea reală a instanței epice și intertextul, într-un mariaj epic romanțios, plin de mister și întâmplări imprevizibile. „Nu știm cât e ficțiune în cartea Necunoscuta a lui Tudor Cicu, dar un lucru e cert: tema omului fără soartă, plecând de la tema nenorocului, este tratată în mod excepțional.” (Diana Dobrița Bîlea)
            Zugrăvind realitatea atât analitic, cât şi sugestiv, Tudor Cicu reconstituie secvențial şi deliberat enigmatic, trecutul unora dintre actanți: Iriana, Nikos, deveniți păpușile unui destin nedrept. Romancierul a ales ca spațiu de desfășurare al povestirii, una dintre cele mai exotice țări europene, Grecia, al cărui areal geografic și cultural ofertant, face posibilă desfășurarea acțiunii, susținând totodată mirajul și misterul narațiunii. Și pentru a induce cât mai mult cititorului senzația de parte activă a romanului, scriitorul va face descrieri aproape lirice ale meleagurilor Elene, dar și trimiteri la date și fapte istorice, cum este cazul luptei de la Thermopile, unde Leonidas cu 300 de spartani şi 700 de greci a rezistat unui milion şi jumătate de persani sau al „cavaleriei și sulițașilor lui Alexandru Macedon” care au zdrobit armata grecilor din cetatea Teba, în anul 338 î. Cr., acestea fiind doar două exemple din multitudinea existentă în carte.
            Romanul Necunoscuta este complex, aflat sub vraja misterului, dar și sub imperiul rațiunii, având ca fond o combinație de teme: suferința, dragostea, fericirea și nefericirea, dar și moartea, războiul, singurătatea. Autorul îmbină în mod salutar trăsăturile romanului de dragoste, cu cel social și psihologic. Tudor Cicu, după cum a dovedit și în „Fata cu smochine”, „Copil din flori” şi „Enigmatica”, este un cunoscător al resorturilor sufletului feminin și masculin deopotrivă, dar și un rafinat povestitor care, asemenea unui mag, întrepătrunde cele trei planuri într-o proză modernă din care nu lipsesc influențele homerice.
Strălucirea romanului vine atât din descrierile admirabile ale peisajelor Eladei: „Rulam mașina de-a lungul coastelor golfului Mulian, care ne oferea o priveliște încântătoare. La dreapta zăream porturi micuțe, cu nave acostate la dane și, din când în când, printre arbuștii de pe marginea șoselei, plajele localnice. La stânga se înălțau munții Greciei, semeți, golași, numai piatră și iar piatră”, p. 91; cât și din măiestria cu care Tudor Cicu își creionează personajele: „Atunci apăru pe scări, dinspre dormitoarele de la etaj, Iriana. Văzută de aproape, fata avea de ce să-mi stârnească admirația și curiozitatea. Rochia albastră-violet, de culoarea liliacului. Strânsă bine pe trup, îi scotea în evidență formele de copilă ștrengară, desprinsă ca din tablourile lui Tonitza al nostru. Ochii mari și negri, cosițele arămii revărsate pe umeri, săndăluțele elegante peste ciorăpeii albi trei sferturi din picioare, se armonizau cu rochia, întregind imaginea copilei ce nu putea fi împiedicată de privirile din jur să viseze la chipul unei nimfe, cu o luciditate prematură cum fac copiii ori adolescenții seducători.”, p. 33.
În Necunoscuta, naratorul este chiar personajul principal întrupat în poetul Vlad Mateescu care, plecat într-o vacanță inedită în Grecia și având drept locuință casa unui bun prieten, fost coleg de facultate, Ahileas, va fi atras de candoarea, dar și de tristețea, unei tinere grecoaice, Iriana, tânără care locuia în vecinătatea locuinței sale de călătorie, la doamna Oteea, cea care o înfiase pe când avea doar șase ani. Pornirile spre izolare ale misterioasei Iriana, replierea în sine, lipsa dorinţei de comunicare, veneau dintr-un sentiment de iubire de necontrolat pentru tânărul grec Nikos. Acesta, în urmă cu un timp, plecase cu o navă din portul Pireu, nu înainte să-i promită fetei „în genunchi” că se va întoarce. „Povestea lor romantică, dintr-un câmp înflorit, s-a transformat într-un deșert al promisiunilor. A devenit tragica iubire a unei fete nebune”, ajunsă să fie tratată de doctorul Mazuris. Atras de misterul poveștii, dar și revoltat de suferința fetei, Vlad Mateescu decide să dezlege ițele acestui destin, având ca punct de plecare „o jumătate de monedă de alamă de două drahme, cu chipul lui Karaiskakis pe ea”. De aici începe aventura. Romanul se transformă într-unul polițist, suspansul crește, secvențele acțiunii se succed cu mai mare repeziciune. În același timp, romanul în discuție are și influențe basmice, nu doar prin misterul care îl însoțește, ci prin impregnarea narațiunii cu vise prin care cititorul va afla firul invizibil al adevărului. Vlad Mateescu în călătoria spre originile Irianei, va face o incursiune nu doar în trecutul familiei acesteia, dar și în adâncul fetei, al sentimentelor, emoțiilor, amintirilor ei, implicarea lui fiind directă și altruistă, sentimentele sale față de ființa frumoasă și chinuită de nurii unei iubiri devastatoare, venind, mai degrabă, din sindromul salvatorului, decât al unui eventual îndrăgostit.
Marea calitate a romancierului Tudor Cicu este de a imprima o viziune atât rațională cât și romantică, emoțională, asupra acțiunii romanului Necunoscuta, cum constatăm din sfatul dat de Mazuris lui Vlad, „Ai grijă, prietene, să nu rămâi prea mult între planul real şi cel imaginar!”, combinație autentică și cuceritoare. Maniera lirică, învăluitoare, dar și logică, în care este scris romanul, face din lectura acestuia una savuroasă și perspicace. Cititorul își va pune adesea întrebări, va căuta răspunsuri, își va imagina scene, totul pe structura emoției pe care doar (ne)cunoscuta dragoste o poate produce. Iriana este în același timp o nălucire dar și o prezență vie, iar Vlad Mateescu este căutătorul iubirii din el însuși, al acelui sentiment care, oricât de necunoscut pare, atunci când îl găsești, devine întregul sinelui tău, te înalță și împlinește deopotrivă.


Mihaela Meravei
17.02.2020



Cronică la ... o nouă carte





Despre războiul propriu al fiecărui om

Îndemnând cititorul să aleagă între două perspective de analiză şi de înţelegere a vieţii omului pe pământ („e viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie ştiinţifică?” – Cuvânt înainte), Tudor Cicu, în cartea sa „Don Quijote pleacă la război” (Ed. Betta, Bucureşti, 2019), explorează spaţii livreşti cunoscute, precum romanele lui Lev Tolstoi şi Cervantes, readuce în spaţiul literar întâmplări, situaţii, personaje din propriile sale lucrări sau inventează altele, cu scopul evident de a-şi provoca lectorii la reflecţie. Găsim în această carte: file de jurnal, 13 povestiri, un eseu şi o comedie.
În paginile de jurnal (Cu tata la ultimul său război – din jurnalul de front, p. 9) se narează, la persoana întâi, unele circumstanţe şi aspecte ale bătăliei din 17 noiembrie 1942 de la Cotul Donului. Personajul-narator este un sublocotenent inteligent, sensibil, atent la tot ceea ce se petrece în jurul său. Este clar că Tudor Cicu s-a inspirat dintr-o relatare orală sau scrisă a unui participant la cel de-al Doilea Război Mondial, a tatălui său dacă e să dăm crezare titlului, pentru că tablourile sunt, toate, autentice. Autorul evidenţiază detaliile contextuale, impresiile, gândurile personajului aflat în ipostaze inedite şi cumplite şi uneori le condimentează cu trimiteri la marea literatură a lumii. Abilitatea lui constă însă în simplitatea cu care redă nefirescul dinainte sau din timpul bătăliei. Cu o seară înainte, soldaţii români se caută unii pe alţii de „mitraliori” (păduchi) la lumina opaiţelor, apoi, în drum către locul bătăliei, seacă fântânile cu setea lor nestăvilită, unii dintre ei nemaiapucând să mai bea. Peisajul natural este înlocuit cu unul al dezastrului lăsat de om: „n-am văzut decât tancuri sfărâmate, sârmă ghimpată, căşti presărate pe câmp”. Bătălia este îngrozitoare, iar jur-împrejurul devine un infern. Căderea, ca prizonieri, pe mâna ruşilor este zugrăvită în culorile luminiţei de la capătul tunelului.
Ursitoarele n-au mai venit este povestea venirii pe lume a lui Victor, pe un ger năprasnic, într-o sanie urmărită de lupi înfometaţi, în drum spre întâlnirea cu ambulanţa care nu avea cum să străbată drumurile troienite de zăpadă. Sunt spectaculoase luptele pe care protagoniştii le dau pentru salvarea tinerei mame şi a pruncului ce ţinea să se nască în acele condiţii ostile: lupta tatălui Gheorghe cu lupii, a câinelui cu lupandrul, a copilului Ionică cu troienele, cu drumul pe jos şi cu timpul grăbit, a celei ce naşte cu temerile de tot felul şi cu primejdiile. O poveste de iubire neacceptată de părinţii fetei, dar agreată de cei ai băiatului, poveste care aduce ca parfum cu scrierile lui Panait Istrati, Fănuş Neagu, Ovidiu Dunăreanu, este Mireasa furată. Protagoniştii sunt hoţul de cai de la Dunăre, Larion, şi Jinga, deliciul lecturii făcându-l fuga celor doi sub ameninţarea armelor. Tamara este povestea portretului de fată din visul lui Vlad, portret pe care personajul principal îl descoperă şi în realitate, în „camera enigmatică a jucăriilor din acea stranie casă” unde se duce întâmplător să locuiască în gazdă. Întâlnirea cu tatăl necunoscut, visată ani de-a rândul de către tânărul Vlad, este un dezastru în povestirea Bastardul. Spaima copilăriei protagonistului-narator este turcul Mehmet Deliù, întâmplarea din povestirea eponimă petrecându-se în satul Azaplar (numele turcesc al satului natal al autorului – Tătaru de azi). Un ospăţ de pomină are drept bucate alese ciori fripte pe jar (şi declarate drept porumbei) de către tătarul cantaragiu, o farsă pe care acesta le-o face celor ce-i furau bucatele din traistă. Despre dilema sorţii clopotului din satul de munte Negoşina se povesteşte în Întoarcerea clopotului acasă: reîntregirea bisericii se face din strădania moşului Ghiţă, care ajunge până la regele Mihai I pentru a-i cere acest lucru sau din cea a sătenilor, care au pus mână de la mână şi au pregătit o masă bogată pentru autorităţile satului, în acelaşi scop? Iubita omului de zăpadă este o poveste pentru oamenii mari, în care se pledează pentru iubire, pentru împlinirea ei cu orice preţ. Povestirea Cântecul amintirilor pune faţă în faţă cel de-al Doilea Război Mondial cu Revoluţia din decembrie 1989. Autorul are o atitudine civică, un simţ firesc al dreptăţii  şi-i critică pe aşa-zişii revoluţionari care au pretenţia de a primi de la statul românsume imense de lei pe lună, în timp ce un veteran de război, care a convieţuit practic cu moartea zile, luni, poate chiar ani întregi, are o pensie de numai 429 lei. Mânzul scoate în relief dragostea umană pentru animale, dar şi puterea/ rezistenţa omului în faţa provocărilor, mai ales atunci când o viaţă depinde de curajul, de abnegaţia,de omenia unui pui de om aflat la vârsta acumulărilor, a lecţiilor de viaţă. Povestirea Cumpăna continuă povestea fascinantă a lui Demirgean, adultul care, copil fiind, a salvat de la moarte un mânz abia născut. Despre adulter şi despre nerecunoştinţă ori trădare este vorba în povestirea Dihorul.
În eseul Don Quijote pleacă la război, autorul invită cititorii la „un scurt popas”, pe un „drum anevoios, între Cervantes cu al său Iscusitul Hidalgo Don Quijote de la Mancha şi lumea lui şi L. N. Tolstoi, căruia Dumnezeu i-a stat alături pe vremea când scria Război şi pace” (p. 113). Este o analiză complexă, cu trimiteri şi referinţe de ordin istoric, literar şi psihologic, pentru relevarea mai multor aspecte ce ar trebui să ne preocupe pe toţi: frumuseţea, dincolo de nebunie, a omului care are un ideal şi luptă pentru îndeplinirea acestuia cu toate forţele şi cu un curaj nemimat împotriva oricărei piedici, necesitatea de a ne lua, fiecare, răgaz pentru a reflecta la două lumi complet diferite – lumea reală şi dureroasă a unei Rusii lovite de un război devastator şi aceea imaginară, poetică şi nostalgică a unei Spanii arhaice – şi pentru a o reconsidera, în consecinţă, pe a noastră, judecarea prezentului prin prisma lecţiilor trecutului şi ale unor personalităţi care, acţionând în domeniul lor, au adus schimbări cu repercusiuni şi în alte sectoare etc. De-a lungul cercetării sale literare, socio-istorice, psihologice, estetice, Tudor Cicu invocă o seamă de astfel de personalităţi şi personaje celebre, precum: Napoleon, Shakespeare, Hamlet, Socrate, Cervantes şi Cavalerul Tristei Figuri, Tolstoi şi personajele sale Nicolai Rostov, Pierre Bezuhov ori Nataşa, J. L. Borges, Nietzsche, Cioran, Zaharia Stancu ş. a. Extrag una dintre aprecierile interesante pe care le face autorul în acest eseu: „ambii autori [Cervantes şi Tolstoi] condamnă dubioasele cutezanţe ale eroilor lor, la care societatea reacţionează într-un mod prestabilit şi constant prin imperioase judecăţi de valoare. Iar noi, cititorii acestora, rămânem încredinţaţi că valoarea supremă a vieţii este bunătatea fiecărui individ prins la un moment dat într-o anumită secţiune a trecerii lui pe pământ” (p. 126).
Scurta comedie Gângania din cap parodiază realitatea acestor vremuri, „gărgăunii” ameninţând să „infecteze” oameni şi animale deopotrivă.
Morala acestei cărţi ar fi aceea că fiecare om trebuie să ducă un război propriu, dar nu pentru a cuceri teritorii sau a ucide, ci pentru a împlini idealuri umane, cu singura armă pe care ar trebui să şi-o permită: bunătatea. De altfel, Tudor Cicu este un romantic incurabil, iar scrierile sale despre iubire vorbesc, despre bunătate şi despre consecinţele lipsei acestora într-o societate care nu este dispusă să se schimbe cu una, cu două.

Diana Dobriţa Bîlea