miercuri, 29 noiembrie 2017

Tamara (proza la concurs)




      Tamara
      În nordul țării septembrie miroase deja, ușor a toamnă. Așa simțise și el când vedea cum  puținele frunze care se mai țineau în mesteceni, prin parc, semăna cu viața lui în ultimul an de liceu. De-a lungul insuliței, unde o întâlnise pentru prima oară pe Tamara, zburau purtați de vântul în rafale, ca bezmetici, câțiva bondari greoi. De pe banca de vizavi de insuliță, Vlad văzuse cum ea se ridicase de la masă și își implora partenerul, din ochi, tocmai când el făcuse un gest, nepermis pentru un băiat, de a-i lua fetei mâna întinsă pe deasupra mesei și a i-o așeza, înapoi, cuminte, la piept. „Da! își spusese abia șoptit. Pesemne, tocmai i-a spus că n-o iubește”.
        - Ce-o fi cu mine? Visez cu ochii deschiși... Și încremeni ascultând cum îi bate inima. Pe un scaun, cu brațele adunate ca un om nemișcat în rugăciune, își zări vag în întuneric umbra sacoului, singura haină pe care o avea și cu care fusese îmbrăcat atunci.
     ...În copilărie, maică-sa era cea care îi tâlcuia lui visele şi nălucirile. După ce deslușea câte un vis, îi povestea din „Facerea”, cum, noaptea în vis, a venit Dumnezeu la Abimelec… pentru Sarra, femeia lui Avraam. Nu prea înţelegea, pe atunci, unde bătea mamă-sa, cu tâlcurile ei. Avea să facă o punte de legătură, între vorbele ei şi relatarea din Cartea Cărţilor, peste alţi ani, când, citind „Idiotul” lui Dostoievski, rămăsese descumpănit o vreme, cu privire la scena în care prinţul Mâşkin o „reîntâlneşte” pe frumoasa şi faimoasa Nastasia Filippovna, în casa Epancinilor, pentru prima oară. „Dar cum de ai ştiut că sunt eu? M-ai mai văzut undeva înainte?” – îl întrebase Nastasia Filippovna pe prinţ. „Văzusem ceva mai înainte portretul dumitale şi…”, încercase o explicaţie prinţul. „Şi mai ce?” – fu curioasă Nastasia. „Pentru că erai, întocmai aşa cum mi te-am închipuit… mi se pare şi mie acum că te-am mai văzut şi altădată…”. „Unde? Când?”, insistă frumoasa rusoaică. „Ochii dumitale îmi par aşa de cunoscuţi… dar nu, e cu neputinţă! Am spus-o într-o doară, fără să mă gândesc… N-am locuit niciodată în Petersburg. Poate… în vis…”.
     Asta era! De aici încolo, începea pentru Vlad, povestea portretului văzut în vis şi regăsit cândva, în camera enigmatică, cu multe jucării, din casa gazdei de pe vremea ultimului an de liceu. Atât „nea George”, cât şi „baborniţa” care-i era soţie, erau doi bătrâni cărpănoşi, avari şi ursuzi, şi peste poate de bănuitori. Patima beţiei o aveau amândoi. Câteva luni, a trăit alături de ei, clipe demne de pana lui Dante, autorul „Infernului”. Avuse, în camera unde dormea, cândva, acasă la ţară, o icoană reprezentându-l pe Sf. Gheorghe ucigând balaurul. Și acum, lui, ca unul care i se închina smerit sfântului din acea icoană, îi venea foarte greu să se acomodeze, printre străinii care nu se închinau nimănui şi nici nu aveau măcar o icoană în casă. Dar, mai presus de toate, nu se putea acomoda cu zgomotul oraşului, cu trenurile care cutremura casa, din jumătate în jumătate de oră. Cei doi bătrânei purtau tot atâta respect lui Dumnezeu, precum dracul, tămâiei. „Nea George”, care era „frăţie” cu tatăl său – adică îi fusese cavaler de onoare, pe vremuri, la nuntă – mai era cum era, însă Petria, baborniţa lui de nevastă (nici nu merită ea, a-i pomeni numele) era din cale afară de rea. Îl teroriza, ca pe un biet copil „aruncat” printre străini, cum avea a mai întâlni, prin schiţele lui Maxim Gorki. Și-ar fi luat geamantanul cu cărţi şi caiete, precum şi cele câteva lucruşoare primite de acasă, încă din primele zile, şi s-ar fi tot dus, s-ar fi tot dus, dacă...
      ...A privit cu strângere de inimă scena cum ea și-a lăsat capul pe brațele încrucișate pe masă, după plecarea lui, plângând în surdină. El a înconjurat insulița, a traversat puntea arcuită și i-a strecurat în palmă bilețelul scris pe un petec de hârtie pe care îl gândise instantaneu, acolo, pe bancă. Aștepta în picioare dinaintea fetei. Ea nu a răspuns nimic. L-a privit în ochi sașii jucăuși. A luat biletul și l-a citit în tăcere. Lui i se păruse, că totul durase o viață. Pe acel bilet scrisese o singură frază: „Așteaptă! O să treacă furtuna”. Ea a împăturit biletul, l-a mai privit pe sub sprâncene, din curiozitate, destul de susceptibil, apoi iar a deschis biletul și din nou a citit acea frază. „Tu ai scris asta?” Iar el n-a putut decât să-și lase mâinile pe lângă corp, recunosându-și fapta.
     Aici începea povestea portretului din vis, reîntâlnit în camera enigmatică a jucăriilor, din acea stranie casă a gazdei. Pentru a ne face o imagine asupra casei, trebuie să ştiţi că acei doi bătrânei locuiau într-o bucătărioară joasă (cu un tavan aplecat), unde dormeau, găteau şi îşi petreceau zilele mai tot timpul. Pe el îl „izolaseră” într-o săliţă scundă, cu un pătuţ tare (senzaţia i-o dădea salteaua, parcă făcută din papură) şi înghesuit după uşa ce avea, cât de cât, o corespondenţă cu bucătăria. Acolo, la o măsuţă joasă, își şi făcea lecţiile. Nopţile îi erau adevărate coşmaruri, căci, de dincolo de uşă, răsuna până la el cearta bătrânilor, dedaţi acelei patimi a beţiei şi a jocurilor de cărţi. În toată casa aceea, o singură cameră nu-i fusese arătată, iar speranţe de a afla, vreodată, cam ce se afla acolo, nu prea avea, căci baborniţa de mătuşă ţinea cheia la cingătoarea de la brâu. În zadar, în lipsa bătrânilor, încerca a forţa uşa enigmatică, şi a-și face vise şi deşertăciuni. Cum ar fi spus, mai exact, Eclesiastul. Căută, în geamantan Biblia pe care o avea de acasă, de la mama lui. O frunzări până găsi ceea ce căuta: „Căci din mulţimea grijelor se nasc visele şi deşertăciunile din prea multe cuvinte”. Gata! Era timpul să își uite trecutul și să privească numai înainte. Asta, până într-o zi, când, încercând pe furiş una dintre cheile găsite, cine ştie prin ce colţ al bucătăriei, descoperi, cu uimire, că enigmatica uşă a acelei camere cedează, şi pătrunse, destul de speriat, în acea cameră interzisă. Tot ceea ce se afla acolo, părea neatins de vreo mână omenească, de ani şi ani de zile. Strania senzaţie i-a dat-o acea neclintire, „ca de muzeu”, a tuturor lucrurilor din acea încăpere. Patul mare, elegant, din lemn masiv cu incrustaţii în tăbliile laterale, cum nu mai văzuse vreodată, cu acele cuverturi frumos aşezate, în culori de-i luau ochii şi, mai presus de toate, jucăriile! Peste tot jucării... şi păpuşi de tot felul (mari şi mici), pretutindeni: pe tăblia patului, prin colţul de cameră, pe scaune, pe masa din stânga bibliotecii, şi chiar în bibliotecă. Într-un cuvânt, ochii săi de adolescent nu ştiau asupra cărei jucării să se oprească. A rămas, în cele din urmă, îndelung, în faţa bibliotecii pline de cărţi, cu o dorinţă nebună de a le răsfoi, de la un capăt la altul, în cel mai scurt timp. Mâna, însă, i s-a oprit întinsă şi nemişcată, întrucât, privirea i-a fost atrasă de ceva deosebit. Dintr-o ramă, frumos aşezată pe raftul din mijloc, îl privea, cu ochi mari, melancolici, dar şi cu o undă de tristeţe în ei, o fată fermecătoare, cu păr buclat, lung revărsat peste umeri. În acea cameră enigmatică, încărcată de jucării, portretul, pe care îl descoperise, îi stârni admiraţia şi curiozitatea de a afla cine era cea din fotografie. I se părea cunoscută. Dar era convins că o văzuse doar în vis.
     ...Ea avea sprâncene minunate, arcuite parcă a uimire când îl privise, o față misterioasă care dădea obrajilor ei o nuanță de acuarelă mult diluată; ochii negri i se mișcau în sus și în jos când vorbea; glasul îi aducea a ceva cunoscut, amintind de cele surprinse de prin cărțile citite și într-un fel și trăite, rârâit, cu inflexiuni guturale, și o gropiță în obraji se adâncea și iarăși revenea în timp ce schița un posibil zâmbet. Iar el doar a privit cum ea s-a ridicat deodată de la masă și întinzându-i cu mâna albă, dezgolită până la cot, biletul, a părăsit insulița. Nu s-a dezlipit de acolo, până când frunzișul ruginiu al stejarilor de pe insuliță nu i-au trecut, de câteva ori, duse de vânt, peste bombeul încălțărilor. Nu și-a iertat, pe moment, că nu i-a putut declara că îi era dragă chiar de la prima lui întâlnire cu o fată și ar fi vrut să îi dea întâlnire, tot aici, în ziua următoare. De emoție ori poate că pe buzele fetei apăruseră mici vânătăi diafane, a ales să tacă.
    Acum aştepta, ca în vis, să vină Dumnezeu la el (cum spunea mamă-sa, cândva, că El venise la Abimelec) să-i spună: „iată visul, iar tâlcuirea lui o vom spune împreună, înaintea tuturor celor care vor să-l afle”. Aşa ceva însă, era imposibil să se întâmple. Numai Iosif îi tâlcuise faraonului visele sale. Şi, totuşi, într-una din seri, a fost trezit de vocea unui clopoţel de fată, care-şi certa părinţii bătrânei, dincolo de uşa unde îi era înghesuit patul. În faţa fetei, cei doi bătrânei păreau nişte omuleţi fără apărare. Nu ziceau mai nimic. Iar fata, apărută în miez de noapte, îi certa de zor. A ciulit urechile să desluşească acele vorbe. Din când în când, baborniţa de mătuşă căuta să-i mai tempereze furia fetei: „Tamara, mamă!... De ce să îl fi dus în camera ta? E un copil de la ţară... Pune mâna... strică ceva. Aia trebuie să rămână camera ta, mamă... De când ai plecat tu, acolo e singurul loc unde te mai găsim când și când.”
     ...Când și-a desprins ochii din pământ și a privit în urma ei (era tot acolo dinaintea mesei abia părăsite de fată), a zărit-o sprijinită de balustrada punții arcuite, cum întorsese capul să-l mai vadă încă o dată. „Aș fi vrut să mai vii și mâine... să ne plimbăm cu barca”, i-a strigat. Ea doar a râs: „Persoane străine ca noi nu au voie să se plimbe pe lac”. Avea o voce guturală sau el așa simțise. „Măcar să-ți știu numele...”. Nu mai putuse continua. Un nod i se pusese în gât. „Cine știe? Poate o să-l afli cândva”. Iar lui i s-a părut că spusese toate astea destul de graseiat și cu patos.
     În noaptea aceea a aflat, că necunoscuta, care descinsese acolo în noaptea aceea, era fata gazdei, că era studentă la Bucureşti, şi că o chema Tamara. Îşi certa părinţii pentru inumanele condiţii în care ţineau în gazdă, fie şi un copil „rău” de la ţară. Faptul că nu mai venea pe acasă, îi trezi bănuiala că fata nu-şi iubea părinţii, pentru „apucăturile” lor. S-a dat jos, tiptil-tiptil, din pat, şi a aruncat o privire prin ochiul de geam acoperit de o perdeluţă. Chipul fetei semăna izbitor cu fata văzută în urmă cu un an pe insuliță. A doua zi, află, pe căi ocolite, de la „nea George” că enigmatica de peste noapte părăsise locuinţa şi luase trenul, de la prima haltă, înapoi spre Bucureşti. N-a mai revăzut-o, şi, doar Cel-de-Sus trebuie să ştie dacă aici se sfârşeşte povestea fetei, ori reîntâlnirea aceea fusese cea mai fericită amintire din viața lui. Imaginea Tamarei avea să rămână, împreună cu portretul pe care îl ținuse la piept a doua zi. Acolo, în casa cu umbre și păpuși care devenise ea însăși o amintire. A doua zi și-a strâns bagajele și și-a anunțat gazda că nu mai poate locui acolo, că și-a găsit o altă gazdă unde se va muta. Dar nu înainte de a strecura în spatele portretului fetei, în camera enigmatică, un nou bilețel pe care scrisese doar atât: „Ți-am aflat numele. Și dacă a trecut furtuna e timpul să-ți lași inima pe mâinile Lui, cel care face posibil totul”.
      A plecat mai departe fără să arate că îi cam tremurau pașii. Şi, să fi tremurat în lumina zilei, pentru ce? Aşa, însă, a rămas cu gândul că şi într-un portret se ascunde, uneori, câte un suflet mare, iar lumea viselor noastre tinde spre el, ca spre centrul ei.    


                                                                                   Tudor Cicu

marți, 28 noiembrie 2017

Gângania din cap - teatru scurt


Gângania din cap
Comedie într-un act și două tablouri

Personaje:
Stan Marchidan, țăran pensionar
Rustem, un tătar bătrân greu de cap
Lina, vecină cu Marchidan
Gigel, un copil cu ciudățenii
Oancea, delegat din partea primăriei
Deliu, ajutorul lui Oancea

Acțiunea se petrece în gospodăria țăranului Stan Marchidan, prin anii 1983-1984, pe vremea cotelor anuale obligatorii, impuse de primării, pe plan local.

Tabloul I
   O după amiază de toamnă. La poarta lui Stan Marchidan, bătând tare în ulucele de lemn cu bastonul de care era nedespărţit, tătarul Rustem, om din sat. Venise să se intereseze de plugul de fier al lui Stan, iar gospodarul pensionar, aflat prin curte cu o mătură de nuiele în mână nu se arătase surprins cât mirat, de vizita matinală a tătarului.

Stan Marchidanși pune o mână în șold. Se arată mirat): Măi-măi! Ca să vezi... Ce de lume, sper că n-am visat!
Rustem:  Ce lume, bre! Eu și cu mine doar... Cât să facem? Unul și bun!
Stan Marchidan: Da', ce? (Pe un ton șugubăț.) Au pierdut turcii la Cianakkale și-ai venit să te plângi? Ori te-a gonit cadâna ta, de-acasă? Că a trecut și vara și plugul ăla tot nu mi l-ai întors.
Rustem: (ofensat) Bre, da dat naibii eşti mata, efendy bagabont. L-am adus, bre! L-am pus chiar eu pe cocina la fork, undeva, dar nu mai ține la mine minte... (Se arată supărat și dă să facă drumul înapoi spre poarta pe unde a intrat.) Asta chiar bătaie în joc. Prea mult la mine.
Stan Marchidan: (sare de pe loc și-l ajunge din urmă) Gata-gata! Bre, da mata chiar nu știi de glumă! Hai să vedem, oi fi uitat și eu. (Aruncă mătura de nuiele lângă gard în timp ce mormăie ca pentru sine.) O fi având dreptate, ori eu sunt cel greu de cap...

(Pornesc împreună spre cotețul porcului, aflat în spatele casei și așezat cu vedere la drum. Pe uliță, Gigel cu bicicleta. Se oprește și se uită la cei doi moșnegi care se sfădesc la cocina porcului. Nu se dezlipește de gard. Deocamdată nu e observat de cei doi.)

Stan Marchidan (arată cu mâna spre locul gol de pe cocină): Păi, vezi tu vreun plug pe-aici? Ori l-o fi topit ploaia de-acum o săptămână? (Devine iarăși glumețul dinainte.) Bre, Rustem!... Să știi că l-a mâncat scroafa, ce spui, i-o fi fost poftă de fier și ei! (Și deodată luminat.) Minerale măi, Rustem. Minerale!...
Rustem (un pic încurcat): Bre, da dat naibii eşti mata, toate le ştii, dar când te întreabă omul, ayda kapalâm. (Schimbă vorba.) Bre, da mare forc ai bre, efendy Stan!
Stan Marchidan (împăciuitor): Nu e forc măi Rustem, e scroafă.
     Rustem: Cum scroafa bre?! (Se arată nedumerit și privește atent la gospodar să vadă o urmă de ironie pe fața lui. Nu zărește nimic.) ...Că ăsta-i doar un forc și în afară de forc nu mai e cineva... un alt animal.
     Stan Marchidan (o ține pe-a lui): Iar eu îți spun că asta din cocină e scroafă toată ziua! Și tot scroafă rămâne și ziua, și noaptea. Acum crezi că trebuie să ne certăm pentru atâta lucru? Scroafă e și gata! Și mai am una cu șapte purcei lăsată slobodă prin grădină. Scroafă e, face purcei, bre, Rustem! Și dacă face purcei, atunci e scroafă, măi!
      Rustem: (îi sare țandăra și dă cu turbanul de pământ): Cum adică scroafa, bre, animal aşa n-am auzit, da forc e, ştim şi la mine ce-i acela un forc şi forc rămâne.
      Gigel (i se aude glasul pițigăiat dinspre uliță): Bre nea Stane, tătarul ăsta cred că are gărgăuni în cap. Mi-a spus mie tata că sunt un fel de gângănii care nu-i omoară, da' le mănâncă din creier și fără creier ei tot ce știu, aia spun.
      Rustem (pricepe câte ceva din cele spuse de copil și aruncă spre gard cu un cocean putred): Să spui la tata ta, pezevenghi copil! Gărgăuni și șeitan la tine la cap...
      Stan Marchidan (intervine): Acuma de ce să te superi și pe un copil. Zice și el așa, ce știe și el... Nu vezi că se amuză? (Către copil.) Dacă treci pe lângă alde Lixandru, sau o vezi pe Lina prin curte să-i spui să treacă diseară pe-aici, să-i dau niște pastile pentru purcea.
       Gigel (se desprinde de gard și în mersul cu bicicleta i se aude tot mai slab, glasul): Le spun... le spun! Da de gărgăuni să-i dai și tătarului să se trateze. Mi-a spus mie tata că la tătari pătrunde mai repede... (S-a îndepărtat de-ajuns să nu se mai audă ce spune.) Gărgăunii... gărgăunii nea Stane...
       Stan Marchidan (trântind poarta cocinei abia întredeschise, înciudat pe copil): Acum, na! Pe câinele bătrân se pişă şi vulpea.
       Rustem (bombăne supărat de unul singur):  Cum adică scroafa, bre, animal aşa n-am auzit, da forc e, ştim şi la mine ce-i acela un forc şi forc rămâne. (Deodată ridică fruntea și se caută de turban pe capul rămas gol. Pare dumirit.) Purceaua ai zis, acuma scroafa ai zis și na!, înghit turban dacă e aşa, fork am spus, ştiu ce spunem. 

 (La poartă se aud bătăi și un glas care strigă pe nume la gospodarul curții. Cei doi bătrâni se dezlipesc de cocina porcului și ies în curte. Poarta se deschide și cei doi delegați trimiși de la primărie se împing unul pe altul, înăuntru. Tătarul Rustem se strecoară pe lângă ei și face cu mâna. Semn că acuma pleacă da o să revină cândva. Adică nu a uitat cu ce treabă venise la gospodarul nostru.)

Rustem (depărtându-se sprijinit în toiag, tot mai bombăne): Hmmm! Ba purceaua, ba scroafa, când fork am văzut la mine, ochi să n'-am, na!
Stan Marchidan (își invită „musafirii” spre prispa casei. Încet să nu fie auzit de cei doi): Bine, bine măi Rustem, să fie ca tine, forc, deşi eu ştiu că e scroafă, da' să-ţi fac ţie un hatâr, poţi să-i zici şi şeitan (drac în turceşte), cum vrei, numai nu te aprinde bre ca uscătura la flacără, ce naiba! (Se îndreaptă către cei doi, care cum îl văd lângă ei scot dintr-o mapă niște catastife mari și le parcurg interesați cu degetele. Se bate cu palmele de corp.) Ce zi!... Ce zi!



Tabloul II:
   (Pe prispa casei cei doi delegați sosiți de la primărie, cu catastiful pe genunchi caută de zor poziția la care sta înscris gospodarul nostru. Stan Marchidan, cu mâinile în șold așteaptă cuminte să vadă cu ce scop și, mai ales, ce vor de la el cei doi)

Stan Marchidan: (ca pentru sine): Na, Stane, iapă albă-ți trebuia?... Na belea!
Oancea: Ai spus ceva, nea Stane? (Punând degetul pe o filă exclamă grăbit.) Gata! Am găsit. Nea Stane, uite ce-i! Figurezi la noi cu una bucată animal, porc se înțelege, cotă obligatorie la stat. Țara asta trebuie să mănânce și ea...
    Stan Marchidan: Da ce mă, i-am luat eu bucata de la gură? Eu zic că-i o greșeală. Eu nu am promis primarului așa ceva. Și n-am! N-am, mă! Dacă n-am? (Și cu glasul parcă atins de astm, înecându-se în vorbe.) Să n-am parte de copiii mei dacă vă mint. Dacă... dacă...
    Deliu (pe un ton răstit): Hai, bre, că n-o să înserăm la poarta dumitale. Dă-ne odată...(Arătă o rubrică pe catastiful deschis.) ...semnătura aia și ce mai tura-vura, că avem destulă treabă. Ne-ați zăpăcit cu văicăreli și icnete de parcă ați vrea să scăpați, odată, de noi.
Stan Marchidan: Da' ce mă, dau turcii? Doar ați văzut cum plecă adineauri, tătarul. Și nu venise cu sula-'n coaste ca voi.
    Oancea (sărind să tempereze zelul tovarășului său): Uite, ce e, nea Stane! Chiar dacă am întoarce catastiful ăsta şi pe o parte şi pe alta tot n-o scoatem la capăt cu mata, că de, ordinu-i ordin şi musai să fii înscris şi mata cu nişte cote acolo, de! Gospodaru-i gospodar; are cartofi, lână, lapte… trebuie să dea și el ceva.
Stan Marchidan (se scărpină ca Moromete când cu foncierea): Păi, uite cum facem... Cobor io în pivniţă, scot o căldăruşă cu vin d-ăsta din toamnă şi mai ne gândim cu toţii, mai socotim.

(Zis şi făcut. Nici nu avu ăia doi timpul să fluiere împotrivă, când Stan Marchidan a coborât iute în beci și la fel de rapid sosi de le puse dinainte o găleată cu zăibărel şi i-a tot îndemnat să guste din cănile umplute, întinse)

Stan Marchidan (privind pe sub sprâncene): Ei, cum e? E bun vinişorul?
Oancea (punând mâna la gura lui Deliu care părea să spună ceva): E bun bre, foarte bun…
Stan Marchidan: mai luaţi… hai, mai luaţi… (Îi tot îndemna scufundând cănile în găleată.) Mai luați...
Deliu (revenind la scopul vizitei): Hai bre, nea Stane, cartofi, lână, brânză… ceva acolo, că şi noi trebuie să muncim, să îndeplinim sarcina… 
Oancea: Gata, ce să ne mai gândim, te trecem cu un porc pentru la Crăciun. O sută, o sută şi jumătate de kile tot îl faci mata. Tocmai bine!

(Aici, Stan Marchidan, smulse căldarea din fața celor doi și cum văzu purceaua venind din grădină, cu purceii după ea, luă găleata și o turnă în troaca de lemn din curte)

Deliu (sărind ca ars în picioare): Ce faci bre, bunătate de vin arunci, aşa, la troacă?
Stan Marchidan: Apoi, numai un pic, aveţi răbdare! Sunt la mine acasă, păi, nu?

(Purceaua năvăli cu turma de purceluși drept la troacă. Spre uimirea celor doi delegați animalele începură să lincăie, cu boturile, licoarea. După un timp, simțind ceva nelalocul lui, purceaua își împinse cu râtul progeniturile și îi forță să plece de la troacă. Cei doi delegați priveau uluiți cum purceaua porni în cele din urmă spre fundul grădinii, împleticindu-se printre purceii care metecăiau cu râturile prin garduri.)
   
Stan Marchidan (sfătos și bine întemeiat pe vorbă): Ei, vedeţi? Ăştia bea' ce bea' şi pleacă. Voi ce mama dracului mai aveţi de gând? Hai, că se înserează şi aveţi treabă. (Și nici una nici două îi împinse spre ieșirea pe poartă.) Hai!... Hai și tu!...

(Stan Marchidan privi cum delegații se îmbrânceau să iasă când se auzi strigat dinspre gardul ce străjuia proprietatea cu vecinul din față. Era vecina, Lina.)

Lina:  Vecine!... Vecine!... Ce voiau ăia doi? M-am uitat de ceva vreme, da' n-am priceput ce și cum.
Stan Marchidan: (închise în urma lui poarta și se apropie de gardul de unde vorbea Lina): Ai văzut, Lino?
Lina (înfiorată): Vai cum m-au speriat. Și acum îmi bate inima când am văzut cum le-ai turnat vinul din față, în troaca porcilor. Dar ce să înțeleagă o neroadă ca mine?! ...Mi-a zis Gigel. D-aia am venit.
Stan Marchidan (cu gândul în altă parte): Lină!... Tu ai auzit de niște gărgăuni, care după cum zicea Gigel, le-au intrat unora în cap și le mănâncă din creier?
Lina (cu mâna la gură a uimire): Vai de mine? Să aibă și purceaua mea așa ceva, Stane?
Stan Marchidan: Nu la porci se dau ei, Lină! (Se apropie de gard și îi vorbi în șoaptă.) ...Auzi? Ăștia doi de la primărie cred că sunt infectați, deja. Du-te acasă și ține poarta închisă. Că dacă intră și la tine, nici pastilele mele nu vor mai fi de nici un folos. Auzi? Mi-e teamă să nu cuprindă tot ținutul, până hăt, dincolo de munți. (Îi făcu semn discret să se depărteze spre casa ei. Pleacă și el bombănind.) Gigel ăsta mi-a băgat și mie în cap. Un copil cu ciudățenii... da' mai știi?


                                                         (Cortina) 

luni, 27 noiembrie 2017

Premiul I la eseu - la concursul organizat de INSEMNE CULTURALE (Vrancea)


ESEU
Scrisoare deschisă domnului Cehov

      …Afară e toamnă și cred că și în casa în care m-ai închis, domnule Cehov, e toamnă. După o anumită vârstă de regulă a treia (cum spunea studentul Trifomov) și păsările călătoare pleacă în țările calde. Ai tras cortina după ce ai scris ultima frază la „Livada de vișini”, cu sunetul acelui topor ce tot bătea, surd, în livadă, dar pe mine, lacheul de 87 de ani, Firs al tău, m-ai uitat. Atunci când suna gongul că trebuia ridicată cortina, dumneata ai uitat că tot mai rămân anumite păsări în patria locală cum ar fi cioara de pe craca vișinului la care încă n-a ajuns toporul lui Lopahin. Spui că nu-i așa. Că toate păsările au zburat spre țările calde, dar știi dumneata că nici puiul lui Al.Brătescu-Voinești, cel cu aripa frântă, n-a mai putut să zboare cu frații lui? Cum aș fi putut eu pleca odată cu Varia, Ania, Liubov Andreevna, Gaev, Trifomov ori contabilul Epihodov din casa aia? Doar știi ce vânzoleală îi cuprinsese pe toți? Când până și  Lopahin era la fel de îngrijorat, ca Varia. „Numai de n-aș pierde trenul!”, zicea. Scrierea (cu dulceaţă de flori de vișin) din piesa dumitale este o alunecoasă şi serioasă incursiune în apele răcoroase ale ţinutului sufletesc, în care s-au hârjonit și alți înaintaşi de seamă ai literaturii de dincolo de Prut: de la Ionel Teodoreanu cu al său „La Medeleni”, până la Mateiu Caragiale cu al său „Craii de Curtea-Veche”. Nu te-ntreb de ce m-ai lăsat în casă, închis, după plecarea moșieresei Andreevna, împreună cu toată suita, dar nici să mă lași să-mi odihnesc oasele pe divanul acela ca să spun doar atât: „Viața mea a trecut de parcă nici n-am trăit”. Așa-i! Un târâie brâu ca mine nu putea avea sentimentul lui Paşadia din „Craii de Curtea-Veche”, care trăia cu schimbul două vieţi. Acum ce va zice spectatorul nostru? „Moşule, dar parcă te-ai apucat să vorbeşti”. Dacă Olguţei, din „La Medeleni” i se umplea pieptul cu nostalgii de crivăţ la auzul versurilor lui Villon, mie îmi este oblonită la ferestre şi uşă, ca pe vremuri moara Norocului –, înţelegerea. Fiindcă, de ce să n-o spun pe şleau: iarna făceai pe tine de frig. Veneai în casa moșieresei Liubov Andreevna, doar-doar îmi va fi poruncit să-ți aduc o cană fiebinte cu ceai și să mai tragi cu urechea la prostiile debitate de studentul acela, Trifomov, care spunea că toată Rusia e livada noastră. Asta, până când Lopahin, țărănoiul acela îmbogățit le împuia capul tuturor că e vremea să doarmă liniștiți „că mai e o scăpare”. Ori ai vrut să ne sugerezi că bandiți de teapa lui sunt ca ciulinii lui Panait Istrati porniți în lumea largă? Da' ce, vedea cineva, dincolo de décor?
       Şi totuşi! Un spectator mi-a spus că până să mă audă vorbind mă și închipuia îmbrăcat în ţoale de-ale noastre, moi cu ţuhali din buci de cânepi. Vedea oare în timp?... Aşa că arătam ca un pui zburlit, tăvălit prin sare şi piper – dar dumneata erai prins de toporul care se auzea cum departe, în livadă, lovește în vișini. Nu te-ai gândit că sunt un bătrân care-și ducea veacul și traiul de cocină „în clisa uliţelor fără caldarâm şi fără nume de pe la margini, prin funduri de maidane pline de gunoaie şi de mortăciuni”... descrise și de Mateiu în „Craii de Curtea-Veche”. Vai de obrajii plesniţi, perciunii traşi, urechile lungite, cefile dupăcite şi cururile curelite şi durligile cu varga vârstate… Vai și vai!  Iar dumneata domnule Cehov știi prea bine că limba e numai o modalitate de reprezentare, o altă gesticulaţie aici, altfel, na, şi-ar pierde tot farmecul povestirii. Furat însă, de toate aceste megieşe vorbe, spectatorul uită de construcţia naraţiunii dumitale care pare a o lua şi dânsa după toporul lui Dănilă Prepeleac.
        Şi uite aşa, ceasul Mitropoliei de care vorbea Ionel Teodoreanu în „La Medeleni” putea să bată şi de unu noaptea că, nimeni nu l-ar fi auzit. Cum nu m-a auzit nici pe mine, deși „bombăneam”, mai mereu, cum glăsuia Varia, draga de ea. Acum, cred eu, n-o fi pierdut trenul și se duce și ea la serviciu ca la propriul priveghi.
        Da, domnule Cehov! Ai tras cortina, ce zadarnică povară!, peste bătrânețea mea. Că la marii bătrâni mă gândesc, ce nici măcar nu mai îndrăznesc să aștepte somnul, striviți sub sunetul toporului tău. De am ajuns să spunem: cum o da Dumnezeu! Afară e toamnă și eu cred că și înăuntru e toamnă în republica mea lipsită de o așa frumusețe de livadă unde te-ai pierdut și dumneata, cândva, pe aleile în floare de îți strecurai soarele prin ochii noștri din când în când. Că viața noastră a trecut de parcă nici n-am trăit.
       ...Iar dacă nu ți-aș fi scris, Dumnezeu m-ar pedepsi pentru tăcerea mea. Și poate nu l-ai uita, data viitoare, pe lacheul de 87 de ani, Firs. 

                                                                       

                                                                                                       Tudor Cicu

luni, 29 august 2016

Final de blog

   Final de blog:


     Odată, la o serată literară, scriitorul m. v., ca un tată, mi-a dat o povață.
     Suna așa: „În satul meu, pe vremea copilăriei nu eram decât o mână de copii. Duminicile când părinții noștri intrau în biserică de ascultau slujba și se închinau la icoane, noi copiii încingeam jocul pe lângă turla bisericii, prin clopotniță și chiar acoperișuri de chilii. În toată ceata eu eram singurul scriitor și ceilalți erau cititorii fiindcă pe mine mă chemau toți, să le scriu crucile și pomelnicele, în satul ăla. Așa că eu făceam scenariul jocului și ei trebuiau să-l aplice întocmai. într-o vară ne-am jucat de-a războiul și eu, cel care făceam și scenariul, eram generalul iar pe ei i-am împărțit în pușcași, mitraliori și tunari. Unii voiau să fie piloți de avioane-bombardiere. Era mai palpitant să vii în zbor pe deasupra puștilor și tunurilor, ziceau ei, dar avion era mai greu să fii. De unde să iei combustibil, piloți instruiți și, apoi aripi? Aripi care să facă fâl-fâl!, ca păsările. Așa că am hotărât ca sub comanda mea să fie numai puști care să facă poc-poc!, mitraliere să facă prr-prr! și tunurile ca să bată bum-bum! Jocul începuse când pe cer, în șiruri negre au apărut, zburând aproape de pământ adevăratele avioane. Aveau zvastici, mari-negre, pe aripi. Chiar erau niște modele Albatros-Flugzeugwerke, adevărate. Se cutremura pământul sub ele. Nu puteau fi reperate decât de undeva de sus. Atunci m-am urcat pe turla bisericii și de acolo am strigat:
-Atențiune!, eu sunt generalul! Acum vom doborî și avioane. Atenție, foc!!!
     Se auzeau puștile (poc-poc!), mitralierele trăgeau și ele (prr-prr!), iar tunurile răzbeau greu (bum-bum!). Comenzile cădeau și ele, de sus, ca proiectilele. Era un vacarm de nedescris. Mă uitam la ai mei, cum se zvârcoleau acolo, jos, fugind în jurul bisericii ori săreau în aer ca niște păpuși. Mi se părea, de acolo de pe turla bisericii că își cam exagerau rolurile ori își jucau mult prea bine piesa. Curând curtea bisericii s-a umplut de țărână și fum, și bucățile din tencuiala bisericii ce săreau care încotro. La sfârșit, când adevăratele avioane s-au dus și au dispărut dincolo de linia orizontului, am ordonat adunarea cititorilor din oastea improvizată, în fața bisericii. Nu mai era însă nimeni. Căzuseră cu toții la datorie. Rămăsesem singur...”
     După un timp de tăcere a încheiat m.v.:
„- Vezi, tinere? Să nu te faci niciodată scriitor că vei rămâne la fel de singur!” L-am văzut cum și-a șters lacrimile de pe obraz și n-a mai spus nimic altceva.
     De luat aminte!

                                                  Tudor Cicu

luni, 2 noiembrie 2015

690. Copil din flori (proza care a primit recent premiul II) - la concursul INSEMNE CULTURALE Vrancea.

Diploma: Premiul al II-lea, proză – „Copil din flori” de Tudor Cicu
Publicat de Vasilisia Lazăr (da Coza) în Noiembrie 1, 2015 la 10:03pm în CONCURSURILE NOASTRE


 Copil din flori

 
De obicei, toamna când se împărțea grâul la fermă, Paul dădea pe la paznicul fermei, de se strecura printre sacii încărcați și căruțele trase la cântar, trăgea cu ochiul, asculta și, până când paznicul moșmondea cu plaivazul pe caietul ăla cu scoarțe tari, ori se scărpina între timp după ureche tot socotind în gând, adunând cantitățile de pe cântar și scăzând greutatea sacilor, el și făcea socoteala, tot în gând, și striga întotdeauna primul, tare: „trei sute șaptezeci... cinci sute șasezeci și opt...” Asta atrăsese atenția paznicului de la fermă, care se minuna, după ce încheia socoteala, cum de știuse băiatul să facă socotelile fără de plaivaz și hârtie. Nici batjocurile și nici indiferența celor ce așteptau la rând să li se facă socotelile nu-l alungaseră pe copil. După ce-i ieșeau și paznicului socotelile, tot alea pe care le strigase ceva mai înainte copilul, oamenii începuseră a se agita:
- Măi copile, pleacă naibii de-aici că, uite, încurcași socotelile domnului Gherasim. Apoi se îndreptau cu brațele întinse către paznic. Se mai rugau odată: „Hai, domnule Gherasim, mai socotește odată, nu se poate să fi ieșit cum a zis mucosul ăsta! Ce știe el, un copil, colo! Dă-l încolo de copil!” Sperau că li s-ar fi cuvenit mai mult grâu. Gherasim se mai scărpina odată după ureche și socotea din nou.
-  Nu se poate bre, tot atâta dă!
„Asta nu-i lucru curat, zicea. Copilul ăsta nu-i prost deloc!” - și-l punea mai mereu să mai verifice odată ce socotise el pe hârtie. Asta îi apropiase.
- Al cui ești, copile? Că nu te știu a fi de prin partea locului. Paul îi spusese ce și cum, că nu se știa a fi avut vreodată un tată, dar mamă-sa era fata unuia de prin sat, iar el era plecat demult de prin aceste locuri și uite că mai venea înainte de începerea școlii pe la bunici. Îi spusese și numele. De-a lui Marchidan, moșu Stan Marchidan.
 De cum rostise numele moșului Marchidan, lui Paul începuse a-i da târcoale și a-i arunca unele ocheade, un oarecare „uscățiv”, om cam la cinzeci și ceva de ani, care ajuta paznicului să pună pe cântar sacii, să-i dea mai apoi la o parte și să strige la săteni: „Hai, faceți loc, altul bre... Ce vă tot moșmondiți atâta? Mai repede, mai cu vână, bre! Nu dormiți de-a-n picioarelea!” Începuseră să-l îngrijoreze privirile lui ciudate și stăruitoare. Doamne, cum îl mai privea, când el repeta că socoteala lui Gherasim fusese corectă.
Alteori, crezând că poate Paul nu-l vedea, ca din întâmplare, se apropia de copil și-i studia gâlma aceea de la gât, un fel de prună abia formată, și apoi își ducea degetele rășchirate de-și freca  începutul acela de țâță de sub cămașă, la baza gâtului.
În duminica aceea domnul Gherasim lipsea de la barăci (mai pleca omul şi pe acasă), iar Paul trecuse, ca de obicei, pe la el. Uscățivul era însă acolo și-l invită în baracă, să mai stea de vorbă, că poate o veni și Gherasim. Dar Paul, numai de sporăvăiala bătrânului nu avea chef în dimineaţa aceea. Plănuise să meargă pe la paznicul fermei, mai vorbea cu el de una şi alta. Cum nu-l găsise la barăci, dăduse să plece. Dar ţi-ai găsit! Uscățivul îl trăsese în baracă de parcă avea să-i spună un secret. Îl invitase să stea pe o canapea, lângă masă. Îi făcuse pe plac, dar uscățivul întârzia cu ţigara în gură, iar tensiunea sporea dincolo de cuvinte. După ce-şi terminase ţigara, bătrânul trase altă canapea aproape de masă, luase de pe dulapul soldăţesc jumătatea de coniac dintr-o sticlă uitată cine ştie de când acolo şi îşi turnă într-un pahar. După ce sorbi fără să se strâmbe, primul pahar, şi-l umplu pe al doilea. Paul îl privea tot timpul încordat la maxim, era ca şi cum la picioarele lui se afla un animal fioros care îl fixase ţintuit lângă perete printr-o privire a dracului de expresivă.
             - De ce râzi? Nu râsese. I se păruse, doar. Apoi, văzând că Paul făcuse un pas ca să plece, zise: Nu-ţi fac plăcere. Ce să-i faci, m-am ramolit și eu. Ţi-ar plăcea să nu mă vezi. Te holbezi de parcă ţi-aş sta ca o ploşniţă în vârful capului. Şi parcă ai vedea în faţa dumitale o broască râioasă. Sau poate crezi că o fi altceva de capul dumitale. Nu, tinere! Toţi sunteţi la fel. Visaţi cai verzi pe pereţi. Spune drept, ai împlinit treișpe ani? Pe maică-ta n-o cheamă Maria? Una mică, bondoacă? Nu locuiați voi pe lângă fântâna seacă? Aia, de la marginea satului?! Ai?... Ia zi!
            Paul, îngrozit, căuta în jur un obiect pentru a se apăra în caz că bătrânul avea să întreacă măsura vorbelor rostite. Băuse pesemne şi în altă parte. „Îi ştiu eu p-ăştia. La băutură devin violenţi”, dar era sigur că din prima lovitură îl va doborî. Şi pe urmă?
- Și zi, mă-ta nu-i văduvă? Vezi, vorbi mai departe uscățivul. Ce m-ar costa pe mine, un domn, toţi îmi spun domnu’ Luca (preciză el), ce m-ar costa să-ţi arăt ce am simţit şi cum am dus-o pe vremea când eram tânăr şi în putere...
Mirosul de fum trezi amintiri triste în sufletul lui Paul. Mama lui fumase și ea când îl născuse. Avea cam șapte ani când o tuse seacă a doborât-o, ca secerată, la pământ. Bătrânii au tras-o cu gaz, și i-au făcut ceaiuri din buruieni, cum știau ei, dar asta n-a salvat-o. Acum își are locul de veci, undeva în cimitirul de la marginea satului. El rămăsese o vreme să-l crească bunicii. Apoi fusese luat de un unchi al mamei, într-un cătun de la oraș. Mai venea pe la bunici, doar spre sfârșitul vacanțelor. Trecea și pe la cimitir, dar nu își iubise mama, sau cel puțin nu-i putuse ierta faptul că n-a vrut niciodată să-i spună cine-i tatăl lui. „Lasă! îi zicea maică-sa. Nu merită nici să-i știi numele. Și numai strâmba gura aia, Paul, că-mi aduci aminte de nenorocit. Aia era. Un soarbe zeamă de prună, un nenorocit care nu merită să-și vadă vreodată copilul, mai spunea!”
- Ai să râzi când am să-ţi spun ce trecere aveam la femei, dar nici măcar nu merită, continuă uscățivul. Află tinere că nu se afla cineva mai mândru în şa, ca pe vremea când treceam eu călare prin sat. Nu era femeie să nu ofteze în urma mea. Iar taraful ăla în urma mea făcea moarte de om. Dumneata ştii cum cântau țiganii pe urmele mele? Cu vioara la spate şi arcuşul trecut după ceafă. Şi ţigăncile lor! Eheei!... Când dansau ele în pielea goală nu-ţi mai părea rău că te-ai născut. M-am ramolit acum, zici dumneata, ţi-e scârbă cu mine, nu-i așa? ... Ha, ha, ha!
 Râdea de unul singur, cu gura larg deschisă, dezvelind nişte dinţi pătaţi de nicotina tutunului inhalat în decursul anilor. Paul ştia că dacă ar fi ridicat o mână, gângania asta uscată din faţa sa ar fi tăcut chitic.
             - O ţigară? dacă nu te superi! Şi-i întinse una. Paul îi împinse, cu un deget, mâna uscată. Uscățivul se făcu că nu bagă de seamă. Scăpără chibritul cu o singură mână de își aprinse țigara.
             - Vezi! se bucură uscățivul. Noi doi ne-am înţelege de minune... Să vii și seara, pe la mine... Dacă aduci cu tine un pol, doi, nu ne-ar sta rău. Ajunge de un chef cu lăutari şi o ţigancă arzoasă. Uite pe masă aici o punem, să ne arate buricul. Sau poate găseşti dumneata altceva. Dracu ştie?! Nu eşti băiat prost... Însă, să ştii, fără ţigancă arzoasă nu te las şi să mori. E cadoul meu pentru că ești băiat deștept, semeni cu măta. Îmi plăcea și mie!... Apoi schimbă vorba. Pesemne își dăduse liber la gură, nepermis. Țiganca asta care vine uneori, zău că se merită. Păi când îţi pune ea o ventuză, uiţi cum te cheamă.
Uscățivul aşteptă un răspuns, în timp ce Paul paralizat, nu putea decât să se condamne: „Sunt un dobitoc! Mă tem de ăsta, parcă mi-a dat cu spray paralizant, nu pot gândi în prezenţa lui. Ce pot să-i spun?” Totul îi părea atât de absurd, atât de lipsit de sens şi ar fi vrut să plece. Să plece cât mai repede. Ceva nelămurit îl țintuia locului. Privi la începutul acela de țâță de la gâtul uscățivului și deveni mai atent la vorbele aceluia.
Uscățivul întredeschise gura să zică ceva. Dădu însă a lehamite din mână. Încercă apoi să râdă, dar văzând pe chipul lui Paul muşchii feţei încleştaţi, înţelese că nu era o glumă şi rămase cu gura căscată, ceea ce lui Paul i se păru din ce în ce mai strâmbă. Şi atunci avu loc incidentul. Paul văzu clar cum una din venele de la gâtul uscățivului se umflase şi pulsa sub cămaşă ca un sfârc de ţâţă. Întinse mâna să pipăie acel loc însemnat, însă bătrânul crezu că acesta vrea să-l strângă de gât şi să-l gâtuie ca pe un pui de găină şi îşi feri tot corpul pe spate. Canapeaua se dezechilibră şi bătrânul alunecă pe spate, la podea, odată cu Paul, a cărui mână nu întâmpină nici un obstacol de rezistenţă. În cădere, Paul crezu că bătrânul ridicase braţele pentru a lovi şi încercând să pareze presupusa lovitură izbi violent, cu cotul, falca bătrânului. Se auzise doar un zgomot înfundat, capul bătrânului atinse podeaua şi din buza crăpată a acestuia ţâşni un firicel de sânge. La început se speriase văzându-l cum sta cu corpul inert, căzut la podea ca un sac de cartofi degeraţi. Se învârtise în jurul lui ca un zăpăcit, neînţelegând cum se procedează în astfel de situaţii şi, când realiză grozăvia faptei, încercă să fugă de la faţa locului, dar se răzgândi şi apucându-l pe bătrân de umeri îl trăsese afară din baracă la aer, rezemându-l cu spatele de scândurile barăcii.
 Înjură tăcut: „Cristosul mă-tii de guşter. Vă ştiu eu… Bețiv ordinar! Tu vorbești de mama, mă, tâmpitule! Mama era o sfântă, așa să știi. Javră ce ești! Ce vrei să spui? Că sunt copilul tău?! Tu, și tată!...”
            Apoi strigă cât putu de tare, să se facă auzit de cineva:
- Mă! Ridică-te, mă! N-ai nimic, nu-i așa? Doar te-ai lovit nițel. Un pic de sânge, dar o să treacă. O să vezi că o să treacă!... Oameni buni! Să mă ajute cineva! Ajutooor!...
Paul fugi în baracă, luă o pătură și-l înveli. Turnă și niște apă pe fața uscățivului, apoi îl șterse cu pufoaica la gură, după care porni tot mai repede, chiar alerga către sat. Se mai întoarse o singură dată pentru a-i striga uscățivului:
- Stai acolo, să nu te miști, că o să chem pe cineva în ajutor. Poate te răzgândeşti înainte să mori. Eu nu sunt cel pe care-l crezi tu.... Alerga, dar un gând nu-i mai dădea pace: „Nu! E altcineva. E doar un străin!” Își repeta întruna, sperând ca cineva să-l audă și să-l liniștească. Dar satul se întindea înaintea lui cufundat într-o vrăjită tăcere de moarte.

marți, 1 septembrie 2015

659. Cartea e destinată bibliotecii


Cu factura nr. MAN00008352 / 01.09.2015 (chitanța de plată seria: CNPRLBZ070 nr. 00022770/01.09.2015) a fost achitată de autor, contravaloarea a 100 exemplare din cartea „AZAPLAR” de Tudor Cicu, conform contractului avut cu EPUBLISHERS INFO SRL București, pentru a trimite cartea în 20 de biblioteci din țară:

Bibliotecile în care vor intra cartea AZAPLAR (câte 5 ex de bibliotecă):

1. Bibl. V.Voiculescu Buzău
2. Bibl. Liceu Hașdeu
3. Bibl. Liceu M. Eminescu Buzău
4. Bibl. Liceu Pedagogic Buzău
5. Bibl. com. Berca jud Buzău
6. Bibl. com. Mărăcineni jud Buzău
7. Bibl. com Pogoanele jud Buzău
8. Bibl. com Padina jud Buzău
9. Bibl. com Pârscov jud Buzău
10. Bibl. com Măgura jud Buzău
11. Bibl. com Săpoca jud Buzău
12. Bibl. orășenească Rm-Sărat
13 Bibl. orășenească Adjud
14. Bibl. orășenească Slobozia
15. Bibl. orășenească Hârșova
16. Bibl. com Cumpăna jud C-ța
17. Bibl. com Mereni jud. C-ța
18. Bibl. com Comana jud C-ța
19. Bibl orășenească Mangalia
20. Bibl. municipiului Constanța.





marți, 25 august 2015

658. Blogul dobrogeanului Tudor Cicu



Nu-i aparțin Buzăului, să fie clar!...

                                                    
  Sunt dezamăgit. De aceea am decis să nu mai mă considerați fiu al Buzăului, decizie ce am luat-o pentru tot ce s-a întâmplat la ultima lansare (după 7 ani) la Biblioteca V. Voiculescu pe 14 august 2015. De acum încolo, nu voi mai participa dacă nu voi fi invitat personal de autorul în cauză, la nici o lansare de carte, unde un neica nimeni, limbă de câine și cu negru în cerul gurii, nestăpânit până acum de fii legitimi ai urbei buzoiene, te poate băga în Săpoca. Mă adresez, de-acum, pe blogul meu personal, doar cititorilor prieteni (îi rog pe cei cu venin în laptele supt de la mamele lor să aleagă alte bloguri, să mă lase). Voi mă alegeţi, mă răsturnaţi între umbrele şi întrebările mele, în vreme ce disputa aceasta ţinută pe tărâm literar, mă târâie ca pe o barcă în larg; nu mai zăresc nici lacăte grele, tainiţe ori mlaştini în calea mea. Poate că nu ăsta-i cuvântul cu care să-ţi mulţumesc, cititorule (care mă citești), şi să te întreb, totodată: invizibila pasăre a dialogului nostru, cinstit, fără orgolii, oare unde s-a dus? Nu am limba atât de vicleană, încât să nu-ţi mărturisesc cinstit, că, încă de copil, visam o lume a cărților și ușilor deschise către autorii acestora. Cioc-cioc!, băteai la ușă și avea să ți se deschidă ușa: „Nu vă supărați, aici stă Hemingway?” „Nu, ți se răspundea. „Aici stă domnul Mark Twain”. (?!!), ți se răspundea. „O, ce bine! Tocmai m-am întâlnit cu Huckleberry Finn și mi-a spus că Tom Sawyer de o vreme dă târcoale pe aici, dar nimeni nu-l mai bagă în seamă”. Toate astea îmi spuneau că niciodată nu poţi să ştii unde mergi, nici pentru ce mergi, în viaţa asta, încât să fii nevoit să înjuri pe de-a dreptul temniţa în care te-a azvârlit destinul. Esenin, pe care-l citesc ori de câte ori mi-l aduce memoria dinainte, spunea: „N-am să răspund vorbelor lor îngâmfate/ n-am să las pe nimeni în, tăinuita cetate”. Trebuie să-i urmez, neapărat, sfatul. Eu vă vorbeam despre suflet, nu despre arderea mea în lumea cărţilor. Pesemne, oamenii vor răsăritul şi apusul soarelui ca pe o ipoteză învârtindu-se în jurul teoremei lansate cu mult aplomb de Galilei. Îi dau dreptate amicului meu, din liceu, Tudor Mihai care îmi scria recent: „atâta timp cât nu încetezi să urci în scrisul tău, treptele nu se vor termina niciodată. Dar pentru asta, va trebui să lași cetatea unde tot dai beții peste beții cu „amicii tăi„ și să te îndrepți hotărât pe drumul tău. Doar Kafka, nu?, și tu spuneai că „sub paşii tăi care urcă necontenit, treptele se vor înmulţi la nesfârşit.  Și aduți aminte de cuvintele bilice: <Trestia strivită nu va frânge şi feştila fumegândă nu va stinge, până ce nu va scoate, spre biruinţă, judecata>” (Matei, cap. 12.20).  Dar, eu rămân la pildele lui Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii: „când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege (ca noi) ies la iveală, oamenii se ascund”.  Atunci, cum cugetaţi voi să faceţi judecată vorbelor mele? Să ne resemnăm ca Iov – cel care spunea: „ducă-se în vânt cuvintele unui desnădăjduit”?. Eu spuneam că-s doar dezamăgit. Şi atunci, mi se pare firesc, să merg pe calea poveştilor mele, în lumea doar mie destinată. Asemeni minunilor Şeherezadei, și miracolul poveştilor inventate de indieni au făcut ca spaniolii să se cufunde tot mai adânc în jungla amazoanelor, unde nici scăpare nu prea e, dar nici urmă de vreun El Dorado unde să dai la tot pasul de pepite de aur. Are, deci, dreptate, cartea cărţilor, să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. Constat în fiecare zi, că rămân mult în urma mea, dacă voi mai participa la viața literară a urbei buzoiene. Ce minciună trebuie să ridicăm în continuu pe crucea ridicată din vânzarea lui Iuda? Întrebarea, pe care mi-o pun acum, seamănă cu saltul surd al fiarei, asupra oricărei bucurii ale mele.  

P.S. Din fericire, Buzăul are și mulți scriitori de treabă și onești. Lor nu le voi întoarce spatele niciodată. Mă vor invita personal la manifestările lor și dacă îmi vor cere să comunic părerea mea despre cărțile lor, publicului adevărat și fără patimi (cum au unii)... o voi face cu mare drag.