Povestea lui Mehmet Deliù

 

Povestea lui Mehmet Deliù *                                                 

Îl chema Mehmet, dar noi copiii din sat îi ziceam Memet Șeitan, adică „Dracul”. Nu acesta îi era numele real, dar unui nebun ori smintit tătarii îi spuneau, în sat la noi, „deli”, și de Mehmet Deliù îl știau oamenii satului. Asta, fiindcă mai tot timpul purta o toporișcă la brâu și umbla hai-hui pe drumurile care mărgineau satul: la nord, la sud, la est... pe unde nu te așteptai, dădeai de el. Dar nici noi, hoinarii ulițelor, nu-l lăsam în pace. Cum îl vedeam, cum ne pitulam după garduri și, când se apropia la douăzeci-treizeci de pași de noi, săream de pe unde eram pitiți și îi strigam cât ne țineau plămânii: „Memet nebunul... Memet nebunul, trage cu tunul! Șeitan! Șeitan!...”, și apoi o luam la fugă de ne scăpărau picioarele. Se spunea despre el că, pe când era încă tinerel, iubise o fată tânără, foarte chipeșă, de neam tătăresc din satul vecin, dar când se dusese cu ai lui în pețit nimeriseră taman la nunta fetei. Asta îl dăduse gata: i se uscaseră creierii, ziceau unii, încât își pierduse mințile. Cu sminteala asta stătuse câteva luni la pat, iar cel dintâi lucru pe care îl făcuse, atunci când s-a ridicat din pat, a fost să ceară, uimindu-i pe toți, toporișca, că are poruncă de la Allah să cutreiere noaptea drumurile, nevăzut de nimeni, până când nici o nălucă nu va îndrazni să mai bată creanga pe străzi. Se zvonise în vremea aia că niște stafii cu solzi pe ele ieșeau noaptea din cimitir, să-i bage în sperieți pe toți cei care mai întârziau la bufetul lui Refik. Atâta avea în cap, că de minte era plin cât broasca de păr, le ziceau copiilor unii dintre părinți. Dădeau ploi care nu se mai opreau, cădea zăpada, nămeții se prăbușeau în râpi, cu detunături surde, dar pe el, fie vară, fie iarnă, tot cu toporișca la brâu îl găseai pe drumurile de la marginea satului. Întâlnea câte un cunoscut, îi striga de la distanță: „Arde-l! Curăță-l de toți solzii!”. Nu-l prea băgau oamenii în seamă, se cam învățaseră cu metehnele lui. Se zicea că nu era atât de periculos. Doar noi copiii ne temeam. Într-o vară, cum jucam noi cilicul pe lângă fântâna aflată în centrul satului, unul dintre dracii de copii, din cei care asistau pe margine, tot jucându-se cu un cerc de fier, cam ca acela de la butucurile unor roți de căruță, cele care țin strâns spițele, i-a alunecat pe cap, spre gât în jos, și nu l-a mai putut scoate de pe cap. Pesemne că de emoție, teamă ori altceva i se umflase capul și cercul de fier îi rămăsese la gât, precum acele inele pe care le vedeam și eu prin poze, de erau puse în jurul gâtului la faraoancele Egiptului. La țipetele copilului s-a strâns multă lume din colțul ăla al satului dar, deși sfaturi veneau destule, în zadar încercau unii să tragă cercul peste capul copilului. Noi copiii, câți eram acolo și ne zgâiam la drăcovenia aia de cerc fixat la gâtul ăluia, n-am observat când s-a strecurat și Memet Șeitan prin mulțimea care căsca gura, că am fi luat-o la sănătoasa. Și tocmai el a dat soluția: să i se aducă de la fierăria lui Stan, aflată la două case de fântână, un bomfaier. Unii au ținut de copil, să nu se agite prea tare, și Mehmet Deliù a tăiat mai întâi pe lățime cercul, după care l-a lărgit, trăgând cu brațele de capetele unde făcuse tăietura și așa i-au eliberat drăcia de la gât. Am făcut ochii mari când treaba a fost terminată și copilul eliberat de năpasta aia de cerc, cum mama copilului, venită într-o fugă acolo, a făcut o închinăciune de adânc respect și i-a sărutat amândouă mâinile nebunului și pe loc și-a înșfăcat odrasla de braț, mai că l-a luat pe sus și dusă a fost. Până ne-am revenit noi din uluială, Memet Șeitan nu mai era nici el de față. L-am mai zărit doar cum se îndepărta pe uliță și dădea din mâini ca și cum se împotrivea altor închipuite binecuvântări ale femeii. Câinii lătrau și ei, prin curțile oamenilor, în urma nălucii. Și tot în urma lui satul părea cuprins de o mare vânzoleală. Pe buzele tuturor nu era decât uimirea celor văzute acolo: „Ai văzut, mă?!” era pe buzele tuturor. Nu am mai dat cu ochii de stafia nebunului mult timp, însă, într-o toamnă, ne-am trezit cu el pe câmp, la bostana bunicului din partea tatei. Ei doi se cunoșteau bine și, când se nimerea să se găsească, mai schimbau vorbe de-ale lor. Era cât pe ce să mă aleg cu o spaimă teribilă dacă n-ar fi fost și bunicul de față. Spune undeva Balzac, că spaima e un sentiment care te îmbolnăveşte pe jumătate. Cât despre Mehmet Deliù, auzeam și eu pe la ai mei, că multă vreme, după acea întâmplare cu pețitul, fusese o adevărată maşină a terorii pentru cei ce îndrăzneau a-şi cere dreptatea la stăpânire, ori căutau să ridice vocea ca să-și ceară drepturile. Și, ca să nu-i dea prin cap cuiva să intre tam-nesam peste primar, fusese pus paznic la primărie și înfipt bine tătarul, la intrare. Dar cum aţa vieţii nu-i nesfârşită, trecuse şi peste el anii şi, dat afară de la „stăpânire”, obişnuit de a juca în continuare rolul nebunului, devenise el însuşi marele nebun. Bufonul de odinioară îşi juca acum pe arena vieţii tragicul rol. Nu-l mai credea nimeni. Era îndepărtat din cale printr-un singur bobârnac, precum un găinaţ de pasăre picat pe reverul hainei. Dar mai erau şi mulți fricoşi şi slabi de înger care încă se mai temeau de urletele și de ochii săi bulbucaţi şi toporişca de la brâu. Noi copiii, cu certitudine, ne temeam. Văzându-l acolo la bostană, destul de paşnic, întinzându-mi o felie de pepene din cel pe care bunicul i-l dăduse să-l încerce cu briceagul, mă gândeam (că atât cei puternici ca Mehmet, cât şi cei slabi ca mine), că în sufletele astea multe, nedestăinuite, se află, uneori, câte o mare durere.

– Tu eşti a lu¢... și căuta să-și amintească despre ai mei. Eşti deştept. Să schimbi lumea asta, ai auzit? Eu n-am reuşit.

     Ce lume nu reuşise să schimbe acest nebun? Şi de ce îmi cerea mie să schimb ceea ce nici el nu ştia ce anume trebuia schimbat?

– Nu cred că mă știți, am îngăimat. Tata nu prea dă pe acasă, iar mama...

     Am vrut să-i spun că e nevăzătoare și nu iese prin sat. Și cum tata e cu oile, mai mult pe câmp, de unde să-i cunoască el pe ai mei? S-a aplecat de mi-a luat bărbia în palmă, de era să cad pe spate de frică.

– Ia te uită la el!... Zici că nu te știu? Eram cu Șucuri, meragiul, când învățătorul v-a scos în fața școlii pe toți ăia care ați fost la furat de morcovi de pe tarlaua CAP-ului. Pe tine, țin minte, Burhaledin, învățătorul, te-a întrebat: „Ce ocupație are tata?” Tu ai răspuns: „Mi-e rușine…” Apoi, ai spus cu sfială: „E cioban.” După ce v-a dat drumul să intrați la clasă, am mai stat un pic de vorbă cu învățătorul tău. Mi-a zis că te-a prins de câteva ori cu un caiet pe care scriai niște compuneri, ceva care n-avea legătură cu școala.

     Așteptam uimit să aud ce i-a mai spus domnul învățător, dar își trăsese deja un picior sub el pentru a se așeza mai bine sub brațul de paie, privind dezamăgit cum o mierlă țopăia în jurul unei tulpini de mătură și apoi iute de picior, simțindu-se ațintită de privirile noastre, intră, tot într-o țopăială în buruienile dese, făcându-se nevăzută în hățișul lor. Memet Șeitan și-a terminat de mâncat felia de pepene și a băgat briceagul în buzunar.

– Dacă o să scrii și despre mine, să lași în urmă o poveste demnă de povestit, mi-a mai zis.

     Mă gândeam că, auzindu-l cum vorbea de liniștit, alți copii l-ar fi ascultat cu gurile căscate. Dar eu m-am ținut tot timpul destul de tare încât să nu stau cu sufletul la gură și cu frica-n sân toată ziua.

– Îi știu și pe ai tăi, a zis după o vreme de tăcere. Nu stați la marginea satului, aproape de cimitirul turcesc? Taică-tău nu-i „mukanul” de Stoenciu, fiul lui moș Gheorghe Golan? (Mocan voise să spună, așa cum tătarii îi denumeau pe toți românii cu termenul „mukan”, îndeosebi pe cei care credeau ei că veniseră în sat de la munte. Iar termenul de „golan”, tătarii îl dădeau și celui care refuza să intre în CAP și muncea la liber, de unul singur cu căruța cu cai, cum făcea și bunicul din partea tatei).

     Altădată m-a ajuns din urmă pe drum și m-a apucat de braț, ca să mă întrebe, pesemne, ceva. M-am speriat așa de tare că am fost gata să-i cad la picioare. Deși era cât pe-aci să leșin la vederea lui, m-am zmucit din strânsoare, strigând cât am putut de tare după ajutorul mamei. Pesemne s-a speriat și el, și a mai slăbit din forța aia a brațului. Când mi-a dat drumul, am alergat până acasă de-mi sfârâiau călcâiele. Mă uitam în urma mea să văd dacă nu cumva s-a luat după mine. Nopțile, cum auzeam o bătaie în ușă, tresăream și mă întrebam dacă nu cumva m-a dibuit Mehmet Deliù. Și câte întrebări nu-mi veneau în cap? Întrebări care se ţineau de mine ca scaiul agăţat de ciorap, sau fluturele, de sticla lămpii. Ai noştri, acasă, seara, când nu ne mai astâmpăram din clenciuri şi chicoteli, cum întreceam măsura, cum începeau cu ameninţările: „Ia tăceţi, auziți, vine Mehmet Deliù să ridice copiii!” Fugeam atunci spre paturi, în aşternuturi, ca nişte mânji fără splină, de nici aerul, cred, nu-l mai respiram de teamă. Gurile noastre deveneau gura marelui tăcut. În visele de atunci, Memet Șeitan devenise năluca ce din când în când, în alergarea mea singur prin lume, mă agăţa de gulerul hainei şi nu-mi mai da drumul. Mă trezeam zvârcolindu-mă, ţipând, cerând ajutor; deşi mama (sau surorile mele) se aflau cu un prosop ud la căpătâiul meu. Într-o bună zi m-am trezit după un vis pe care țineam morțiș să-l spun alor mei. Nu știu dacă mă ascultau sau doar se prefăceau că-mi dădeau atenție, dar eu le povesteam cu lux de amănunte, fiindcă speram să-i intereseze ce le spuneam.

 –Ascultați aici, țin minte tot și văd acum, totul, atât de limpede. Dormeam cu taica-moșu sub copacul din grădină învelit numai c-o ţoală şi, deodată, la lumina stelelor taica-moșu şi-a îndreptat spinarea, a scăpărat chibriturile de şi-a aprins luleaua de lut. L-am întrebat: „Ce faci bunicule, nici tu nu ai somn? Uite, a venit frate-meu Costandin și i-am dat și lui din merele mele. A zis că o să mai vină, ca să-i arăt și lui mânzul din grajd…”

– Dar Costandin e mort demult, mamă, ce tot spune el? Nu vezi că iar aiurează? o zgâlţâia soră-mea pe mama, căzută în extaz asemeni Maicii Domnului cu pruncul la sân.

–Taci tu copilă! o oprea mama la timp și îi punea repede degetele la gură.

– ...„Hei, nepoate, a venit timpul să-i arătăm și lui Costandin mânzul nostru”, a zis atunci taica-moșu, continuam eu, scoțând limba la soră-mea. Intram amândoi la Mânza în grajd şi, pe paiele de lângă iesle, abia născut, se afla și căluţul ei, micuţ și cu părul roşcat. Ştii mamă, era atât de micuţ că-l puteam ţine cu amândouă palmele. Era o minune de căluţ. Nu cred să mai fi văzut cineva un aşa căluţ vreodată. La început m-am speriat, zău mamă, că nu mișca, dar am simţit palma grea a bunicului lăsată pe umăr, încurajându-mă: „Nu te speria nepoate, nu-i mort, e doar neştiutor”. Atunci i-am cerut bunicului să mi-l lase mie, că vreau să i-l fac cadou lu’ frate-meu Costandin.

– Dar Costandin a murit demult, măi mamă, a murit de mic, n-are de unde să-l ştie el, insista soră-mea pe lângă mama.

– Lasă-l, lăcrima mama, vezi şi tu că nu visează acum.

     În rest, povestea mai târziu mama, aiuram. Mă aflam la hotarul unde nălucile întunericului mă ademeneau la ele, luând chipuri şi glasuri de fiinţe dragi, cunoscute. Nimeni nu credea în năluca ce m-a tot urmărit câteva nopți la rând, până când în sat s-a zvonit că a murit Mehmet Deliù, sau am crezut eu că am pus năluca la pământ. Dar parcă poţi să iei de gât şi să dobori o nălucă? Și întrucât chiar voiam să-mi lămuresc acea curiozitate, l-am întrebat pe bunicul:

– Chiar a murit Mehmet Deliù, bunicule?

– Ei, zvonuri, copile! O fi tras asupra lui vreunul cu arma, noaptea, când mai ies unii să vâneze prin porumbiști, însă, cu siguranță că doar l-au speriat. Vezi tu nepoate, uneori viaţa e ca o lumânare care dă lumină. Cât timp arde, înseamnă că ai de trăit, s-a stins fitilul, s-a stins şi omul. Îl ştii pe Stan al nostru, fierarul? Văzând că încuviinţez din cap, a continuat: Ei bine, într-o noapte venise și cam mahmur acasă, iar pe la miezul nopții i s-a părut lui că cineva străin umbla pe afară. S-a ridicat pe marginea patului de şi-a tras încălţămintea în picioare. „O fi cineva pe afară, mă duc să văz...” și-o fi zis el. A bâjbâit ceva vreme prin casă de şi-a aprins felinarul și a ieșit să vadă cam ce era pe afară. L-au găsit vecinii spre ziuă, dinaintea coșmeliei unde era fierăria, într-o baltă de sânge. Era conștient și bâiguia cuvinte neînțelese, și arăta cu mâna, când spre poartă, când spre fierărie. Doar felinarul atârna aprins şi agăţat pe un perete într-un cui. Se aude că ar fi vrut să tragă de sub streaşină coada lungă a unui topor, dar o ţiglă, desprinsă de pe acoperiş, i-a căzut mai întâi în cap, apoi pe un picior de i-a spintecat mușchiul gambei. L-o fi mâniat pe Dumnezeu cu ceva au zis oamenii și au căutat peste tot. N-au găsit nimic luat din fierărie, însă pușca lui de vânătoare nu mai era în locul unde o pusese Stan. Gurile rele de prin sat ziceau că unica lui fată, Anișoara (pe care toţi ştiau că o cam bătea cu funia udă; şi pe care o dăduse cu forţa după un zdrahon de român din alt sat pentru nu ştiu ce învoială), îl împuşcase într-o noapte fără lună, fiindcă o dăduse cu forța după un străin pe care ea nu-l iubise. Dar tot Mehmet Deliù aruncase o vorbă pe ici-colo. Cum că în acea seară tocmai se pitise în lanul cu porumb când trecuse ca o nălucă, călare pe un cal negru, chiar Anișoara fata fierarului Stan. O văzuse cum gonea armăsarul venind tocmai dinspre Vârtopu, satul ăla unde o dăduse Stan unui hoț de cai. Ajunsă în dreptul porții fierarului, zicea ăla că o zărise legând calul de un par, după care ca o nălucă pătrunsese în fierărie, forțând lacătul. Și ceva mai târziu a auzit o împușcătură. Năluca și calul au trecut apoi pe ulița de la marginea satului, iar el i-a sărit drept în față, cu gând s-o oprească pe nebună și s-o întrebe de ce a tras în taică-su. Iar aia a dus la ochi pușca de a tras și în direcția lui, după care a dispărut într-o direcție necunoscută. Și cam asta era tot ce spunea nebunul satului, dar lumea nu-i dăduse nicio crezare, iar bietu‘ Stan nu mai are grai să ne lămurească ce a fost, încheiase bunicul cam tot ce știa despre cel care mă bântuise atâtea nopți. 

 

 

Sfârșit.

 

* proza a apărut în nr. 410 (iunie, 2025) al revistei IMPACT/Târgoviște 

De ce?

 

 De ce?

  (joc poetic, mult visat)

 

De ce vin mereu la baltă

printre trestii și scoruși?

Știu că te întrebi mirată

dacă asta îmi ceruși.

Însă când un stol de păsări

ne dau roată ca la semn;

Mi-aș dori să știu odată,

spre acele zări, deodată

că se-aude, se aude...

Glasul inimii-mi, de lemn.

 

Unii spun că printre ramuri

ești ferit și de năluci;

Nu-i exclus ca-n altă viață

să fi fost doi pui de cuci.

Cu ochii pândind o clipă,

cred, cu tine, m-am visat.

Dar Luna dădea să plece

căci în toate, viața trece...

De ce și venisem oare?

Uite, asta am uitat.

 

Și-aș fi pus, așternut fânul

ca să evadăm în vis.

Mai ales... în nopți cu lună

cum credem că ni-i și scris.

Iar când tot va bate frunza,

când în lung și când în lat;

Flămânzi noi vom fi ca lupii

ce tot urlă-n josul râpii!

Fiindcă mâine, câte bârfe...

vor aprinde-ntregul sat!

 

Cornul mai sunase de câteva ori

 

         Cornul mai sunase de câteva ori *

                      (gânduri răzlețe spuse înainte de a scrie o povestire)

 

   … Cornul care a sunat în Cântecul lui Roland se spune că lăsase în urmă o poveste de dragoste. Nelămurită. Ca și noaptea în care Ghilgameș iar visă în vatra zeului cu păr de aur sub ochii stinși ai lui Enkidu, ori ai lui Roland, cel născut în peșteră, rămas de unul singur să sune și acum din cornul de fildeș în trecătoarea Ronceavaux. Cum nici pentru Aude, iubita lui de acasă, n-a mai răsărit luna pe cerul spre care suia acel sunet de corn, vreodată, am zis că a venit vremea să înfrunt mitul unui rătăcit scriitor care a complicat totul, îndrăznind să scrie, pentru a nu sfârși în îndoială. Când am început să aștern pe hârtie povestea mea (în romanul Fata cu smochine) s-a spus că în Valea Lunii nici pentru cei doi eroi ai mei nu o să mai apară luna. Doar sunetul unui corn mistuit de durere ca să se știe că fără Dumnezeu mereu e noapte. Am umblat pe sub ferestrele eroilor mei, prin ploaie... și nu mi-a fost frică. Pentru că ea era acolo. Și dintr-odată, pentru prima oară, soarele s-a desprins ca niște spițe de roată; și așa cum „trădarea își arată glasul”, l-am auzit pe cel plecat primul spre ghereta unde preotul frângea anafura în potir gata să primească spovedaniile mele. Dar mi se spusese: „În Valea Lunii nimeni nu plânge aproape niciodată!”

     Tocmai aş fi vrut să-ţi îngân, cititorule, un altfel de cânt și despre oastea lui Igor. „...hrăniţi-l cu pâinea şi apa întristării” – stă scris la „Cronici” 2,18. Hrăniţi-l cu iluzia că, tu, cititorule, ai o mare admiraţie pentru cele cinci trepte urcate înspre porţile cetăţii în care autorul acestor rânduri şi-a ferecat amintirile, îmi strigă eul meu lăuntric, vroind a mă opri din înaintare. E un vacarm în urmă şi, din moment în moment, mă pot ajunge din urmă ecourile celor lăsaţi pe pragul de acasă. M-aş supune îndată lor, dacă aş şti că până aici mi-e permis să urc. Dar supunerea şi resemnarea de care aş da slăbiciune, întorcând ca Orfeu capul înapoi, n-ar fi o dovadă că toate acestea pot fi şi ale unui om sfârşit? „De şi-ar aşeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne-ar sta nouă aşa, singuri şi nemângâiaţi...” – scria Cioran. Sub acest aspect, mă gândesc uneori la Rogojin şi Mâşkin, cele două personaje ale lui Dostoievski. Ce-or fi gândind ei, acum, despre încercarea mea de a le buzunări, la infinit, sufletele? Tăcerea acelei nopţi, în care Rogojin îl duce acasă pe Mâşkin şi îi arată cadavrul Nastasiei Filipovna, pe care apoi o veghează împreună întreaga noapte, nu-mi dă pace. „Mă iubeşte până întratât – observa Nastasia Filipovna – încât este exclus să nu fi început să mă urască”. Strigătul meu venit din interior, la cruzimea cu care autorul „Donului liniştit” îşi omorâse eroina (pe Axinia) – „Axinia muri în braţele lui Grigori, puţin înainte de revărsatul zorilor” – mă face să cred, că nu e strigătul meu, ci al celuilalt; al acelui Rogojin, care, simţind fiorul apropiatei tragedii, strigase celor din jur, ca un apucat: „Nu vă apropiaţi! (...) E a mea! Numai a mea! Regina mea! S-a zis!”. Veţi spune: sigur, îşi apără amintirile, precum acei oameni-scorpioni în cântul al noulea din Ghilgameş, cei care păzeau, între munţi, poarta prin care tocmai va trebui să iasă soarele. De aceea, acum şovăie şi nu mai vrea să înainteze. Îi este teamă: „Iar îi este frică!”, ar fi spus fata cu părul roşu, din „La ţigănci”. Așadar, țineam să-ţi murmur „acel” cânt despre oastea aceea întoarsă acasă, zdrobită de durere. Viaţa mea seamănă, întrucâtva, cu acea goană a cneazului Igor către casă. Puţin câte puţin, după ce pierde cam totul, biruinţa la care visa cneazul trece în stăpânirea uitării ca şi barba moşneagului care-mi depăna mie povestea ce pare o pată albă în întunericul care se lăsase peste flăcăruia lămpii cu gaz. Dar şi trâmbiţele, care vestiseră cu câteva clipe înainte în toate cele patru zări întoarcerea lui Igor, au fost condamnate pentru totdeauna la tăcere. „Iertaţi-mă, rostise Igor. Mare a fost greşeala mea”. Și în urma oastei lui cornul sunase în zadar, așa cum sunase și în trecătoarea Ronceavaux. Plâng, în cuvintele mele, la picioarele Iaroslavnei, că n-am ştiut multă vreme să-i ridic un cântec în inima mea. Prea multă tăcere am postat în acest lăcaş al inimii şi aşa ceva nu poate fi iertat. Mama îmi atrăgea mereu atenţia asupra modului în care rândunelele îşi faceau cuibul încet cu migală şi în deplină răbdare. N-am crezut că am să pot învăţa asta vreodată. Dar mă trage de guler bătrânul Taras Bulba cu al său strigăt către îngeri: „Scapă-l, măicuţă, pe sărmanul tău copil!” „Mantaua”, din vocea mamei, mă apărase în copilărie din toate ghearele gadinelor ce ţineau neapărat a mă doborî din înaintarea mea. George Călinescu sintetizase bine, că-n „insula lui Euthanasius” a lui M. Eminescu, noi, ca proiecţii ale Domnului pe pământ, nu suntem decât expresia „unui vis de naştere, în care amintirea apelor amniotice, a şederii în pântecele matern, se traduce în această privelişte” a insulei în care ne zărim trupul inert din care tocmai s-a desprins sufletul. Multă vreme am crezut că, prin desprinderea sufletului, cheia exactă a versului eminescian „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” e scânteia cu care vom păşi înarmaţi altfel în lumea de după moarte. Eroarea inclusă în acest concept, în sens imaginativ sau poetic, probează intensitatea sentimentelor pe care autorii le-au tot făcut de-a lungul veacurilor. Mult mai târziu, citeam undeva, că, nicăieri, pe faţa pământului, nu există fiinţă umană capabilă de a ne spune cu „anumite detalii” pe cine reprezintă omul ca fiinţă dintr-o lume anterioară. Deşi controverse şi coincidenţe au tot existat. Întrebarea lui Gaugain, din vestitul tablou tahitian, nu a lămurit care e rostul venirii omului pe lume, la ce slujesc demersurile sale, sentimentele, ideile şi indeterminabila sa aplecare asupra aflării unui rost. În timp ce bucuriile acestei vieţi trec ca umbra şi ca visul „sau se veştejesc ca floarea câmpului” – cum grăia iscusitul Hidalgo, bunul cavaler de la Mancha, apoi, numai priviţi în apele voastre cam tot ce au lăcrimat frumoşii voştri ochi: multe vom mai vedea în drumurile astea făcute împreună cu tine cititorule, multe vom mai afla, dar ne vor da oare şi crezare? Esenin, pe care-l citesc ori de câte ori mi-l aduce memoria dinainte, spunea: „N-am să răspund vorbelor lor îngâmfate/ n-am să las pe nimeni-n, tăinuita cetate”. Dar, eu rămân la pildele lui Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii: „când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege (ca noi) ies la iveală, oamenii se ascund”. Indienii de pe continentul Americii au înţeles că singura modalitate de a scăpa de mânia lui Gonzalo Pizzaro, care-i supunea la tortură şi dacă nu-i spuneau cam totul despre acel ţinut fabulos El Dorado îi arunca hrana la câini, era să inventeze poveşti despre El Dorado şi să-i trimită la dracu în praznic, cât mai departe cu putinţă. Asemeni minunilor Şeherezadei miracolul poveştilor inventate de indieni au făcut ca spaniolii să se cufunde tot mai adânc în jungla amazoanelor, unde nici scăpare nu prea e, dar nici urmă de vreun El Dorado unde să dai la tot pasul de pepite de aur. Are, deci, dreptate, cartea cărţilor, să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. La ce-s bune atunci bucuriile rămase după scrierea unei povești la care ai trudit atâta? Constat în fiecare zi că rămân mult în urma mea. De ce vin până la mine, astfel de amintiri şi, mai ales, cum de pot veni fără acea amărăciune a filosofului pus să îndrepte cu orice risc lumea, când pe noi ne exasperează poporul acesta colcăind de bătrâni şi infirmi, şi fără voinţă, dar responsabili, încât nu ştiu de ce, dar parcă i-am vrea fierţi în apă clocotită pentru că au cedat diavolului atât de uşor când li se anunță că le mai dau un leu la pensie. Ce minciună trebuie să mai ridice aleșii acestui popor, în continuu, pe crucea ridicată din vânzarea lui Iuda, iar noi s-o tot înghițim? Întrebarea, pe care ne-o punem cu toţii, seamănă cu saltul surd al fiarei, asupra oricărei bucurii ale mele, ca și atunci când cornul sunase... însă foarte puțin, peste visul acelui prinț din Levant care îndrăgise vânătoarea.

 

* schița a apărut în revista Dunărea de Jos/iunie 2025

                                                                  Tudor Cicu    

 

 

Se zbârlește vremea...

 

Se zbârlește vremea...

 

Se zbârlește vremea și pe mări acum

Luna, a mirare, se scutură-n drum.

Zgribuliți, doi grauri zboară din agud

Buhu-hu!, din cuhnă cucuvăi se-aud.

Însă speriate, că noaptea prin horn

Vin iele călare pe câte-un licorn.

Nu ești lângă mine și-i frig ca la pol

Mă tem că și mâine locul e tot gol.

O fi fost și noaptea o prințesă rea

Că prea plânge lampa în tăcerea grea.

Iar de-un timp în juru-mi rimele tot ning

Și-agățat de fire doarme un paing.

Mă uimește, însă, că pe fir nu țese

Povești azi rămase, lumii, ne-‘nțelese.

Doar pe fila albă gânduri cad în vid

În van țin condeiul. Ochii mi se-nchid,

Parcă sunt copacul de sub vânt și ploi

Ce ne-a strâns în brațe, pe rând, pe-amândoi.

Când, visând de toate, n-aveam nici a ști

Că la capăt drumul se va-mpotmoli...

Și mă tem că poate, viscol, ori ce-o fi

Sub atâtea vise mă vor troieni.

Ediția a IV-a a concursului „Lăsați copiii să vină la mine!” (pe 15 iunie la biserica Sf. Mina/Buzău)

 

Tudor Cicu

Președintele juriului

Membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Dobrogea

 

„Lăsați copiii să vină la mine”, ediția a IV-a

 

Iată-ne ajunși și la ediția a IV-a a concursului „Lăsați copiii să vină la mine” (cu tema „Viață, te iubesc!”), organizat de Parohia „Sfântul Mare Mucenic Mina” Buzău, pentru elevii claselor gimnaziale și de liceu. Apare ca o evidență faptul că atenția organizatorilor e focusată de ceva timp pe eforturile creatoare ale micuților elevi de pretutindeni, din țară și Republica Moldova. În fapt, o manifestare literară în „școala de creație” (numită de noi) din lăcașul bisericii „Sf. Mina”. Deocamdată să ne bucurăm că în zona eseu, a textelor de analiză a problemelor sociale, întâmplări din viața copiilor, schițe SF etc... apar texte care ne fac să credem că mințile și sufletele copiilor noștri tind către o lume a trăirilor prin poveste, iar speranța ieșirii la liman e ca în chemarea acelei lubenițe goale auzite de Hānsel și Gretel în pădurea tenebrelor. Eseul, povestirea, poezia și scrierile lor ficționale vin să facă un zid în fața pericolului care planează asupra planetei, spre distrugere. Și iată că aceste texte participante la concurs își găsesc locul într-o Antologie care va umbla din mână în mână printre școlari. Și asta pentru că, în lumea tot mai pătrunsă de activitatea roboților, o literatură complet digitalizată ar fi posibilă, dar o digitalizare a emoției nu credem că le-ar reuși. AI nu poate concura în acest moment cu emoțiile umane și nici cu conceptele filosofice dobândite de la antici și duse mai departe de înaintașii zilelor noastre. Și nimic nu se compară cu ceea ce ai zămislit cu inima și gândul tău.

Lumea văzută de copii în textele lor nu se consideră perfectă, dar copiii au mereu de construit și de reconstruit o coerență, au de reparat dezechilibre umane, de depășit greutăți individuale, de găsit noi moduri de a putea locui și trăi împreună în demnitate și libertatea gândirii lor. Am observat că acești copii au înțeles că Dumnezeu nu se adresează maselor largi, ci sufletelor rătăcite și interlocutorul lui Dumnezeu este persoana și libertatea de a gândi a fiecărui individ. E ca în parabola biblică, unde păstorul își lasă cele nouăzeci și nouă de oi pentru a o căuta pe cea care s-a rătăcit, pentru a o aduce în turmă. Într-o țară unde realitatea e tot mai mult apăsată de știri negative și promisiuni uitate, unde adulții cinici au construit o lume ca scăpată de sub control, a vorbi despre speranță, prin glasul copiilor, e un semn încurajator. Mulți recunosc că tot mai numeroși dintre cei tineri au uitat să pună mâna pe o carte și să mai citească. Iar ecranul computerului și al smartphone-ului nu-i protejează pe copii, dimpotrivă, le creează doar iluzii și nefericiri. Și dacă astfel de inițiative (cum e cea a bisericii de care facem vorbire) n-ar exista, riscăm să devenim martori impasibili, o societate care doar observă, dar nu mai acționează. Un scriitor (ori cel care se apleacă la masa de scris asupra unui text literar) nu poate scoate violența din lume, dar poate găsi și da soluții pentru o lume mai bună. Și, pentru a nu transforma lumea prezentă doar într-un spectacol, el îi pune cititorului, dinainte, varianta lui salvatoare. Iată de ce le spuneam copiilor participanți la aceste manifestări literare că sunt la o „școală de creație” și că aceste cuvinte înainte ale membrilor juriului le sunt lecții de artă creativă.

„Să nu-ți fie teamă de ziua care nu promite nimic, dar ridică-ți vocea să o poți schimba”, iată un răspuns mai luminos și sincer dat visului fiecărui copil asupra căruia ne-am oprit ceva mai mult la acest concurs. Mulți au priceput că viața e o călătorie pe care n-o facem singuri, ci împreună, și că dacă credem că problema celuilalt de lângă noi nu ne privește, să nu uităm că toți suntem în pericol și putem fi loviți. Fiindcă acum, în trenul numit viață, în care călătorim, timpul trece mai altfel decât într-o casă minusculă în care locuiești singur. Ca membri ai juriului am spus-o și o spunem mereu: orice bucată de proză/poezie o citim cu plăcere, convinși că scopul vieții oricărui copil-care-scrie este să-și descopere propria identitate.

Socrate spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!”. Iar cel-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea scrisă este un produs al vremurilor trăite. Depănată astfel (aproximativ ca o pildă), povestea are sens atâta timp cât spunem povești pentru a trăi. După ce și-au spus povestea și oamenii pleacă dintre noi, povestea lor rămâne, dar nimeni nu se mai întoarce la fel. La masa de scris a fiecărui copil, inspirația poate fi una asemănătoare cu povestea lui Oedip, cel urmărit de un destin al suferinței, un destin care nu acceptă că din suferință se va naște, poate, un timbru al speranței, dar, pe măsura scrierii acelei „întâmplări” reale sau ireale din viață, ficționalitatea s-a produs treptat, acumulând în mod gradual senzațiile. Povestea celui-care-scrie în singurătate, drama vieții celui despre care se povestește, pornește de la reperele unei realități identificabile. Bunăoară, Călin Cristina, în schița „Inima care n-a uitat să iubească”, relatează povestea Anei, fetița care și-a pierdut mama, mai întâi, apoi, în război, și pe tatăl ei. Și, totuși, Ana nu s-a închis „în durere”, merge la biserică, aprinde candela dinaintea icoanei Maicii Domnului și își spune rugăciunea care s-o întărească și să aibă tăria de a lupta cu viața. E o poveste care duce lupta cu speranța și viața... până la capăt. Dragomir Elena Lorena, în „Adolescenta”, redă povestea unei copile dintr-o familie cu o situație precară, dar care e convinsă că prin învățătură va dărâma toate barierele potrivnice în viață. Ajunsă și la liceu este prinsă în anturajul unor colege care o atrag pe o cale nefastă. Viața copilei poate degenera ori eșua, dar, păstrând gândul că Dumnezeu chiar există și ea va căpăta credință, atunci se poate salva. Găsindu-l pe Dumnezeu, adolescenta s-a putut salva și a ieșit din întunericul căruia îi căzuse pradă sigură. Radu Maria Anastasia, cu textul „Glasurile”, ne dă o povestire de genul realismului magic. Pruncii încă nenăscuți (gemenii: doi copii din flori), iau „legătura” cu mama lor (pe căi supranaturale) încurajând-o să fie puternică și să-i aducă nevătămați pe lume. Femeia (mama pruncilor) aflată în depresie se lupta cu viața în care îi căzuse pradă, fără speranță. Salvarea vine tot pe calea bisericii și a chipului Sfintei Fecioare din icoană, care-i șoptește: „În tine sălășluiesc nu doar visele tale, ci și visele celor două inimi care îți sunt darul cel mai de preț”. Dragu Ioana Denisa, în schița „Nu renunța”, vine cu un text SF, relatând „întâlnirea” cu „un personaj din viitor”, în vis, a unei fete ce primise ca temă pentru acasă o compunere. Personajul din viitor se refugiase din lumea sa pentru că acceptase că lumea nu poate fi schimbată. Din „discuțiile” nocturne, purtate între cele două fete, totul se schimbă în bine și pentru una, și pentru cealaltă. Stoica Maria Bianca, în „Grădina din suflet”, ne spune povestea SF cu iz de basm modern a unei fetițe ce locuia într-un castel medieval. Cu ajutorul unei vulpițe găsește o cheie ce se potrivește la poarta de intrare într-o grădină cu puteri magice. Întâmplările care urmează ne conduc la vindecarea miraculoasă a verișorului fetiței („un copil singur și bolnav”), închis într-o cameră din castel. Fata, băiețelul și vulpița sunt eroii întâmplării care dau șanse și celorlalți să vadă lumea așa cum trebuie.

      După cum am văzut, până aici, cititorul s-ar putea să nu se mulțumească doar cu descrierea unui sistem de funcționare a textului, când în realitate, când în irealitate, și vrea să-i determine mesajul ascuns, unul care să-i scapere amnarul imaginației sale pe parcursul lecturării, precum și valoarea acestui mesaj. Cine să vadă veșnicia Cuvântului, cel de început, cel de pe urmă? Nu poate răspunde în locul Lui, ci doar sugerează cititorului ce va înțelege aici, că lumea nu-i datorează nimic, ea exista și înaintea sa, însă cititorului i se cuvin toate aceste taine câte le-a zămislit El, în Marea Trecere prin Viaţă. Și textele, tot mai multe, sunt mereu într-o alunecare ca de basm, pentru că tot ce se întâmplă ulterior, cu aria lor „de cuprindere”, nu e decât efectul logic al admirației pentru cuvânt, prin care ne și trec cei mici, în povestiri de o anumită încărcătură emoțională. Și noi știm ce fiori ne dă cutremurătoarea frază (vezi Luca 11, 33): „Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeșnic, ca aceia care intră să vadă lumina”...

Hai să lecturăm mai departe pe cei care s-au distins în lucrare: începem cu Iordache Radu-Ioan, care, în „Lumina din sufletul copilăriei”, vine cu un text cât o lecție profundă despre credință, întreținută și cu maxime, și cugetări din învățăturile unor clasici. Un text instructiv. Coțoapă Flavia, cu „Viață, te iubesc”, îi prezintă cititorului povestea unei fete care încearcă să deslușească sensul vieții și care a înțeles că, atunci când cineva e în pericol, trebuie să i se sară în ajutor pentru a nu fi toți loviți de soartă. O povestire care ne arată cum credința urnește totul în viața fiecăruia. Mesajul e de reținut: „Nu uita că nu ești singur!”. Coman Daria Ștefania, în „Melisa și Marele povestitor”, ne-a atras atenția cu o poveste bine scrisă, un text de sinceritate între un bătrân povestitor și copiii care se strâng la anticariatul lui pentru a lua o carte sau a-i asculta poveștile de viață. Cunoscător de suflete, gata de a sări în ajutorul celor aflați în durere, bătrânul o ajută pe cea care narează întâmplarea să ajungă în camera de spital unde o altă copilă avea nevoie de prezența prietenei sale pentru a căpăta speranța de care avea nevoie să meargă mai departe în viață. Mesajul povestirii, „A povesti este minunat!”, poate fi și miracolul vieții tale. Grădină Ana-Maria Beatrice, cu „Niciodată nu e prea târziu pentru viață”, ne creionează povestea bătrânului care „a iubit, dar nu s-a iubit”. Autoarea descrie povestea singurătății unui bătrân, dar și a speranței nepotului care vede altfel viața.

Poezia, spuneam undeva, este o artă a interiorității omului, din punct de vedere geometric ea se desfășoară pe verticală pentru sondarea adâncirii trăirilor ființei umane. „Și Solomon a spus:/– Aduceți sabia și tăiați acest/poem în două!/Să nu fie nici al meu,/nici al lui” (cum scria un poet). Ce avem într-o poezie? Metaforă-epicitate-dialog între trăirile firești-emoție-autobiografism selectat. Și... poate credem că, alături de Jack cel din povestea cu vrejul de fasole, cititorul ne simte și pe noi. Ai aripi, zbori... dar în poezie îți trebuie un cer de aripi. Ne-a atras atenția poezia lui Iordache Radu-Ioan, „Viața este bucurie”, nu pentru că are cea mai aleasă interpretare a mesajului din subiectul concursului, ci fiindcă, prin construcție, arată o tehnică bună a scrierii și mesajul copilăriei, al celor care de pe acum trebuie să creadă în propriile vise mari despre iertare și tainele fericirii simple, ne-a convins.

Din păcate, cel-care-scrie (poet/prozator) nu este creatorul, ci martorul lumii prin care trece. Dacă ar fi fost creată de poeți/scriitori lumea ar fi arătat cu totul altfel. Sunt multe și nenumărate lucrurile pe care nu le știm și nu le înțelegem, ÎNCĂ! Din toate acestea scriitorii pun cititorilor O LUME spre discuție în cărțile lor și îi arată cititorului că singura cale de a-și pune la adăpost viața e cunoașterea. Cunoașterea e o chestiune de revelație (pe care scriitorii o au), nu de zbatere empirică. Socrate observa că doar prin cunoaștere (educația ca scop în sine, nu ca instrument pentru ceva iluzoriu) ai șansa de a fi fericit. Adică suntem cam ceea ce am citit. Sau, cum se spune în popor: „ai atâtea vieți câte cărți ai citit!”. Așadar, copii, luptați pentru visele voastre!

Azi: cartea de poezie a Danielei Șontică

 

Pentru tine m-aș fi numit Maria

      „Între minutul acesta care bate și celălalt” (cum spune Magda Isanos) e ceva ce sufletul poate ostoi pustiul din tăceri, numai dacă îți așterni pe hârtie gândurile, așa cum face Daniela Șontică în cartea de poeme Cântece pentru vrăbii și motoare (apărută la ed. Vinea, 2024). Gânduri care îl vor ajuta pe cititor să se teleporteze mai ușor, cu totul, în lumea basmului din care a fost trimisă și scrisoarea poetei către credinciosul sancho: „orice dulcinee/ ar alunga mârțoaga,/ ar lua condeiul și i-ar scrie/ credinciosului sancho/ spre clarificare”, pentru că „adevărata dulcinee ar alunga/ mârțoaga lui ponosită și ți-ar scrie/ că așa se face, credinciosule sancho,/ că mi-am trimis inima pe șesuri cu gazon/ direct spre morile de vânt” (credinciosule sancho). Apoi când a mai crescut „am început să trimit scrisori/către făt-frumos”. Că și basmul, în sine, este tot o întâmplare a vieții: te face să suferi, sau să te bucuri deopotrivă cu eroii săi și să trăiești în poveste, în altă dimensiune decât cea cotidiană. Și să te bucure izbânda finală ca pe eroul acelei povești. Pentru că, uneori, fugind după un iepure, după cum știm, Făt-Frumos a ajuns în Valea-Plângerii... și câte au mai urmat! Fără îndrăzneală și un pic de aventură în a te lăsa pe mâna norocului, în tărâmul tinereții fără bătrânețe, nu poți pătrunde și visa... și nici nu poate exista calul fermecat care a putut face ca basmul să prindă viață. Fără toate astea se deșiră și vraja în care te-a ținut povestitorul. Cartea ei de poezie este constituită din „firimituri” de viață sub forma unor secvențe cinematografice gen flick flash-uri, iar căutările ei poetice își vor o privire focalizată pe reflecția unui transfer de substanțialitate a participării cuvintelor în construcția poemului concret. Versul la care recurge poeta e scurt, concis, iar sugestia secvenței proiectate e constituită din stări sufletești nedefinite, dar făcute să atragă atenţia precum firul întins al undiței în oglinda textului, ceea ce mă determină să spun că poeta Daniela Șontică își urmează alegerea estetică proprie, în lumina tot mai clară a viziunii sale despre poezie. „Am pus semn/în dreptul întâmplării de demult,/ca și cum timpul s-ar repeta/ca și cum ar suna/vreodată același ceas” (semn de carte).

      Dacă despre al doilea ei volum de poezie, ajuns la mine, („Uitați-vă prin mine”/2007), spuneam despre poetă că e un pic „glacială în context liric” și nu ai cum să nu-i detectezi „senzorii cu care răscumpără câte ceva din somnolența cuvintelor”, acum nu numai că vom descoperi cum poezia ei e-o mică epopee scrisă la persoana întâi, că viața poetei (așa cum reiese din poeme) e fabuloasă și făcută din fapte mărunte („înaltă e doar întâmplarea”), dar ceea ce dă fosforescență imaginilor zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea ideatică a cuvintelor care îi sunt hrană: „mă întorc mereu acolo/și caut acea zi neterminată/din visele amestecate cu disperare/și praf roșu purtat departe de vânt” (aici e praful roșu). Cum viața nu-i doar un fel de „dolce far niente” „nu e rău să chemi, la ananghie, norocul în ajutor, dar nu-i de ajuns, fiindcă trebuie să mai dai şi din mâini”, cum spunea Plutarh. Dar oare viața, câștigând în imagine, adâncimi și iluzii, n-a conspirat și ea la imaginea unei poete care deține cheia poemului condamnat în irizări secvențiale cu o variantă de alegere a drumului ei în viață? Hai să vedem și să cităm din poemul „cântece pentru vrăbii”: „să plângem puțin -/am făcut să crească trei fire de iarbă/în culmea secetei,/dar cine poate să spună/că ne-am salvat sufletele/dacă/am uitat să ieșim din inimi,/dacă am avut prea mult anestezic/și am dormit ca niște greieri/în ghetele abandonate într-un parc./iar cine poate să spună ceva despre asta,/acela mai curând să scrie”. Vorbim de acele momente ale vieții care nasc gânduri și teama de gânduri: mai apoi frustări, neîmpliniri sentimentale, armonii pierdute, radiografiind etape și stări pentru o evadare menită să dea contur și grație singurătății, ori să exprime drama separării de tristețe și a pierderii ce cadențează amintiri. Însă în tot acest echilibru retoric al răzvrătirii și captivității noastre, o relație de cauzalitate cu viața o are puterea de a acționa înainte ca prietenii să-i trimită „vreun semn”, chiar dacă (așa cum spune) „orașul acesta nu mai este pe placul meu”, deși „se deșiră în hohote orașul” peste imaginea poetei care se înalță cântând asemeni „scripcarului de pe acoperiș”. Dar poate umbrele trecutului să-ți încătușeze visul? Un vis trăit, încă din adolescență, în orașul tău? Poemul „să mă fi numit maria” (care chiar merită citat în întregime pentru frumusețea sa), e binecuvântarea adusă acestor povești de iubire ale lumii și ascultate în plânsul viorii făurită din lemnul paltinului de „scripcarul de pe acoperiș”: „să mă fi numit maria,/să nu fi avut un sânge atât de clocotitor,/să fi dus o viață retrasă/într-o casă de pe malul lacului,/să fi fost stăpâna/celei mai frumoase hulubării,/să fi avut harul/de a salva de la moarte/fluturii trecuți de o zi,/să nu se fi risipit pe mine/cuvintele binevoitorilor,/și mai ales toate iubirile mele să fi fost tu./dar așa,/ce lucru scandalos,/te-ai aplecat/în țărână și ai cules aura mea/zdrențe, zdrențe”. Pentru cititorul său poeta este ca un ghid vrăjitor, un magician al labirintului său cât de cât epic, din care tot ea te scoate în cele din urmă pe cărări neumblate cu o idee deschizătoare de perspective nebănuite, care să te facă să te dai de partea magicianului, cu tot ce mişcă, suprarealist-spre firesc, prin lumea ce o creionează: „am văzut de dimineață vântul roșu/prin părul lui, din ochi îi curgea un fluviu,/o graniță între vară și ghețuri,/vântul era roșu/apa era verde,/iar peștii îngrășați săreau pe maluri,/se odihneau în visele copilului/din basmul fără sfârșit,/pe frunte i se odihnea ideea unui rid,/iar fetița hoinară/își rezema păpușile de roțile camionului”(vântul roșu). Numai că lumea, cu care poeta comunică vizionar, nu și-a epuizat toate gândurile și are mereu de ascuns câte ceva: o precizie misterioasă, un fel de freamăt al sufletului, ceva mai tulburător decât realitatea. Și ce poate fi mai presus de iubire? Printre temele atacate, precum relația cu divinitatea, cu lumea florilor, cu iubirea, ne-am oprit la relația cu „el”, cel cântat în poeme ca: elutibui; aură; dragă făt-frumos; inorogul etc., pentru că poeta e tulburată și fascinantă când are revelația poeților ce au cântat dragostea, conform căreia iubirea se învață odată cu nașterea sub „o stea cu noroc în dragoste”. În acest labirint, în care arde și viața ei, el (cel care: „îmi spune că vrea să plece pe vârfuri/până la marginea primului viscol?” și încă mai aleargă „spre zarea pe care/o împingi tot mai departe”), îi stârnește și îndoielile, dar și pătimirile ce ni le răscolește uneori viața, ori chiar ne aruncă dinaintea unor presimțiri nebănuite. Dar despre descifrarea vremurilor, convinși că realul e numai umbra unor taine nedescifrabile, ne vom mai întâlni cu poeta care aduce laudă florii de anghinare „în care mi-aș face cuib”, nu doar pentru a ne întreba „ce facem cu femeia cu părul de iarbă albastră” ce poate să întindă câte poduri vrea „din poemele scrise în vremuri bune”, ci să putem afirma că și lectura cărților ei viitoare ne va prilejui o incursiune tulburătoare în spațiul intim al poeziei sale.

 

                                                                         Tudor Cicu

O povestire (oameni din satul natal)

 

Uneori și îngerii plâng *

 

      Cred că m-am întrebat și eu, pe vremea când citeam isprăvile nemaiauzite ale cavalerului de la Mancha, tot așa, ca tine cititorule: oare cum trebuie să-l fi privit cititorii lui Cervantes pe Don Quijote la vremea aceea când, încă, autorul cărții despre isprăvile acestuia, trăia? Nu cumva se vor fi purtat ca acel Zopyr, fizionomist de profesiune, la întâlnirea cu marele gânditor Socrate? Se spune că Zopyr îl descifrează pe filosof drept: un stupid oarecare, brutal din fire și înclinat spre desfrâu și beție spre hazul discipolilor filosofului care izbucnesc, firesc, în râs. Prins pe picior greșit, Zopyr o drege spunând că așa era construit filosoful din natură, însă, practicând ani la rând virtuțile, acesta și-ar fi înfrânt pornirile inițiale. Nu mă vedeam, încă, stând sub nasul unui așa filosof, dar un fel de Nicolinka Bolkonski (fiul Lizei și al lui Andrei Bolkonski), mă vedeam. Sau cam ca și acel Nikolinka, care în finalul romanului lui Tolstoi va rosti profeticele fraze: „Dar va veni o zi când voi isprăvi cu învățătura și atunci voi trece la fapte. Un singur lucru îl rog pe Dumnezeu: să fiu și eu așa cum erau oamenii pe care-i descrie Plutarh. Atunci voi săvârși fapte mari ca și ei. Voi face fapte și mai mari decât ale lor. Iar lumea toată mă va cunoaște, mă va iubi și mă va admira”. Și ca să mă lămuresc cam ce-ar fi putut izbândi acela, odată pornit în lume, fugeam la bunicul, care stătea pe a doua uliță de a noastră, să-mi spună. Tata zicea că bunicul e mult prea zgârcit la vorbă, și atunci când nu avea chef nici că-i puteai scoate cu cleștele vorba dintr-însul. Dar nu era așa. Știam că doar o zicea, așa, în glumă, pentru că pe-atunci, când trăia, doar bunicul ne spunea totdeauna poveşti, în preajma Crăciunului, sperând că, peste ani, careva, măcar unul dintre nepoţi, îi va căra traista cu basme în lume... Eu am să vă spun, povestea unei zile ce făcuse să tremure și lumina în lampă de nesăbuința la care mă dădusem. Cred că era Crăciunul, sau după Crăciun, când se auzea că vine moșul în sania trasă de cai albi ca neaua. Să fi avut cam cinci anişori, acolo. Priveam cu năsucul lipit de geam în afară, spre curtea casei, acolo unde mama vorbea ceva cu Lina, vecina noastră de dincolo de garduri. Zăpada, afară, era aproape cât gardul. Ninsese toată noaptea ce tocmai trecuse. Noi, copiii, ne culcaserăm devreme şi nu văzuserăm nimic. Se vedea că totul se petrecuse în lipsa noastră. În iarna aceea casele şi câmpiile din împrejurimile mahalalei noastre Salaș Malesă (mahalaua colibelor, singura din tot satul) parcă dispăruseră sub zăpadă și doar fumul ce se înălţa din coşuri dovedea că în acele locuri, printre pereţii caselor mici, trăiesc români și tătari, risipiți în vasta câmpie dobrogeană. Dar cum se lumina de-a binelea și pe ulița mare începeau să mișune vecinii, iar perechile de gospodari se pierdeau pe ulicioare cu pași înceți, ai mei ieșeau și ei în ogradă cu treburi. Iar când unii și alții se opreau în dreptul porții să dea binețe, mai discutau între ei fel de fel de nimicuri. Așa și acum. Am ciulit urechile, să o aud pe mama, ce-i striga Linii, aflată dincolo de gard:

–... Păi, nu prea mai avem nici noi, Lino, că-l făcu Ion al meu, mălai, şi nu cred să mai fie! am auzit-o pe mama, din casă, cum se tânguia cu Lina, la gard.

– Dă-mi, ţaţă Ioană, măcar un ciur de boabe, să-i dau scroafei până mâine...

– Da’ voi n-aţi tăiat porcul, fă Lino, ca toţi oamenii, de Crăciun?

– Nu l-am tăiat încă, ofta Lina, suflând în pumni să mai alunge gerul. L-am avut la pat pe bărbatu-meu, n-a putut să se ridice, să-l taie...

      Nu prea înţelegeam eu, din cele ce-şi spuneau femeile. Mă uitam la Lina, vecina îmbrobodită într-o basma de lână, ca la una dintre acelea care-şi mărturiseşte păcatele la Judecata de Apoi. O văzui pe mama că cedează, în cele din urmă, şi dispare apoi după uşa de la polatra unde ţineau ai mei funiile cu ceapă, butoiul cu varză, lada cu mălai şi alte alea. Între timp a apărut pe poartă şi tata. Ducea pe umăr lopata cu care tăiase un şanţ prin zăpadă, cam pe mijlocul drumului. A zărit- o pe Lina, în spatele gardului nostru, cum îşi îmbrobodea cu mâinile basmaua neagră peste cap.

– Ţi-e frig, Lino? o întrebă tata.

– Nu mi-e frig, nea Ioane. Doar o ţâră... da’ se înfierbântă ele picioarele, când oi merge, şi-mi trece.

      Mi-am lipit obrazul de geamul ferestrei pentru mă lămuri dacă, într-adevăr, Linei îi înghețaseră picioarele, dar până acolo la gard nu deslușeam prea bine. Acum tata îşi făcea de lucru, cu lopata, prin faţa grajdului, unde ţineam oile. L-am auzit întrebând:

– Da’ ce-i cu Vasile, Lino?

– A zăcut zilele astea... Tuşeşte, nea Ioane, toată noaptea. Cum vine ziua, se mai linişteşte... Nu ştiu ce-i zisese tata, că vorbele lui fură astupate de scrâncetul ca de căţelandru al Crivăţului, însă jelania Linei se rostogoli până la mine: Aoleleaa! Da’ cu ce bani să-l duc şi la doctor, nea Ioane, că n-avem, se văita Lina dincolo de gard. (Pesemne tata, în timp ce vorbea ea, îi sugerase calea cu doctorul, ori cine mai ştie ce.)

– Păi, vindeți scroafa, şi cu banii ăia du-l la doctor... a zis tata.

– Aoleleaa, nea Ioane! Şi, noi ce-om mânca?

      Ce şi-or mai fi spus, ce şi-or mai fi vorbit, că a apărut mama, cu ciurul şi o pânză de şorţ plină cu boabe de porumb, şi Lina a plecat.

– Să mă chemi Lino... i-a strigat tata. Vă tai io porcul, de ce să-l mai chinuiţi şi pe el, săracul!

– Te chem, te chem, nea Ioane... am mai auzit-o pe Lina, dispărând după troienile care se puseseră şi înspre casa ei. Acum, când mă gândesc, şi refac totul în memoria mea, cred că n-au tăiat porcul de Crăciun, alde Lina. Pentru că, bărbatul ei a murit a doua zi după acea întâmplare şi, porcul, l-a tăiat într-adevăr, tata, dar, nu pentru de-ale Crăciunului, ci pentru pomana pe care Lina i-a făcut-o bărbatului ei. Semăna Lina, într-un fel, cu Matriona, din „Fraţii Karamazov”, mai curând cu femeia aceea rea şi amarnică la suflet, din povestea pe care i-o spunea Gruşenkăi? Că, după ce a ajuns în iad, îngerul ei păzitor, făcându-i-se milă, s-a înfăţişat lui Dumnezeu să-l roage să o scoată de acolo. „Da, a făcut ea vreo faptă bună?”, a întrebat Dumnezeu pe înger. Şi, atunci, îngerul şi-a adus aminte că, o dată, a smuls un fir de ceapă din grădină şi a miluit o biată femeie săracă. „Ia firul cela de ceapă, zice Dumnezeu, şi dă-i-l să se agaţe de el, şi pe urmă să o tragi afară. Dacă izbuteşti s-o scapi, să vină aici, în Rai, iar dacă s-o rupe firul de ceapă să rămână unde s-o afla acum”. Aşa a făcut îngerul, dar femeia, văzând că de picioarele ei s-au prins şi alţii, vrând a se dori şi ei în afara Iadului, a început să se agite, să dea din picioare şi să urle: „Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi, ceapa-i a mea, nu a voastră”. Şi, de aceea, firul de ceapă s-a rupt iar femeia a căzut din nou în Iad, unde arde şi acum. Iar îngerul (zice autorul) a izbucnit în plâns şi a plecat.

      Cum a intrat tata în casă, după ce şi-a scuturat, mai întâi, opincile de zăpadă, în tindă, i-am sărit dinainte:

– Ai făcut pârtie, tată? (La şanţul ăla tăiat pe mijlocul drumului, prin nămeţii de zăpadă, noi îi spuneam pârtie).

– Am făcut, copile... mă linişti tata.

– Până la bunicu...?

– Până la bunicul.

      Şi nu l-am mai întrebat nimic. Am fugit sub plapumă, unde mi-am ascuns năsucul pe care îl izbise frigul intrat de afară, odată cu tata, ori din cauza îngheţului strâns în zăpada de pe căciula lui miţoasă. Până la bunicul, pe vreme bună, făceam cam cinci minute. Doar stătea cu o uliţă mai încolo de casa noastră. Asta, pe vreme bună. Dar tata tăiase pârtie şi abia aşteptam să dau o fugă până la bunicul, să-l mai întreb încă o dată, când vine moşul, cu sania trasă de cai albi ca neaua, şi pe la noi. Bunicul era cel care le ştia pe toate. După cum ne povestea, câte şi mai câte, se vede treaba, veştile despre moşul ce trebuia să vină de Crăciun, nu-i erau, pesemne, străine. De obicei, de Crăciun, mama era cea care dădea, cea dintâi, vestea: „Gata, copii, hai de vă îmbrăcaţi bine şi să mergem la taica-moşu şi mă-ta mare”. Se făcuse aproape seară şi, de acum, simţeam eu, că, mama nu are să ne mai ducă la bunicu. Ce-o fi fost în capul meu, nu ştiu. Cert e că am luat, atunci, totul pe cont propriu. Spuneau ai mei, că m-au găsit o oră mai târziu, în picioarele goale, cu izmenuţele trase peste o cămăşuţă de casă, căzut în zăpadă pe pârtia făcută de tata, cam pe la mijlocul drumului până la bunicul. Eram vânăt la faţă, dar încă în viaţă. Mi-au frecat, cu oţet şi ţuică, tot corpul, până mi-am revenit.

– Mă prostule..., mi-a zis tata, într-un târziu. De unde să ştie bunicu-tău, când vine Moş Crăciun cu sania. Ce, au făcut ei armata împreună? Se cunosc ei de undeva? Să nu mai crezi tot ce spune bunicul tău... Zice şi el, nişte basme, colo... e un mincinos ca toţi ceilalţi. „Ba nu-i adevărat!, l-am înfruntat eu în gând pe tata. Bunicul meu le ştie pe toate” .

      Aşteptam numai să mă fac bine, să ajung din nou la bunicul şi să-l pârăsc pe tata. Iar bunicul, care le ştia pe toate, poate avea şi ac de cojocul fiului său necredincios şi, precis, o să-mi spună şi ce s-a întâmplat cu Lina şi bărbatul ei când s-a înfăţişat dinaintea lui Dumnezeu. Dar nu mi-a mai spus. O fi avut atunci o discuție cu tata și o fi avut și bunicul ceva remușcări, sau cine știe ce-o fi avut de n-am mai aflat. Omul de pe la noi care, având atâtea greutăți, mai zâmbește și repetă și el, la toate reproșurile, o singură vorbă: „Greu taică, tare greu!”

 

                                                                             Tudor Cicu

 

·       Povestirea a apărut în revista DUNĂREA de JOS/nr. 278 Mai, 2025.