Sunt zile când toamna...

 

Sunt zile când toamna...

 

Sunt zile când toamna precum un hoț pe furiș

Prin duzii de la geam ce-mi trimit câte-un zvon,

Pasărea de aur, dând târcoale la horn

În cele din urmă și-a făcut cuib în frunziș.

 

Năluciri de toamnă vin câteodată, mi-ai zis

Dă roată ca ploaia ce cade în picuri.

Ca mine, tot mai mulți visăm la nimicuri

Ca și tânguirea acelei păsări de vis.

 

Dar tot nu sunt sigur, îți strig prin somn ca și cum

(Și-mi arăți candela cu chibritul aprins)

Oriunde, gândeam, în zborul ei m-aș fi prins

Dar nu noaptea asta, nu-‘n viața asta acum.

 

...Și da, este toamnă, prin pat încă mai dibui

Umbra ta sub cearceaf subțiată de ploi.

Dar luna din geam, oare mai știe de noi,

Ori câte ceva, doar al tău, simt să-i atribui?

 

rămăsese să-ți răspund

 

rămăsese să-ți răspund

 

m-ai întrebat odată ce văd când trec pădurea

și vulturi lasă cuibul de trag în gheare zări;

ce clopoțel subțire mă atrăgea de-aiurea

captiv în vârșa mării și-nfrânt de provocări!

 

țineam să vină ploaia ca să mai strâng din gânduri

să sting în pumni tăcerea de-a te lăsa să crezi

c-aveam răspuns la toate, chiar unul printre rânduri

ca un topor ce toacă și-n Cehov prin livezi.

 

și-acum mai trec cu talpa pe frunze îngropate

și-acum la câte-o scoică eu vuietul ascult

ca gresia din basme mult aruncată-n spate

paharu-acelor spaime pare băut de mult.

 

mă tem c-ai șters pădurea, e drept sunt numai zvonuri

dar nici nu știi bag seamă, ce năzăriri mă trec

marea și-acum vuiește, dar vulturii în stoluri

cu gheara-‘mi rup din carne și printre nori petrec.

Când la picioare ai cerul

 

Când la picioare ai cerul

 

O lacrimă albastră când ziua îți inundă

Și inima-n șarade de zile-ntregi ți-abundă,

În noaptea ce disipă doar într-un vag contur

Eu scara către aștri tot urc și urc să-ți fur.

Vezi?... se zburlește marea, dar în privirea ta

Când la picioare-ai cerul, eu luna ți-aș sculpta.

Iar când sub pleoape toamna pălește fața lumii

Ca dintr-un vis, tot versuri, vor scutura salcâmii;

Iar ca o ghilotină,  în strofe-nflăcărate

O mierlă-n tâmpla zilei, îți cântă mai de toate.

Și de privești pe geamuri spre iarna care vine

Și în poem scânteia se-aprinde iar în tine,

Ca ghimpele, din coasta unui catren perfect

Eu beznei mă adaug să nu-ți devin suspect...

 

Cum ploaia mă alungă pe ritmuri de balet

Cu tine-n cer poemul, tot suie-ncet, încet.

peste mine și gânduri...

 

peste mine și gânduri...

 

peste mine și gânduri, năzăriri au tot nins

e toamnă, e toamnă... și viața repetă -

un corn sună pe dealuri, glasul lui tot mai stins

îmi e ca norocul jucat la ruletă.

 

păsări pitite pe crengi îmi fac semn orșicum

că până și mierla ce cântă de soartă

printre alte iluzii, multe visuri ori fum

îmi spune că-n viață o singură poartă,

 

ne-a fost dată și nouă, că restul e beznă

doar craniul lui Yoric în noapte mai cântă...

și îți cad în genunchi, las sărutul pe gleznă

precum doar Cassandrei din Troia înfrântă.