luni, 29 septembrie 2014

576. Parabola scrierii la clasicii noștri... (1)


Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (1)
         (impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)


    Parabola pe care am transmis-o, în direct, publicului de la Casa de Cultură a orașului Edineț, Republica Moldova, a stârnit multe discuții. De fapt, lansam ideea „unei anume abordări critice”, prin care, cel asupra căruia se apleacă pana criticului, poate fi apreciat, ori luat cu țăpoiul cu care mucalitul lui Creangă își „arunca” nucile în pod. Mai exact, critica s-a întrebat de multe ori, dacă timpul artei trebuie să corespundă unei anumite realități. Aici, începem să împărțim timpul artei, după cei care ne-au condus la o astfel de interpretare:
  1. Shakespeare credea că a pus într-o clepsidră trecerea anilor, iar scrierea lor seamănă, înzecit, cu dramele petrecute și încă, neistorisite. O anumită ceață obscură, ca și drama petrecută în noaptea apariției duhului hamletian la Elsinore, nu avea decât să întregească istoria (umbrită) a celor petrecute. Lumea de imagini a pieselor shakespeariene demonstrează și larga educație pe care a primit-o autorul lor. Complexitatea personajelor sale a izvorât și și-a tot perfecționat universul sufletesc doar în laboratorul sufletului său. Să fi fost, rosturile acelei lumi în care a trăit William Shakespeare: „slute, seci, sălcii și fără noimă”, astfel încât, ciocnirea dintre cele două universuri (una umană, alta astrală) să fi devenit, prin scriere, un vulcan în rostire?
  2. William Faulkner crede că asemănând timpul cu cel din „Zgomotul și furia” poate dicta criticii, cărarea de străbătut în aflarea acestui adevăr mult căutat despre decăderea unei familii. Cei care l-au citit, disting trei etape, dominante succesiv, ale lui W. Faulkner: de „omul bun și slab”, de „omul bun și puternic” și „omul elevant – tânăr estet”. În opera sa, critica reținea că omul are puterea de a îndura, dar acțiunea lui, tot ceea ce întreprinde el, poate înlătura (uneori) ceea ce el trebuie să îndure. Și, firesc, omul până la urmă învinge!
  3. Franz Kafka rămâne pentru tot mai mulți critici în paradoxul lui Zenon: din care lipsesc punctele infinite pe care trebuie să le străbată Ahile și broasca țestoasă. Eroul său, covârșit de absurd, nu izbutește să afle delictul de care e acuzat și nici măcar să-și răspundă la întrebarea firească: ”Eu pentru ce mă aflu aici?”. De aceea, personajele sale nu reușesc să intre în labirintul vieții sale (al autorului) și să ne încredințeze de acel demers al unui destin necruțător. Odiseea scrierilor sale vizează transformarea rolului diferențiat între tendințe opuse firii, cu rolul dilatării excesive al imaginației sale. Judecătorul de la finalul scrierilor sale, ține atârnată, deasupra celor care îi răzvrătesc așteptările, o sabie a timpului implacabil.
  4. Ernest Hemingway trăiește în această lume închisă și limitată doar în raport, neapărat determinat, cu legăturile dintre toți ceilalți.: lumea aflată dincolo de plăsmuiri și închipuire și lumea aflată dincolo de înțelegerile războiului care se petrece aievea cu lumea care-și desfășoară trăirile, într-un ritm rapid. Alegând un moment al timpului, unul de maximă tensiune, personajele își înving moartea, prin excesivă trăire. Și, asemeni bătrânului neînvins de furia unei mări potrivnice, omul hemingwayan, își învinge moartea. Ca amploare epică, îl putem compara cu autorul Iliadei.
  5. Rudyard Kipling, în bătălia cu timpul artei, e unul dintre cei care echivalează cât un imperiu britanic și care consideră că opera (poezia și proza sa) este infinit mai complexă decât tezele pe care, acestea, le ilustrează. Avea pasiunea tehnicii, în scriere. Indiscutabil, o parte din farmecul deosebit al paginilor narate (mulțumit să și le simtă parfumul evocării), aparțin unui procedeu numai și numai al său. Arta scrierii sale seamănă, întrucâtva, cu a sculptorului care scrijelește cu briceagul, în trunchiul unui arbore. Pentru cititorul care nu-i de meserie, asemenea tainice jocuri despre „o poveste e junglei umane”, doar lui Joyce sau lui don Luis Gongora i-au mai fost acceptate de înțelegerea unui Dumnezeu al scriitorilor.
                                           (va urma: ca postare a zilei de luni)

                                                                       Tudor Cicu