„Pierduți prin Siberia” (o cronică la romanul meu)

 

Lecții de viață, modele de urmat

 

      Recentul roman al lui Tudor Cicu, „Pierduți prin Siberia”, încearcă, în stilul obiectiv, punctat cu inserții lirice, cu care autorul și-a obișnuit cititorii, o reconstituire a unei perioade tulburi din istoria omenirii: Al Doilea Război Mondial și impactul lui asupra traseului existențial al personajelor. În bună parte operă de ficțiune, dar având la bază o amplă documentație privind strategiile geopolitice, desfășurarea de trupe, situația de pe front, dar și amestecul toxic de ideologii, ambiții și interese, romanul are toate ingredientele unei lucrări de succes: intrigă bine susținută, personaje viabile și precis conturate, acțiune care nu trenează, ci se desfășoară alert într-un timp și spațiu al morții și al terorii. Despre război și despre deportarea în Siberia au fost scrise suficient de multe volume pentru ca cititorul să înțeleagă cât de monstruoși pot fi liderii politici ai lumii, atunci când nimeni și nimic nu li se opune cu vehemență, de la bun început. Trenurile înțesate cu civili nevinovați, mai mult țărani scoși de la muncile câmpului și complet neștiutori în privința tehnicilor de supraviețuire în vreme de război, foamea, setea, mizeria fiziologică (păduchi, râie, haine murdare, boli datorate lipsei de igienă din vagoanele mai potrivite să transporte vite la abator), aceste trenuri ale pedepsei capitale au fost pomenite de mulți autori și se pare că ele au existat cu adevărat. Tudor Cicu nu insistă prea mult asupra acestui subiect, preferând relatarea mijlocită: cel care suportă calvarul este sublocotenentul Costea P. Duminică, un țăran care, după ce scapă din închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde a fost închis fără vină, ajunge carne de tun, alături de mulți alți tineri, într-un război a cărui miză, mincinoasă, este apărarea patriei și un trai mai bun. Alianța cu Germania și apoi ruperea acestei alianțe nu ne-a adus niciun avantaj, precizează autorul: nici patria nu a câștigat (dimpotrivă, a pierdut teritorii și apoi, vreme de 50 de ani, a stat sub ocupație sovietică), nici populația nu a fost tratată altfel decât o mare mulțime de sclavi. Discursurile înflăcărate ale regelui și ale mareșalului Antonescu (pomenite în jurnalul de front al sublocotenentului Duminică) au reușit să miște inimile și să convingă recruții, numai că, odată ajunși pe front și prinși în capcana hărțuielilor de tot felul, oamenii încep să înțeleagă diferența tragică dintre vorbe și fapte.

      Paginile de jurnal (Tudor Cicu folosește motivul manuscrisului găsit și tehnica povestirii în ramă) amintesc, pe alocuri, de romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” al lui Camil Petrescu, numai că lipsește tonalitatea ironică; personajul lui Tudor Cicu scrie pentru că vrea să supraviețuiască fizic și emoțional, să evite prăbușirea, dezumanizarea, să-și păstreze, cu alte cuvinte, mintea limpede. Scrisul devine hrană spirituală, la fel ca lecturile din Biblie ale acelui preot încarcerat în lagărul Tambov și devenit mentor pentru deținuți. Când i se încredințează manuscrisul (neterminat), naratorul renunță la perspectiva obiectivă, relatarea, la persoana întâi, a demersurilor necesare pentru încheierea poveștii și reflecțiile (filosofice și religioase) asupra paginilor citite fiind un răspuns emoțional, peste ani, la realitatea pe care textul o conturează. De fapt, romanul are mai mulți naratori, unul dintre ei fiind Costea P. Duminică, plus povestitorii incluși în jurnalul lui de front, iar altul fiind Tudor Cicu însuși. Punctul de pornire al aventurii narative este un fapt ieșit din comun, petrecut în prezentul unui târg de provincie (un adolescent scăpat de la balamuc îi determină pe cetățeni să creadă că pe la ei bântuie fantome și alte întruchipări diabolice). Vizita pe care autorul i-o face lui Costea P. Duminică, capul limpede al întâmplărilor relatate de tabloide, marchează trecerea din prezent în trecut, dintr-o realitate postcomunistă/ postrevoluționară într-una a războiului care a prilejuit instaurarea hulitei dictaturi comuniste.

      Nivelul de înțelegere al autorului (hrănit cu lecturi solide din literatura universală, incluzându-i aici și pe clasicii ruși, dar și pe Soljenițîn ori Bulgakov) este superior celui demonstrat de personaje, deși Tudor Cicu evită afișarea omniscienței/ omniprezenței. Din perspectiva autorului, a scrie și a citi ceea ce au scris alții (chir fără statut de mari scriitori) reprezintă o datorie, o misiune, un scop decis în ceruri: „Dar, pe poeți și scriitori, Dumnezeu i-a ales tot dintre muritorii de rând, ca și ființa mea, cu un anumit scop. […] tot ce i se întâmplă unui mare scriitor, chiar și umilințele, necazurile, nenorocirile, toate acestea i-au fost date ca material pentru ca să-l folosească în opere, și viața lor să semene cu a sfinților… ori a martirilor. Putem spune și așa: toți au pornit în lume și s-au retras din lume cu o misiune. Au pornit la drum ca și noi, în urma unor porunci divine, și s-au retras din lume abia după ce au făurit o alta, un model de urmat” (pag. 176).

     „Pierduți prin Siberia” este un roman de război, dar și unul despre condiția umană. Personajul principal, Costea P. Duminică, reprezintă o chintesență a omului simplu, pe care norocul, Dumnezeu ori, pur și simplu, inteligența nativă îl ajută să supraviețuiască și nu doar atât. Memoria personajului este o parte importantă din memoria colectivă, acolo unde se află stocate lecții de viață și modele de urmat.

 

                                              Valeria MANTA TĂICUȚU

 

*Tudor Cicu, „Pierduți prin Siberia”, Editgraph, 2022 (cronica a apărut în revista SPAȚII CULTURALE/nr 83- 2022.)

„De întomnare” - (cartea de poezie)

„Clipa cea repede”… ce ne întomnează

 

     Ca preot, slujitor în Casa Domnului pentru sufletele noastre, Alexandru Pripon cunoaște mai bine decât oricine că tot ceea ce este rupt de Dumnezeu nu este de pe lumea aceasta, iar cel care se situează în afara Lui, se află într-o mare eroare și la mare depărtare de a-și găsi un echilibru sufletului său. Cartea de poezie a lui Alexandru Pripon, cu un titlu sugestiv: „De întomnare” (apărută la editura Rafet, 2021), este volumul unui creator de rondele ce „zvârcolesc cuvintele în vers” și au structura unor autoportrete ale sinelui său prins în drama unor trăiri exterioare, invocate mai mult decât intens trăite. Într-o vreme când „zălude vânturi bat prin călimară”, poetul, pozând în continuator al acelora care au inventat așa-numita poezie de concepție, e acel scormonitor de metafore, ce „numai noima ne-ar mai fi salvat”. El scrie dintr-un labirint al simbolurilor, încercând cu pana sub stele poezia cu plăcerea de a trăi printre întrebări și bucuria pe care ți-o poate da muzicalitatea rondelului și când doar pentru o clipă suntem aproape de misterul divin. Din nevoia de comunicare cu propriul eu poate fi perceput ca un poet care priveşte lumea prin smerenia celui ce i se dezvăluie, căutător şi el de drumuri ascunse ochiului, înțelesul unr taine din lucruri, pentru a fi resorbită în imagini substanța a tot ceea ce noi numim viață reală. Natura cvasipesimistă/alteori optimistă a poeziei (atât cât poate fi stâlpii de credință a unui suflet căruia Dumnezeu îi sprijină cerul), macină fiinţa unui poet capabil, încă, de un „optimism” interior ascuns și pornit să înfrunte această imagine dezolantă a unei perspective de „anotimpuri în infern”: „Dormim neliniștiți. Se înserează/Și ne trezește orice zgomot fin,/Prea multă frică azi ne întomnează,/Începem să trăim tot mai puțin. (De întomnare).

      Din tușele autoportretistice ale unor versuri, nu puține, desprindem chipul omului atras de ideea eului scindat, golit de sine și iluzoriu în relația dintre suflet și destin: „De ce am vrea o alta, când aceasta -/Păzită de sălbatici lăncieri,/Amenințând să ne zdrobească țeasta -,/Deja s-a îmbarcat spre nicăieri?/Nicicând nu va mai fi o zi ca asta!” (De zi). El scrie despre despărțire, veșnicie, dor, iubire, speranțe, timp, emoție, simboluri, poveste, luptă, aparențe... etc, dar nu întâmplător, multe gânduri apar creionate fragmentar, confesiv, sub forma unor notații pe aripa clipei într-o formă neîncheiată. Tristețile/singurătățile/deziluziile și speranțele ce creează oscilaţii între pesimismul și optimismul poetului-preot, resimţite în cartea sa de poezie scrisă în „dulcele stil clasic”, nu reprezintă altceva decât puntea misterioasă a ființei spre poezie, pentru a afla ascunsele „porți spre suflet”. Lumea (după cum ni se destăinuie) ce are ca țintă țărmul unde să poată visa la creația lui Dumnezeu devine subiect și liman (totodată) al unor experienţe trăite deja, și peste care survin înțelesuri noi ale interpretării ale acestei lumi deschise spre noi întrebări și opțiuni de iubire și credință: „I-am dat iubitei soarele și luna,/I-am oferit cercei de aur, grei/O vom păstra în suflet totdeauna,/Doar să ne dea puțin din timpul ei./Miza e dublă, viața e doar una.” (De timp).

      Muzicalitatea unor versuri din rondele ar putea să acapareze cititorul în detrimentul unei mai bune concentrări asupra mesajului pe care îl are textul liric, dar într-un registru armonic de vibrații ale sentimentelor prinse în tablouri vizionare, aceasta nu poate fi decât o dovadă de virtuozitate. Rima, ritmul, măsura impecabile asigură calitatea de cântec: „Sunt altfel, căci un simplu visător/S-ar mulțumi cu șoaptele uitate/Abandonate ieri pe norul foșnitor/Pe care eu îl știu, căci, din păcate,/Mi-e dor să cred din nou că pot să zbor,/Dar nu se poate. (De dor).  Însă nici nu neglijează conţinutul semantic, ceea ce relevă faptul că stăpâneşte tehnica acestei specii de poezie cu formă fixă.

Demersul liric din poemele ce pudrează din când în când melancolii vindecătoare, atunci când pune în ecuație emoțiile și sentimentele cu noi conexiuni ale cuvintelor, e unul de remonetizare a discursului, prin pendularea continuă între uimirile cotidiene şi căutările civice, cu scopul de a găsi noi uimiri, rostogolind cuvinte „odată cu povestea (sa) de iubire”: „Nu vreau să cred că noaptea și tăcerea/Mă vor ascunde într-un vers mizer/Despre căderea-n spaima și durerea/Unui final. Privind către mister...” (De mal). Cu această imagine şi acest crepuscul prin care se văd simbolurile ce par a rămâne nedescifrate și doar „înlăuntrul fenomenelor” din sfera sensorial-emoțională a poeziei, pe care noi o întrezărim în plachetele sale viitoare, credem că părintele-poet din Buzău ne va arăta drumul curat al poeziei, până la capăt.      

 

                                                                        Tudor Cicu

* cronica a apărut în revista PLUMB/iulie 2022

             

Obiect în plutire (cartea de poezie buzoiană)

 

Gânduri și tăceri risipite în ascultare

 

      Când un poet dorește să preia în „povestea” sa câte ceva din pulsul unei lumi aflate în continuă mișcare și transformare, înțelegem că în povestea sa lumea nu e doar un spectacol al existenței fizice, un continuum existențial ori un proces de umbre ce se furișează incert spre cine știe ce univers îndepărtat, ci îi oferă, dincolo de tonul confesiv și reflexiv al scrierii încarcerate în vastitatea timpului, o perdea a amintirilor, un suflu hieratic derulat în stil cinematografic. Dar într-o societate în care se citește tot mai puțin, și tot mai puțină poezie, desfătarea prin lectură, percepută odinioară ca pe o tihnă a sufletului, nu mai implică atitudinea de siguranță a celui care caută realitatea propusă de autor, ci se îndepărtează precum un obiect în plutire pe un ocean imens. Obiect în plutire, cartea de poezie a poetului Teo Cabel (apărută la ed. NEUMA, 2022), impune o anumită cheie de lectură pentru cei din generația tânără, fiindcă din aceste tranșee ale unei poetici a realității, conversația sinelui cu propriile mirări duce către direcții nebănuite în „povestea” care acceptă un anumit joc al adevărului. Și surprizele continuă: frazarea concretă întreține suspansul și curiozitatea, ne menține alături receptiv pe frontul de limpezire al hipertextului, iar alegoria conceptelor (dar și a temelor consacrate) la care poetul recurge uneori, capătă expresie în aceste micropoeme ale unui eu meditativ-confesiv, gata înrolat pe un anumit orizont de așteptare față în față cu realitățile cotidiene. Într-o poematică a nostalgiilor, poeme prin care întrezărim unele tușe ale unui autoportret cât de cât schițat fugar, cititorul are tendința de a detecta elemente stranii dintr-o realitate mereu în căutare de insolit (vezi: Odinioară, tata; Albumul cu fotografii; Bunica; Sâmbăta neamului; Sângele adolescenței; etc) - „fie într-o re-evaluare a timpului trecut” (după Camelia Iuliana Radu), fie după tăcerile care le urmează imaginilor abia creionate, dar atent întreținute și studiate de poet. Și mai toate poemele din volum sunt scrise în aceeași notă profundă a meditației platonice asupra a tot ce asaltează ființa umană, în speranța că iubirea celor care visează frumos va salva totul..., ori au ca scop să prelungească și să intensifice câmpul vizual și dincolo de imaginația cititorului?: „tată, de ce se adună stelele la un loc?/unde? întrebă tata/pe cer/mă uit la carul mare apoi mut mâna/în partea opusă/spre orion/tata zâmbi: auzi la el, se adună stelele/la un loc!/și cu voce tare zise/așa gândim noi/și de ce stau pe loc?/cine le păstrează fără să se ciocnească?/stau mereu așa împreună,/nu se cerată? nu pleacă acasă?/tata se uită la mine/am zis ceva aiurea?/nu, dragule.” (Odinioară, tata).

      Acest joc poetic subordonat de logos, conferindu-i, prin vers, sens și semnificație, ar părea că ar fi aura unei mode de a face poezie, în manierismul unei generații de poeți ce țin neapărat să reinventeze o poezie neoexistențialistă, de semnificații metafizice, dar metoda lui Teo Cabel e, mai degrabă, cea a unui hiperrealist care percepe lumea într-o continuă metamorfoză. Poetul își evocă amintirile, trăirile adolescentine sau face portretele celor apropiați (ca efect al memoriei involuntare) ca și cum ar răsfoi un album cu imagini diverse, parcă strânse în scopul sondării unor zone abisale ale ființei. Iar poetul le decodifică semnificațiile, dându-ți de ghicit ceea ce simte sau și-a impus să nu simtă: „a rupt un măr/îl răsucea ca pe un glob pământesc/ochii îi luceau de frenezie/când a tunat/a scos chiot de bucurie/degeaba și-a acoperit gura/mergeam prin livadă/ea după pomi odată cu mine...” (Livada). Realitatea mundană, după cum observăm, este abandonată în favoarea unor compoziții stilizate, dar și complexe din punct de vedere al percepției neoexpresioniste. Îl simțim pe poet cu sufletul agățat de cuvânt, în vers („cuvintele se reconstruiau singure”; „simți/alegi cuvântul/sau te alege el”), iar drumul parcurs e al unui poet matur care ne conduce spre o poezie concretă a nostalgiilor date din dorința de căutare a unui microunivers concentraționar în poezie; dar și o evadare din acel labirint sufocant al realității: „Drumul meu o foaie de hârtie/De la... până la.../cu semnătură./exist/exist?/O stare de picătură azi/Una de... fulg mâine/Un gând/O tăcere risipită în ascultare” (Obiect în plutire). Unele dialoguri (ușor suprarealiste) au ceva din fascinația unui patinator care „valsează cu nonșalanță printre poetici diverse, mai vechi și mai atașate metaforei, mai noi și mai aproape de narațiune” (ca să-l cităm pe Horia Gârbea), dialoguri care adaugă reflecției sale poetice multiple posibilități de semnificare: „poeziile nescrise se uită una la alta/ne cunoaștem?/de când nu ne-am mai întâlnit/nu mai ești cum erai odată/nici tu.../da, nici eu/vezi că a luat creionul/pe care ne așterne?/nu știu/eu ajung mereu pe telefon/să ne auzim cu bine” (Dialog).  Aș spune că stratul de adâncime al acestui poet e lava fierbinte a unui ospăț al cuvintelor pe care le traduce în limbajul picturii și prin care versul devine tabloul din care se hrănește continuu actul creației sale: „Un soare se întoarce cu spatele/lumina se ascunde într-o icoană/cu brațe de lemn/le imit ridicarea/spre cer/ce apă rece în iazul ochilor tăi/stelele ard/eu, de ce?” (Natură umană).

     Devenind poet-observator, în raport cu propria conștiință, acum poetul transmite subtil coexistența și sugestia de poveste de imaginat și celui care contemplă tabloul poematic asemeni privitorului aflat ca dinaintea unui veritabil tablou cubist de Picasso: „parcă am ochi în talpă”; „în culorile străzii/ce scenă pestriță”; „visele sunt ca dinții aruncați la cioară/pe casă”; „frigul m-a bătut în piroane/dârdâie/tâlharul pe cruce” etc. Iar cel care privește tabloul are și convingerea că în aceste poeme se întâlnesc, din perspectiva artistului plastic, atât poetul-pictor cât și poetul-spectator. În labirintul căutărilor sale, acel decor in care se „ascunde miezul”, poetul Teo Cabel, topind în matrița poemelor secvențe de poezie concretă, găsește, în mod fericit, calea de comunicare cu cititorul. O cale mult mai rapidă și mai convingătoare cum e aceea din poemele ample postmoderniste și nu ai cum să nu simți, în tentația atâtor detașări închise ale tuturor acestor gânduri și tăceri risipite în ascultare, o tulburată chemare („într-un film fără peliculă”) către cititor.

 

                                                                               Tudor Cicu

* Cronica a apărut în revista ROTONDA VALAHĂ/nr 26 din 2022