marți, 31 iulie 2012

200. Din caierul vremii (Alergând după o himeră - IV)

                                                                  (Foto: In codrii de pe muntele Olimp)                                                                        

       4. Constelaţia Lyra

                                            „Astfel se urcă la cer, iară nu pe Olymp punând Ossa,
                                            Nu empireu-atingând cu-al Pelionului vârf.
                                            Noi, pe-a lor urme, de-asemeni vom trage hotare pe ceruri,
                                            Fiece zi aşezând sub constelaţia ei”.
                                                                                    (Ovidiu: Fastele, I. V. 307-310)  

   Abia de-acolo de sus, de pe Olymp, realizezi măreţia acestui tărâm de basm, unde odinioară îşi aveau lăcaş zeii. De-acolo de sus, privind în zare, marea e o Himeră doborâtă la picioarele muntelui. Marea! Alt ţinut de basm pentru rătăcirile lui Ulise la întoarcerea din războiul troian. Mircea Cărtărescu spune în „Pontus Axeinos” că „părinţii lui n-au văzut niciodată marea, şi nici bunicii, cu toţii ţărani, nici ei n-au văzut marea”. Pe la doisprezece ani, poetul Levantului, avusese fericirea de a merge într-o tabără la Constanţa. Era prima dată când vedea marea. „Cum mi-o imaginez? Nu ştiu. Oricum, nu ca un loc de pe lumea asta. Ştiu că există inorogi, ştiu că există şi marea. O himeră cu părul de şerpi verzui, de sticlă moale” – scria Cărtărescu. De pe Olimp, marea se zărea ca un tărâm al oglinzilor peste care Pasărea Soarelui îşi căuta cuibul, ţintind cu privirea Pământul. Mi-au rămas întipărite în memorie descrierea făcută de Homer în Iliada: „Şi era vuietul mult întocmai ca vuietul mării,/Când se bat valuri de mal şi fierbe şi urlă noianul”(C. II, v. 202-203). Mult mai pregnant mi-au sunat aceste versuri, când de la hotelul unde am tras, marea văzută de pe terasă, la numai 20 m. de noi, nu mai părea o himeră îngenunchiată. Larma „greierilor” din copacii pădurii de la Platamonas, făcea şi ea parte din decor. Se spune, că preţuirea pentru ţârâitul greierilor, socotit ca deosebit de melodios, e generală la vechii poeţi greci. Şi Homer a cântat larma greierilor în Iliada. Citez: „Meşteri ca roiul de greieri ce stând pe copac în pădure/Glăsuie blând şi desfată cu larma lor dulce pădurea” (C. III, v. 150-151). Ion Lazu a pornit de la o dragoste a munţilor, alegându-şi profesia de geolog. Dorinţa de a aşterne în versuri, tot ceea ce văzuse în „împărăţia munţilor”, pesemne, de aici i s-a tras. „Vreau să precizez că nu am fost în nici un fel precoce într-ale literaturii, cum ştiu că au fost atâţia...” îşi începe mărturisirea din cap. III „Debuturi de altădată”. Pe vremea şcolii secundare şi a liceului, cunoaşte pe Stoicescu Victor, devenit şi coleg de bancă, şi de la acesta începe a împrumuta cărţi de citit, căci în casa părinţilor nu prea avea. „De aici a pornit toată nebunia: altfel spus, una din marile aventuri ale vieţii mele”. Cele două, prime cărţi împrumutate, erau: „Iliada” şi „Broscuţa cea rea”. Octavian Paler spune în „Polemici cordiale”, că fără spirit şi fără cultură, nu există eternitate. Şi, argumentează acest aspect: „Dacă aveţi vreodată ocazia, vă propun să treceţi prin Sparta de azi. Să vedeţi ce-a rămas din rivala de odinioară a Atenei, care n-a crezut decât în forţă, dispreţuind cultura”. Continuăm să urmărim periplul lui Ion Lazu prin Constelaţia Lyrei. După terminarea facultăţii, tânărul Lazu a trimis câteva poezii la „Luceafărul” şi Mihu Dragomir îl găzduieşte la rubrica „Dintre sute de catarge”, iar mai târziu, Geo Dumitrescu îl găzduieşte în „Gazeta literară” la Poşta redacţiei. Aşa începe totul, ca într-un vis, pentru că după doi-trei ani de geologie, devine un participant fervent „deşi discret”, al Cenaclului Labiş, şi unde atmosfera, a devenit „o sărbătoare continuă”. Dar, cum cultura are nevoie de luptă de opinii, pentru a se feri şi de plictiseală şi de aroganţă (cum sugerează O. Paler), atmosfera de la cenaclul lui Eugen Barbu, e un imens amfiteatru în care zăngănitul armelor (atât din partea poeţilor cât şi a prozatorilor) este un lucru firesc şi face parte din decor. Aici se vor forma, se vor afirma şi continua disputa pe tărâmul cuvintelor, poeţi precum: Ilie Constantin, Nicolae Ioana, Pituţ, Iulian Neacşu, Maria Luiza Cristescu, Vasile Văduva, George Bălăiţă, Ştefan Stoian, Virgil Mazilescu, Tudor, Octavian, etc... şi despre care Ion Lazu rememorează în mărturisirea sa despre anii debutului, clipe de neuitat. Principalii combatanţi ai serilor de Luni, de la Cenaclul Labiş erau Adrian Păunescu şi  Ion Gheorghe, struniţi ori încurajaţi (după caz) de mentorul cenaclului Eugen Barbu. Un amfiteatru – putem spune – al luptelor şi disputelor de idei în literatură, iar visele care încă de pe atunci, încolţiseră şi în sufletul tânărului poet, dar şi scriitor, Ion Lazu. Încercând să-i distingem începuturile în proză, cred că George Bălăiţă, a fost cel care l-a interpelat pe tânărul de atunci, dacă nu cumva ar fi fost bine să cocheteze şi cu proza. Cenaclul de luni, nu e numai o arenă unde se vor încerca în „duel individual” poeţii şi prozatorii, dar şi scena pe care îi puteai urmări pe „titanii” literaturii din acele vremuri: Marin Sorescu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Gabriela Melinescu, Petru Popescu, Zaharia Stancu, etc...  Din paginile evocatoare ale lui Ion Lazu, aflăm câte ceva despre buzoienii: Ion Gheorghe, Florentin Popescu, Gheorghe Istrate… apoi Şerban Codrin din Slobozia precum şi Ovidiu Genaru, Paul Tutungiu, Ioana Diaconescu, Ion Crânguleanu, Mihai Elen etc… „Fapt este că la un moment dat cenaclul Labiş atrăgea ca un imens magnet de-a lungul liniilor sale de forţă mai toate energiile creatoare din câmpul literaturii tinere. A trebuit să înţeleg că nici un tânăr nu se considera lansat cu adevărat, fie că debutase între timp în alte reviste, fie că avea deja un volum tipărit, până nu citea în cenaclul Labiş, imaginat ca o poartă de intrare în Cetatea Poeziei”. O cetate aflată în Constelaţia Lyra. Tot despre Cenaclul de Luni (dar patronat şi condus de N. Manolescu – un predecesor - ) ne vorbeşte şi Mircea Cărtărescu în schiţa „A beautiful mind”, ca fiind constelaţia unde „poezia ne-a împăcat şi ne-a adus de aceeaşi parte a baricadei”, pentru că „acolo unde se adună scriitorii trebuie să se strângă şi ideile” (după E. Simion) şi să ofere o soluţie. Sigur că, acolo unde găsim un Eugen Barbu, un Zaharia Stancu, Ion Gheorghe sau Nicolae Manolescu, tinerii vor privi ca la acei bătrâni homerici din Iliada, despre care marele orb, spunea: „Dar mijlocind un bătrân, care vede-napoi şi-nainte,/Lucrul, de-o parte şu alta, se pune mai bine la cale” (Iliada: C.III, v. 108-109). De aici, de pe terasa unde scriu acest eseu, marea izbeşte în ţărmuri, şovăielnic. E seară. De-acum va înceta şi larma „greierilor” prin copaci, a vietăţilor sub cântecul cărora îmi petrec şi eu gândurile, ca un ecou al decroşării, sfâşierii? – pe care Ion Lazu o încearcă în finalul cap. al III-lea din „Himera literaturii”: „Unde eşti tu cu adevărat? De ce îmi spuneţi abia acum cine eram eu cu două decenii în urmă!?” Era o interogaţie adusă acelor ani evocaţi şi, despre care am scris şi noi, aici. Mă-ntorc la versurile lui Ovidiu, întrebându-mă ca şi Mircea Cărtărescu: „Se vor mai citi Fastele lui peste un milion de ani, peste un miliard? Măcar două versuri în ritm elegiac”. Din moment ce şi noi am făcut-o, să sperăm că răspunsul e DA! Doamne, ce paşi în urma noastră se aud! Întrebarea lui Gaugain, din vestitul tablou tahitian, nu a lămurit care e rostul venirii noastre pe lume, la ce slujesc demersurile noastre, sentimentele, ideile, şi interminabila aplecare asupra aflării unui rost? Ajuns aici, pesemne, amnarul şi cremenea pe care cândva, altcineva le va folosi pentru a face lumină, va da şi scânteia cuvenită acestor întrebări.      


joi, 26 iulie 2012

198. Un poem pentru dumneavoastră (Singuri cu nisipul mării...)





Singuri cu nisipul  mării ...


Deasupra arde o flacară; flacără-n a vieţii stea
Herghelii de cai în spume trag al lumii lanţ spre moarte;
Doamnă, fii atît de bună, mută-ţi luntrea mai departe,
Nu se ştie cînd sub ţarmuri arşi de fulger vom cădea.

Singuri cu  nisipul mării, iarna rece val ne poartă
Pescăruşi - catarge-n spaţiu, vor mai da din aripi greu;
Doamnă şi vei fi mireasă, cu al nopţii corifeu,
Cînd voi trece-n luntrea ninsă, ca un glob de foc prin soartă.

                 (Din vol. « Cu marea în suflet », 2005)


miercuri, 25 iulie 2012

197. Cronica acestui anotimp (Cel mai urât dintre pământeni)



                                          Cel mai urât dintre pământeni
                                                                                        
                                                          (Pamflet)
                                                                                                           
   Mă numesc K. Cei care mi-au citit cărţile, cum ar fi „Metamorfoza” ori „Castelul” mă cunosc bine. Când am scris celebrul „Cel mai urât dintre pământeni”, unde descriam rătăcirile unui erou într-o lume străină, neprimitoare, labirintică, am înţeles că eroul meu nu avea nici o ieşire în lupta cu puterile vrăjmaşe - străinii care aveau să-i ceară suspendarea din lumea literară -, dar pentru a vă demonstra contrariul, mi-am zis că se merită. Pe când îmi scriam cartea, nu aveam de unde a şti, că în alt colţ de lume, cineva avea să-mi preia titlul romanului şi să „încropească” (din ce resurse?) un erou înălţător prin odiseea la care fusese ancorat de regimul său. Dar, nu mă plâng. Singur în lupta cu o hidră cu o mie de capete, iată-mă-s din nou reînviat. N-am alte arme, decât inteligenţa mea diabolică şi voinţa aprigă, că voi da de pământ cu toţi. Ţineţi minte primele mele vorbe când am purces spre tronul care mi se cuvenea? „De ce vă este frică, nu scăpaţi!” Nu-mi place să fac polemică de dragul artei cu nimeni. Dar am dreptul şi eu să-mi pun unele întrebări. Prea îi văd agitând steagul războiului pe unii şi alţii. Şi nu că nu am avea cu toţii dreptate. Suntem chiar un popor pus pe gâlceavă, sau altceva ne mână de la spate? Păi să încercăm în felul nostru romanesc să desluşim iţele acestui „castel” pe care l-am cucerit cu sprijinul vostru, promiţând că voi ridica ţepe la porţile cetăţii, barbarilor care v-au stors de imaginaţie. Dacă Titulici Pontici (un fel de Sancho Panza al romanului), în loc să facă un asemenea tărăboi, acest haiduc de salon ar citi ce scrie deasupra porţii la care bubuie zi şi noapte... ar pricepe că este vorba despre „Ieşire” şi nu despre „Intrare”... dar de! Din plagiat nu se poate învăţa niciodată. Domnilor! Aici e ca în faţa porţilor lui Kafka... „Nimeni în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec şi o încui”... o vreme, şi apoi mă voi întoarce la castelul meu. Aşa am zis – să mă bată Dumnezeu, dacă n-am zis! În ceea ce priveşte „Intrarea”, povestea lui Kafka conţine două lămuriri importante ale paznicului porţii: una la început şi una la sfârşit. Pentru lămurirea „Ieşirii” din acest labirint tare încâlcit, să ne adresăm basmului: „Oglindă oglinjoară, spune-ne cine va ieşi pe poarta Cotrocenilor afară?”:  Păi, Nero s-a spălat pe mâini dornic să se distreze când a dat foc Romei... aşa spune Biblia şi despre Pilat: „Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci se face mai multă zarvă, a luat apă şi-a spălat mâinile înaintea norodului” (Matei C.27 v.24). Bulgakov susţinea că Pilat solicitase dinainte părerea membrilor sinedriului de a i se comunica oficial pe care dintre cei doi (Barabas sau Iisus) doreau ei să-l lase în viaţă. După ce i se răspunse că acela era Barabas, Pilat spuse: ”- Foarte bine. E timpul!” Deci totul fusese plănuit demult. Ne bate Dumnezeu pe toţi, dacă n-am respectat ad-literam planul biblic. În vara asta vom avea mari spectacole. V-am promis asta, ţineşi minte. Încă de pe vremea celor trei ziarişti azvârliţi în hrubele teroriştilor. Puteam să-i ucid pe toţi fără nici o explicaţie. Ar fi fost de ajuns să arăt cu degetul în sus fără a-i mânia pe zei. Ştiam dinainte că nu era nevoie de un asemenea gest care m-ar fi pus într-o lumină confuză. Am simţit că preferaţi circul. Şi am apelat la el ca prim jucător. Ştiam că prin lipsa spitalelor, a medicilor şi a veniturilor tot mai împuţinate, fără nici un efort al ridicării degetului în sus, cât de curând va scădea numărul celor care m-ar putea judeca. Mă trage de mânecă E. Cioran şi Ionesco, care-mi spune: „cine are vreo părere sigură despre vreun lucru oarecare dovedeşte a nu se fi apropiat de niciuna din tainele fiinţei”. De aceea mai trebuie să vă ascund câte ceva. Prea aţi crezut într-un rege, dinaintea căruia, spuneaţi voi, ar trebui să-mi plec capul sau să duc la gură cupa cu zeama cucutei, ca Socrate. Nu am bătut drumurile până aici pentru a mă retrage dinapoia tronului ca un clown, ci am urcat prima scenă ca un Faust, stăpân pe destinele voastre. Propun să-mi ridicaţi un bust la intrarea în clădirea Casei Poporului. Îndemnul meu e valabil pentru orice votant la referendumul prostiei la care v-aţi înhămat. Acuma d-le Pogonici Agamiţă, e timpul tău! Va veni vremea când doar noi, vom servi creier pane. Fript bre! Hai că ţinem şi pentru mata plita încinsă. La fel şi cu tine domnule Titulici Pontici! Invitaţia e şi pentru mata. Când eu, abia porneam în literatură, un geniu neînţeles pentru mulţi, m-aţi învinuit că sunt un incendiator de teapa lui Erostrat, incendiatorul Bibliotecii din Alexandria. Ce Erostrat!? Puterea mea e înzecită. Cu torţa democraţiei vă voi da foc ca la o grotă cu şobolani. Nu voi avea linişte până când ultimul gladiator ce a cutezat a mă înfrunta nu va da cu izmana de propria umbră. Turnatul pe goarnă se ia domnilor!. Întrebaţi-l pe Panait Istrati. Dacă trăia, v-ar fi spus cum o turna ăsta pe mama lui Codin, lui Stalin direct la Moscova. Păi poţi să spui mata că eu sunt laş şi mincinos? Asta-i plagiatură din Maiakovski, bre oameni buni! Vreţi s-o dăm acum pe franco-păsăreasca? Ia aşează-te mata Titulici Pontici la masa de scris şi mai dă-ne o declaraţie. Gogol spune pe bună dreptate că un asemenea denunţ nu poate fi dat la ziar. La beci, bre! Altfel, mi-aş pierde reputaţia. „Şi aşa se pretinde că publicăm destule absurdităţi şi zvonuri false”. Păi vezi mata, cititorule, ce formidabilă harababură pe lumea asta? De aici încolo (citim ce citim prin singura carte citită, „Orbitor” sdau „Zdrobitor”, tot un drac), că va începe demolarea Casei Poporului „par-lamen-dentarilor” blestemaţi (ce au votat suspendarea) şi aflăm de la autorul care mi-a furat titlul romanului, că va începe după asta, un fel de a „întoarce lumea pe dos”, cum spune. Nu-i o noutate calitatea de „autodidact” atribuită mie, dar clasicului „agent de influenţă” care am fost, acum ba prieten, ba coleg de breaslă cu cel cu care împărţeam haliş-verişul, nu i se poate imputa că nu „lucra organizat cu securitatea”. Dă-o în mioriţa ei de „forţă aspră, cu un realism tenace al romanului” – cum scria Matei Călinescu unul din punctele de plecare al Franciscăi, ibovnica blondă de la Cetăţuie! Am dreptate? Hai c-am pus-o de-un nou dosar între timp. Ne apucă Paştele şi noi nu mai isprăvim cu vopsitul ouălelor din portocaliu în roşu... şi iar portocaliu. Hai să n-o mai dăm ca alde Tomozei şi alţi ridicători de mâini/ ce îl ponegreau cât a trăit, foarte lăudându-se cu El/după ce n-a mai fost... Eu, de pe vapor, am zis cândva, o Parimie ţărănească/despre căţeaua care ridică la câinele ei coada” (Ion Gheorghe). N-aţi auzit de unul „greu de ucis”?  La referendum vă îndemn să cântaţi de acasă, de la ferestre, cu piept de macovea-s(t)olo: „Cinşpe inşi pe lada lui/Io-ho-ho!/ Lada căpitanului. Io-ho-ho!” – cântecul vostru de adio, până ce Moise vă va trece marea”.*

* – Fragment din discursul de la cea de a treia înscăunare a lui K.
  


marți, 24 iulie 2012

196. Din caierul vremii. (Alergând după o himeră -Fals tratat de mitologie III)



Troica debutului vine cu un cal, nu neapărat alb

                                                                        ...”În cort a rămas Agamemnon
                                                 Singur în sine gândind la fapte ce n-aveau să fie:
                                                 Şi-nchipuia că-ntr-o singură zi cuceri-va cetatea”
                                                                          (Homer: Iliada c. II, v. 34-36)

   Lumea se schimbă în jurul nostru de la o zi la alta. Vara trecută mă uimea Olimpul văzut în depărtare, muntele cel mai înalt al Greciei (2917 m), unde mai credeam că încă locuiesc zeii, iar negri ambulanţi, cu ochelari de soare şi panoplii pline cu tot felul de mărunţişuri expuse la vânzare, şi care băteau plaja de la un capăt la altul pentru a ne testa, nu erau decât trimişii acestora (acei satiri puşi de strajă la curtea lui Zeus, şi de care vorbeşte Octavian Paler, în „Polemici cordiale”). Azi, constat că aceeaşi negri cutreieră plaja de-a lungul şi de-a latul şi că Olimpul, ca lăcaş al Zeilor, nu-i decât o zădărnicie a minţii mele înfierbântate de soarele pe care l-am crezut primul mesager al lui Zeus. Octavian Paler îmi vorbea despre duelul Rousseau şi Voltaire, ca de un nou război troian al secolului al 18-lea şi lumea nu urmăreşte cu sufletul la gură lupta directă dintre eroii lui Homer (Ahile şi Hector), ci schimbul de replici dintre cei doi cărturari; dar noi, cei de pe margine, nu vedem şi frumuseţea acestui schimb de replici. Ajunge să asculţi cântecul bronzului nevinovat al tinereţii, ca să înţelegi de ce, orânduit, rămâne doar ceea ce în debutul lui Ion Murgeanu (mărturisit în cap III din „Himera literaturii”), pare de zei a fi rânduit, şi nimeni nu se grăbeşte să le dea acestor tineri, dreptate. Şi, cum doamne să le dea, când vii învăţător de la Oasele de Galaţi şi vrei să cucereşti cetatea poeziei, în chiar capitala Poeziei. „Am scris versuri de mic copil, compuneam urete/urături/pluguşoare cu versuri satirice pe care mi le cumpărau flăcăii din sat să le zică în noaptea Ajunului de An Nou pe la ferestre”. Începuse promiţător, tânărul Murgeanu, dar ca actor; în Caragiale îşi făcuse prima ucenicie: în „Vizită” şi „D-l Goe”... Apoi, la liceul „Kogălniceanu”, din Vaslui, joacă cu succes piesa lui Haşdeu „Trei crai de la răsărit” sau „Orthonerozia” (în rolul lui musiu Jorj) că, tot Vasluiul, zărindu-l pe Strada Mare, îl striga: Musiu Jorje, Musiu Jorje! De pe vremea acelui liceu, se alege cu o prietenie de bun augur... în persoana lui Ion Iancu Lefter, tânăr aspirant la muzele poeziei, dar şi la dragostea Lizicăi, fata care intermedia rolul muzei poetice între cei doi. „Frumoase vremi, dar unde-s?”... din acel timp când poezia mai însemna ceva, de nu chiar totul – mărturiseşte viitorul poet Ion Murgeanu. Această frază, menită să ne facă şi pe noi să visăm cu ochii în zare, îmi aminteşte de soarta nefericitului trac Tamiris, evocat de Homer în „Iliada”, c. II: „...pe tracul Tamiris/Muzele l-au întâlnit şi luatu-i-au darul cântării,/Când de la craiul Evrit din Ehalia el făcea drumul./Se-ncumetase Tamiris să bată în cântec pe muze,/Fiicele împlătoşatului Zeus. De-aceea şi-n cale/Zânele atunci l-au orbit de necaz şi luatu-i-au darul/Dumnezeiesc şi făcut-au cu totul să uite de liră” (v. 584-590). Drumul în poezie al lui Ion Murgeanu, trece mai întâi pe la rubrica „Dintre sute de catarge” a Luceafărului şi, mai apoi pe la Contemporanul „suprema treaptă a afirmării” unde aveau deja rubrici fixe Arghezi, Călinescu, Ralea, Baconsky, Moisil, Onicescu şi alţii... Aici va ieşi Ion Murgeanu, alături de Ion Iancu Lefter, din tranşeea provinciei, în linia întâi, pentru marea confruntare cu Poezia. Acum, dacă tot e să purtăm un dialog cu cei trei scriitori (amintiţi ca referinţe pentru investigaţia noastră), mărturisesc că tranşeea mea de luptă e carapacea în care mă închid alături de cărţile citite. Când mă simt asediat, le cer ajutorul. Fiecare autor vine lângă mine, cu şrapnelul său. Astfel, nimicim zăpăceala şi delirul pe care ţi le dau privirile mulţimii când caută a-ţi aduce laude şi lauri imaginari, ori, şi mai insistent, caută să te atragă şi să te pipăie, cu degetul, să vadă dacă nu eşti o fantomă, o stafie (sau şi mai rău), un moroi. Că-ţi vine să urli: Domnilor, sunt şi eu un om, şi ceva pe desupra, adică un poet, nu-mi atingeţi, vă rog, viaţa mea personală! „Scriu, de fapt, ca să citesc fiecare pagină pe care-o scriu, în acest proces de scriere/citire care este, de fapt, procesul artistic” – spune Mircea Cărtărescu. Şi, tot el se întrebă: „ce glorie să aştepţi într-o ţară în care omul de pe stradă nu poate numi nici trei scriitori contemporani?” Homer ne-ar fi îndrumat către acei zodieri ai cetăţii: „Să întrebăm dar un preot ori un zodier sau pe unul/Care-i de vise tâlmaci, că şi visele vin de la Zeus...” (Iliada, c. I, v. 61-62). Aşa să fi fost şi înaintea nenorocitei bătălii de la Tapae? – îmi sugera ca întrebare ce ar putea fi pusă, E. Simion. Nu ştiu ce ne-ar fi răspuns G. Călinescu, domnule Eugen Simion, dar pot să-mi imaginez o nouă gâlceavă a înţeleptului cu lumea. Asta, pentru că istoria unui debut (cum a fost în cazul lui Ion Murgeanu), a trecut la Contemporanul, prin cine credeţi? Chiar prin mâinile lui George Călinescu! Iată, pe scurt, relatarea lui Ion Murgeanu: când au descins în redacţie la Contemporanul, toţi se amuzaseră copios la vederea celor doi ţărănuşi, dar când au scos caietele cu poezii şi ce mai aveau prin buzunare (alte ciorne cu poezii), s-a făcut tăcere. Au fost conduşi la o dactilografă, să li se bată câte zece poezii, pe alese, şi li s-au făcut poze. „Vinerea viitoare veţi apărea amândoi pe o pagină, cu câte un ciclu de zece poezii”- li s-a spus. Cu pozele lor, deasupra grupajului de poezii. O adevărată onoare. Nici regii nu ar fi fost trataţi astfel. Numai că, George Ivaşcu, văzând versurile reţinute în redacţie, a avut ideea să i le ducă lui Călinescu, să le citească şi el. Vinerea ce a urmat, băieţii au „vânat” Contemporanul ca pe o apariţie dumnezeiască. Numai că, „dezamăgire”! lipsea pagina cu ceea ce li se promisese ca „la pomul lăudat” şi, minune: însuşi G. Călinescu în tableta proprie, din revistă, la pagina cu „cronica optimistului”, sub titlul „Poezie”, se ocupa personal de cei doi debutanţi. Trataţi regeşte, care va să zică – zicem noi. Ce-i de colo? Însuşi G. Călinescu să scrie despre debutul tău? Citez: „Poezia lor este exuberantă şi solară; nevroza simbolistică, exasperarea de monotonia ploilor autumnale, tonul plumburiu au dispărut odată cu vechea societate…(şi mai jos, alte câteva rânduri)… aceşti tineri admiră în general pe Esenin şi N. Labiş pentru forţa gâlgâietoare a vitalităţii. Sunt în poezia lor imagini tipice încât prea bine se poate vorbi de un folclor al poeziei tinerilor, corespondent cult al cântecului voinicesc…” etc. Li se reproduc versuri. Putem spune, cu certitudinea criticului ce simte ţesătura vizionară a vorbelor lui Călinescu, proiectată din interior, că se trag brazde adânci prin sufletul poetului Ion Murgeanu, cu această prezentare. Aşadar, troica debutului vine cu un cal, nu neapărat alb! Să reproducem una dintre strofele unei poezii, redate în „cronica optimistului”: „Şi-o să fie beznă cum e-n cremene,/Şi-o să-şi slobozească larg furtuna valul,/Eu ţipa-voi crâncen şi asemene/Cu-n haiduc pe care nu-l ascultă calul”. Asta (îmi place să cred) simţise şi marele critic, în poezia tânărului nostru: o fiinţă poetică viguroasă, care ştie să-şi valorifice avântul poetic, o fiinţă (spunem noi) care ştie să facă din poezie, clopotul său de jelanie la ceremonia la care se adună dinaintea paginii scrise; turnul din care să-şi lanseze dorul şi suferinţa, pentru a şi le transforma mai apoi, în straie ale sufletului, iar noi (cititorii) să-l vedem aşa cum e în realitate: actor-clovn-cerşetor-prinţ şi bufon al unui univers închipuit numai de el. Din acel moment (înţelegem din propria mărturisire a lui Ion Murgeanu, după acel eveniment), dar şi după vizita făcută la locuinţa marelui Arghezi, chiar în „citadela” acestuia, tânărul Murgeanu nu va mai şti decât un drum: acela pe care se teme şi cântă, pentru că lui, lumea nebună a imaginaţiei a dat toate ferestrele larg deschise la pereţi, pentru a face loc poeziei. Micul Tamiris, fusese luat sub protecţia lui Zeus.       

luni, 16 iulie 2012

195. Din caierul vremii (Alergând după o himeră -Fals tratat de mitologie II)

              2. Vâslind sub talaz prin recife
                                                                       
                                                                      „Cu acel ritm voi începe, ce potrivit Elegiei,
                                                                      Chiar dacă pentru război, nu este cel nimerit”
                                                                                                                 (Ovidiu: IBIS)

   Ajuns pe țărmul Salonicului, mă aștept ca dinspre mare să aud strigătele argonauților vestind sosirea în patrie. Mai apoi, să-mi îndrept privirea de-a lungul țărmului Mării Egee și să-i zăresc pe localnici venind, cu mic cu mare, să vadă ce au adus vitejii plecați după o himeră ca Lâna de Aur. Nimic nu se întâmplă. Cercetez pescărușii, le urmăresc întinsul prin care umblă, cât ține teritoriul De unde-Până unde, ce tălăzuiește vârtejuri și unde printre recife. Alexandru cel Mare tronează la țărm pe un cal, arătând sabia. Multe mi-ar fi spus statuile dacă nu ar avea gurile încleștate. În Salonic am văzut destule statui care păreau a te privi întrebătoare. Îți citeau de pe buze întrebarea și-ți așteptau răspunsul. Dacă statuile n-ar fi avut buyele încleștate, pesemne, mi-ar fi pus ele întrebări. Și, le-aș fi răspuns că Istoria are de la o vreme, sandale ruginite și abandonate în straturi de argilă. Că oamenii au sfredelit pământul o vreme, apoi, și cele câteva urme norocoase, le-au abandonat. Că azi, doar trecătorii (ca mine, ca cel de lângă mine) se mai întreabă ce istorii s-au petrecut pe vremea lor. Și, dacă nu primesc răspuns, dau și aceștia din umeri, și pleacă mai departe. Pleacă în Istoria lor. Și, nimeni nu va mai afla ce s-a întâmplat. Mircea Cărtărescu îmi atrege atenția că în zilele de azi, nici „poeții nu mai au statui ca-n secolul al XIX-lea, nici reputația, ca-n secolul al XX-lea” și îmi reamintește versurile lui Nichita: „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală,/Viața lui personală e praf și pulbere”. Ridic ochii spre cer (spre a-i implora pe zei) și mă întreb de ce o fi spus în „Himera literaturii”, Ion Murgeanu „adio copilăriei”? Să-i urmărim gândurile: „Copilăria nu are timpul măsurat și nici cronologie prestabilită”. Să fi fost și ceva regrete, în sufletul copilului coborât din costumul alb și decorul spațios (care-i stârnise în urma lioatei ce se ținea după docar, titlul de doctor), la rând cu văcarii lui Gligoraș pe șesul imens de la Iapa, unde păștea „vacile noastre de data aceasta, căci a fost și un timp fără cai și boi, numai cu două vaci de lapte”? Ehei! „Treabă complicată”, spunem și noi. Fusese un „copil minune” - la nivel local – adică în clasa întâi la nici șase ani împliniți, stimulat și de părinții care-l punea să recite poezii la musafiri (de aici o oarecare înclinație către actorie, veți vedea mai târziu). Nu vă închipuiți acuma că un copil minune n-ar face și niscaiva năzdrăvănii ori ghidușii. Io-te na! Copil minune, nu sfințișor! Ba, face! Și, ne amuzăm cu cele înșirate de Ion Murgeanu, dar și-i dăm dreptate când spune: „Acum știu că acea vârstă era vârsta când totul are importanță”. Chiar faptul că „debutase” în fața profesoarei de română de la ciclul 2 cu o schiță proprie, dar din invidie, vechiul concurent la premiul întâi Ionel Popa îl acuză că a copiat-o din Cravata Roșie, nu ne convinge că era numai un „copil minune” și nu un mic drăcușor, acolo. Ehei, invidia asta! Oricum, un nod de lacrimi trebuie că i-ar fi stânjenit firea și unui om mare, dar unui copil? Dar când celelalte „mâțe” (mult mai târziu, evident) vor începe și ele să tragă cu ghearele în firea poetului, după ce va debuta de adevăratelea? „Literatura e o parte a judecății de Acum” - ne atrage atenția Octavian Paler, intuind crudul adevăr. Dar cine ne judecă? Îmi place să cred că există și cineva care ne apără de răutățile altora. Cine poate ști? Statuile n-au gurile descleștate, că le-aș fi întrebta la Salonic. Octavian Paler spune că statuile surâd „parcă pentru a ne apăra de frig”. Dar, e căldură mare aici în Salonic, nu-mi arde mie de surâsul lor. Și apoi, oamenilor din jur nici nu le pasă, ce cred eu, stau la terase și în timp ce-și consumă cafeaua frape din pahare, discut despre orice. Cei mai mulți trec în limuzine de blochează străzile. Pietonii nu mai fac față căldurii și se opresc la câte un chișc de răcoritoare, de unde cer apă. Într-un oraș așa aglomerat mai ai timp să-ți pui întrebări? Continui să mă gândesc la copilăria lui Ion Murgeanu. ”Gândirea n-a adus nimic nou pe lume, decât pe ea însăși; care este o altă lume”. Oare ce lume îi putea oferi Cioburciul lui Ion Lazu? Un spațiu nicidecum virtual, ci de o concretețe flagrantă” - zice poetul Ion Lazu. Pentru părinții săi, Cioburciul era însăși raiul de pe pământ, pentru că trăind drama exilului și a refugiatului, ei trăiau „cu sufletele în altă parte” și simțeau mai tot timpul, că viața lor, cea adevărată „s-a desfășurat acolo, departe”. Dar viața lui? Ceea ce citim printre rânduri, e de natură să ne pună pe gânduri, pentru că nu e dramă mai mare decât aceea oferită de viața asta tare complicată, că în loc să te bucuri de „re-vederea” locurilor natale, te năpădesc și mai tare tristețile după o asemenea revedere. Dacă revedere se poate numi ceea ce aștepți să revezi după fuga (încă de mic copil, pesemne în brațele mamei) din fața ruților în 1940, care mutase frontul spre Cioburciu în timpul evenimentelor tare complicate din timpul celui de al doilea război mondial. Va descifra cineva, cândva, drama de a fi nevoit să-ți traduci lacrimile în cele câteva rânduri scrise? Va trebui și să trăiești, pesemne, așa ceva, pentru ca cele scrise de Ion Lazu, să-ți neclintească în continuare credința că totul s-a făcut din voia lui Dumnezeu. Ce Dumnezeu? Când îndrepți tunurile asupra unui sat, numai pentru faptul că acolo au fost români, deveniți prin împrejurări inamici, mai poți invoca voia lui Dumnezeu? Dar, iată mărturia sa: „nimic de acest gen nu s-ar fi întâmplat până la urmă... dacă în martie 90, când am ajuns la „locul nașterii mele”, aș fi găsit măcar o casă în picioare, din tot satul de altădată. Nu am găsit niciuna!” Rușii bombardaseră satul până nu mai rămăsese „piatră peste piatră”. Acela fusese și momentul în care bunicul Papa (îl reținem din romanul Veneticii) părăsise locurile și se pornise la drum „cu doar o traistă în băț” și întregise familia refugiaților în Oltenia, după două luni de bejenie. Copilăria lui Ion Lazu pusă în antiteză cu a lui Ion Murgeanu, e ceva între clocotul sufletesc și flașneta care cântă lângă un cireș înflorit. Dar, în orice parte te-ai uita, nu dai decât de un singur Dumnezeu al copilăriei, cum ar fi spus Cioran despre o expunere în oglinzi, a unui copil cu celălat copil. După ce citești cele scrise de Ion Lazu despre coplărie, parcă îți vine să spui ca Mircea Cărtărescu. „La mine n-a venit niciodată moș Crăciun”. Da, mi-am zis, aflat în fața statuilor din Salonic: statuile știu să tacă într-o mie de feluri. Scriitorii n-au dreptul să tacă. Ei trebuie să comunice și generațiilor care vin, ce au pătimit. Și, astfel, nimeni nu trebuie să uite. Cum au lăsat apostolii, scris, după pătimirea Mântuitorului, la fel trebuie să facă și scritorii cu Istoria lor, ei fiind apostolii neamului. Dacă statuile ne lasă să ne punem singuri întrebările de care avem nevoie, scriitorii trebuie să lase prin mărturia lor răspunsurile pe care ni le-am fi pus despre oamenii și faptele acelor timpuri. Și în locul statuilor să așeze Omul „căci el e singurul care are îndoieli”, cum îmi sugerează Octavian Paler, aducând gloria cuvenită Omului. Dacă pe locurile pustiite de grozăvia războiului, pe Ion Lazu îl asaltează, tot mai vii, amintirile care nu mor nicoidată în lăcașul memoriei, la Ion Murgeanu „sfârșitul copilăriei” va lăsa viziuni: „nu am vise memorabile, dar am avut viziuni... dar și o teamă suspectă de tunete și fulgere”. Povestind câte ceva, despre magia care i se întâmpla la bulboana „de la Moară”, Ion Murgeanu ne transmite și nouă acea teamă și frică (în simțăminte) care-i dăduse fiori de vara până toamna. Odată cu arestarea tatălui (erau și vremuri tulburi când tovarășii se dădeau în gât unii pe alții, într-o veselie), copilăria sa ia sfârșit: „am simțit că trăiesc înt-o lume străină de mine”. Ei, uite că din acest punct de vedere, până și marele pamfletist Arghezi s-a înșelat. Într-un Bilet de începător, prin 1929 (aflăm de la Eugen Simion), Arghezi scria o frază teribilă: „să nu-ți închipui că omul poate să fie dublu, și artist și porc și selenar și mocirlos, că poate fi spurcat în aer și divin pe hârtie...” Ei uite, că poate! Să fie și zeu și porc, cum spunea Tolstoi. De aici și dezamăgirea (după o copilărie frumoasă) a lui Ion Murgeanu care încheie așa, cel de al doilea dialog al său, din carte: „Ajungeam la Zorleni din ce în ce mai rar și „țara” lor îmi părea tot mai îndepărtată”. Dintre amintirile lui Ion Lazu (care vin dinspre copilărie), reținem scena rătăcirii într-o gară, pe vremea refugiului – scenă povestită și în Veneticii, de mare forță – pentru că „durerea lumii se adună pe neștiute, în adâncul ființei noastre, precum râurile subterane”. Sărăcia lucie a oamenilor, din acele vremuri de război, îl urmărește și-n somn: „Ce-i drept, românul nu pierde ocazia să se remarce prin ceva, el e sărac nu numai la vreme de război, dar și în timp de pace – sărac prin definiție”. Și, remarcăm noi, și acest aspect: „Ai mei, singuri printre străini, obstrucționați, mușcând țărâna, nu s-au dat niciodată bătuți”, pecete care va fi purtată și de viitorul poet Ion Lazu. Destinul lucra, lucra și Dumnezeu. „Dar de ce atâta suferință?” - vorbele mamei lui Ion Lazu, din finalul cap. al II-lea al acestei cărți, va zdrobi și inima pietrificată a celui mai tare cititor. Dacă Eugen Simion spunea că, pentru el „copilăria este deja o țară îndepărtată” și că scriitori de la Gide la Sartre, fac parte din scriitorii care își detestă copilăria, Ion Lazu și Ion Murgeanu (ne-am lămurit) nu fac parte dintre ei, deși trăirile lor nu au fost ca-n povestea celor doi Feți-frumoși cu stea în frunte.
                                                                               
                                                                                (va urma)           

vineri, 13 iulie 2012

194. Din caierul vremii... (Fals tratat de mitologie I)







                  1. Spre Argos la Lerna, în căutarea Hydrei

Mă aflu pentru cea de a doua oară în patria zeilor, Grecia. Acum un an, venit pentru prima oară, v-am trimis de aici șapte scrisori, fiindu-mi publicate în Jurnalul de Vrancea. Pornisem atunci, în căutarea miturilor. De această dată mă hotărâsem să nu mai scriu nimic, de aici. Să-mi văd de concediu ca orice turist și să-mi înalțe spiritul, doar frumusețile pe care le voi admira în drumul meu, prefăcându-mă că nu văd și nu aud nimic din ceea ce merită a fi așternut pe hârtie. Mi-am adus aminte însă, de versurile lui Eminescu care spunea că omenirea e împărțită între „cei ce vor și cei ce știu” și că, dacă în cei dintâi trăiește firea „ceilalți o cumpănesc și scriu”. Am învățat, scriind o carte (ca experiment eseistic), că eseistul știe să fugă la timp din chingile impuse de concepte și să caute doar calea spre acea poartă norocoasă, pe care s-o deschidă la vreme și să descopere tema spre care să se aplece cu toată fantezia și inspirația sa, chiar dacă ceea ce i se oferă e doar o iluzie. Nu spunea oare (Eugen Simion) că iluziile călăuzesc pașii adevărului?... Există și riscul de a nu-mi reuși ceea ce mi-am propus (în cele zece zile de ședere aici în Grecia) dar, merită încercat. Aventura scrierii unui nou fals tratat de vânătoare” a mitologiilor de pe acest tărâm, a început. Pe măsura omului dator sieși să reușească, am pornit spre Argos, în căutarea Hydrei (o himeră și ea?) pe care se spune că ar fi răpus-o Hercule. Tot o himeră “Himera literaturii” – scrisă de doi poeți: Ion Murgeanu și Ion Lazu – îmi va fi de această dată, rodul celor zece zile de taină și după aceea. Va fi mult mai mult decât o năzuință grecească, va fi chiar aventura scrierii. Mi-ar place să cred că sunt aici pentru a căuta urmele lui Heracle, pornit spre mlaștinile Lernei, să ucidă Hydra. La urma urmelor, Hydra poate să rămână pentru mine o himeră a trecutului. Te voi invita cititorule, să pornim împreună să descifrăm căile, în căutarea himerei din cartea scrisă de Ion Murgeanu și Ion Lazu – într-un dialog epistolar mai rar întâlnit în lumea scriitorilor. Dialogul care s-a concretizat într-o carte, s-a numit “Himera literaturii”, și a apărut la Ed. Curtea veche, București, 2007. De mă vei urma cititorule, află că nu-ți voi face un comentariu al cărții, dar voi încerca să intru într-un dialog imaginar cu Mircea Cărtărescu, Octavian Paler și Eugen Simion, pentru a-mi explica, de ce o himeră a literaturii, în general, și nu o himeră a scriitorului, în particular. Sunt dator a-ți explica de ce i-am ales ca sfătuitori intimi pe cei trei. Nu că aș fi avut nevoie de trei repere diferite ca stil, dar, pentru sinceritatea gândului rostuit în textele sale și acuratețea frazei scrise l-am preferat pe Mircea Cărtărescu, din Ochiul căprui al dragostei noastre. Pe Octavian Paler, pentru aura mitică a tărâmului literar în care te invită cu socratiana înțelepciune a bătrânilor, tot mai rari, în imperiul vorbelor sacre din Polemici cordiale. Iar pe Eugen Simion, pentru prudența cu care gândește ecuații ce au ca finalitate un verdict și vioiciunea cu care se strecoară, printre sugestie și soluție, lăsând cititorului un câmp larg de “des-mărginire” (în sens blagian) a informației transmise, ca în Moartea lui Mercuțio. Știu că nu mi te vei alătura cititorule, până nu-ți voi spune, de la început, dacă și eu cred în himere. Am toate motivele să cred că oamenii (în general) cred în himere, din dorința de a afla că ele au existat cândva, că au fost adevărate și pe vremea lui Heracle, dar și-n ziua de azi sunt la fel, ori, că în sfârșit a venit vremea ca omenirea de care vorbea Eminescu să se pregătească tot timpul pentru astfel de încercări ale vieții. Și să-și pună întrebări. Octavian Paler spunea că după o anumită vârstă, nu mai putea crede în minunile ori himerele scrisului și argumenta: „când suntem tineri nu ne dăm seama. Apoi, într-o zi, ne dăm seama, dar e prea târziu. Nu mai știm să facem altceva”. Vorbind despre entuziasmul tinereții și mai apoi, evoluția sa după ceva trecere a timpului, Mircea Cărtărescu (în Ochiul căprui al dragostei noastre) spunea metaforic: „Dar glontele, pornit din țeavă încordat, încrezător, una cu traiectoria sa balistică, se răcește pe parcurs”. Vom găsi noi răspunsul la o astfel de întrebare, te întrebi tu (care ai tot dreptul să fii sceptic) pornind alături pe urmele unei himere a literaturii, discutate în acest dialog epistolar? Ion Murgeanu, născut la Zorleni (ca moldovean născut dincoace de Prut), mărturisește că încă de la primele năzuințe spre Tărâmul fără de Moarte numit literatură, mama sa (ca un înger păzitor) îi spusese: „Tu ți-ai ales meseria asta, îmi spunea de obicei. Tu crezi că eu nu văd cât te chinui?”. Așadar, mama înțelegea că fiul ei pornise, de tânăr, pe urmele unei himere, care avea să-l chinuie toată viața. Dar, înțelegea. Despre chipul lui Eminescu, mărit într-un tablou și atârnat în camera tânărului student, mama își făurise deja un mit. Cu vorbele și credința mamei intrăm deja în mitologia scrierii acestei cărți epistolare. Avea să înțeleagă ea ceva, din ceea ce Octavian Paler spunea că „unele lucruri le-am priceput târziu, însă? Iar Mircea Cărtărescu nota: “aș scrie tot mai repede, ca să nu fiu ajuns din urmă de dezastru și nenorocire”. Cel de-al doilea autor al acestor dialoguri epistolare, Ion Lazu, s-a născut la Cioburciu (dincolo de Prut), în Basarabia. Mama sa (de-un fatalism răsăritean), înțelegea că destinul îi va însoți fiul, oriunde s-ar afla. Adică, pe limba ei: “Ce ți-e scris în frunte, ți-e pus” și că „ tragedia unei familii refugiate, durerile, nedreptatea, frustările dacă nu sfârșesc prin a o ticăloși, cum se mai întâmplă, atunci îi dau un fel de noblețe în fața vicisitudinilor și a oamenilor mărginiți, neînțelegători, intoleranți”. Vorbind despre începuturile literare și prima lor dragoste, Ion Murgeanu îl amintește pe A. Baconski, îl evocă pe N. Labiș de a cărui forță creatoare a fost efectiv bântuit, apoi cum a pornit pe urmele (poeziei, dar și a personalității) lui Arghezi. Evocând Zorlenii, poetul Ion Murgeanu ne vorbește ca despre un ținut al legendelor. Are și de ce: „Chiar și atunci când „mint” - metaforic vorbind, poeții nu greșesc niciodată...” Născut în Cioburciu (dincolo de Prut), evocarea lui Ion Lazu stă sub semnul firesc al patimii pentru istoria acestui ținut. Aflat în apropierea vastei Câmpii Ruse, stepa îi răscolește amintiri nostalgice; de copil fiind crescut la granița dintre basmele populare și realitatea istorică a pământului răpit de la patria mumă. Eminescu i se aduce pentru prima oară, la cunoștință, prin vorbele mamei : „Nu mai citi atâta, băiatule, că ai să înnebunești ca bietul Eminescu”. De ce insist asupra acestui amănunt al cărții? „Fiecare amănunt de acest fel contează” - scrie Mircea Cărtărescu vorbind despre „imaginea” (rămasă nouă, din scrierile contemporanilor) despre poetul nepereche al neamului nostru. Și face „ordine” în mitul numit Eminescu: „Nu arăta în nici un fel a poet”„ deși, Russu-Sirianu care-l întâlnește prin 1882 (și care și-l imaginase ca pe un Făt-Frumos din basme), întâlnește „un bărbat cu înfățișare neobișnuită, cu privirea ostenită”. Și, concluzionează Mircea Cărtărescu: „Este un șoc pentru mintea unui tânăr ideea că ar fi putut merge pe stradă alături de Arghezi sau Sadoveanu, că ar fi putut mânca în același birt cu Caragiale”... (iar una din cele mai mari frustări ale sale – o spune chiar el – a fost faptul că nu l-a putut vedea niciodată (pe Eminescu, n.n), că nu știa cum arăta în realitate, că nu i-a putut auzi vocea. Aș mai adăuga, pentru imaginația ta cititorule, mărturisirea reginei Carmen Sylva, care-i oferise o ceașcă de ceai lui Eminescu: „Avea vocea răgușită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă... Când i-am lăudat versurile, a înălțat din umeri: „Vesurile se desprind din noi ca frunzele moarte din copac” Apoi, continua regina: „Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceașca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru ce i-a făcut plăcere – ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare”. Elocvent! Acum, revenind din nou la cartea epistolară a celor doi poeți, înțelegem din cele scrise de Ion Murgeanu și Ion lazu (cu privire la portretul lui Eminescu, ținut în casă) că, din amănunte – scrise despre înfățișarea, purtările, vorbele altora... – unui poet i se întregește icoana. De la părinți, Ion Murgeanu învățase a privi lumea de deasupra „de pe acoperișul ei”„ ceea ce ne întărește convingerea că vom avea, în tânărul în formare, perspectiva unui poet cu aspirații și percepții spre a filosofa cu ochii țintă asupra acestei lumi. Zorlenii îi provoacă autorului, și amintiri magice. Una dintre ele este cea din podul cu fân, unde Arizona îi povestește despre un pian ascuns cândva acolo, dar îi dezvăluie și din „pornirile animalice de la început” când, cu toții, am cunoscut iubirea. Dar, asupra acestui magic amănunt, ne vom mai întoarce cititorule, fiindcă noi doi, împreună „îi putem urmări și le putem judeca vorbele” - cum m-ar sfătui Eugen Simion. În drumul nostru, le vom asculta mărturisirile și privindu-i în oglinda scrisului lor, le vom decripta ideile și descifra destinele. Și, mai credem, că va fi o plăcere să aflăm unele adevăruri ori posibilități ale adevărului din viața celor doi, convins și tu cititorule, că împreună vom gusta câte puțin din plăcerea criticului „de a construi o ficțiune a ideilor”.

P.S. Aflat în concediu, am început AVENTURA SCRIERII acestei cărți, dar pe care o voi posta la rubrica de marți intitulată DIN CAIERUL VREMII... acum de aici din Grecia, unde scriu zilnic cîte un cap. voi posta doar acest prim cap. (recunosc, ca mi-e greu și nici timp la dispoziție nu am sa-mi tipăresc și să postez zilnic, tot ce aștern pe hârtie...) Dar, promit marțea viitoare,  

vineri, 6 iulie 2012

193. Scrisoare primită de la Ion Roşioru, critic dobrogean.


P.S. Mă pregătesc de plecarea în CO (10 zile în Grecia). 10 zile va fi tăcere pe acest blog. Las prietenilor, scrisoarea trimisă de distinsul profesor (critic, poet, scriitor), până la revenirea mea pe acest blog. Unele poeme din acest volum analizat, sunt şi pe acest blog postate, mult în urmă.


     Geamantanul cu vise (Editura Rafet, Rm.Sărat, 2012) este cel de al treilea volum de versuri editate de Tudor Cicu, scriitor polivalent născut în Dobrogea şi aclimatizat în cel mai important oraş de la Curbura Carpaţilor, Buzăul, unde s-a afirmat plenar în anii din urmă, dacă e să judecăm după numărul aparţiilor editoriale, 9 în doar 7 ani, fără să mai punem la socoteală prezenţa hiperactivă în viaţa literară şi semnătura frecventă în revistele culturale din zonă şi din ţară. A trebuit ca destinul să-l disloce pe scriitor din stepa dobrogeană ca, datorită poate şi ruperii de ea, s-o descopere cu adevărat. Există şi scriitori buzoieni care s-au stabilit, mai mult sau mai puţin vremelnic, în spaţiul dintre Dunăre şi mare. Mă gândesc la Arthur Porumboiu, Nicolae Fătu, Vasile Durloi, Gheorghe Postelnicu, Dumitru Ene-Zărneşti, Marian Ilie şi, de ce nu, la semnatarul acestor impresii de lectură şi nu greşesc deloc afirmând că doar aşa s-a echilibrat balanţa acestor schimburi puse la cale de un destin capricios. Un posibil portret în oglindă al autorului cu drept de orgoliu îl putem afla în chiar în poemul-prag al cărţii: „şi tot de lumea asta, ţi-am rostuit cuvinte/ Nu îndoieli, iluzii, copile, ţi-am turnat!/ Ca să exişti, în toate, ţi-am rânduit veşminte/ La balul Poeziei, să intri împăcat” (Ca să exişti).
         În vastul şi antologicul poem care-i împrumută volumului numele, poetul îşi sondează trăirile dintr-o teribilă vacanţă de iarnă când a fost prins, împreună cu bunicul său, de viforul stepei dobrogene într-o gară parcă uitată de Dumnezeu. Materia primă este a unei povestiri în care natura dezlănţuită intensifică temerile adolescentului că nu-şi va mai regăsi iubirea pe care o lăsase în sat şi la care a visat cu febrilitate nopţi în şir. Multe dintre poemele sale sunt parabole ale aşteptării şi, deopotrivă, ale căutării unui echilibru de care adolescentul are atâta nevoie, dar pe care îl ocoleşte neîncetat şi îl amână sine die pentru că orice împlinire implică, paradoxal, şi o frustrare (Te-am deschis în gând). Plăcerea poetului e să diagnosticheze exact trăirile oximoronice ale îndrăgostiţilor şi să se bucure de avivarea acestor sentimente la cote cât mai ridicate, potenţate reciproc şi direct proporţional: „Cât pădurea-n iarnă e încremenită/ şi visăm că-n sănii lunecăm de zor/ tu să-mi spui că-n lume tot mai ai un dor/ cât ai jar în suflet, şi te ştii iubită,/ încă de prin leagăn când ai fost ursită/ veselind mesenii, toţi spre cinstea lor./ Iar pentru că-n suflet a-nceput să ningă/ Roagă-te la crivăţ, jarul să-l încingă!” (În curând).
           Discursul poetic al lui Tudor Cicu este unul cu suport livresc, de mare densitate faptică şi forţă de persuasiune. Cel mai adesea, evocă secvenţe dintr-o istorie tragică şi aduce, implicit, un omagiu celor ce s-au jertfit şi au osârdit, cu arma şi cu plugul, pentru liniştea acestui pământ şi pentru dăinuirea neamului atât de încercat de vitregii de tot felul (Lângă apa Vodislavei). Un fior elegiac autentic se intruzionează în poemele de dragoste cu care destinul nu s-a arătat deloc îngăduitor pe parcurs şi a deturnat-o fără milă de la rosturile ei edenice. Licărul speranţei unei regăsiri a căii juste, mai precis norocoase, nu-i cu totul exclus. Poetul găseşte puterea să se iluzioneze că fiinţa iubită va veni cu ulciorul ei de apă vie să-l scoată astfel din amarul pustiu existenţial. Ispita întoarcerii în ţinutul basmic ce i-a fermecat copilăria nu l-a părăsit întru totul şi el îşi permite să cânte, nu o dată în chip iniţiatic, pe o coardă baladescă de zile mari: „Tu nu te teme, iată, pădurea e sub nea/ Acolo mult râvnită, e şi comoara mea,/ Captivă-n sloi de gheaţă de vântul cel turbat./ Dacă-ai putea să intri fără să-ncalci porunca/ şi să găseşti izvorul, cum fermecat-ai unda,/ În paradis, cu surle, vei fi azi ridicat!// Altfel, uimit afla-vei, aici pretimpuriu,/ Un cerb nuntit cu zarea, cu cornul auriu/ Ce-ţi va stârni mâhnirea în şuierul de vânt./ şi-o pasăre de jale ce-ar preţui în triluri/ Din cântecele tale, tot în atâtea stiluri,/ În somnul de cuvinte, îţi vei săpa mormânt.// Dar nu te teme, viaţa, te va-ncerca din greu/ Gonind cerbul de aur, ce-ţi va scăpa mereu,/ Cum scapătă din boltă chiar soarele în iaz./ şi-oglinda fermecată, când ai s-arunci în urmă,/ Copii ca altădată, ne-om minuna din umbră/ Ca tot ce ne desparte, de basm, printr-un zaplaz” (Comoara mea). Numeroase sunt simbolurile absolutului pe care copiii şi poeţii nu încetează să-l viseze şi să-l caute toată viaţa: cerbul de aur, balena albastră, vulturul ceresc promis de zei, pasărea măiastră, Frumoasa lumii prefăcută în lebădă de aur, plăsmuirile fără chip ale codrului, dar reactivate de şi prin arta divinaţiei, cum ar fi inorogii sau licornii (Cheia de aur, Privesc, Frumoasa lumii etc.). Fiinţe supranaturale i se arată în vis, ca unui ales, şi-i promit că-l vor iniţia în tainele universului şi ale sufletului omenesc, aşa încât să audă şi să vadă ceea ce altora nu li-i dat s-o facă. Refugiul în amintiri cu cei ce nu mai sunt este proteguitor. Absenţele celor dragi se estompează în chip miraculos şi-i fac pe aceştia mult mai prezenţi decât au fost în realitatea lor de odinioară (Fetiţa din fereastră).
         Un poem precum Elegie emană un aer de baladă fantastică nordică unde, fie şi până la primul cântat al cocoşilor, hotarul dintre viaţă şi moarte e ca un abur bătut de briză şi călătoriile de pe un tărâm pe altul devin posibile, realitatea şi visul se suprapun până la a se confunda, nelumiţii trăindu-şi aievea iubirile frânte cândva: „- Iată marea! Marea, spuneai,/ Cu valurile ei de mătasă,/ E rochia mea de mireasă./ Iar plaja, nisipul, e strai/ De ginere ales, ca un crai/ Ce mână caleaşca spre casă.// Hai, vântule, la rându-ţi strigai/ Ca la nişte căluţi numai spume.../ Aleargă, aleargă prin lume/ Ca jarul întors în vătrai./ Că vina, pe cine să dai,/ Când n-ai, preafrumoaso, un nume?// - Şi, tu, cine eşti, cine eşti/ De crezi prea robit în cuvinte?/ Mormânt şi pustiu va cuprinde/ Şi-atunci când îmi spui doar poveşti/ De-aceea te las la caleşti/ Să-mi mâni bidivii oriunde!”
          Neîmplinirile dintr-o altă viaţă, ca şi cele din copilărie, cunosc răbufniri precum cele karmice şi visul, gândul sau poemul le mai dau o şansă (Umblând în cuibul mierlei). Poetul nu scapă prilejul să elogieze versul revelator, basmul nestins din vremea copilăriei, poemul, ficţiunea din descântecele mamei, relatările din război sau de la vânătoare ale bunicului sau ale prietenului ceferist al acestuia, textul lumii, cu predilecţie cel de sorginte rusească insistând pe motivul zăpezilor halucinante ale nesfârşitei stepe, proiecţiile astrale ale unor legende fascinante, marea traversată de corăbii îndrăzneţe aşteptate de sirene gată să-i vrăjească pe navigatorii care nu se vor mai întoarce, astfel, niciodată pe ţărmurile lor natale ş..a.m.d. Din păcate, lumea actuală nu mai crede în basme, iar gândirea mitică s-a degradat. Ceea ce nu înseamnă că poetul a renunţat la a pleda pentru întoarcerea la poveste şi la credinţa fără condiţionări meschin-raţionaliste în convenţiile ei prin excelenţă  terapeutice. Înapoi, aşadar, la cultivarea misterului: „De aceea tot spun: aceste vremuri mă-ncântă/ Păsările şi cerul liber. Totul în jur./ Gresia şi pieptenele aruncat în urmă-i poveste/ de-acum/ Ajuns la capăt voi mărturisi toate acestea: mlaştina care putea fi trecută mai rar;/ pădurea deasupra căreia se ridica/ în zbor pasărea;/ şi cât mi-a fost, mie, sufletul amar./ Dar despre frumoasa-adormită/ şi nu spusa ursitoarelor. Şi nu oricum./ Ne vom aminti cândva de toate acestea/ când şi tu, furişat pe urmele mele/ ca un spiriduş speriat de tunetul zilei/ te vei afla dincolo de acel munte/ şi acea pădure, la drum” (Frumoasa-adormită).
        Moartea e o taină, poate ultima dintre ele, pe care unii oameni o tatonează, prin chiar ocupaţia lor (luntraşul, poetul, vânătorul), toată viaţa, iar atunci când îi descâlcesc iţele se confundă cu ea (Omul de piatră). Poetul e mereu fascinat de intrarea în ficţiune. De vorbele, chiar şi sibilinice, care propun un univers necunoscut, precum descântecele mamei care ştie să citească nu doar sufletul propriului ei copil, ci şi semnele vremii ce i se supune. Plecând într-o altă lume, cu siguranţă mai bună, mama e citită, la rândul ei, cu admiraţie neprecupeţită de eternul fiu ajuns peste ani cărturar de seamă ca şi Nică a lui Ştefan a Petrii din Humuleţti: „Mi-am iubit de copil mama./ Ca neaoş portul ce-ţi ia ochii-n album./ Chiar mult mai mult.../ Chiar şi sunetul paşilor ei pe drum,/ ochii ei care vedeau ca în beznă spuneau totul./ Cum aş putea uita cum certa vânturile/ şi arşiţa care uscase ogorul?/ Cum descânta spicul holdelor/ peste care căzuse tăciunele şi rugina secetei.../  Nicidecum.  Dar îi duc dorul” (Mama se ruga pentru toţi). Figuri emblematice, precum a mamei, meşteră în datul în bobi, ca şi-n alte descântece, se textualizează legendar sub ochii fascinaţi ai cititorului. Nici bunicul cu poveştile lui de vânătoare sau din război, ca şi cu iubirile pustiitoare nicicând ostoite, ca şi arşiţa stepei dobrogene cu jariştile ei mitice şi căreia, prin scrisul său, poetul îi conferă nobleţea şi măreţia celei din scrierile marilor poeţi şi prozatori ruşi, nu se lasă mai prejos (Lina, fata de pe lac, Lâna de aur a vorbei, Un geamantan de vise ş.a.). Memoria afectivă a poetului e covârşitoare şi ea-i etalează trecutul c-o acuitate fizică presantă: <<Bunica pe afară îşi chema găinile „pui, pui, pui!/ Ale boalilor, na-vă bre de mâncare.”/ Chiar dacă mi-aş înfunda urechile/ tot aş auzi trenul şi furnalul fabricii;/ şi pe tata în ghereta ei îngheţat bocnă,/ tropăind din picioare./ Îmbrac uniforma lui de soldat/ (sau poate a bunicului): „heil! Fritz! Fritz! heil!”/ În curte, bunica aruncă porumb şi se închină./  „Doamne şi Maica Domnului!”/ rosteşte-n surdină>> (Dumnezeu e dispus să-mi răspundă).
        Iubirile flăcăilor, lunatici, din aceste poeme sunt arderi fără vindecare pentru întrupări feminine care-i urmăresc toată viaţa cu vraja pe care au exercitat-o într-o clipă de vis sau de reverie din odinioara lor basmică zvăpăiată: ştime ale apelor, himere, silfide, fantasme, zâne, sirene, Iele, nimfe, undine, rusalce  etc. Chiar şi atunci când când fetele care au existat de-adevăratelea şi care l-au atras prin misterul lor pe adolescentul aflat la un pas de a-şi pierde minţile pentru ele, acestea dispar în chip enigmatic, ca şi cum s-ar baricada în visurile lui de nepătruns sau ar rămâne pentru totdeauna închise în poveste ca nişte fete de împărat în castelele zmeilor. Şi toate acestea în cazul în care nu-şi urmează destinul comun de Cătăline cărora le prieşte mai mult mediocritatea decât să-l urmeze pe Hyperion în palatele lui de mărgean (Albatrosul săgetat, Elendora, Geamantanul cu vise, Peştişorul de aur, Intermezzo de toamnă). Fie că sunt reale, fie că-s intangibile prin însuşi statutul lor, toate aceste proiecţii erotice feminine lasă în urma lor un imens pustiu sufletesc pe care-l adânceşte până la insondabil orice trezire din vis. Paleativul este, dacă este, refugiul, mai mult sau mai puţin kathartic, în poveste: „Ce sterpi păreau  acum străjerii platani/ sub care îngropase tata via!/ Şi-n iaz, mai grea ca plumbul, veşnicia,/ ce căţăra doar trestia spre cer,/ corn lung chema din peştere rupestre,/ şi-atunci, am coborât cu calul în poveste” (Elendora). Sau: „Şi vântul se auzea. Despuia frunzele./ Toamna se risipea şi pe acele cărări străine/ după arşiţa din inima sa/ Şi spre casa cu lumină în  geamuri luneca./ Acolo, acolo Lina din inima lui/ aştepta./ L-am văzut pe bunicul atunci./ Luneca înghiţit de stepa Dobrogei/ care nici ea nu era cât un iaz oarecare/ şi suflase în visul lui. Nimicindu-l./ Cal şi călăreţ. Înghiţiţi rând pe rând/ fiecare” (Lina, fata de pe lac).
         Poate fără să şi-o fi propus-o express, Tudor Cicu reuşeşte să desăvârşească visul poeţilor  din jurul revistei interbelice Festival   -  Vasile Culică, Alexandru Gherghel, Dumitru Olaru, Liuben Dumitru şi Boris Deşliu   -   şi anume acela de a introduce în cetatea literaturii române şi nu numai, pe uşa din faţă, spiritul fantastic atât de puţin cunoscut şi de exploatat, literar vorbind, al stepei dobrogene. În proză, un asemenea demers temerar i-a reuşit exemplar lui Ovidiu Dunăreanu. Nu ne rămâne decât să conchidem, parafrazându-l pe cronicar, că nasc şi în Dobrogea oameni. Mari de tot şi cu o datorie de onoare faţă de relevarea specificului ei, am adăuga.

                                                                                                                        Ion Roşioru
   

joi, 5 iulie 2012

192. Un poem pentru dumneavoastră (O zi obişnuită)



O zi obisnuită …

Cumpăr de la el ziare, chibrituri, ţigări
Acolo la chioşcul din colţ
ţine în colivie un cînepar de
                                   toată frumuseţea
Îmi vorbeşte despre vecinul său:
un bătrînel ; “un Goriot în infern , domnule!“
straşnic cît de bine îl imită.
Un prosop în jurul capului;
în mîini, coada măturii. Pe lîngă corp
arătătorul şi degetul mijlociu, întinse
- are două ţevi puşca, va să zică! -
Pîş, pîş; călcătură de pisică în jurul cîneparului.
Ţine lanterna aprinsă. Semnifică noaptea.
“Ce are cu noi, domnule? Doar asta e menirea păsarii,
                                                                          să cînte!“
Ce-i curios, vecinul ţine şi el un canar,ori un sticlete
 - aflu tot de la tutungiu - îl înţeleg,
dar nu are încredere,
                       mă agaţă de reverul hainei:
“Sunt om serios, vaai!
 Mă cunoaşte doamna D.“
- nu ştiu despre ea mai nimic -
Locuieşte la mansardă
                        cîntă la clavecin
şi nu primeşte pe nimeni.
Totuşi, dimineţile o zăresc la fereastră
îngrijind florile de Condurul Doamnei
                                              mă salută.
Dacă nu mi-ar face cu ochiul
aş crede că traversez un vis,
ca sunt personajul unor întîmplări nelocuite.
Aşa însă, totul
                        intră în normal.


(Din vol. „Cu marea în suflet”, 2005)


miercuri, 4 iulie 2012

191. Cronica acestui anotimp.. (Poveste cu zmei)



În plagiate, demisii sau declaraţii să ne batem? (pamflet)

  1. Am scos de pe scena politică şi de pe scena ţării am aruncat la lada de gunoi a istoriei extremismul „României mari” a lui Vadim, dar ne băgăm vată în urechi şi ne legăm la ochi cu basmaua roşie, în timp ce în Ardeal se strigă „Aici România trebuie interzisă!”. Să faci aşa ceva în Ungaria, cred că te-ar umfla în doi timpi şi trei mişcări şi-n fundul temniţei ai fi azvârlit să-ţi putrezească oasele. La noi, deşi, singurul în măsură să-i judece până la capăt, rămâne bunul Dumnezeu, din păcate El ne-a abandonat demult, dându-i dreptate filosofului care a spus, cel dintâi asta.
  2.  Una dintre reprezentantele căderii în cap a PDL, Elena Udrea, crede că revenirea PDL la ceea ce a fost „şi mai mult decât atât” nu stă decât în sarcina şi puterea... cui credeţi?  Nimeni altul decât cel pe care l-a făcut cândva, cum i-a venit la gură, adică, „buldogul” de Vasile Blaga. Ca să vezi? După ce pilotul a fost azvârlit peste carlingă şi a picat mai apoi, în cap, acum i se cere ajutorul şi sprijinul să redreseze avionul. Ce dracu să mai redresezi? Singura roată, şi aia dezumflată?
  3. („Nu sunt doctor, nici „dottore”), a zis Traian Băsescu. Stai liniştit nene! Pe vremuri, ca să joci barbut pe vapor nu era nevoie de titlu. Trebuia să fii doar şmecher şi să ai pe mână o navă de 306 m. Cât trei stadioane, cum zici mata, fie! Messi, Tores, Drougba... etc., nu fac poate faţă la timona cu care jonglezi matale o ţară întreagă. De nu va vi crezut, ameninţă marinarul, chiar cu părăsirea timonei. Dă-o-n drak‘ de cârmă! Şi, nemţii au crezut că încordându-şi doar muşchii îi vor bate lejer pe italieni, dar n-a fost aşa! Băsescu, de fapt, nu flutură demisia, ci catargul, doar-doar se vor speria vieţuitoarele alea din „coteţul de găini”.
  4. Apropo! În finala campionatului european de fotbal, Baloteli se împăuna (îmburica, mai degrabă), peste măsură, anunţând că va da patru goluri în poarta Spaniei. Fix aşa s-a întâmplat (adică, un pic invers): patru goluri au primit ei, în poarta proprie. Cine sapă groapa altuia... Aşa că, atenţie, „dottore”!? Le cam pregăteşti mata câte ceva fiecăruia, dar şi când vom auzi trupa plutonului încheiată cu „ăla micu”, pornită cu cântec înainte... Mai ţineţi minte cum cântau marinerii? Auzi aici: „catarguri, catarguri, chemaţi-mă-n larguri/şi marea cu freamătul ei.../Pe ţărm o fetiţă plângea în rochiţă/Şi-acum mi-amintesc ochii ei” Etc...
  5. De când au preluat puterea, USL spune că n-au găsit decât nişte dulapuri pline cu fantome în toate instituţiile statului, de n-au putut guverna. Păpuşarul de la Cotroceni (se spune), manevra aceste fantome după cum voia, numai să împiedice guvernarea ţării. Acest lucru nu putea decât să ducă la ziua „marii suspendări” din 3 iulie, când trupele de asalt din USL au trecut la atac de baionetă: a căzut Avocatul Poporului (mare sculă pe basculă, na!), i-a urmat preşedintele Senatului (miorlăitura căruia i s-a luat roata de caşcaval), şi s-a încheiat cu Roberta (care a scăpat biluţele pe jos şi n-a mai apucat să şi le înşire din nou pe mâna cu care a manglit pensia bătrânilor). „Marea suspendare” e abia la început. Cu lacrimi de crocodil în ochi, PDL-iştilor li se mai aud şi vaietele până la hotare, ca în poezia lui Bolintineanu.
  6. Ambasadorul Statelor Unite în România (un fel de Andreea Pora a României), obişnuit să lucreze pe bani, îl susţine pe Traian Băsescu, care iese şi el la rampă. Corb la corb... Relaţia între România şi USA nu stă într-un trepăduş care mai are o lună şi ceva până va părăsi postul şi influenţa sa în România. Şi, tocmai acum s-au găsit unii din PDL să ne vorbească despre drepturi elementare, când ei ne-au blocat toate drepturile. Strigător la cer. Dar, ce mai contează. Vine şi 4 iulie, şi ne vom plânge americanilor, ca pe vremuri: „tovarăşa, uite ce mi-a făcut Gigel!”. Şi Gigel va fi pus la colţ, să repete tabla de legi a lui Moise, a lui Murphi... ne vor explica ei!
  7. Mai aparţine România, României? Vă mai aduceţi aminte vorbele lui Octavian Paler. Pe vremea lui (în 2007) România nu era, încă, în halul în care e acum. Spunea Paler, că n-ar dori să trăiască o asemenea grozăvie (comedie – spuneţi-i cum vreţi) cu Boc premier şi Băsescu preşedinte. Şi uite că s-a întâmplat nenorocirea. Dar, cum o fi cu ţara asta fără Băsescu preşedinte? „Între dumnezeu şi noi mai există cineva?” (O.P). Vom trăi şi vom vedea.

marți, 3 iulie 2012

190. Din caierul vremii... (Odrasla de tătar)



Odrasla de tătar

Dacă n-am crede că prin tot ceea ce scriem, nu facem altceva decât să ne încântăm cititorii cu pildele şi învăţămintele din trăirile noastre, atunci, cum am crede în taina ce a zămislit-o Creatorul când a gândit această formă de comunicare? Asta e marea taină a celui aplecat deasupra colii de scris: să creadă el mai întâi toate astea şi apoi să aducă zâmbetul deseori, acolo unde nici n-a fost semănat. Să dai, astfel, încredere, în ochii celor ursiţi încă de la naştere a aduce voia bună în jur, şi lacrimi, în ochii celor care simt că, numai astfel, se vor uşura de toxinele răului pricinuit lor de mulţi alţii. „Privirea noastră în Cosmos e o privire înapoi în timp”, spunea un poet, obligându-ne şi pe noi, cititorii săi, să facem la fel. Acum când mi-arunc privirile în timp, întâmplarea despre care scriu, s-a petrecut cam prin iulie, cam pe la sfârşitul verii, când soarele începe a pârli iarba care mai încolţise pe mirişte, când până şi muştele şi gâzele nu mai au curaj să zboare de colo-acolo şi stau adăpostite la umbra câte unei tufe sau tulpini de buruiană, ori cioatele pe care şi oile le ocoleau. Ne aflam la stână, în plină câmpie. Tata, împreună cu Ion Rotea, tovarăşul de turmă, plecase de câteva ore cu căruţa încărcată de ghiumurile cu lapte, în sat, pentru a preda laptele la CAP. Se vedea treaba, că dăduseră şi pe acasă, de întârziau atâta. Rămăsesem cu Gică Rotea, doi puştani cam la 10-11 ani, aduşi de părinţii noştri să-l ajutăm pe Noredin, odraslă de tătar şi totodată, orfanul satului, cel angajat cu jumătate de normă de preşedintele CAP-ului, să mâne oile la strungă, pentru ciobanii aflaţi cu turma la câmp. Noredin, un vlăjgan întârziat mintal, era cam de două ori şi ceva, vârsta noastră. Era din neam tătăresc. Ai lui murise şi preşedintele CAP-ului (unul, pe nume Sadi), îl ţinuse o vreme pe lângă cantina grădiniţei de copii, unde ţaţa Nastia îl tot alerga cu făcăleţul de pe lângă oalele, în care neghiobul îşi tot vâra nasul. Acum fusese dat la stână, să-şi dobândească prin muncă, porţia de mâncare ce li se aducea zilnic ciobanilor, odată cu ghiumurile cu care se făcea naveta între sat şi câmpie. În acea zi, rămaşi singuri cu Noredin, la stână, ne-am pus la mintea lui şi am ţinut morţişi să-l stârnim pentru amuzamentul nostru, pe bietul Noredin. Am intrat în strunga oilor şi cu bicele în mâini ne-am prefăcut a mâna oile dintr-un ţarc în altul.
- Noredine?!! Mână oile încoace mă... dă în ele să meargă. Strigam la Noredin cât se poate de serios.
Şi, cum Noredin hlizea şi nu înţelegea, de ce trebuie să facă asta, îi explicam:
- Noredine... Trebuiesc alergate, mă! Trebuie să pună ceva muşcheţi pe ele, până la vremea mulsului. Când or să vină taţii noştri de acasă, tocmai bine vor sta la mulsoare, iar laptele va curge singur în căldări. Şi, cum încă, nu ne credea, şi se hlizea ca un Toma necrediciosul, îl provocam: hai Noredine, hai băiatule, că o să te laude, dacă faci asta.
Noredin cădea în capcană şi era numai lac şi sudoare. Cum termina de băgat şi ultima oaie, care de obicei se încăpăţâna şi se zbenguia ca nebuna în ţarcul rămas gol, cum săream cu gura pe el:
-Prinde-o mă! Aruncă-te pe ea... ia-o de picior. Nu, nu de coadă, Noredine! Aşa, târăşte-o în ţarc, fir-ar mama ei de nemernică... etc... etc.
Căutam să-i părem lui Noredin cât se poate de fireşti, în realitate, abia ne mai ţineam burţile cu mâna, de atâta râs, văzând sfada nebunului care se punea în mintea oilor. Într-un timp, s-a prins şi el, că totul fusese numai aşa, de băşcălie şi în bătaie de joc. S-a pus atunci, pe aruncat cu bucăţi de bălegar de oaie, după noi. Nu ne nimerea, şi noi ne tăvăleam pe după gardurile din scândură, de atâta râs. Ţin minte că la un moment dat, Rotea a găsit în spatele colibei căptuşită cu baloţi din paie, câteva coji de pepene şi, cu una l-a pălit drept în creştetul capului. Abia ceva mai târziu, a simţit Noredin că părul i se ridicase în cap, drept în sus, ca moţul la curcani, şi cum încerca să să-l netezească, scotea un urlet de durere, de parcă cineva i-ar fi smuls părul de pe ţeastă. Aşa s-a tot văitat, până au venit ai noştri părinţi. Noredin le-a arătat felia de pepene şi a început cu văicăreala şi pâra.
- Ce ai Noredine, l-a întrebat tata. Ce te tot vaiţi? Ţi-ai umplut burdihanul cu pepeni şi acum îţi vine să-ţi dai sufletul?
Noi, draci împieliţaţi, ca să-l vedem strâmbându-se de durere şi să ne umfle din nou râsu,, făceam ce făceam şi ne strecuram pe la spatele său, de-i dădeam cu palma peste moţul de curcan. A priceput tata, cam care era pricina văicărelilor bietului Noredin.
- Mă, da nătâng mai eşti! Vino încoace, prostule...
Şi, apucându-l de guler pe Noredin, i-a şi vârât căpăţâna într-o găleată, în care răsturnase jumătate din conţinutul unui ghium plin cu apa adusă de la fântâna din sat. Proaspăt răcorit şi cu părul umezit, moţul de curcan întărit de la zaharina miezului de pepene, a revenit la forma de la început, când nici o felie de pepene nu-i aterizase în scăfârlie. Acum, Noredin se mângâia pe creştet şi începuse, şi el, să râdă fericit.
-Diavolii ăştia mici (l-am auzit pe tata, vorbind cu Ion Rotea, celălalt tovarăş în ciobănit) erau în stare să-i jupoaie pielea de pe cap, prostului ăsta. Şi-au pus mintea cu un nătâng.
Apoi, către noi:
-Mă dracilor, lăsaţi-l în pace, că pun biciul şi pe voi!
Uitasem de Noredin şi întâmplarea aceea, când, într-o seară (asta ceva mult mai târziu) numai ce-l aud pe tata, vorbindu-i mamei: „Azi m-am întâlnit cu Noredin, prostul satului”.  „- Ce mai faci mă Noredine?!”  „- Păi... stau şi eu”  „- Păi nu mai sta mă Noredine, am zis eu”  „- Păi nu stau, zice ăla”  „- Da ce faci atunci?”  „- Păi, mă mir, aşa!” (Auzi Ioană, comenta tata, cică, se mira şi el...)  „- Şi, adică, stai aşa... dar de ce te miri, uite aşa, ia zi Noredine? Păi, de ce mă, nu faci şi altceva?”  „- Păi, fac şi eu, în felul ăsta, câte ceva... a mai zis ăla”. Mi-l închipuiam pe tata plecând în drumul lui, nedumerit din cale afară. Dar, mai apoi, cred că s-a întors el cumva din spate, şi s-a uitat lung înapoi, pentru că-l aud, ca prin vremuri de mult trecute: „Măi, să ştii că nu sta el degeaba. Făcea şi el câte ceva!”.
 Vorbele lui, mi-au amintit cele scrise în minunea aia de schiţă cehoviană: „Peştele i se aducea mai întâi bunelului, şi dacă bunelul scăpa cu zile, mânca peştele întreaga familie”. Lui Noredin, care va să zică, i se putea pune în cârcă orice, ca şi bunelului acela. Apoi dacă-i aşa, de ce aş sta să mă întreb că lumea fără scrisul unora şi altora ar rămâne veşnic nedumerită: stă ăla şi se miră şi el, la rândul lui. Şi crede că face şi el ceva. Ca şi cel care scrie. Şi uite cum printr-o întâmplare, cândva, un neghiob, deja scrisese finalul poveţei de acum.


luni, 2 iulie 2012

189. De veghe în lanul cu cărţi... (Aurel Anghel)



 Corăbii de lumină în întuneric…
                                                                                                  

   Poemele din cartea pe care buzoianul născut la Cocora de Ialomiţa, Aurel Anghel, şi-a intitulat-o „Scara de nisip”, 2012, sunt asemenea scărilor de nisip (din basmele româneşti) care sprijină cerul, în aşteptarea cititorului care va încerca (ori, cuteza) să le urce. Poetul fixează, un concept - textul ca ţesătură de cuvinte aparent din familii diferite ale înţelesului. În ce constă noutatea alegerii lor în forma poeziei lui Aurel Anghel? Defineşte aceasta un mod (altfel) de a scrie poezie? Constituie aceasta o sursă fluentă pentru naraţiunea poemului? A se vedea poemele: Reducere la tăcere; Întunericul copilăriei; Cuvinte smulse din text; Lecţii de probă; Focul gheenei; Hotar; Circulaţi; Trezirea ş.a.m.d. care în mare parte răspund la această primă întrebare a noastră. Sau, codurile culturale ale textului (în această nouă matrice) sugerează o întoarcere în timpul lecturii, la acel punct „borgesian” din spaţiu, care să imagineze toate unghiurile posibile cu deschidere spre noi şi noi înţelesuri? (Vezi poemele: Trezirea; Aleşilor; Scara de nisip etc…) Privit astfel, nu cumva Aurel Anghel a gândit poemul, în totalitate, ca pe „o metaforă a lipsei de metaforă”? Care e atunci pragul dintre creaţie şi moarte, sau mai bine zis, pragul de incantaţie glacială ce stârneşte curiozitatea lecturii? A răspunde în câteva fraze alese la întâmplare despre toate acestea, e ca şi cum ne-am afla în Imperiul părerii. Cititorul nu se mulţumeşte cu descrierea unui sistem de funcţionare a textului, cale pe care i-ar sugera-o critica. Vrea să-i determine mesajul ascuns între versurile care-i scapără amnarul imaginaţiei sale pe parcursul lecturării, precum şi valoarea acestui mesaj: „Cine să vadă/veşnicia Cuvântului/cel de început/cel de pe urmă/care va fi cel dintâi înălţându-ne” (Coborâre). Poetul doar sugerează cititorului ce va înţelege aici, că lumea nu-i datorează nimic, ea exista şi înaintea sa, numai că cititorului i se cuvin toate aceste taine câte le-a zămislit el, în Marea Trecere prin Viaţă. Astfel, confiscă sfântului urcat la ceruri, scara trupului său şi imaginează noi înţelesuri biblicei întâmplări: „Imaginea scărilor suprapuse/înţelesul cuvântului tunel/şi l-am putut trece/eram dincolo (s. n.) de marginea cuvintelor/obosit/adormit/pe o scară/din vârf/se vedea întunericul departe într-un spaţiu fără zare”. (Superb poemul Scara de nisip, în întregime). Aşadar poezia poate fi înţeleasă şi ca un ecou al unei interogaţiuni infinite şi ca o retorică a rostirii; uzând de toate acestea, poemul capătă deodată rezonanţe sublime. Şi poate acesta e şi mesajul transmis: „teama de adâncul/înţelesului risipit” – cum o spune în alt poem. „Textul ca intertextualitate este o valoroasă lucrare de tip universitar scrisă cu pricepere într-un limbaj accesibil, fapt ce merită a fi apreciat” (Eugen Simion). Am scris cândva (repetând şi eu spusele altora), că aliteraţia şi metafora au constituit elemente fundamentale ale versului apărut în perioada romantica a veacului prin partea nordică a continentului nostru. Dar, preluate şi la noi mai apoi, acestea au constituit mai degrabă un mijloc decât un scop. Finalitatea lor era marcarea cuvintelor ce trebuiau accentuate în noua poezie. Aurel Anghel nu pare a abandona  această cale de urmat: „scriu şi urlu/înăuntrul cuvintelor mele/”- este, şi „aşteaptă” – şi urmează să escaladeze şi în poeme această „lume fără început/fără margine/aici ne ajută lumina/să rătăcim/cu mâna pe armă” (Căderea din rai). În privinţa metaforei, ca element indispensabil al versului, Aurel Anghel nu pare a face risipă. Într-un fel (s-ar putea spune), prins în mrejele textului clădit pe memoria imagistică a cuvintelor, poetul ar putea susţine că scriitura însăşi scrie un al doilea poem. Că pe acesta va trebui să-l urmărim cu ochii şoimului care a părăsit cuibul din acest far al unei cetăţi a Rostului adânc (vezi poemele: Trezirea, Vederea cu inima etc…), e una din fugile muzicale ale poemului lui Aurel Anghel, poet cu virtuţi şi îndeletniciri muzicale în timpul său liber. Altfel, lăsate slobode în ghilotina întâmplării, cuvintele şi-ar putea pierde orice individualitate semantică. Să exemplificăm prin chiar textele poemelor: „Oameni intrând în rai cu tancul/aici la lumina zilei/Dumnezeu/făcând mamelor/schiţe de copii/părinţi pictând o viaţă icoanele lor/Antichrist ca un text/cuvintele diavol şi om/diavolom” (Citind gerunzii) – sau – „În întuneric gânduri/în lumină imaginea lor/lipseşte sensul cuvintelor/să le îngemene/caut în lumină/rătăcesc în întuneric/pipăi o imagine de cremene/cuvântul ţipă de groază/ca şi mine prins între şuri…” (Căutări în neant). Aurel Anghel instituie pe nesimţite un fel de joc, o punere a cuvintelor în ecuaţii pur temporale, un prilej de a compila înţelesuri pe scheletul unor trăiri anterioare. Un scop atins. Vezi poemul Eminescu – din care cităm câteva versuri: „Ţinând în braţe propria noapte/operă incompletă/pe întuneric/pierzând rime/ritmuri/înţelesuri/propriul ritm al vorbirii/texte/zădărnicind/lumina/din curgerea continuă a poeziei lui către noi/la umbra/şi în urma/singurului luceafăr”. Dar această iminenţă a unei revelaţii a textului trunchiat – care nu se produce insă – constituie, poate, faptul estetic. Pentru că, prin alegerea formei pe care o dau înrămarea cuvintelor în matricea poemului, poetul are o a doua tendinţă de a oferi cititorului un şir de imagini vizuale intuite prin cuvintele care le exprimau în accepţiunea sa: „Textele lor/ploi acide/cuvintele/resturi de oase/ciolane roase/într-o lume fumegândă” (Aleşilor). Dar această înfăţişare trunchiată şi rapsodică a versurilor (vezi în întregime poemul Extrageri), participă direct prin intuiţie, la mişcările esenţiale ale comunicării semantice şi simboliste: „Lăutarul chior/împărţind egal/lumina şi întunericul/celorlalte două corzi ale viorii/lui Laie/care-mi cântă/”ca în sat la noi,/când se tânguie ciobanul/după turma lui de oi”. Fluxurile şi refluxurile pe care le poate transmite această rostuire în pavaj versic a cuvintelor, nu fac decât să transmită fără să semnifice, limitele codificate ale limbajului poetic şi par a depinde mai curând de simboluri (vezi poemul Întuneric şi lumină). O lecţie transmisă generaţiilor trecute şi viitoare de poetul care nu dorea a strivi minunea de corole a lumii. O lecţie bine învăţată de acest poet buzoian, la care cronicarul acestor rânduri, îi salută apariţia noii sale cărţi cu pana comentariului său.