Periplu prin moartea
chinuită de moarte (II)
Motto: „Moartea nu te va găsi niciodată
nepregătit” (D.A.D)
„Nu există nimic
pe lumea asta pentru care merită să-ţi faci griji. Nu sta să aştepţi să te
găsească boala sau moartea”, scrie la un moment dat Dumitru Augustin Doman în
cartea sa. Dar nu mă dumiresc cum e să priveşti cerul şi să înţelegi că acolo e
moartea. Pesemne, doar să fii în locul lui Zaharia Stancu din relatarea
Sânzianei Pop (p.52), cel care fugea de moarte cu tot cerul deasupra sa: „Nu
ştii? Mă caută moartea. Dacă nu fug, mă prinde imediat”. Apoi dintr-o dată ai
revelaţia bătrânului Lev Nicolaevici Tolstoi, la miezul nopţii, prin pădurea de
la Iasnaia Poliana : „Nu există moarte, nu există moarte!” - ca un ţipăt disperat ţâşnit peste un continent pustiu. Şi, pesemne, ecoul încă mai răsună în pădurea de
mesteceni. Laşi cartea de o parte şi rămâi pironit cu ochii în gol, ascultând
ecoul strigătului îndârjit al bătrânului Tolstoi, alergând ca Zaharia Stancu cu
moartea pe urmele sale. Apoi reiei lectura ca să-ţi
tulbure spiritul cu alte câteva pagini, citite sau recitite. Acum înţeleg de ce
Horia Bădescu o aşeza până la viitoarea lectură, la căpătâiul patului, unde sta
cuminte şi nevinovată, ca şi cum ar sta moartea la căpătâiul patului. Incursiunile autorului, prin aceste microtexte (aşa zise „sfâşieri
cioraniene”), seamănă cu acele cântece orfice, rostite în duet (poet şi
evocator, că tot spune undeva: „poetul e Dumnezeu”) din piesele antice; un dans
ca o pendulare care să dea încredere şi, mai apoi, îndârjire în partea zeiească
din om. Ne aflăm în situaţia poetului sfâşiat de singurătate şi tristeţe,
împovărat de gânduri filosofice, când în odaie avea să-i intre pasărea de
catran a nopţii (corbul), prilejuind de aici încolo un dialog despre rostul
vieţii şi, moarte - ca ultim tărâm al vieţii. Dinaintea oglinzilor imaginare
ale trecutului, în „amurgul gândurilor” („moartea este oglinda care ne
reflectă”), autorul se află pe tărâmul „unde plutirea tăcută şi
perpetuă se desfată neruşinată” şi, prin fumul iluzoriu care se ridica la
tavan, în rotocoale, şi-ţi rupe fluxul gândurilor „moartea este câmpul de luptă
spre oamenii care pleacă mereu spre a nu se întoarce eroi, spre a nu se
întoarce învinşi, spre a nu se întoarce”. Altfel spus, poet şi evocator, par ca
doi inşi la capul unui mort (ce) se
acuză reciproc, fără patimă, că celălalt l-a omorât. Şi, „ce pace plictisitoare
a fost până la moartea lui Abel!” În aceste intertexte eseist-poematice,
cititorul poate intui că autorul stă de vorbă cu cineva. Iar acel cineva e
mereu acelaşi, reflectat într-o mulţime de oglinzi semănate într-un „pustiu
iluzionist”, ca numai de aici, să se poate porni afară, pe alt „drum de întoarcere”.
Dar să-l urmărim, mai curând, pe autor: „Această carte nu-şi propune să
sintetizeze moartea într-un cuvânt, nici într-o expresie, nici măcar într-o
pagină. Ea propune un mozaic care în întregul lui să dea imaginea Morţii. De
altfel, în acelaşi fel ar putea fi prezentată însăşi Viaţa”. Şi, nu
întâmplător, prin imnice texte ne întoarcem odată cu autorul cărţii la imaginea
rămasă fixată, undeva, în copilărie, şi la un trecut din viaţa noastră, din
care tot mai mulţi, din păcate, reţinem tot mai puţin. În basmul lui Vladimir
Colin „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (notează autorul)
„răsfăţatul prinţ Agim porneşte în lume în căutarea a ceea ce spune titlul”.
Tu, cititor interesat de descoperirea autorului, porneşti pe urmele lui Agim şi
în locul aurului din cufărul îngropat nu zăreşti decât Bătrâneţea şi Moartea
care îl aşteaptă pe prinţ la capătul drumului. De ce interesat? Pentru că la un moment dat chiar tu ai putea fi prinţul
Agim. „Moartea noastră cea de toate
zilele”, nu-i, în fond, decât o
călătorie ludică ca o mişcare permanentă spre ceva în care nu se întâmplă nimic
în afara acestei deplasări, poate, doar o pândă, o pândă continuă, încordată,
răbdătoare, până într-o zi când Moartea ne
va arăta un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă şi ţi-l va arăta şi-ţi
va spune că e al tău. Şi nu va putea face nimic să-i stopeze stingerea, chiar
dacă te-ai numi finul Morţii. Fiindcă nici Moartea chinuită de moarte de
năstruşnicul Ivan Turbincă al nostru, nu poate schimba cursul şi orânduielile
lumii. Ajuns aici, am revelaţia nedumeririi mele: „Din albastrul cerului spre
maroniul pământului a început să ningă. E semn că Domnul ne acceptă? E semn că
Domnul ne aşteaptă?” Şi Viaţa se face munte-n urma ta. Un munte care te apără.
Nu e nevoie să mai arunci gresia ori peria, ca în basmul acela, şi să fugi la
infinit de moarte ca Zaharia Stancu, cel de care amintea autorul acestei
minunate cărţi…
Dacă nu v-am convins, nu-mi
rămâne decât să vă recomand să citiţi întreaga carte. Merită efortul - aşa cum
ne îndeamnă să facem la cutare sau la cutare pildă pe care o supune atenţiei
noastre.
Tudor Cicu