caut să aflu

 

caut să aflu

 

de unde să mă iau Doamne, pentru a mă întoarce?

păsări fără cuib am rămas

ca o cucuvea pe hornul casei mă simt

cu atâta tăcere între noi

caut să aflu unde s-a risipit cenușa atâtor visuri

aș vrea să strig la tine

să aprind un chibrit ca îngerașul lui Andersen

că tu eși ficțiunea mea

am să-ți spun așa

până voi scrie și acest poem

dar stau ca orbii lui Bruegel în fața zidului;

„mi-am păcălit moartea!” strigă și eroina lui Tolstoi

acum și în mintea mea

viscolul acelui tren îmi spune că totul e pierdut

și lumea se mai întreabă pe aici, agită brațele

aprind făclii și caută

până și în acele cuiburi părăsite din prima mea carte

ori numai eu

și toamna cu frunzele ei pierdute pe cărări ne amăgim?

și-mi ceri să mai scriu în acest jurnal

până când

acest cântec îmi va aminti

unde s-au risipit

ca cenușa atâtor visuri

mai toate.

 

 

 

 

dezlegare la drum

 

dezlegare la drum

 

tocmai acum m-am apucat eu să urc muntele;

pe bezna asta îmi spun mai mereu

că acest drum este o altă lume...

dragă prietene îți scriu cu teamă

pescarul de sub pod

simte că întunericul e patria lui -

așa zic și eu

dar e greu să îmi trec în jurnal

tot ce aș vrea să-ți spun la întoarcere

și le mai încurc uneori

cu nopțile în care trăgeam înfricoșat perdeaua

iar visele continuau să urce prin hornuri de case

ca niște năzăriri ale mele.

în acel septembrie cred eu

s-a pornit așa ca o furtună de păsări

dar nu sunt sigur.

au fost zile ciudate, mi-ai spus

pietrele din drum

arătau că fericirea nu e pentru toți

mai toate răsunau sub lună ca un râs provocator

și în orice teamă

îmi spunea pescarul acela

fiecare deține un secret important

care odată și odată

ne va bate discret în fereastră

să ne dea cheia cu care vom afla

ultimele nedumeriri de pe buzele lui Hamlet

să avem dezlegare la drum.

spune-mi orice...

 

spune-mi orice...

 

acum

toate gândurile mele s-au strâns

la streașina ochilor tăi

și mă ghemuiesc sub frunza din palma ta

să-ți ascult povestea.

erai fericită

„eu visez noaptea, mi-ai spus

uite, aici vorbesc eu cu păsările”

nu-mi mai aparțin mie. prelung

îmi bate ca un clopot inima în seara asta;

mai spune-mi că mi-ai găsit cuvintele în drumul tău

că la capătul lui mă aștepți

precum o apă care să mă atragă în adânc

spune-mi orice

că poeții s-au lăudat cu un vis,

cu un pod care să treacă prin gândurile tale...

că pentru tine ridicarea acestui pod e însăși viața

și atunci am să tac

mă așez

fac focul

și îmi las să zboare imaginația

ca într-un tablou de Goya

privind după umbra ce are să-ți poarte pașii

în acest încă,

neînceput poem.

Rețeta scrierii unui text literar... într-o carte de eseuri

 

Schimbăm realitatea prin povața poveștilor

    (cuvânt înainte)

 

     Vocaţia de a îmbina epicul şi liricul într-un text eseistic, sau o proză semiscurtisimă,  nu poate să fie decât o vocaţie îngerească, precum vocația acelor creatori care și-au putut lăsa imaginația să zidească cetăți de vis, să umple golurile lor cu o nouă lume și să dea o nouă viață pentru toți. Pornind de la această constatare, ne punem, firesc, întrebarea: „Cum e scrisă această carte?” Fiindcă se pot întreba și unii dintre cititorii ei. Ca o poveste, ori precum „Învățăturile părintelui Neagoe către fiul său Teodosie”, pentru a defini, în adâncime, realitatea reală?... Ori plasează confesiunea sub auspiciile sincerității între rațiune și sentiment? Iată ce ne spune chiar autoarea acestei cărți asupra căreia ne-am aplecat: „Acum schimbăm realitatea, că a venit vremea să facem ca Harap-Alb și să-i dăm posibilitatea lui Gerilă să sufle mai tare acolo unde locul este încins ca arama, că așa ne simțim confortabil împreună cu toată creația.” (și) „Am acceptat să venim în această lume pentru a trăi experiențe care să ne ajute să creștem spiritual și să ne înălțăm.” Dar oare în acest act al creației, e proza scurtă doar un concentrat emoțional din cuvinte? Și poate găsim și un răspuns cu tâlc la această întrebare, citind acest pasaj din carte: „Cred că acești „oameni de știință” ar trebui să citească povestea lui Ion Creangă, „Prostia omenească”, altfel vor repeta și ei, ca și omul din poveste care „ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre Soare, apoi răpede-l înşfăca şi intra cu dânsul într-un bordeiu”, cu speranța că-l va lumina.” Ironia e uneori necesară. Rețeta scrierii unui text literar seamănă foarte bine cu rețeta unui preparat de bucătărie. Ca la bucătărie, rețetele după care poți prepara un text literar sunt nenumărate. Trucul la care recurge autoarea e benefic îndreptării cititorului. Așadar: ca să reușești trebuie să ai har scriitoricesc, care produce literatură, nu? Iar eseurile din prezentul volum sunt niște exemple de viață reală „exemplificate” cu tot felul de imersiuni în lumea literară a poveștilor: „prin care propria realitate s-a schimbat și am văzut că este bine” (mărturisește autoarea pe undeva). Cu alte cuvinte, astfel de imersiuni în lumea logosului scot în relief măiestria autoarei şi trezesc curiozitatea cititorului dincolo de limitele a ceea ce, prin eseul în speţă, şi-a propus să descifreze ori să clarifice.

      Cartea intitulată de Elena Căpățînă „Schimbăm realitatea” (apărută la Ed. Alchimia cuvântului, 2023) este o carte de proză constituită din „firimituri” de proză: schiţe, impresii, evocări, alegorii, eseu şi alte întâmplări sub forma unor povestioare-eseu. Autoarea împletește în această carte două tipuri de discurs: un discurs de tip eseistic-jurnalier cu unul didactic-educativ. Structura narativă există peste tot, nu doar în povești. O astfel de asociere ar părea un paradox, sau cum ar fi spus Solomon Marcus despre paradoxurile artei: „arta este prin natura ei paradoxală pentru că ea foloseşte o ficţiune ca să spună adevărul”. Deci, înapoi la basm, că înainte mult mai este! Dar chiar și atunci când autoarea oferă realitatea așa cum era, eseistul/pamfletarul/povestitorul creează propria ficțiune, fie decupând cinematografic detalii semnificative, fie mișcând focalizarea într-o proză de atmosferă și de observație, fiindcă misiunea literaturii nu e să îndrepte, ci să reflecte lumea în care trăim spre folosul cititorului.

     Astfel, eseul „Vremea schimbării” e despre începuturile „școalelor”: mai întâi, pe lângă biserici, apoi în cetățile oamenilor și inima fiecăruia: „Pentru că cel mai greu este să descoperi biserica din inima omului și pe Cel care ține liturghia acolo.” În eseul „Românii refuză să-și mai ceară osânda”, convingerile autoarei despre o direcție sau alta a temei abordate este argumentată cu pasaje din Sf. Scriptură, fapt ce dă o și mai mare atenție textului. Exemplu: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră?  Sau, dacă-i cere un pește, să-i dea un șarpe? Deci, dacă voi știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer! Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel” (Matei 7: 9-12) Şi apoi pe cât de furtunos şi interogativ începe fiecare eseu din această carte și apoi, tot autoarea aruncă curcubeul înţelegerii, în finalul eseului, printr-un distih lămuritor. Într-un alt eseu („Verbele au intrat în grevă”) ni se vorbește despre rolul cratimei în text: „Că liniuța de dialog, cratima, minusul, luând rolul în serios ne atenționează: „Desparte, leagă,  înflorește/ In dialogul dintre noi/Și, unică, ea ne unește/ Când țese pacea în război./ Verbelor le dă viață,/ Să creeze, afirmând/Că „e bine!” Și-n povață/Blestemele dispar pe rând.” Și cititorul (uneori) pare că se amuză, dar înțelege că dincolo de tonul grav al autoarei, aproape nimic din ce se narează nu ține de senzațional, deoarece ea vede totul derulându-se cotidian sub ochii ei și chiar dacă i se conturează o lume bizară care reprezintă imitația burlescă a unei lumi întoarsă „cu josul în sus”, mai există undeva și o cale a Adevărului biblic. Că parcă românului atât îi mai lipsea, „tichia de mărgăritar” și umorul, hazul de necaz, în vremuri de schimbare, reformă, meritocrație, alea alea... dar pot fi și un îndreptar de povețe. Mai ales când și tu, cititorule, ai fost contemporan cu astfel de personaje care s-au umplut de penibil, fiindcă oglinda în care ne privim cu toții nu-i deloc confortabilă. Iată un îndemn pentru noua generație, în eseul intitulat „Iubesc noua generație”: [Iubesc noua generație! Că, asemenea fiului de crai, curăță și lustruiește „virtuțile” înaintașilor, aflate în cufărul uitat în pod, descoperă Calea, dând „jăratec” acelui cal răpciugos, uitat într-un colț de grajd și atrage tărâmul lui „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, fără să mai treacă prin încercări și să greșească drumul, așa cum au făcut generațiile anterioare, care au nimerit în „Valea plângerii”, căci prea des s-au folosit de zicători ca: „ferească Dumnezeu de mai rău”, „tot răul spre bine”, „rău cu rău, dar mai rău fără de rău” și s-au complăcut în a înghiți soluțiile altora ca pe niște hapuri bune la toate.] Scrisă într-un stil narat-platonician, dar și ceva (mixtum compositum), care este și trebuie să fie comunicarea - (așa cum începeau poveștile spuse la gura sobei), cum avem în schița „Prometeu a fost dezlănțuit”. Această schiță are ceea ce noi, cei care citim ceva care ne atrage ochiul, spunem: „frumusețe textuală”: „Cui îi este frică de Prometeu? Poate celor care au pierdut Lumina, celor neglijenți și celor care au pus-o sub obroc, din egoism. Cei care și-au păstrat focul interior și l-au lăsat să poată fi văzut, luminând în întuneric fără ca întunericul să-l poată cuprinde, au posibilitatea ca, fiind conștienți, să transforme emoțiile în sentimente, pentru a le aduce un aport de Viață, fără întristare și suspin.” În alegoria cu tentă mitică numită „Urșii își schimbă bârlogul”, vrând-nevrând intrăm în lumea poveștilor lui Creangă pentru a da de înțeles micilor ascultători că: „Din păcate, unii și-au căutat asemenea modele. Poate fuseseră în altă viață ursari și cunoșteau tehnici de dresare pe care își doreau să le pună în aplicare pe oameni, pe câți mai mulți oameni, să-i sperie. Că așa este ursul sau... ursula. Să ne amintim cum craiul, îmbrăcat în blană de urs, „i-a vârât în toţi spărieţii” pe feciorul cel mai mare și pe cel mijlociu, porniți către Împăratul Verde, pentru a împărăţi peste o ţară mare şi bogată, dar care s-au întors rușinați acasă, de frica ursului...”

      Spuneam cândva că într-un pamflet este atâta sarcasm, câte „ghiulele” sunt în praful de pușcă, ne sugera Balzac vorbind despre pamflet. Ca formă de exprimare artistică, ori gen literar, pamfletul este unul dintre punctele în care scriitura literară și cea jurnalistică (cu amprente autobiografice) se intersectează. DEX-ul ne explică și el cum „pamfletul este o specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite stări morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.” Dar în pamflet, făcând o radiografie cu umor și ironie a societății, cu cât inspiri o simpatie mai generală pentru o anumită cauză, cu atât inspiri o „bunăvoință” mai puțin înțeleasă din partea susținătorilor acelei cauze. Susținători care nu sunt convinși că se poate face și un dialog cu pietrele, cu vântul, cu stelele... etc. Și asta pentru că ironia, caracteristica de bază a pamfletului, a constituit încă de la începuturile acestei specii literare un mijloc eficient (speculând cu violență aspectele negative ale realității), de atragere a atenției asupra anumitor probleme sociale și politice, anumite vicii ale unor persoane sau grupuri de persoane etc, în unele situații, de eradicare a acestora (vezi: Viermii din cireșe s-au răzbunat; Soacra își iubește cele trei nurori etc). Iar câteva titluri ale textelor cuprinse în această carte de eseuri atrag, firesc, prin caricatura, anecdoticul, poanta și alte artificii literare atenția cititorului. Și nu avem cum să nu ne oprim oleacă și la proza semiscurtisimă și satirică, chipurile fără intenții moralizatoare, dar parcă scrisă în colb alegoric de cronici vechi: Gerilă dejoacă programul de încălzire globală; „Racul, broasca și o știucă” au urnit sacul; Greierii prea răsfățați ajung să fie mâncați; „Gândăceleul” Elenei Farago reintrodus în cărți etc... proze semiscurtisime ce cad ca o mănușă peste cele spuse mai sus. Parodiind cu talent o lume în degradare (când mai malițios, când mai îngăduitor), autoarea Elena Căpățînă pudrează discret cu armele pamfletului și satirei de moravuri, reflecția morală în corpul narațiunii cu accent povățuitor și de îndreptare a unor tare lumești prost înțelese (vezi: „Fiarele și lighioanele din cufărul Sfintei Vineri s-au învechit și-și urmează calea spre topit”).

      Nu putem încheia fără a atrage şi cititorului atenţia asupra cărţii, prin chiar cuvintele autoarei: „Vreți ca Dumnezeu să vă ajute, să vă apere, să vă scape de situații grele... Și voi? Voi, ce faceți? Cu ochii în calculator și în telefon, cu mintea pe frecvențe aparținând altor benzi decât cele ale Creatorului vostru, cum vreți să fiți ajutați?” Fiindcă o schimbare a realității (cum ne sugerează în schița „Ținutul lui Nano”), poate să înceapă (de ce nu?) cu teleportarea, poate să înceapă cu orice, în alte forme de viață, în alte medii, ca un fel de „remodelare a realității în sensul creației”. Toate acestea conduc doar la o singură întrebare: „Cum să construim noua realitate?” Calea este între puntea făcută dintre oameni și ce au de gând ei să facă (dar toți!) cu această planetă plămădită de Dumnezeu. Răspunsul este numai la EL. Însă, dacă „fiecare (ar) încerca să-și amintească unde și cum a greșit, de au  ajuns la acel final de care erau și ei răspunzători”, atunci vom ști (ca în „Oda bucuriei” de Beethoven) să ajungem cu toții la acel cântec care ne vorbește despre frumusețea acestei lumi.

      Închei, spunându-vă că dacă nu v-am convins de cele spuse aici, atunci nu-mi rămâne decât să vă recomand să citiţi întreaga carte. Merită efortul în a descoperi acel cântec despre frumusețea acestei lumi, întrucât nu ştim niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când şi unde se va termina.

 

                                                                      Tudor Cicu

                                                         (membru USR Filila Dobrogea)

O carte ... scrisă cu iz de poveste de către o adolescentă de gimnaziu

 

Secretele în lumină dintr-o călătorie în lumea poveștilor

 

      Cine este Alexandra Gheorghe? Să-i privim tabloul creionat cu sufletul ei: „Sunt un copil care nu se satură de frumusețea pe care o simte și o trăiește, care se roagă timpului să stea pe loc… pentru că ar vrea să fie copil o viață întreagă. Sunt un copil care a avut norocul de a gusta din magia copilăriei, cu tot ce are ea mai bun și mai frumos și vrea să fie un ecou al acestei vârste magice.” Alexandra Gheorghe își scrie textele din această carte ca de pe „un tărâm de poveste” pentru a surprinde, în povețe și narări despre viață, o lume (aparent basmică) a spațiului numit copilărie. Cartea (mărturisește ea) este: „cea care mi-ai dat curajul de a crede în visurile mele” ... „pentru că fiecare carte citită echivalează cu un bilet de călătorie spre destinații nebănuite!” Și spunem asta, pentru că o carte de mici narațiuni e ca o călătorie despre care nu știm încă nimic, dar la final cititorul va afla tainele acestei întâlniri cu lumea autoarei de față. Iată ce aflăm despre această călătorie, prin această frumoasă carte: „Și pentru că îmi doresc ca și voi să fiți parte din această poveste, să simțiți triumful pe care viața îl are în fiecare zi, am decis să scriu aceste rânduri ca mărturie a faptului că viața poate avea multiple înfățișări și, chiar dacă te mai abați de la drumul care te duce acasă, spre mai bine sau mai rău, întotdeauna există undeva un loc în care sufletul tău se încarcă, renaște și se hrănește în cel mai autentic mod. Iar în acel loc vei găsi suficientă putere să te aduni și să pornești pe drumul ce duce acasă, acolo unde bucuria este supremă!” (din La capătul pământului).

      Copilăria e povestea care îi oferă cititorului întâlniri succesive cu lumi posibile, lumi labirintice cu trăiri, povețe înțelepte și necesare, dar și încercări ale vieții. Pe timpul lecturii acestor narațiuni nu ai cum să realizezi când trece din real, pe nesimțite și firesc, către lumea ficțiunii. Cartea scoasă recent Copile, nu uita!... (apărută la ed. Alchimia Cuvântului/2023) întrunește genul prozaic al unui amestec de epic și eseu-meditativ, de însemnări de jurnal cu întâmplări din viață, de glose lirice și proză cu dense inserții moralizatoare și tot atâtea teme de reflecție, pentru o micuță naratoare, cu predilecție către latura confesivă. E relația sa cu lumea cărților din propria bibliotecă, cu lumea înconjurătoare a celor mici, o lume pictată de privire, excelând în observații de bun simț în tabloul multor trăiri captivante, prin acel joc de-a copilăria cu povestea trăită. Cartea cuprinde o serie de însemnări adunate de prin file de jurnal, ori file cu încercări literare mai noi și mai vechi, cu predilecţie în evocarea momentelor celor mai însemnate din viața familială, portrete, amintiri, gânduri eseistice despre bunătate, iubire, credință, suflet, destin, viață... și lumea mirifică a cărților citite. Povestirile micuței autoare au un farmec, o neîmblânzire care te iau în puterea lor de cum îi calci tărâmul textelor. Și înțelegem că e mărturisirea de suflet, lăsată și celor care îl citesc: „dacă ai un crez și te străduiești să-l îndeplinești, este imposibil să nu izbutești.” – spune ea. Fiindcă autoarea e convinsă că „acolo unde există credință, speranță și dorința de a vedea partea frumoasă a lucrurilor, Dumnezeu vine cu o mângâiere și are grijă ca sufletele curate să primească totul după a lor trebuință.” Câteva file din această carte au avut și norocul acestui mic pictor (autoarea în speță - n.n.), dăruită cu vraja transformării unor momente (din aceste narațiuni), în imagini plastice reflectate ca într-o oglindă fermecată, oglindă ce surprinde întregul tablou al acestui ținut fabulos al copilăriei. La o primă lectură paginile curg ca din gura unui povestitor, în direct, lămurind ele însele că sentimentul e bine surprins în cuvinte, iar cuvintele vin, se înşiră unele după altele, sugerându-ne ideea că lumea este făcută din corespondenţe între trăirile prezente, povețe de bun augur trimise către cititor, cu reverberaţiile sufletului, la tot ce a însemnat clipe frumoase din viaţa noastră, pentru a fi cunoscute și în viaţa altora. Iar întâmplările, ce ni se par acum neînsemnate, poate un pic prea copilărești, deţin taina multor necunoscute de care ne-am lovit într-o viață de om, iar o explorare a lor, peste o vreme, devine o treaptă spre cunoașterea acelui prag de înțelepciune necesar în viață. Îi citești povestirile și înțelegi că autoarea se află mereu în căutarea unui interlocutor căruia să-i vestească bucuria celor transmise, conștientă că există ziduri ridicate la întâlnirea cu celălalt (cititorul său), dar și zidurile susțin o poartă prin care se intră și se iese pentru a comunica cu iubirea, destinul și viața de toate zilele: „Iubirea este cea care ne colorează viața... supremația sa fiind un cântec pe care îl simți în murmurul tuturor.” Și că „pentru fiecare dintre noi există un destin.” Iar viața „este un spectacol unic în care noi suntem actori principali” – așa cum ne spune chiar autoarea.

     Să încercăm a ne teleporta (alături de micuța autoare) în plin miracolul acestui hotar dintre lumi, în povestirile din această carte, întrucât privită prin astfel de oglinzi ale imaginaţiei e posibil ca lumea pe care încercăm să o descifrăm să ne pară, când o alergare a unei alte Alice în țara minunilor, când o luptă captivantă, capabilă și cititorului să-i stârnească curiozitatea: schița imnică „Mama” sau „Îngeri pe pământ” e și despre mamele și bătrânii noștri... niște îngeri printre noi, fiindcă ei: „prin această bunătate și simplitate cu care își trăiesc viața fără să ceară, fără să plângă, fără să se certe și fără să arate cu degetul...” Toate acestea sunt privite prin ochii copilului care a beneficiat de dragostea bunicilor ei: „Copilăria mea stă sub semnul echilibrului și al blândeții cu care bunica m-a înconjurat zi de zi. Pentru mine ea a fost, încă din prima clipă a vieții mele, un înger care m-a ținut de mână și care nu mi-a mai dat drumul nici până în ziua de astăzi...” „Spaima dintr-o zi de toamnă” e povestea Cristinei, fata care trăiește cu spaima păianjenului ascuns printre cărțile din bibliotecă. Într-o altă poveste din această carte („Celelalte cuvinte”) o vom găsi pe Cristina dinaintea cărților din biblioteca sa, descifrând „mesajele ascunse”... și trimise de autorii lor în întreaga lume. În „Iubirea față de semeni”, micuța autoare suie pe podium, cât mai sus, iubirea: „Gândindu-mă la iubire, cred că sunt un copil binecuvântat...” „Tristețea gerului” e o poveste care „vine cu peisaje de poveste, dar și cu voie bună.” „Copii sunt lumina” e pledoaria pentru prietenii necuvântători și copii, această lume care aduce tuturor fericire. Iată îndemnul micuței autoare: „Visați, copii! În vis găsiți lumea pe care ne-o dorim cu toții și lucrurile frumoase și minunate pe care le vedeți și învățați, ca să vă dea puterea de a merge mai departe.” Un îndemn de urmat! „Un vis, o fetiță și o vioară” este o povestire scrisă cu lacrimile sufletului despre soarta copiilor în timpul războiului. Iată cum se descrie fetița din această tristă și superbă poveste: „Eu sunt Elis și povestea mea este povestea tuturor copiilor care au trăit pentru prima dată în plin război.” E povestirea unde și-a lăsat imaginația să rescrie povestea unei fetițe care dă o nouă interpretare, umple golurile unei vieți destrămate, pornind de la zonele de umbră ale războiului care lasă în urmă destine nevinovate. Într-un anumit fel autoarea răspunde și la întrebarea pe care ne-o punem adesea: de ce se spun și de ce se citesc povești? La ce folosesc ele? (Suntem doar o specie grefată pe poveste, nu?) Și răspunsul poate fi diferit: poate că unde ne plac poveștile, iar dacă are un tâlc, un sens, sau un mesaj, atunci ne ajută să înțelegem ceva din lumea asta. Și pot vindeca răni deschise în suflete, ne eliberează de spaime, frici și vise urâte. Ne rămân în minte ca o pildă, ca o povață pentru atunci când vom avea nevoie de ele. „Copiii curcubeu” e o mică istorisire suprarealistă în care copiii pământeni primesc vizita copiilor care vin din viitor, cu scopul de a le îndrepta cunoștințele despre lumea viitorului și rolul copiilor pe Planeta Pământ, întrucât: „Au văzut că suntem într-o permanentă competiție unii cu alții, că nu știm să ne bucurăm de reușitele celor din jur și ușor-ușor am ajuns să ne îndepărtăm unii de alții, iar, în acest fel am ajuns să preferăm singurătatea, să căutăm un refugiu în lumea virtuală și pare că nimeni nu ne arată calea corectă sau nu ne atrage atenția că această direcție este greșită.” Despre Crăciunul petrecut acasă, ca într-o poveste fără sfârșit, este povestirea „Acasă de Crăciun”. Redăm o frază emblematică din ea:  „Întind mâinile și îmi imaginez o punte. Eu sunt o punte. O punte între trecut și viitor. Eu sunt stâlpul care ține un echilibru între două lumi care se strigă, se caută și se ajută. Și tu, dragă cititorule, ești tot o punte.” Despre educație, dar și relația părinților cu copiii, în familie, este schița Derapaj. Și ea, autoarea, crede în puterea ființei umane: „Dar știu că lucrurile se pot îndrepta, că din greșeli putem învăța și că important este să îți dorești schimbarea și să înțelegi că viața are un farmec aparte și că poți să te bucuri de tot ceea ce are ea mai frumos dacă asculți sfaturile celor care te iubesc, dacă alegi calea simplă și firească a lucrurilor și dacă ajungi să conștientizezi că în viață este important să fii OM”. Arta scrisului, așa cum o vede Alexandra Gheorghe, nu este meșteșug (în primul rând), ci conturarea de idei cu importanța reflectării ei în text: „Tărâmul Literaturii este poarta către aventuri nebănuite și emoții profunde. În acest loc magic, cuvintele prind viață și te duc spre lumi incredibile.” (din Tărâmul literaturii). Și cu fruntea lipită de „fereastra interioară” a povestirilor ei, iată, am încercat să descifrăm odgoanele-legături ale acestei punţi de trecere din textele autoarei noastre, incluzându-i aici atât cerul, infernul, ființa umană și adâncimea sufletului ei cu tot haosul în care e împinsă să-și ducă acea „ființă despre care scrie”: viața. Astfel încât și cititorul să poată spună că, da: „cartea e și ea o lume”. Sau ca să-l răstălmăcim pe J.L.Borges, care spunea că „cel mai bun loc pentru a ascunde o frunză e pădurea”, atunci, cu siguranță autoarea ascunde o lume în cărțile sale.

      În concluzie: pentru Alexandra Gheorghe scrisul este tărâmul ei de vis unde toți (omul care scrie, omul care citește) ne retragem pentru a ne descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare cu morile de vânt ale unei lumi invocate, în narațiuni despre viață și destin, până la granițele de trecere de la încercările primelor scrieri, la cea modernă, și acceptare a unui destin de truditor al scrisului. Sau, mai exact, cum spune J.L.Borges: „Înainte scriitorii și poeții căutau să obțină emoția cititorului”. Dar a căuta o interpretare a faptelor unui autor (în scrierile sale) e ca și cum ai căuta steaua ta printre galaxia de stele. Dar merită efortul. Vocaţia de a îmbina epicul şi liricul (atât de intuitiv şi natural) nu poate să fie decât o vocaţie îngerească, care nu vine la comandă. Să-l credem doar pe poet, cel care (ca soldatul) nu are viață personală, cum zicea Nichita. Ori că scrisul, în cazul fiecărui autor/autoare, a venit de la sine, sau e doar mâna destinului? „Tu poți să lupți pentru visul tău?” – e o întrebare din această carte, adresată către cititor. Ca să-ți poți răspunde (tu cititorule!), mai întâi, va trebui să îi citești cartea. Iar dacă și cititorului i-a plăcut, sunt și eu mulțumit că, iluminând brusc un înțeles, am adus „semnele” acestor povestiri din carte, cât mai aproape de fiecare. Așadar: „nu rata ocazia de a fi călător într-o lume minunată!”

 

                                                               Tudor Cicu

                                               (membru USR Filiala Dobrogea)

O nouă antologie cu texte prezentate la un concurs al copiilor de pretutindeni

 

Lumina lumii... în texte scurte și sincere

Spuneam undeva că un interlocutor al meu era convins că a scrie, mai cu seamă proză, e nevoie de multă viață, de multe trăiri pe toate planurile. Rostul scriitorului, în genere, nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o transfigura, de a-i oferi semnificații, de a depăși universul concret – prin cultivrea intuiției, a revelației. Visul fiecăruia e acela de a cuceri fericirea vieții, dincolo de orice strigăt interior. Este o fericire inspirația, dar acele clipe trăite sunt dureroase și nu pot fi întotdeauna socotite ca izbândă a ispitei de a scrie parcă vrăjiți, cu toții, de parcă am vedea „un fel omenesc” de a privi realitatea. Pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, tehnica povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Vorbind despre onoarea actului de a scrie, Mircea Cărtărescu împărtăşea şi el durerea acestui act al democraţiei noastre, temându-se că „va avea soarta tristă de a nu fi citit de nimeni”. Cândva într-o discuție amicală cu cineva, acel amic mi se plângea de faptul că literatura română din manualele școlare nu mai atrage tinerii, întrucât atât de mult au schimbat și amestecat textele clasicilor cu ale moderniștilor, încât elevii din ziua de azi nu mai pricep mesajul acestora. Așa cum știam noi (cei din generația veche) din manuale, luând contact cu literatura clasică. Cu alte cuvinte, dacă literatură pentru educația și formarea lor nu e în aceste manuale, atunci nimic nu e! Și firesc ne punem și noi întrebarea: au sau nu copiii de pierdut dacă ratează complet contactul cu literatura clasică? Spunea amicul meu că la acești copii capetele le stau aplecate doar deasupra ecranelor, pe telefoane mobile, iar contactul vizual cu cei din jur e din ce în ce mai redus. Și asta nu e doar o iluzie, e o realitate. Psihologii au atras deja atenția spre lipsa de conversație (ori mult denaturată) între tineri. Ea fiind (azi) înlocuită de share-uit imagini și frânturi de exclamații. Mai observa amicul meu că a scăzut mult interesul pentru citit, el devenind doar o obligație școlară, o temă de școală, uitând că cititul serios, constant, este un mare transformator de conduită și înțelepciune. În presa scrisă, o știre îmi atrăsese atenția: în SUA, o nouă generație de droguri sintetice a invadat piața „pe sub mână”, și a dat naștere unor zombi: pe străzi lăturalnice vezi copii, tineri, clătinându-se pe picioare, căzuți în zvârcoliri pe jos, incapabili de reacție și durere. Par și părăsiți de darul vorbirii, scrie presa. Oare așa ne dorim și de la copiii și nepoții noștri? Sau ne dorim ca aceștia să se regăsească în scris și vorbire cu cititorul, să parcurgă mesajul trăirilor lor împreună cu cel care îi citește? Fenomenul acesta al invadării și decimării scenei literare de tot felul de indivizi lipsiți de înzestrare și de puține cunoștințe literare, care iată, trec destul de răspândit în lumea școlară, trebuie înțeles și contracarat de tinerii noștri începători într-ale scrisului. Dar mulți dintre tinerii noștri au realizat, totuși, că o adevărată cultură furnizează ceea ce lipsește cunoașterii și bunului simț. Mulți dintre tineri, observ eu, realizează pericolul acestor timpuri, și dacă pe ici-colo comunitatea poate să dispară în realitate, ea poate trăi în imaginația lor și e un semn bun că prin ficțiune, lumea și oamenii se pot salva. E un mesaj care ridică problema sensului existenței umane până la cotele unor mesaje generatoare de salvare a culturii. Îmi plac acești copii care au descoperit plăcerea de a da naștere, în scris, gândurilor lor: ca o redescoperire a bucuriei de a te juca. Au înțeles sensul vieții adevărate, al lumii, al credinței, al rostului lor de a sluji, de a fi utili, de a face bine în jurul lor. Cei mai mulți și-au lăsat imaginația să rătăcească, să umple golurile întâmplărilor din viața lor și să le dea o nouă viață. Și credem că asta poate fi începutul unor noi interpretări pe care viața o lasă în urmă prin dispariția acelor clipe și a acelor trăiri.

Din textele celor care au participat la concurs înțelegem că tinerii și-au propus să ne arate că nici un subiect nu e neînsemnat și că până și cele mai mici fapte și lucruri pot să atragă atenția prin latura lor basmică. Prin această lume a basmului copiii au înțeles (o mare parte) că trebuie să știi să trăiești povestea și astfel de texte combinate (ceva între eseu și poveste), și să citești viața din ele. Scopul acestor texte este doar acela de a pătrunde pe o cale ușor accesibilă în propriul suflet. După cum se observă textele sunt relativ scurte, se referă la vise, la semnificația psihologică a unor fapte și obiceiuri, la spaime și fascinația unor fenomene. Ne bucură că și-au ales teme atractive și le povestesc pe înțelesul cititorului simplu, însoțind expunerea cu exemple, multe fiind reale din viață. În labirintul acestor trăiri și stări poetice, micii autori se expun uneori în notații de natură descriptivistă în lumea iluziilor și amăgirilor, dar sufletul nu poate fi hrănit doar cu amintiri, întotdeauna își cere oaza lui de empatie cu toate ființele. Ne-am fi așteptat ca împlinirile unor momente trăite, venite uneori din gesturi simple să producă un impact emoțional, dar nu sub forma unor expuneri psihologice ori de notație jurnalistică, deși curgerea lor firească spre lumea faptică se concretizează într-un sincer mod de viață. Fiindcă teme precum viața, destinul, singurătatea, tristeţea, misterul clipei trăite, speranţa, visul, iubirea, dorul, aplecarea spre povestea mitică, durerea, timpul, sufletul etc: sunt repere care le vor aşterne poteci de străbătut, dinspre gândul slobod ce aleargă „ȋncărcat de cuvinte”, spre proza/poezia care induce și cititorului drumul spre acele cuvinte cheie destinului fiecăruia. Pesemne, pentru a sugera starea halucinatorie trăită de un eu, ca suflet bântuit ce-și caută destinul între pământ și cer. Iar subiectele cristice, după cum observăm în mod fericit, sunt infuzate de multe trăiri personale: vezi Ana-Maria Daria Ștefan în „Grija divină”; Ioana Ghinea în „Am greșit, Doamne!”; Valeria Roșca în „Copii sunt Lumina Lumii”, sau Ionut-Zaharia Chirilă în „Gânduri de paște” etc. Dacă tot am intrat pe tărâmul prozei, aș mai adăuga că un mare scriitor clasic (M. Proust? – nu sunt sigur) credea că a pus într-o clepsidră trecerea anilor, ca mai apoi scrierea lor să se asemene, înzecit, cu dramele petrecute, dar încă neistorisite. După umila mea părere, doar câteva texte ieşite de sub ,,pana” monologului continuu asemănător unui procedeu jurnalistic, reuşesc   să-ţi transmită acel sentiment de ,,largă deschidere interioară”, sentiment pe care-l ai şi când priveşti acele fotografii de familie executate cu mult timp în urmă. De aceea scrierile unor participanți la acest concurs se citesc ca nişte mărturisiri spontane, ori un dialog colocvial purtat în atmosfera de postşezătoare literară. Să scrii cu detaşare despre depărtările din tine e ca şi cum ai participa la desfăşurarea unui transfer pe domeniul unor prozo-poeme inductive: vezi Karla Marina Dumitru cu „Pădurea magică” despre ființe necuvântătoare și bucuria unor copii; apoi Patrick Andrei Vasile cu „De la joaca din curtea bunicilor la poveștile din camera lor” (despre clipe prinse între filele unui jurnal propriu); Daria Elena Bădulescu  cu  schița „Călător în țara mea” (însemnări despre mănăstirile din nordul Moldovei și călătoria cu trenulețul „mocănița”); Daria Gabriela Popescu cu „Acasă”, o schiță care ne amintește că nicăieri nu-i mai bine sufletului decât acasă printre părinți și bunici. Ioana Beldimănescu cu povestirea „Comoara copiilor” unde ne teleportăm din lumea cărților în lumea poveștilor. Încarcerată în aceste exerciţii de singurătate, pendulând între a povesti şi a relata (al căror liant este asigurat de o retorică echilibrată), autorii de față ne poartă în pânza de păianjen configurată mitic de Borges (ori ca-n labirintul lui Nietzsce), cu reflecţii despre terapia iubirii (în condiția de prizoniere), sau despre sentimentul bucuriei și al fericirii. Sunt texte-eseistice ale celor care se confesează ori autoanalizează şi își mărturisesc hiperbolic lirismul în limbajul sufletului. Aici îi putem menționa pe câțiva dintre ei: Alexandra Iulia Zecheru cu eseul „De veghe la porțile iubirii” care ne vorbește despre acest unic sentiment al iubirii și fericirii: „Altfel spus, palatul fericirii este o casă. Casa ta în care se adună la masă toți membrii familiei.” Iar Anais Elena Burlacu cu eseul „Rețeta fericirii”: „fericirea nu este doar o simplă emoție, ci o poveste minunată pe care o scriu, pas cu pas, privind în urmă la toate zâmbetele și aventurile mele.” Despre sentimentul fericire/bucurie scrie și Maria Iosana Ghilea în eseul „Bucuria”. Despre chipuri dragi (tata, mama, bunici, colegi serviciu, dascăli de școală etc.) ne poartă, ca pe tărâmul scrierilor lui Barbu Delavrancea, următorii: Maria Teodora Alecu  în „Tata”; Mihnea Cristian Zăinescu  în „Dragoste fără granițe – ghidul lumii mele, MAMA!”; Nicu Stâlpeanu în „Iarna”; Doruța Dumitru în „Profesoara de franceză”. Ca odinioară Zaharia Stancu, din „Pădurea nebună”, Caliopi-Alina Dinu vine cu schița „Deniz”. Iar în lumea poveștilor suntem purtați de Teodora Dumitru cu „Prințesa ghețurilor și prințul de foc”, precum și în lumea reală a războiului avem pe Lilioara Macovei cu „Drama lui Roman” și Alexandra Gheorghe cu „Un vis, o fetiță și o vioară” (o povestire scrisă cu lacrimile sufletului despre soarta copiilor în timpul războiului. E povestirea unde și-a lăsat imaginația să rescrie povestea unei fetițe care dă o nouă interpretare, umple golurile unei vieți destrămate, pornind de la zonele de umbră ale războiului care lasă în urmă destine nevinovate.

       Dar mai mereu am considerat (trecând la poezie) că amănuntele, captivante de altfel, dau farmec acestui mod de exprimare ezitantă: întregesc misterul, apoi îl descompun în piese simple, şi din nou îl adâncesc. E poate felul unui poet hrănit cu misterul blagian, de a se furişa infinit printre nuanţe. „Poetul… un evocator. Când îl înţelegem, suntem tot aşa de poeţi ca şi el” – spunea Anatole France. Dintr-un anumit unghi, avem de-a face cu o trecere din planul irealităţii în cel al suprarealității ca o poleială de mistere turnate în urechea cititorului. Și amintim câțiva dintre ei: Florin Stoica cu „Poezie despre profesor”; Ioana Beldimănescu cu „Verde smarald”; Mihaela Ciumacenco cu „Zbor” și cu „Mama”; Marina-Andreea Dincea cu „Cămara lui Gulliver”; Mihaela Logrea cu „Mama, cea mai importantă femeie”; Florentina Danu  cu „Clipe”; Andreea Cristea cu „Ce taină ai, părinte?”; Așer Negoi cu „Austeritate de toamnă”; Angelica Manole cu „Balsam pentru sufletul rănit” și cu „O aripă”; Ionuț Calotă cu „Chipul bunicii”; Maria Anastasiu cu „Măsurătoare”, cu „Palimpsest pe o față de masă” și cu „Ispitire”; Vasile Bajan cu „Ochii tăi...”; Flaviu Claudiu Mihali cu „Cartea de pe raftul de sus”; Florian Neculai cu „O limbă știm” ș.a. În labirintul acestor trăiri și stări poetice poetul se expune uneori în notații de natură descriptivistă în lumea iluziilor și amăgirilor, dar sufletul nu poate fi hrănit doar cu amintiri, întotdeauna își cere oaza lui de dragoste. Ne-am fi așteptat ca împlinirile unor momente trăite, venite uneori din gesturi simple să producă un impact emoțional. Oare poetul trăiește iluzia că le poate surprinde în câteva versuri pe toate? Toți însă înțelegem că prin poezie, poet și cititor, împreună, își construiește lumea din care să iasă ceva mai întărit. Iar în cazul altora dintre cei cuprinși în prezenta Antologie, poate fi începutul unei noi interpretări, pornind de la zonele de umbră pe care lucrurile le lasă în urmă prin dispariția lor. Iar eu, ca lector (care garantează contactul cu cititorul), pot doar să trag un fir conductor prin hățișul gândurilor lor, vise care le populează imaginarul poetic, așteptând să-și argumenteze ideile în scrierile lor viitoare.

                                                                    Tudor Cicu