luni, 29 august 2016

Final de blog

   Final de blog:


     Odată, la o serată literară, scriitorul m. v., ca un tată, mi-a dat o povață.
     Suna așa: „În satul meu, pe vremea copilăriei nu eram decât o mână de copii. Duminicile când părinții noștri intrau în biserică de ascultau slujba și se închinau la icoane, noi copiii încingeam jocul pe lângă turla bisericii, prin clopotniță și chiar acoperișuri de chilii. În toată ceata eu eram singurul scriitor și ceilalți erau cititorii fiindcă pe mine mă chemau toți, să le scriu crucile și pomelnicele, în satul ăla. Așa că eu făceam scenariul jocului și ei trebuiau să-l aplice întocmai. într-o vară ne-am jucat de-a războiul și eu, cel care făceam și scenariul, eram generalul iar pe ei i-am împărțit în pușcași, mitraliori și tunari. Unii voiau să fie piloți de avioane-bombardiere. Era mai palpitant să vii în zbor pe deasupra puștilor și tunurilor, ziceau ei, dar avion era mai greu să fii. De unde să iei combustibil, piloți instruiți și, apoi aripi? Aripi care să facă fâl-fâl!, ca păsările. Așa că am hotărât ca sub comanda mea să fie numai puști care să facă poc-poc!, mitraliere să facă prr-prr! și tunurile ca să bată bum-bum! Jocul începuse când pe cer, în șiruri negre au apărut, zburând aproape de pământ adevăratele avioane. Aveau zvastici, mari-negre, pe aripi. Chiar erau niște modele Albatros-Flugzeugwerke, adevărate. Se cutremura pământul sub ele. Nu puteau fi reperate decât de undeva de sus. Atunci m-am urcat pe turla bisericii și de acolo am strigat:
-Atențiune!, eu sunt generalul! Acum vom doborî și avioane. Atenție, foc!!!
     Se auzeau puștile (poc-poc!), mitralierele trăgeau și ele (prr-prr!), iar tunurile răzbeau greu (bum-bum!). Comenzile cădeau și ele, de sus, ca proiectilele. Era un vacarm de nedescris. Mă uitam la ai mei, cum se zvârcoleau acolo, jos, fugind în jurul bisericii ori săreau în aer ca niște păpuși. Mi se părea, de acolo de pe turla bisericii că își cam exagerau rolurile ori își jucau mult prea bine piesa. Curând curtea bisericii s-a umplut de țărână și fum, și bucățile din tencuiala bisericii ce săreau care încotro. La sfârșit, când adevăratele avioane s-au dus și au dispărut dincolo de linia orizontului, am ordonat adunarea cititorilor din oastea improvizată, în fața bisericii. Nu mai era însă nimeni. Căzuseră cu toții la datorie. Rămăsesem singur...”
     După un timp de tăcere a încheiat m.v.:
„- Vezi, tinere? Să nu te faci niciodată scriitor că vei rămâne la fel de singur!” L-am văzut cum și-a șters lacrimile de pe obraz și n-a mai spus nimic altceva.
     De luat aminte!

                                                  Tudor Cicu