marți, 26 noiembrie 2013

445. Cred că Dumnezeu ne-a părăsit.


Cred că pe noi ne-a părăsit Dumnezeu.

Cu mulţi ani în urmă, când mergeam la finii mei din Pârscovul poetului V. Voiculescu, am văzut un puşti mulatru. O curiozitate pe străzile prăfuite ale Pârscovului. Uite, domnule!, mi-am zis. A pătruns un negru şi-n Pârscov. Era, ce-i drept o ciudăţenie, ca la ţară, să vezi un negru mic, mic de tot. Peste mulţi alţi ani (prin 2003), la Pârscov, chinezii au făcut o fabrică de lemn, lemn pus la uscat adus din pădurile apropiate şi nu numai. Brad şi fag uscat, cherestea peste cherestea, uscată în cuptoarele lor şi, apoi vândută italienilor ca material brut din care ăia făceau mobilă etc... şi ne-o vindeau, după aceea, tot nouă, ca lemn ori mobilă de lux. Nu asta vreau să spun, ci, că numai peste câţiva ani de la această invazie a chinezilor la Pârscov de Buzău, în locul unui mic mulatru au apărut pe străzile comunei, mici chinezoi, progenituri de-ale noastre, dar cu nişte ochi oblici şi mici, înfundaţi în scăfârlie, care te priveau ciudat, nu ca pe la noi, românaşi d-ăştia, de-ai noştri. A fost o transformare uriaşă în Pîrscov: femei abandonate de soţi, divorţuri masive, sinucideri în rândul femeilor şi tinerilor, curvăsărie ştiută acum şi de gurile vecine Pârscovului. Şi, s-a mai schimbat ceva: blocurile au luat locul ghetourilor, sinistre şi afumate de burlanele sobelor improvizate ce funcţionau cu lemn, ieşite ba prin zidărie, ba prin ferestre, iar prin localurile de zi ori de noapte, au început a se strecura căţelele şi câinii comunitari, atraşi de mizeria momentului. Doar V. Voiculescu a rămas, acolo, sus în ceruri, să mai privească locurile pitoreşti, cândva, ale copilăriei sale. Cred că pe noi ne-a părăsit Dumnezeu.


 P.S. Peste un sfert de oră începe meciul Stelei cu Schalke 04... Mai rămânem să facem doar nişte calcule, în rest, iată, doar Dumnezeu ştie ce e cu noi! Asta, dacă nu ne-a părăsit, în toate, definitiv.

duminică, 24 noiembrie 2013

443. Între înjurături şi încurajări


Între înjurături şi încurajări

Cum cititorii blogului (măcar unii dintre ei) ştiu că de vineri până duminică seara sunt plecat la ţară, la stupina şi casa socrilor mei, decedaţi acum doi ani, că acolo nu funcţionează internetul, deci, nu am cum intra în polemică cu aceştia, găsesc acest mod, de a posta, duminică seara la sosirea acasă, câteva explicaţii:

1. Da prietene Marin Ifrim: Am citit ce mi-ai sugerat. Acest poet buzoian, singurul care m-a somat să scot, cronica „Icarlandia poetului” din prima mea carte de comentarii lieterare „La temelia cetăţii”, despre cartea sa, în balamuc a stat o viaţă. Băiatului ăsta ori i s-o fi implantat o minte de găină poetică, să mai scrie şi gura lui ceva, ori, bivol cum îl ştim (ţii minte cum se lăuda cum îl sponsorizase  Becali şi Băsescu?), va arunca rahatul atât de sus, că tot el ne va şi demonstra cum trebuie să te poziţionezi, în literatură, pentru a-l prinde întreg. 
P.S. Dragă Marine! Cum poţi crede că un asemenea specimen mă poate convinge şi, poate convinge şi pe alţii, când spune: "Membrii din conducerea Renaşterii Buzoiene" îşi scot cărţi cu banii Primăriei Buzău, apoi le vând tot Primăriei"... iar Tudor Cicu, un apropiat al celor doi (O.C. Petrescu şi Marin Ifrim, a se vedea contextul articolului), are 7 cărţi scoase aici. Dacă eşti doar BOU, şi nu citeşti unde am scos cărţile (măcar citeşte primele două pagini şi te  vei documenta), cu ce sponsori şi ce greutăţi am publicat cărţile -  poţi arunca căcatul acolo sus şi să-l prinzi tot tu, pentru a demonstra cât de tare eşti în prinderea şi scoaterea lui la iveală. Un bou, Lixandru ăsta, căruia i-am dat cândva bani (neînapoiaţi) şi, mai aud, că a scăpat de la balamuc. Să fie la el! Dacă demonstrează că eu am luat din banii Primăriei Buzău, că eu am intrat o singură dată acolo, că primarul Boşcodeală mă cunoaşte personal, că figurez pe o listă sponzorizată de Primăria Buzău (ceea ce eu nu ştiu şi habar nu am), păi, am să propun unui oraş întreg, precum Buzăul, să-l recunoască de CETĂŢEAN DE ONOARE pe abia ieşitul de la balamuc cu mintea întreagă, pe numele său George Lixandru.
2. Unui anonim (dacă mă ştie din facultate, de ce anonim? – noi n-am stat acolo ascunşi): Am şi fost bucuros să-i citesc rândurile pe blogul meu literar. Asta, pentru că arăta că mă cunoaşte, de acolo, de la blocul A-B de lângă fosta Semănătoarea, de pe vremea Facultăţii de Energetică. Aşa cum îl întâlnisem pe Nicolae Caprinciu, abia în 2013, şi, cu surprindere (că mă ţinuse minte) aflasem că fusesem „colegi de palier” pe vremea anilor 1975, la Facultate. Că ne plăceau petrecerile cu bere, etc... asta e durerea unora? Chiar am fost mândru că ţineam un cenaclu în viaţă, preluat de la generaţia de dinaintea mea: Dan Goanţă, Dan B., Indre Gheorghe etc... că fusesem făcut membru de partid (nu oricine era făcut membru p.c.r. în facultate). Cred că a înţeles că nu sunt pentru o filosofie (fie şi legitimă) a doctrinei lui Horia Sima din care a postat pe blogul meu, mai apoi din S. Bastavoi (pe care din păcate nu l-am citit), dar, care scrie legitim despre Eminescu. Aşadar, nu sunt un om de litere, complet, să pot comunica cu oricine. Dau doar din umeri şi le dau dreptate fiecăruia. Cine sunt eu să-i pot judeca pe alţii?
3. Bădie Culai: Îţi mulţumesc pentru aceste vorbe (scrise pe blogul meu). După ce ai terminat cu „vinerea-ca-post”, te-am acuzat de „trădare” a bloguitului dumitale minunat, care ne ţinea şi pe noi, cititorii dumitale, în priză. Nu neapărat pentru a comenta, cât a ne îndulci cu expresia moldovenească a lui Creangă din „Amintiri...”  Până la dumitale, chiar păream a-l fi uitat. Ceva mai târziu, ţi-am dat dreptate, cum i-am dat (mult mai târziu) lui Liviu Ioan Stoiciu şi am vrut a proceda şi eu la fel. Mai ales că am un serviciu zilnic de 8 ore, că mă aşteaptă acolo atâţia oameni nemulţumiţi de cum li s-au calculat indexele pe contorii găsiţi blocaţi, cum doresc a scăpa prin comisia de reexpertiză (al cărei secretar, sunt) de decizia „inumană” – zic ei – de la prima comisie, cum, altora nu li s-au satisfăcut cererile de acum 4-5 zile şi câte altele. Apoi, pentru cele întâmplate prin 2009, 2007... dracu mai reţine cu câţi ani în urmă, pentru nu ştiu ce reclamaţii eşti chemat să dai, zilnic, la poliţie declaraţii dictate tot după cum vor ei? Să nu mai spun: cereri, plângeri din partea consumatorilor, că de!, e democraţia poporului şi noi suntem, încă, la stat. Apoi, soluţii şi atribuţii profesionale (prin fişa de încadrare a postului!). Păi, în astfel de condiţii, mi-ar mai arde mie de bloguit, de literatură? Ştie cineva, oare, ca să postez APROAPE  zilnic, câte ceva pe blog, trebuie să scriu, ori să bat cele scrise seara acasă, a doua zi, la calculatorul de la servici? Iar, aici la program, să fiu surprins de câte un şef şi să-mi reproşeze acest fapt? De câte ori nu m-am simţit jignit, când mi s-a spus: „Ţi-am cerut un lucru, o situaţie la care trebuie, e adevărat să munceşti şi peste program, dar, de câte ori ţi-am reproşat noi, că în timpul serviciului mai scrii şi poezii?”. Cât priveşte gramatica: bădie... bădie! Cineva, să facă şcoala în limba turcă, apoi liceul Industrial Energetic, urmat de o facultate de specialitate, cum am făcut eu şi să mai aibă pretenţia la: virgule, nume proprii, semantică, ortoepică. etc... Pe unul ca ăsta, aş vrea să-l văd şi eu! Acum, dacă l-aş citi pe profesorul Ştefan Beldescu din Vrancea (de care doar am auzit), îl voi înţelege pe moment, voi şti unde se pun virgulele, cum se scrie corect cutare şi cutare... dar, a doua zi am şi uitat totul. Sunt un „violonist” după ureche... ca nea Floricel cel din „Lăutarul” (schiţa de pe blog, mult în urmă), dar, după care juca tot satul.


P.S. pentru toţi: Unul îl numea pe Marin Ifrim, „pamfrecaru” (pe blogul său), altul pe facebook (mie mi se adresa), că nu se dă lecţii de literatură pe facebook... etc. Toţi, după cum văd, dau lecţii... însă, nimeni nu arată şi cum se face. „Fripturiştii ne-talentaţi ai literaturii sunt furajaţi cu bani publici...” – zicea ăla, abia scăpat de la balamuc. Despre mine (ca să nu vă mai obosiţi a-i căuta blogul) spunea că aş fi „scriitorul” (?! – la mintea lui înceţoşată, încă nu se dumirise ce aş fi)  care toarnă pe hârtie doar ceea ce, cică (găsise băiatu mingea pentru joaca lui), i-au zis alţii. Aici, unii îi pot da dreptate: ca să scriu cele 12 cărţi de până acum, au muncit alţi 12 scriitori de seamă ai Buzăului (mulţi anonimi, ca Homer), printre care şi el. Fără să ştie, tot înjurându-mă,  pe la toate colţurile a uitat că pentru a scrie ceea ce doresc eu, trebuia să-mi lege mâinile şi să mă cheme la secu şi poliţie să le dau declaraţii după cum dictează ei, nu după stilul şi conştiinţa mea. Uite că nu mai deschid poarta să vă răspund la comentarii, cum au făcut cândva grecii cu calul de lemn al troienilor. De ajuns că s-a făcut, atunci, acea enormă gafă! 

joi, 21 noiembrie 2013

441. Un poem pentru dumneavoastră (Ia-ţi visele-n spinare...)


Ia-ţi visele-n spinare…
                       Tudor Cicu

„- Ia-ţi visele-n spinare şi calcă pe stele
Pe piscuri reci de piatră, pe roci tari de granit
Ţi-au fost cuiburi fragede, iluziile…
Casa poeziei s-a aprins cu-n chibrit.
Aruncă gresia, goleşte-ţi furiile
Pe viaţă, pe moarte… şi calcă pe stele!”

M-ademeneai cu apa… şi singura din cer
Fântână ridicată în lăcaşul minţii
Şi gânduri prea surpate, chiar cu miile,
Cohorte încolonate, precum sfinţii
Ca raze de lumină, ca făcliile
Pierdute, confuze… şi singure pe cer.

Şi-mi ceri s-aleg o cale, ca şi un astru mort
Când ştii ce e sfârşirea – absenţă în amar
Că, văd, în urmă rămân semeţi doar munţii
Nici şir de corăbii urmând vre-un felinar.
Şi totuşi… veşnic sub cercănele frunţii
Rămân să te admir… ca şi un astru mort.



miercuri, 20 noiembrie 2013

440. Autoarea lui Nils Holgersson, la cei 155 de ani de la naştere. (Amintiri dragi)

Imagini de arhivă:13 septembrie 1997, cu colegii din IRE Buzău (pe atunci), la pescuit, pe malul lacului.


155 de ani de la naşterea autoarei lui Năpârstoc.
                        Motto:
                      "Mai mulţi mor în fugă decât în luptă"
                                             (Selma Lagerlöf)        

„A fost odată un ştrengar”...., aşa începe povestea celui mai ciudat „năpârstoc” din lume, care a zburat pe spinarea gâscanului din ogradă, de-a lungul şi de-a latul Suediei. Povestea mă fermecase încă din copilărie, de pe vremea când o şi citisem. Ca toate zămislirile, povestea asta a rămas misterioasă în mintea copilului de pe atunci, când şi citea „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”, a scriitoarei Selma Lagerlöf, născută la 20 Noiembrie 1858, la Morbacka, în Suedia. „Istoria universală e memoria generaţiilor viitoare...”, spunea J.L. Borges. La prima vedere, ori în amintire, aventurile, fie că ascund aventuri ale imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa ascunsă a scriitorului care a ţesut neuitata poveste, sunt magii în mâna prestidigitatorului, acolo pe arena circului, dar şi proiecţii don-quijoteşti în povestirile unor fiinţe cu aplecare spre filele ce aşteaptă a fi umplute cu astfel de istorii. În 1909 autoarei i se decernase (primei persoane feminine, dacă nu mă înşel) premiul Nobel. Fusese o fire bolnăvicioasă, încă din copilărie. O paralizie la un picior, sau cam aşa ceva. Asta n-o făcuse să abandoneze lupta cu viaţa şi să ne dea „epopeea” prichindelului transformat de spiriduşul pe care şi-l făcuse captiv într-o plasă, în călătorul „incognito” de pe spinarea unui gânsac de curte, într-un cârd de gâşte sălbatice condus de faimoasa gâscă, Akka. Vă puteţi închipui, un prichindel cu nădragi galbeni de piele, cu vestă verde şi cu o bonetă albă, ţuguiată pe cap, navigând în spatele gâscanului Martin, din ograda părintească, înspre Marea Baltică? Dacă nu, ori aţi uitat, pesemne, astfel de întâmplări, recitiţi cartea. Îmi aduc aminte, câte spaime îngrozitoare nu trăisem, alături de micul Năpârstoc! Vă puteţi imagina, cât de îngrozit eram pe atunci, când citeam cartea şi, aflam că, aşa, dintr-o dată gâscanul cu care călătorea, dispăruse iar din preajma sa. Se rătăcise pesemne în ceaţă ca şi-n alte dăţi. Dar, mereu şi mereu, credeam că era pentru ultima oară. Scriitoarea suedeză mă înşurubase în pielea lui Năpârstoc, de nu mai scăpam, oriunde mă duceam, de acesta. Vă puteţi închipui, un flecuşteţ de prichindel, nu mai mare decât degetul mare de la o mână, luat la biciuit de abia iscatul vânticel, ori dihăniile care abia aşteaptă să te dea dea berbeleacul şi să te înfulece. Poveşti şi iarăşi poveşti, care îmi încântaseră, cândva, copilăria. Ţinuturi necunoscute, geografii minunate ale locurilor prin care treceau eroii (gâscanul Martin, gâsca şefă, Akka şi năpârstocul de Nils), aveau să mă poarte din Dobrogea natală până în depărtata şi, doar imaginata, Suedia. Tare aş mai vrea să mă trezesc, reîntors acasă şi, să le strig (ca şi Nils Holgersson), alor mei: „Mamă şi tată, sunt mare, sunt iarăşi om!”  Privind, acum, toate astea, cred că mă mai urmăreşte, încă, un dor nespus după acele vremuri şi mai că aş vrea să fiu şi eu un Năpârstoc ca să pot călători peste mări şi ţări, împreună cu un cârd de gâşte sălbatice, ca eroul nostru din poveste. Nu-i aşa că şi vouă vă e la fel de drag?    

luni, 18 noiembrie 2013

438. Ultimele trei zile de concediu prin Moldova.(4)

 1. Ce 7 magnifici de la prezidiu
 2. Şi, eu, în plan de ascultare, atent la tot ce se întâmpla în sala Cupola.
 3. Gellu Dorian, anunţând un moment poetic.
 4. Cu aparatul (în zare) bădia Culai - în persoana lui Nicolae Ciobanu - cu "ochii" pe mine.
 5. Public receptiv la momentul poetic al serii.
6. Adrian Alui Gheorghe, cu un premiu special pentru Gellu Dorian.

Se anunţa o lansare de carte la Piatra Neamţ

 2. A doua zi
                      Motto:
                        „La intrare va creşte un pom din zahăr candel
                          chiar împăratul va întreba de ce tocmai acolo” 
                                 (Aurel Dumitraşcu)
   Mulţi cred că înaintea unei zile în care se dezlănţuie furtuna, domneşte liniştea. Ei bine nu-i chiar aşa. Marţea la orele 17, în sala Cupola a Bibliotecii GT Kirileanu, avea loc mult aşteptata lansare. Afişe cu anunţul respectiv le zăream, mai pretutindeni, în oraş. Tot marţea, trebuia să părăsim hotelul, să ne găsim, prin oraş (greu, foarte greu!), un nou loc de parcare, să onorăm vizita promisă familiei Ciobanu. Multe mai trebuia noi să facem. În linişte, le-am făcut pe toate. Am încheiat socotelile cu hotelul, ne-am plimbat prin oraş, am făcut şi vizita familiei Ciobanu şi, iată-ne la numai 2-3 ore de clipa lansării pentru care am venit în Piatra Neamţ. „Dar o trompetă ar spune/mult mai bine/lucrurile acestea” (Adrian Alui Gheorghe) – aşa ar fi scris, aici, mai departe, poetul gazdă. Cu un sfert de oră, înainte de ora anunţată, am urcat treptele spre sala Cupola. Sala era aproape goală. Doar noi şi trompeta de care tocmai aminteam. Glumesc. Erau alte două persoane înaintea noastră, acolo. Imediat, după noi, a sosit poetul Adrian Alui Gheorghe, urmat de soţia sa, actorul Vasile Murariu şi scriitorul Grigore Grigore de la Târgovişte, dacă nu mă înşel, însoţiţi de preşedintele Filialei Scriitorilor de la Iaşi, Cassian Maria Spiridon. Cum a dat ochii de mine, poetul A.A.G. a rămas ca interzis. Nu se aştepta (după lansarea de la Biblioteca Bastilia de la Bucureşti, de acum două săptămâni) să dea de mine, acolo, tocmai la Piatra Neamţ. Încet-încet, sala s-a umplut cu cei nerăbdători, ca şi noi, să dea ochi cu Poezia. Adrian Alui Gheorghe şi-a invitat musafirii pe rândul de scaune, postat în semicerc, dinaintea iubitorilor de poezie şi a rostit câteva cuvinte, explicându-ne nouă, de ce ea cartea, ea poezia, ea literatura e un orizont de aşteptare pentru toţi. Menţionând, că doar poezia, ca şi literatura, nu prinde rădăcini decât între oameni, a anunţat că în seara aceasta, aici, la Piatra Neamţ, începe un nou proiect (mai exact, era reluat, începând din acea seară), intitulat „Antologia scriitorilor români contemporani”, cu un poet de o calitate aparte: unul dintre scriitorii care ştie să producă evenimente culturale de excepţie, iar numele său este Gellu Dorian. Criticul supercunoscut, Mircea A. Diaconu, primul invitat să ia cuvântul, îşi reaminteşte că se află din nou, aici, în sala Cupola a bibliotecii GT Kirileanu, unde a citit cărţi şi a şi făcut practică, după mulţi ani. „Există o mentalitate, care va trebui uitată: toţi scriitorii mari au trăit altădată! (aşa se spune), dar, privind în jur, scriitorii sunt şi acum prezenţi, şi nu unii dintre cei mai neînsemnaţi. Are încredere în generaţia tânără care mai şi citeşte (în sală sunt destui tineri), iar, ceea ce se întâmplă, azi, e o dovadă că trebuie continuată şi nuanţată o astfel de manifestare. Întocmeşte un portret al poetului onorat cu această deschidere, punctând pe substanţa creativă şi identitatea inconfundabilă a poetului. „ca să-l surprinzi îţi trebuie o anumită distanţă faţă de poet”. E greu (recunoaşte), pentru că se află în relaţii foarte apropiate şi îi „numeşte” câteva trăsături esenţiale, explicabile prin faptele lui Gellu Dorian: 1) Este unul dintre poeţii importanţi ai vieţii culturale contemporane; 2) E unul dintre deţinătorii a numeroase premii literare; 3) Deşi consacrat ca poet, scrie teatru, a luat şi aici câteva premii, ca dramaturg dar şi prozator; 4) Indiscutabil, înainte de orice, Gellu Dorian este poet. Având în vedere, înaintaşii săi de la primele încercări literare: Geo Dumitrescu, Ştefan A. Doinaş etc., poetul a dezvoltat, în scris, o mare preţuire faţă de literatura universală. A şi dat o carte, intitulată „Cititorul de poezie”, dovadă că în tinereţe, Gellu Dorian visa cărţi în loc de fete. Invitat de Adrian Alui Gheorghe, mentorul serii, poetul G.D. ne citeşte din cartea sa, prefaţând momentul de poezie urmat de cel de muzică (la pian Doru Sascău, apoi voce, rând pe rând: Roxana Văideanu, Lorena Maria Muntenaş, Corina Zotta, Cristi Laiu) din acea seară. Cassian Maria Spiridon, crede că în această seară, cu toţii, facem un exerciţiu de admiraţie pentru noul proiect care începe cu un poet de excepţie. Aminteşte de Festivalul Nicolae Labiş, de la Suceava, de surpriza din seara aceasta, căci, acolo, se aflau şi cei din seara aceasta. Precizeză că un autor care nu are conştiinţa artistică, este un fel de „cormoran” al vieţii, dar, în ceea ce-l priveşte pe G.D. nu e cazul. Acesta are profilul unui poet complet şi, astfel, exerciţiul nostru de admiraţie din seara aceasta, e unul de admirat. Iarăşi un moment poetic (aici este rugat actorul Vasile Murariu să numească două cifre de la 1... la ... 60) şi G.D ne citeşte poemele cu nr. 7 şi 13. Adrian Alui Ghorghe, intervine şi ne aminteşte că, fără un poet care ştie să îndulcească cuvântul, limba noastră devine un bolovan ce produce doar zgomot. Poetul Radu Florescu, spune că G.D. îşi desăvârşeşte viaţa lui, prin scris şi, că odată cu el trăim şi noi visul său de a salva, ceea ce a mai rămas, frumos, în om. Cum tot ceea ce contează... de acum încolo (în poezia lui G.D), totul depinde numai de el. Nicolae Sava (un alt poet al locurilor), ne reaminteşte că G.D. face parte din grupul de la Durău, şi doar sub aspect astral, la minunata vârstă, abia împlinită de poet (60 de ani) el se află aici, că aplecarea sa, în poezie, asupra mitului Ghilgameş, vine ca o continuare la rosturile poeziei lui Nichita Stănescu. Cum, poezia se cultivă mai greu decât pământul, G.D. le mulţumeşte celor care au luat, deja, cuvântul şi au făcut astfel de aprecieri la opera sa. Ne încântă, iarăşi cu un moment poetic, urmat de muzică. Poetul Emil Nicolae, înţelege (cum altminteri, o Doamne!) ce uşor era înainte, să scrii venind doar în contact cu cărţile scriitorilor. Dar, e greu să vorbeşti, acum, despre un autor, cu el, dinaintea ta. Face, însă, o remarcă, dacă nu hazlie, pesemne interesantă: În ’53, luna Martie, moare Stalin şi, de fericire, părinţii noştri au trecut la „procreere”, din dorinţa de a sărbători evenimentul, şi din acel „orgasm” s-a născut generaţia „optzecistă”, de după moartea lui Stalin. Crede că, se poate vedea în această nouă carte a lui G.D. şi acel „scenariu” intuit, poetul fiind şi dramaturg, iar ecuaţia poetică a acestei cărţi o consideră a sta în semnificaţia poemului cu nr. 39, intitulat „Setea”. Acestea fiind, deja, spuse, Adrian Alui Gheorghe aminteşte celor prezenţi, că fapt rar întâlnit la astfel de lansări de carte, în sală se află prezenţi şi poeţi de prin alte locuri: Tudor Cicu de la Buzău şi Grigore Grigore de la Târgovişte. Sala e încântată de această ştire şi A.A.G. trage, imediat, şi concluzia serii: poetul trimite mesaje învăluite în cuvinte, cu gândul că cineva, din spaţii îndepărate, le va recepta. Citeşte, chiar o mică parabolă, în acest sens. Însă, reţinem, mereu şi mereu, astfel de mesaje ale poeţilor, vor pleca spre o lume... cum se va vedea, uneori (dacă nu de cele mai multe ori – n.m.) indiferentă. Vi s-a părut o seară tristă? O seară fără semnificaţiile ei? Nu pot răspunde decât cu aceste versuri ale lui A:A.G: „ca un steag împăturit/Universul a rămas la uşă schelălăind”. Şi am plecat spre Buzău. În urma noastră, oraşul rămăsese îngropat la rădăcina caselor.     

                                                                              sfârşit   








vineri, 15 noiembrie 2013

437. Ultimele trei zile de concediu prin Moldova (3)

 1. Surorile muntence, la Mirceşti.
 2. La coada lacului, în Piatra Neamţ.
 3. Pe platou, la biserica sf. Ioan (lângă colegiul Petru Rareş)
4. Soţia, tot acolo, pe acel platou menţionat mai sus.



3. Se anunţa o lansare de carte la Piatra Neamţ
                          Motto:
                      „A intrat Poezia în oraş
                       Cum intră toamna mai întâi: stârnind o frunză
                            ………………………………
                       Ziarele au scris cu litere de-o şchioapă
                        că fenomene stranii s-au abătut asupra lumii noastre…”
                                       (Adrian Alui Gheorghe)

1. Prima zi

    Fusesem anunţat, dinainte (pe google), că în data de 12 Noiembrie 2013 (marţea), la orele 17, la Piatra Neamţ va începe un nou proiect intitulat „Antologia scriitorilor români contemporani”, deschiderea acestuia, avându-l în prim plan pe poetul, dramaturgul şi omul de litere Gellu Dorian. Am plecat cu soţia, încă de luni, dându-mi, acolo, întâlnire cu bunul prieten, cunoscut de pe „la comentarii” (pe blogul lui Ion Lazu), nimeni altul, decât bădia Culai, în persoana lui Nicolae Ciobanu. Pe cât sunt melancoliile de dulci, pe atât sunt „regăsirile” – nici dulci, nici amare – (ci de la început), ca un izvor cu alte adâncimi şi cu alte clarităţi. Cel mai ciudat lucru pentru mine, un străin în acest oraş, era să mă întâlnesc cu o persoană necunoscută, ca şi cum ar fi urmat după o despărţire avută loc mai deunăzi, cu un bun prieten. Am mers pe străzile şi prin împrejurimile unui vechi oraş, alături de Nicolae Ciobanu şi erau toate prinse de farmecul unor culori locale – şi temporale – care se apropie de înţelegerea mea de a descoperi, pretutindeni, uimirea clipei. Cu alte cuvinte, timpul a trecut prin sufletul meu lăsându-şi mâlul amintirilor, acolo. Am admirat coada lacului de dinainte de barajul hidrocentralei din aval, pe a cărei pânză de apă pluteau în depărtare, numeroase lebede. De pe digul lacului, am traversat spre pădure şi de aici printr-un hipodrom, din care doar caii lipseau, în rest toate erau la locul lor (inclusiv câinii şi oamenii locului), şi am revenit în oraş. Am băut vin fiert (într-o bortă? – nu era chiar bortă!-), iar după o cină cu mititei şi bere la „Casa paharnicului”, ne-am întors la hotel doar cu o oboseală şi senzaţia că timpul trecuse prea repede, că pe Pământ există două lumi: una creată de Dumnezeu şi alta complotată de diavoli. Spinoza ajungea la o concluzie, când spunea că a-i da lui Dumnezeu atribute omeneşti este ca şi cum ar susţine cineva, de pe margine, că Dumnezeu are doar trei însemne specifice: cele trei braţe ale crucii. Adică este bun, milostiv şi drept. Precum cel întruchipat din lut, Adam, şi noi suntem reflectarea lui. Cândva, Eminescu „petrecea” în lungi şiruri de vorbe, alături de prietenul său mai în vârstă, Creangă, la borta rece – probabil, tot cu o cană de vin fiert, alături. Şi, câte mai depănau ei! Ca în „O mie şi una de nopţi”. Eu şi bădia Culai n-am avut, la dispoziţie, decât o după amiază. Am vorbit despre epopeea unei vieţi din care facem parte şi noi, despre modele ilustre în literatură „şi precum grecu’-odat? că timpu-i vadul/În aspra lui latină-a cercetat/Povestea veche cu a fost odat!” (din păcate nu reţin cui aparţin aceste versuri), ne-am dus, fiecare cu gândurile lui, la culcare, fiindcă la Biblioteca G.T. Kirileanu din centrul oraşului Piatra Neamţ, avea să urmeze (odată cu zorii) mult aşteptata zi.


                                                                    (va urma: luni – ultima parte a însemnărilor)          

joi, 14 noiembrie 2013

436. Ultimele trei zile de concediu prin Moldova (2)

 1. Mormântul poetului Vasile Alecsandri, sub cupola unei bisericuţe.
 2. Biserica din curtea casei memoriale, în care se află mormântul poetului.
 3. O fotografie, la ieşirea din bisericuţa ce ţine de acoperământ, mormântului poetului.
 4. Am scris în cartea de onoare a muzeului.
5. În lunca de la Mirceşti.
6. Fumul se ridică şi el la ceruri.

2. La mormântul lui Vasile Alecsandri
                     Motto:
                     „Pe muchii de prăpăstii lunecând uşor,
                      Cu corbii de iarnă mă-ntreceam în zbor.
                       ……………………………………….
                       În zădar şi lupii, codrii răzbătând,
                       Cu crivăţul iernii m-alungau urlând.”
                             (Vasile Alecsandri: Întoarcerea în ţară – din „Doine şi lăcrămioare”)

   De la Roman până la Mirceşti se ajunge uşor, urmând şoseaua asfaltată, în direcţia Suceava, cca. 18-20 km. Îmi aminteam, aflat în mersul automobilului, că T. Maiorescu scrisese, cândva, că poetul reînviase (literar, după scrierea  volumului „Doine şi lăcrămioare”) la Mirceşti, după o izolare în toiul unei ierni grele, surprinzând cu publicarea „Pasteluri”-lor. Îmi imaginam sălbatica luncă a Mirceştiului, cu arbori seculari în pustietatea pădurii, invadată de corbii prevestitori de ninsori bogate şi nopţi geroase, asupra căreia ochii poetului au privit adesea, din pridvorul casei părinteşti. Şi-mi imaginam cum reuşise, în versuri, ca peisajul zugrăvit să se detaşeze, în pasteluri, independent de viziunea poetului. Drumul mă ducea către cel care scrisese vestita baladă a lui Andrii Popa. Vă mai amintiţi? „Cine trece-n Valea Seacă/Cu hamgerul fără teacă/Şi cu peptul dezvelit?” Nostalgia infinitului (întrezărea E. Cioran) fiind, pesemne, mult îndepărtată ia uneori forma şi conturul dorului de moarte. Undele şerpuitoare ale cugetării îşi au şi ele rosturile lor. De aceea, am preferat să intru în curtea „conacului” de la Mirceşti, unde se află casa memorială Vasile Alecsandri, atras de bustul de bronz al poetului neamului, aflat în dreapta clădirii şi, mai apoi, să mă plimb printre arborii seculari, în grădina din faţa casei, printre care a şi fost săpat mormântul poetului. După câte ştiam, prima clădire (cea din faţă) a fost construită de Paulina, fiica poetului, special pentru tatăl ei, iar cea din spate, mult mai modestă, casa ţărănească, scundă, probabil fusese casa bunicilor poetului, cea în care se născuse  tatăl, vornicul Vasile Alecsandri. Treci şi te preumbli prin sălile reci, joase, cu mobilier puţin, atinse, însă, de patina vremii şi cele câteva stanţe de epocă, expuse pe pereţi, dar nu realizezi că ceea ce numim în viaţă filozofia ansamblului muzeistic, are pretenţia să ne servească drept ghid perspicace în astfel de locuri. Nimic din ce întâlnisem în „Doine şi lăcrămioare” nu regăseam aici. Dacă există cu adevărat o regulă de viaţă, apoi, doar şemineul unde erau afişate câteva cuvinte şi masa de lucru a poetului, cu fotoliul rustic, aminteau de atmosfera „corbilor-a lupilor-de odinioară” de pe aceste meleaguri. M-am dus acolo, cu inima grea, să caut urmele poetului, a unui om sfârşit cu inima zdrobită, după moartea fratelui său Iancu în 1884, după mâhnirea şi „ostenirea de atâta chin” (cum scria în 1890) când se retrage definitiv la Mirceşti unde se şi stinge din viaţă la 22 august. Am părăsit dezamăgit încăperile casei memoriale, întrucât ghida care ne urmărea doar să nu dăm drumul aparatelor foto, nici măcar n-a catadicsit să ne povestească câte ceva, despre clădire, încăperi, mobilier ori amintiri numai de ea cunoscute. Am intrat cu sfială în încăperea bisericuţei, sub cupola ridicată deasupra mormântului poetului, a părinţilor şi soţiei Elena Negri. „Tu care eşti perdută în neagra veşnicie…” – îmi răsuna în ureche un vers închinat memoriei soţiei sale. Acolo, la mormântul poetului neamului acesta, am cutezat, o clipă, a privi în sus, pe bolta cu picturi îngereşti. „Simţiri! Măreţe visuri de falnic viitor!/V-aţi stins într-o clipită ca stele trecătoare/Ce las-un întuneric adânc în urma lor”. Citeam de pe inscripţia încastrată în peretele din stânga, că la moartea poetului, de la Vaslui s-au deplasat, pe jos, însuşi Constantin Ţurcanu (alias Peneş Curcanul) cu alţi 10 soldaţi, pentru a-i coborî sicriul de plumb, în mormânt. Era un ultim omagiu adus de cel care fusese făcut erou, prin poezie, în literatura tuturor timpurilor. Aşadar „primeşte-n altă lume aceste lăcrămioare” (am murmurat) aşa cum scrisese în „Steluţa” şi, recules, am scris aceste cuvinte în cartea de onoare a muzeului: „Trec pentru prima oară prin Mirceşti, locuit cândva, de poetul durerilor şi doinelor acestui neam în care a crezut o viaţă, de-mi pare, acum, (trist) fără cântarea sa … admirată şi apreciată de celălalt geniu al neamului, poetul Eminescu. Îmi voi strecura lacrima gândului între cutele frunţii şi mă voi întoarce la cântecele sale, mereu” (10.11.2013 – poetul Tudor Cicu). Am plecat de aici, cu gândul să văd cu ochii mei vestita Luncă a Mirceştiului, unde am şi făcut popas pentru un grătar. „Era o câmpie lungă şi tăcută,/Lungă ca pustiul, ca moartea de mută!” Lângă acel grătar cu mici şi piepturi de pui, alături de soţie şi familia Diaconu (Olguţa şi Lică), o clipă, mi-am închipuit că „eram pe-un cal aprig care întrecea vântul” şi-n câmpia lungă „calul meu fugea/iar a lui picioare iarba n-atingea”. În jurul meu, deasupra copacilor, nu corbii, ca în pastelurile alecsandrine, arau cerul, ci Poezia.
                                                                                                     (va urma)       


miercuri, 13 noiembrie 2013

435. Ultimele trei zile de concediu prin Moldova (1)




  1. Drum lung până la Roman
         Motto:
           „O, valuri mari de spume!
            Purtaţi-mă prin lume
            Ca frunza fără nume
            Ce o plutiţi uşor...
               (Vasile Alecsandri: Pe mare - din vol. Lăcrămioare)

   Să nu-ţi imaginezi, cumva, cititorule – că amintirile la care se refereau bunicii noştri, atunci când îşi povesteau întâmplările (câte le mai ţineau minte) petrecute pe cărările vieţii, puteau fi, în întregime sau în parte, pură închipuire. De aceea am învăţat să fiu mai atent decât alţii şi să-mi aştern gândurile, într-o ordine a lor. Mai întâi, va trebui să constat, că sufletul femeiesc e la fel de misterios pentru mine ca problema vieţii pe inelul lui Saturn. De aceea am ales să-i propun soţiei, ca ultimele noastre zile din concediul pe acest an să le facem prin Moldova, mai exact, la Roman, la sora ei. Nu ştiu cât a fost de încântată de acest demers al meu, dar a încuviinţat. Mai ales, că în sinea mea, gândeam că poate vom trage o fugă şi-n vestitul târg al Neamţului (mai exact, la Piatra Neamţ), unde aveam să mă văd, pentru prima oară, cu un bun prieten cunoscut de pe blog, cu bădia Culai şi să fac cunoştinţă, acolo, cu atmosfera unei inedite seri literare, la biblioteca G.T.Kirileanu, avându-l ca mentor pe poetul Adrian Alui Gheorghe. Aşadar, într-o zi călduroasă de toamnă (9 Noiembrie, de sf. Nectarie din Eghina) am plecat cu maşina, la drum. Am pus, pentru prima oară, de probă GPS-ul, dar, tocmai la intrarea pe „autostrada” Bacău-Roman, ne-a somat insistent să întoarcem înapoi, să o luăm la dreapta, pe drumul spre Vaslui. În depărtare, zăream turnul de telecomunicaţii ce-mi părea cunoscut (mai trecusem, pe lângă el, în urmă cu trei-patru ani), dar cum GPS-ul mă tot soma: „întoarceţi şi luaţi-o pe prima ieşire, la stânga”, ne-am conformat. Ne indica drumul spre Vaslui. După ce ne-am rătăcit, pe un drumeag, spre satul Traian, mi-am zis: „Prietene... Frate... GPS-ule! Să ştii că îmi eşti tare drag, dar lasă-ne şi pe noi să ne descurcăm, şi singuri, după voia şi capetele noastre”. Aşa că am întors (şi bine am făcut), de am luat-o pe drumul cel bun. Între timp, soţia o sunase pe sora din Roman, iar aceasta, îi confirmase că GPS-ul ne indicase un drum greşit. Astăzi, oameni de tot felul fac ocolul pământului pe mici vase cu pânze, pe fel şi fel de maşini ori mijloace de transport, neînsoţiţi de nimeni ca să-i ajute în a-şi atinge ţinta. Am scos din funcţiune GPS-ul, că prea amestecase brânza cu prunele şi numai aşa am ajuns la sora soţiei, din oraşul Roman. Nu vă închipuiţi că în aceste rânduri n-am strecurat „tendele şi velele” ironice al avântului meu literar, însă, ştiu că astea fac farmecul cititului, când nu reuşeşti să redai zarva unor discuţii iscate pe parcursul călătoriei. Ziua s-a scurs ca toate celelalte de dinainte, fără a fi tulburată de cel mai mic incident. Am aflat, acolo la Roman, că tocmai aterizase cu avionul, venind direct din Anglia, pe aeroportul de la Bacău, soţia şi fiul de 4-5 luni a băiatului familiei Diaconu. Cezar, fiul familiei Diaconu, plecat de acasă, la lucru în Anglia, era un pic mai mare ca Prâslea de acasă, Alex. Odorul familiei Diaconu, Cezar şi Mădălina, cel mic, îmi era cunoscut de pe facebook, sub numele de botez, Adamel, dar eu, suprasolicitasem undeva, sub nişte poze postate pe facebook, la comentarii, numindu-l „micuţul Churchill”. L-am recuperat a doua zi de la părinţiii fetei şi l-am adus cu maşina la apartamentul socrilor (soacra mare, fiind sora soţiei). Să fi fost şi în vis, prezenţa noastră, a unor făpturi nicicând văzute în lumea reală nu-l mira pe micuţul Adamel (zis Churchill)! Ne studia pe rând şi ne zâmbea ca unul superior nouă, tuturor: „Atenţie, cum vă purtaţi cu mine (părea a ne spune), şi nu uitaţi că eu vin tocmai din Anglia”. După ce i-am dus, cu maşina, la bunicii fetei (după cum ne indicase), într-unul din cartierele romaşcane, ne-am deplasat la finul meu din Roman, Marius, aflat în persoana celui mai mare băiat al sorei soţiei. Ne-a întâmpinat, la poarta casei, Dana (fina) împreună cu cei doi copii: Andreea şi Ştefănuţă. Finul Marius era plecat în Italia cu un transport de utilaje pentru o firmă privată. În anticamera, unde finul Marius îşi ţine cu elevii săi, lecţiile de psihologie, în timp ce din grădina de lângă casă răzbăteau triluri de păsărele, am stat cam un ceas de vorbă, urmând a pleca, imediat după aceea, împreună cu cumnaţii mei, Lică şi Olguţa, la Mirceşti. La Mirceşti, acolo unde se află casa memorială Vasile Alecsandri, care, deşi născut la Bacău, revenea în Mirceşti după 42 de ani, restabilindu-se în casa părintească aflată în Lunca din Mirceşti. Aveam să văd cu ochii mei, pentru prima oară, casa poetului de la Mirceşti.
                                                   (va urma)

  

joi, 7 noiembrie 2013

434. Un poem pentru dumneavoastră (Intermezzo de toamnă)


Intermezzo de toamnă
                                   Tudor Cicu
1.
Toamna se coace tutunul. Aici,
Lunca e ca o rusoaică despuiată de port!
(aşa-mi striga Esenin trecând)
Cu sănii, cu cai, cu fete, cu tot.
Acum,
Nici a lui Esenin armonică nu-i...
Stoluri de păsări,
Stoluri zboară dinaintea săniilor lui.
Zboară...
Şi moartea le-nşfacă hapsână cu-o gheară.

2.
Ehei! Ehei!... Armonica spărgea zările-n dungi.
...Să nu plângi, repetam.
Să nu plângi!
Fiindcă întreg cântecul era numai pentru ea.
Şi crede-mă - cam avea...
Avea un glas tremurat ca de balalaică
Şi armonică grea.  
Mă feream de sănii pe-atunci.
Mă feream să întreb: unde-i tot cară
Pe toţi dorul de-acasă,
De nu mai încap în pielea lor de diavoliţe!
Şi asta, seară de seară.

3.
Toamna se coace tutunul, aici, bunicule!
Şi lunca e ca o rusoaică, e ca tot ce-ţi doreşti...
Numai lasă-mă cu zarea, toată, dinainte,
să-l mai văd trecând pe blondul Serghei
în sănii trase de caii săi arăpeşti.
Aici,
Pe ambele turnuri de pază ciupeşte din corzi
Şi cântă cineva în chilia din cimitir, undeva
Ori vântul se tânguie-n ţarnă?
Nu-i blues-ul!
Acel blues al trenurilor ce căra,
Tot căra spre apus oamenii. Ca
Pe vite-ntr-o toamnă.

4.
Când de-o veşnicie, n-ai mai auzit aşa ceva,
Nu te mira, cititorule!
Aşa ţi se pare. Doar aşa: bunicul îmi va fi spus...
Câte ceva... Dar mult mai târziu - de reţin
Numai ţărâna stropită cu vin.
Deocamdată acolo în cimitir
Împărţim câte o cană şi o strachină
Morţilor, de pomană!

5.
Nu-mi iau ochii însă de la groparii acoperiţi
Cu lopeţi de zăpadă,
Nici de la cuşmele lor.
Dar nici de la moarte, şi ea o umbră pe cruce
Care-şi mai dezmorţeşte o gheară
Pe dopul sticlei cu vin
Şi-mi face cu ochiul: dansează, dansează,
Dansează copile!
Şi tu colea o ţâră,
Mult mai ai ori puţin.

6.
Cuvintele fac însă din mine ce vor.
Mă uit la bunicul, dar lui ce e drept,
Îi jucau în ochi farurile acelor trenuri ale morţii.
Roţile... roţile lor,  scrâşnind pe osii...
Pierdute în noapte,
I se înfipseră-n piept.
Ehei! Ehei!?.. Şi armonica-i pierdută în zarea
Celui rămas în urma trenurilor în pustiu,
Celor plecaţi într-o noapte,
Atât de târziu.

7.
Şi crede-mă! Cititorule... Nu-i
Nu-i bluesul cântat tutunului când se coace
Pe câmp. Nici a lui Esenin armonică nu-i...
Stoluri de păsări,
Stoluri zboară dinaintea săniilor lui.
Zboară... tot zboară!
Iar moartea le-nşfacă hapsână cu-o gheară 

       (din volumul: "Geamantanul cu vise" - 2012)

marți, 5 noiembrie 2013

433. Comentariu la romanul "Urma" de Adrian Alui Gheorghe

 1. Imagini de la lansarea romanului lui AAG.
 2. Daniel Cristea-Enache, anunţă un eveniment deosebit "La Bastilia"
 3. Ascult vocea actorului Vasile Murariu, lecturând din roman. Merita!
 4. Era momentul felicitărilor. Am fost primul care l-a felicitat pe AAG. Ştiam eu de ce!

5. Printre puţinele momente când stau "la o şuetă literară" cu cei din sală.

Urmele  misterioase (sau) latura Diavol-Dumnezeu a Omului
            (în romanul „Urma” de Adrian Alui Gheorghe)

   Părintele Gheorghe Calciu, care a trecut prin sinistra „reeducare” de la penitenciarul Piteşti, afirma că ea „a fost o lucrare satanică. Diavolul şi-a ales nişte oameni de acolo dintre noi care au fost înzestraţi şi de administraţie, şi de Satana”. Dacă şi-ar fi scris cartea, sub apăsarea acestor mărturii fără a ridica la rangul de vis, a unui joc romanţat şi pe alocuri, parodic, închipuit pe buza unei prăpăstii numită „viaţă”, naraţiunea lui Adrian Alui Gheorghe ar fi semănat ce cea a Apocalipsei şi cine ar fi suportat-o, fără coeficientul ei de realitate? Sub acest aspect, romanul „Umbra” a lui Adrian Alui Gheorghe, apărut la Ed. Cartea Românească, 2013, e un roman scris cu nobleţea unei închipuiri puse să creioneze parabola a ceea ce semnifică latura Diavol-Dumnezeu a Omului. Începută în preajma sărbătorilor de iarnă, mai exact la 18 Noiembrie 1960, acţiunea curge cinematografic. Pe zăpada din curtea penitenciarului de la închisoarea Aiud, ignorând zidul înalt de beton şi alte două rânduri de sârmă ghimpată, mult prea des întreţesută, apar urmele unor bocanci, într-un singur sens, dinspre libertatea de afară spre pavilioanele deţinuţilor. În roman, starea apăsătoare din închisoare este aruncată în aer de apariţia acestor urme, care, în mod ciudat, inexplicabil, veneau dinspre gardul de sârmă spre intrarea închisorii.  Cum s-ar putea explica o astfel de enigmă?! Venirea Mântuitorului în celulă?!? Cum nici un soldat nu semnalase vreo mişcare în zonă, urmele, în mintea gardienilor şi a directorului penitenciarului, sunt „un semn limpede de înfruntare pe care şi-o permite cineva care se joacă cu noi. Aceste urme sunt o declaraţie de război”. Şi, pentru că urmele, spre exasperarea directorului Geangu cât şi a şefilor de la centru, reapar la un interval de câteva zile, în penitenciar încep represaliile asupra deţinuţilor, pentru că „într-o închisoare de politici, în care fantomele se mişcă după bunul plac prin curte, cineva trebuie să plătească”. Anchetele care încep (cu zel patriotic) au mai degrabă, efecte umoristice. Gardianul Coţoi scoate de la deţinutul Ţurel, mărturisirea incredibilă, cum că nevasta deţinutului Urdea vine noaptea în celula acestuia pentru a-şi lua drepturile de femeie măritată. Un alt gardian, pe nume Bălăeţ, e convins că, ce susţinea banditul Cariban, era adevărat: „Maica Domnului vine! De la Maica Domnului sunt urmele...”. Iar un alt deţinut, pe nume Leţ, susţine că urmele ar proveni de la un călugăr care a murit aici, anul trecut, unul Daniil, şi care, acum, vine când are chef. Însă (vine precizarea), acesta vine să vegheze la căpătâiul celor care trag să moară. „Deja timpul a luat-o aiurea”, notează autorul, sporind tensiunea. În fine, ultima variantă a anchetatorilor, cea mai năstruşnică şi plină de un umor sarcastic, vine din partea deţinutului Cămărăşanu. „Banditul era un moşneguţ împuţinat de ani şi foame, cu ochi mici ca două puncte de mercur care se zbăteau între nişte pleoape prea largi”. Acesta, sub aspectul autodenunţului, mărturiseşte categoric, că urmele sunt ale lui. Cu ajutorul unei rugăciuni, Dumnezeu  îi permite să facă orice vrea. Directorul penitenciarului, Geangu şi ajutorul său Hegheduş îl pun la probă, iar acesta, după o transă ostentativ, expusă, relatează că tocmai a fost la Rădăuţi „unde o am pe fiica mea cea mai mare bucătăreasă la restaurantul pieţei” şi, că tocmai  s-a îmbuibat cu nişte jumări şi acum s-a întors. Nebunie curată, nu? Fapt care-i scoate din minţi pe şefii penitenciarului care hotărăsc să întocmească un raport amănunţit al tuturor declaraţiilor „stoarse” de la deţinuţi. Aşa se ajunge la ceea ce va însemna, de acum, parodia-umoristică, povestea trecută în irealitate, datorită deţinutului Gurii Lovin. Fostul artist de circ (un actor de la Circul Kiev pe care războiul îl prinsese, însă, la Bucureşti), prestidigitator şi bun iluzionist, are de ce să atragă atenţia cititorului şi să înebunească „şefimea” penitenciarului. Acum, scenele se derulează halucinant, dar, strict cinematografic. Asemănătoare întrucâtva, scenelor petrecute la Teatrul de Varietăţi (din „Maestrul şi Margareta” a lui Mihail Bulgakov), când un public numeros este eclipsat de iluzionistul Woland, clovnul Fagot şi motanul Behemoth. Dacă acolo, scenele erau gândite mistic, aici, la Adrian Alui Gheorghe, ele se petrec în plan ireal, dar, prin modul realist al narării, devin credibile. Acest iluzionist Lovin, ajunsese la Aiud, printr-o serie de gafe şi încurcături pricinuite din prea marea dragoste ce o avusese pentru o artistă din cupletul maestrului Tănase, iubirea sa trădătoare, una Carmencita. Cei douzecişicinci de ani de condamnare, ar fi fost o „bagatelă” pentru Gurii, cel care-şi închipuise, aici, o familie: din Carmencita, soţie şi cei doi copii virtuali pe care şi-i creştea în „tăcere” dacă n-ar fi intervenit raportul denunţător al unui mort, pe nume Moscaliuc. Scenele care urmează, nu-s întâmplătoare. Ele scot în evidenţă, prin contrastul trăirilor halucinante, latura Diavol-Dumnezeu al Omului posedat cu trup şi suflet vieţii din penitenciarele reeducării comuniste. Beţia cu vodcă care urmează, apariţia mortului Moscaliuc, pus să scrie raportul, transformarea paielor din salteaua lui Hegheduş, în macaroane, sunt scene gogoliene. Tabloul improvizat, al vizitei de la centru a colonelului Şoavă, parodiat de unul dintre gardieni şi satirizat cu toate slăbiciunile ce i se invocă, ca drept plată imaginară pentru aroganţa sa, îi va împinge la demenţă pe cei prezenţi. Ca după orice număr de iluzionism, urmează şi trezirea la realitate: înnebunirea lui Geangu, apariţia maşinii Securităţii, cămaşa de forţă şi numirea lui Şoavă drept comandant al penitenciarului. Odată cu sosirea acestuia ai crede că lucrurile se vor opri aici. Şi punct. Nu punem punct, pentru că urmele reapar prevestind reluarea Apocalipsei din închisorile unui regim stalinist-satanist. Ce s-a petrecut cu ilustrul iluzionist, deţinutul Gurii Lovin? Îl reţinem, când le spunea mai marilor din penitenciar: „Nu sunt un circar, sunt artist, domnilor!”. Apoi, cum îi transformase în păpuşi-marionete, că, doar-doar urma să i te adresezi din afara acelei realităţi, precum acea gloată, îngenunchiată de durere dinaintea crucii pe care era răstignit Mîntuitorul: „Fă ceva şi pentru tine şi salvează-te!”. Autorul ne trasează două coduri ale evenimentelor ce au urmat acestui scenariu suprarealist. Unul, în care Gurii Lovin este închis la zarcă şi îşi petrece ultimele ore din viaţă sub imperiul aiurării, fireşti, dacă  stăm să ne gândim la mărturiile deţinuţilor care au mai scăpat cu mintea limpede din acele penitenciare. Iar cel de al doilea tuşeu, ca un ecou, al morţii iminente, fie în plan supranatural, fie unul în plan demenţial (cum clacau mai toţi deţinuţii), autorul îl „condamnă” la moarte, prin împuşcare, în timp ce alerga „ca în vis” spre libertatea mult dorită. Romanul, în scriitura sa frumoasă, este unul izbutit. Percepţia acţiunii, datorită dialogurilor şi scenelor concentrate, devine, în crescendo, una palpitantă. Între real şi ireal, fabulaţie ori parodie şi revelaţia unei posibile evocări a îngerului trimis să toarne în urechea naratorului o altfel de memorie atemporală a unei a doua existenţe, din ceea ce s-a petrecut cândva, „golgota” acestui neam trecut prin malaxoarele durerii sub crucea reeducării prin penitenciarele anilor 60 stă sub intuiţia unui interesant prozator, pe numele său: Adrian Alui Gheorghe.

                                                                                 Tudor Cicu


duminică, 3 noiembrie 2013

432. Romanul "Urma" - de Adrian Alui Gheorghe, lansat la "Bastilia"

 1. Imagini din sală (AAG stând de vorbă cu prozatoarea Doina Popa)
 2. Daniel Cristea Enache, deschide evenimentul lansării, la prezidiu.
 3. LIS îşi notează câte "ceva" despre eveniment.
 4. Actorul Vasile Murariu face lectura cap. 22 din carte, în "farmec" moldovean.
5. Poetul Ion Lazu, în rolul "strângătorului" de imagini de la această lansare.

Notă: Imaginile sunt suprinse cu aparatul soţiei, prezentă la lansare.




         O lansare de carte în mansarda bibliotecii „La Bastilia” 
                                         
                                                

   Vineri 1 Noiembrie, 2013, la Biblioteca “La Bastilia” din Piaţa Romană, în centrul Bucureştiului a avut loc lansarea romanului “Urma” a poetului Adrian Alui Gheorghe din Piatra Neamţ. Am fost şi eu acolo, onorând invitaţia poetului. Am ajuns fix la orele 18, când era anunţată, pe programul afiş, de la intrarea în bibliotecă, lansarea. Din holul bibliotecii, de unde ne-am procurat cartea, am urcat alte două etaje, pe scări înguste de lemn, până sus la mansardă. De la actorul Vasile Murariu (când i-a venit rândul să ne citească un capitol din carte), am aflat că acea mansardă aparţinea, cândva, unui pictor celebru, care picta cu ajutorul unui briceag. Că acolo, a urcat şi dumnealui (odinioară, student fiind) mai ceva ca în romanele lui Dickens, pe acele trepte şi labirinturi înguste, până la mansarda pictorului. Acum e spaţiu pentru lansări de carte. Am apărut, urcând acolo sus, împreună cu familia: soţia şi fiul meu Adrian. Nu-l cunoşteam, decât din poze, pe poetul Adrian Alui Gheorghe, însă, nu mi-a fost greu să-l recunosc, în încăpere aflându-se cca. 8-10 personaje. Ne-am dat mâna şi ne-am aşezat la una dintre mese, în aşteptarea evenimentului. L-am surprins pe poetul Ion Lazu, migălind câte ceva la trepiedul pe care trona un aparat, gata să imortalizeze cele mai fierbinţi momente ale serii. Cum m-a văzut, m-a îmbrăţişat ca pe un vechi prieten şi m-a întrebat dacă îi cunosc pe invitaţi. Cum n-aveam de unde, s-a oferit imediat să mă prezinte fiecăruia, în parte. Astfel, am făcut cunoştinţă cu cei prezenţi, apoi, cu alţi câţiva, veniţi în ultimul moment. Reţin, dintre cei prezenţi la lansare pe Radu Cange, Răzvan Voncu, Mircea Bârsilă, Liviu Ioan Stoiciu, Doina Popa, Cornelia Maria Savu, Ion Cristescu, Pavel Şuşară, Constantin Ardeleanu, Teodora Stanciu de la Radio Cultural. La o masă retrasă se afla Geta Dimisianu, Rodica Lăzărescu, actorul Vasile Murariu... etc. Apoi, au mai sosit Constantin Cristian Bleotu, Dinu Rachieru, Lidia Lazu,  Ioan Groşan, Daniel Cristea Enache. Criticul Daniel Cristea Enache, a deschis lansarea, mulţumindu-le invitaţilor pentru un asemenea interes la un astfel de eveniment cultural şi, totodată, (a remarcat!) prezenţa deosebit de mare la o astfel de lansare. Actorul Vasile Murariu, presat de obligaţiile speciale ale unei premiere la teatrul  Ion Creangă unde activează, ne-a delectat cu citirea unui capitol (22 – n.n.), cel în care ni se povestesc împrejurările, în parte hazlii, în parte tragice, în care un actor de la Circul Kiev (războiul îl prinsese, însă, la Bucureşti), prestidigitator şi bun iluzionist este trimis în închisoare, la indicaţiile ocupantului militar sovietic, victimă a scheciurilor teribilului comediant Constantin Tănase. Trebuie să deducem că insul cu pricina, un fost iubit şi îndrăgostit la nebunie de una dintre actriţele din trupa Tănase, este unul dintre cei care ne transpune dinaintea unor scene hazlii, supranaturale, din teribilul şi renumitul penitenciar Aiud, renumit în grozăvii inumane (după fenomenul Piteşti), ale perioadei de reeducare a unor oameni politici care şi-au găsit, acolo, sfârşitul. După lectura acelui capitol din carte, l-am urmărit luându-şi rămas bun (grăbit să ajungă la spectacolul cu copii de la Teatrul Ion Creangă), coborând asemeni lui David Coperfield, scările de lemn. Daniel Cristea Enache, referindu-se la atmosfera romanului, spune că noi facem parte din generaţia care şi-a trăit copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe sub comunism, am simţit pe propria piele "binefacerile" epocii de aur... Sunt observaţii logice la ceea ce AAG, în roman, surprinde sub latura umorului. Sigur (spune el), nu am suferit detenţii politice, precum un Ion D. Sârbu ş.a., dar vremurile apăsătoare ne-au marcat felul de a fi. Cum, noi, nu am cunoscut, decât din mărturii (suportat de deţinuţi, fără crâcnire) tratamentul inuman al puşcăriilor de pe vremea acelui regim totalitar (aşa cum e redat în carte), se impune deci să depunem mărturie. Luând, imediat cuvântul, Răzvan Voncu vede în acest roman o parabolă a „unei epoci”, în care uneltele regimului totalitar (din vremea aceea, care se întreceau în zel faţă de şefii lor) se credeau, cu toţii, nişte mici dumnezei, ce s-au dovedit a fi doar nişte brute de neimaginat în literatură, ca să nu mai spunem, cum s-au manifestt în timpurile acelea. Imaginaţia creatoare a autorului este dublată de un demers realistic, fiecare din personajele imaginate, sunt evocări-mărturii ale deţinuţilor care au mai rămas în viaţă după acest genocid voit. O formulă mai rară în proza noastră, observă vorbitorul, care subliniază aspectul moral al romanului romanesc. R.V. (are un discurs liber şi tangenţial la carte), mai face o trimitere la Sorin Titel, cu a sa „Lunga călătorie a prizonierului”, unde autorul scotea în evidenţă ideea că în relaţia călău-victimă, graniţele se intersectează, că până la urmă şi călăul devine el însuşi o victimă a contextului inuman. Prozatorul Ioan Groşan a dat citire unui text ce va fi publicat în Viaţa românească; apreciază că noi avem o literatură „carcerală consistentă” (cum îşi nota Ion Lazu, pe blog), consideră drept capodopere ale genului cărţile mărturisitoare ale unor Ion Ioanid, Teohar Mihadaş şi N. Steinhardt. În textul prezentat, Ioan Groşan argumentează şi de ce AAG vine cu o ficţiune, care se referă la aceleaşi probleme ale vieţii de privaţiuni şi nedreptăţi şi crime politice într-un regim concentraţionar. Aşa cum ştim din memoriile lăsate de deţinuţi, în închisorile politice existau torţionari şi victime, două categorii ireconciliabile. Încheie prin a afirma că romanul este scris pe un ton grav, însă autorul găseşte calea „reimaginării” prin tonul uşor situat între parodie şi umor, cu desfăşurarea unor scene hazlii chiar într-un context sinistru. „Să nu uităm, cum s-a spus, conchide vorbitorul. Dacă uităm, nu merităm”. Luând cuvântul (după ce Daniel Cristea Enache, Ioan Groșan și Răzvan Voncu şi-au încheiat discursurile de apreciere la romanul „Urma”), Adrian Alui Gheorghe mi-a strecurat prin cele spuse, sugestia unei fraze citite, cândva. Că Byron, la dezvelirea bustului său, se spune, îi reproşase sculptorului Thorvaldsen, astfel: „Acesta nu sunt eu. Eu am un aer mult mai nenorocit decât ăsta”. AAG a fost mult prea modest faţă de ceea ce dăduse în scris. Pentru că, Adrian Alui Gheorghe a scris o carte pe care va trebui, pentru frumuseţea cu care a fost scrisă, să ajungă în mîinile cititorului, neapărat. Fraza: “Şi Dumnezeu dacă e, trebuie să dea socoteală...!” cu care îşi încheie johnsteinbeckian, cartea, nu-mi mai dă pace. Trebuie să scriu, neapărat, o cronică la această carte. I-am citit cartea (întors acasă, la fiul meu), chiar în seara lansării. Între real şi ireal, fabulaţie ori parodie şi revelaţia unei posibile evocări a îngerului trimis să toarne în urechea naratorului o altfel de memorie atemporală a unei a doua existenţe, din ceea ce s-a petrecut, cândva, Golgota acestui neam trecut prin malaxoarele durerii, sub crucea reeducării, prin penitenciarele anilor 60, stă sub intuiţia unui interesant prozator, pe numele său: Adrian Alui Gheorghe.