Sufletul, ca o fereastră
a gândurilor
(cuvânt înainte)
Cineva spunea
că a scrie, mai cu seamă, proză, e nevoie de multă viață, de multe trăiri pe
toate planurile. Oare poetul trăiește iluzia că le poate surprinde în câteva versuri
pe toate? Toți însă înțelegem că prin poezie poet și cititor, împreună, își
construiește lumea din care să iasă ceva mai întărit. Poate unde suntem o specie grefată pe poveste, la care eul și
propriul bine ne este centrul preocupărilor. Îmi amintesc, acum, ce zicea Orfeu
în Infern: că nu dă întreaga eternitate
a umbrelor întâlnite acolo pentru o clipă
de fericire pe pământ. Dacă în ultima vreme se vorbește tot mai intens de
prăbușirea lecturii în rândul cititorilor, ce mai poate să facă un poet? Să
vorbească în șoaptă (că oricum nu e ascultat), să privească în gol la masa lui
de scris (că oricum nu va fi băgat în seamă), ori să spună rugăciuni de trei
ori pe zi pentru a-i da viață și speranțe, doar ea, poezia? Uneori îți pui
întrebarea: de aceea să fi optat tot mai mulți dintre noi către poezie? E
posibil. Fără doar și poate poetul, spre deosebire de prozator, vede lucrurile
altfel, simte altfel viața, oamenii, lumea... O carte de poezie este ca acel
tărâm necunoscut unde, pentru a ieși la liman, trebuie intrat înăuntru și
străbătut. Și odată străbătut acel teritoriu, să-l înțelegi și pe cel care își
poartă pașii pe acolo, să-i înțelegi nevoia lui de singurătate și nevoia de
a-și privi lumea dinafară, acolo unde pentru fiecare există un crâmpei de
confesiune vindecătoare pentru cei care ascultă. Iar când primești, spre
lectură (iar folosul lecturii după cum se știe constă în revelația frumuseții
unora dintre texte), o astfel de carte din partea unuia de care n-ai auzit
vreodată (mai ales azi, când cărțile circulă atât de greu între regiunile
țării), îți permiți să arunci un ochi prin textele cuprinse între filele ei, să
vezi ce teme de discuție i-ar putea oferi autorul ei cititorului. Și să aflăm
ce știm și, mai bine zis, ce nu știm despre el? (Un poet semi-orb din Lumina/Năvodari,
de Constanța – cam atât!) Ori cum și-a lăsat imaginația să rătăcească pentru a
umple golurile din viața sa și să dea o nouă realitate vieții, a ceea ce nu mai
are, dar poate fi începutul unei noi interpretări, pornind de la zonele de
umbră pe care lucrurile le lasă în urmă prin dispariția lor. Iar eu, ca lector
(care garantează contactul cu cititorul), pot doar să trag un fir conductor
prin hățișul amintirilor sale, amintiri care-i populează imaginarul poetic,
așteptând să-și argumenteze ideile. Derularea (în versuri ritmate) a unor
tablouri din viață, ca făcând parte din trăirile celui fără de noroc în dragoste, e o părticică din fascinanta
poveste, din adevărurile care se pot spune, de viață povestită sub forma unor
răspunsuri la întrebări. Și dacă cititorul e umăr la umăr cu linia narativă
centrală din biografia unui astfel de autor, atunci a găsit calea unei mulțimi
de considerații despre viață și poezie, despre real și imaginar, despre ce
presupune iubirea, despre libertățile pe care și le îngăduie autorul în textele
sale, despre felurile multiple de dragoste pe care el ni le propune și e gata
întotdeauna să ne zidească în gândul său. Fiindcă poetul nu-i decât un val din
râul a cărui curgere e veșnică. Fuga spre poezie (ca și în cazul autorului Valeriu
Broșan), este salvatoare, izbăvitoare, spre amintirile care ridică alte
amintiri și devine un tărâm al libertății sale de a se confesa cititorului. E
ca un luminiș însorit, și străbătându-l înseamnă că prin suflșetul său nu a
putut trece dominante doar frisoanele înserării, iar mai apoi, lumea
destrămându-se în semne fără sens. „poSTARE” (la marginile umbrei) este sinteza poeticii sale în secvențiale
rostiri populare și rostuiri în vers ritmat, modern contrastante cu dulcele
stil clasic, o poezie care se derulează într-o notă optimistă a unui eu liric decepționat
de preponderența nenorocului, suferinței, fericirii: „Colindă e și
glasul meu,/Și gândul meu zburând la tine...” (n.n. - redăm din poezia sa).
A-ți explora eul liric din perspective opuse vieții e o alegere fericită, în
sensul că astfel de oscilații lirice pe sinusoida vieții îți pot căli armele
luptei cu poezia. Dar din realitatea concretă la visul aspirant, distanțele
acelei lumini izbăvitoare sufletului nu sunt doar spirituale, ci și fizice: „E vară, mai
ninge și Teiul,/Din crâng și din versul cuminte,/Omăt de poveste aevea,/Nămeți
de aduceri aminte.” (E vară).
Abordând tematica iubirii, preponderent, în fapt e un leit-motiv de a căuta
cerul de prin iubirile sale și-o umbră la care să-și odihnească ea (iubita) capul. Iar poezia, acum, are
curgerea spre poveste: „Pe poteca din pădure,/Mi-ai dat mâna ta de fată,/Și,
umblând cărarea toată,/Prins-a gându-mi să te fure.” (Curgere).
Dar uneori alergăm prea tare după fericire, pe când viața noastră bate pasul pe
loc, nepăsătoare la tot ceea ce visăm. Poeții știu însă că acesta este rolul
lor: să slăvească iubirea, fie ea și neîmplinită, aducându-i imne orfice ce par
a fi desprinse din cu totul alte registre vizuale decât cele terestre. Un imn
bine rostuit, închinat limbii române, în care „în cel fagure de miere” au scris
poeții vremurilor trecute este poezia „Vin
poeții cu lumină”.
În
labirintul acestor trăiri și stări poetice, poetul se expune uneori în notații
de natură descriptivistă în lumea iluziilor și amăgirilor, dar sufletul nu
poate fi hrănit doar cu amintiri, întotdeauna își cere oaza lui de dragoste. Ne-am
fi așteptat ca împlinirile unor momente trăite, venite uneori din gesturi
simple să producă un impact emoțional, dar nu sub forma unor lamentații de
dragoste, deși iubirea lui firească se concretizează într-un sincer mod de
viață: .„În
lumea unde fuge tot,/Și unde dragoste nu e,/Și nici nimic curat nu e,/Doar
amintirile mai pot.//În locul fără Dumnezeu,/Și unde tu mereu doar minți,/Nimic
nu e când nu-s dorinți:/Doar amintirile și eu...” (Doar amintirile).
Unele poeme, gândite pe scheletul unui joc
secund, au și acea abilitate menită de a-i reduce suferința cicatrizată pe
rănile mai vechi, iar rostirea din astfel de poezii ne poartă prin labirintul
amînărilor de tot felul spre un liman poetic cât de cât călăuzitor. Iată o
mostră dintr-un joc
poetic superb: „E un mit/Tăinuit,/Și-s visări/Până-n zări,/Și-i îmbăt,/Și desfăt/Sub omăt.”
(Miraj). Însă toate aceste încercări spirituale sunt doar ipostaze: unele insolite,
altele amintind de poezia naivă, dar ca și aceea, orice poezie, înainte de toate, este emoție. Tehnica folosită în
poezia acestui joc secund e cea a poeților vizuali și se bazează pe viziunea
care înseamnă înainte de toate imagine, dar generează și versuri ce nu transmit
revelația clipei de dincolo de orice precaritate a vieții, ele răsunând ca în
fraza eminesciană a stihuitorilor de rând, adică a gol și absență. În cazul lui
Valeriu Broșan salvarea vine din aplecarea sa spre cântecul rostirii populare,
cum găsim în Cântec de noapte bună:
„Mă întorc la poezie,/La cuvântul ce hrănește,/Și iar, versul meu
găsește,/Amintirea ta, tot vie.” Anotimpurile, și ele folosite ca pretext al
stărilor de tristețe, sau nostalgie, ar putea să aducă ceea ce și-a propus poetul
nostru în redarea sentimentelor caracteristice omului contemplativ, dar versul
trece dominant în sfera acelor stări sufleteși generate de o conștiință apăsată
de întrebări ce clocotesc ființa. Pustiul toamnei îl găsește printre amintiri
dureroase: „O toamnă tristă și adâncă,/Și nu e-n frunza ce căzu,/Ci-n fulgul
care nu e încă,/Și-n tot ce nu mai ești nici tu.” (O toamnă); sau în poezia unor tristeți numită „Troc”: „E trist, e târziu și e frig,/Și, neconform cu uzanța,/A
adormit cotoroanța,/Făcută de-aiurea covrig…” De fel, toamna, ca anotimp (în „Toamna frunzelor dum-dum”) este și unul
al durerilor nemărturisite cândva, dar care pot fi spuse acum: „Toamna
frunzelor dum-dum,/Asasin fără regrete,/Mă lovești odată-n drum,/Și-nc-odată-n
piept, cu sete.” Aflat ȋn
această ipostază, autorul gândeşte şi forţează matricea imaginii obişnuite, dar
ştie să răsucească la timp cheia misteriosului anotimp ideatic, în care aruncă
(la întâmplare?) sămânţa sunetului din cuvânt, pentru a culege roadele unei
apropieri de frumusețea gândului creionat. Teme precum viața, destinul,
singurătatea, tristeţea, misterul clipei trăite, speranţa, visul, iubirea,
dorul, aplecarea spre povestea mitică, durerea, timpul, sufletul etc: sunt
umbre care-i vor aşterne poteci de străbătut dinspre gândul slobod ce aleargă ȋncărcat de cuvinte spre poezia care
induc și cititorului drumul spre acele cuvinte cheie (destin, suflet, lună, ploaia, câmpia, Dumnezeu etc),
probabil pentru a sugera starea halucinatorie trăită de un eu, ca un suflet
bântuit, ce-și caută destinul între pământ și cer. Subiectele cristice sunt
infuzate de multe trăiri personale: „Și ninge cu Blajină sărbătoare,/Prin
suflet cald și gânduri încă reci,/Și pentru ca la Paște nu se moare,/Învie iar, prin noi, Cristos pe
veci.” (Nu se moare primăvara). Un imbold
mai
luminos și descătușat, plin de vise în suprarealul oniric al unui tablou
pictural, îl găsim în poemul Beligeranță:
„Azi, vin la tine-n păr, să sperii,/Cu aripi multe de cocori,/Căluții albi ai
primăverii,/Zvâcnind a trap sub șei de flori.//Oștirea mea de miază-noapte,/Va
trece pletele-ți înot,/Sorbindu-le pe buze coapte,/Cu revarsarea lor, cu tot.” poSTARE (la marginile umbrei) este cartea de
poezie a unui poet „captiv într-o realitate” care clădește în templul iubirii
și sub mantaua anilor uitați
(retrospectiva clipelor și anilor de demult) astfel de fugare visări, ce nu pot fi decât melancolice: „Pe fereastra
dinspre stradă,/Deget gros, topind prin gheață,/Scrisul meu nătâng,
se-agață,/Urmă clară, să se vadă,/De lumină și de viață.” (Lucarne). Așadar, e o luptă dusă între frigul acestui contur de
cer și stele răsfrânte în abis și osânda iubirii. Cu alte cuvinte poetul
alătură dragostei melancolia, nu ca pe un leit-motiv bacovian, ci ca pe o
jertfă a femeii înzidită în iubirea care, odinioară, l-a trădat sub candide zăpezi ale vieții, așa cum găsim
frumos rostuit în versurile poemului Alb,
un
poem superb al unui tablou cu multe ieșiri din labirintul poverilor de la
fereastra sufletului său: „E alb și muntele, și marea,/Și adevãrul, și
misterul,/Și țărmu-i alb, și albă-i zarea,/E alb și vântul, alb și gerul.//Mai
albi și fulgii ce-au să cearnă,/Și sângele ce-mi curge-n vine,/Și părul meu
de-atâta iarnă,/Și gândul meu plecat la tine.//Și sunt nămeți de floare
dalbă,/Răzleți aiurea pe câmpie,/Și ochiu-i alb, Și vraja-i albă,/Și mâna asta
care scrie.” Am
putea spune că poezia sa este și un exercițiu de pansare a unor răni ale
trecutului cu efect terapeutic, azi. Dacă și-ar face, voit, autoportretul
(folosind cuvintele, așa cum pictorul întinde pe pânză culorile), am descoperi
că iubirea e cel mai bun dar cu care
își cârpește durerile; dar amprenta
generală a cărții sale de poezie e a singurătății.
Pentru Valeriu Broșan poezia este (totuși, în ciuda multor inadvertențe)
tărâmul ei de vis, unde se retrage pentru a-și descărca sufletul de povara unor
trăiri zbuciumate și duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare
cu morile de vânt ale unei lumi invocate în vers, până la granițele de trecere
de la poezia naivă populară la cea modernă și acceptare a unui destin de
muritor.
Tudor Cicu
(membru USR Filiala Dobrogea)
