luni, 9 februarie 2015

620. Impresii din timpul lecturii (Dora Bruder - de Patrick Modiano)


 „Dora Bruder” de Patrick Modiano şi sentimentul de culpabilitate şi durere din timpul unui secol confuz.
                                                 
    
   Premiul Nobel pentru Literatură pe 2014 i-a fost decernat scriitorului francez Patrick Modiano, în vârstă de 69 de ani „…pentru arta memoriilor, prin care a evocat cele mai greu de înţeles destine umane şi a dezvăluit universul ţărilor aflate sub ocupaţie”. Nu i-am citit decât o singură carte: „Dora Bruder” ed. RAO 2006. În actualitatea vieţii literare de pe la noi se vorbeşte mai mult despre romanul „În cafeneaua tinereţii pierdute” ca despre cartea unui autor în descendenţă proustiană, un fel de învingător în confruntarea cu timpul. În „Dora Bruder” spaţiul-timp e situat în vremea ocupaţiei germane în Franţa, anii 1941-1943, perioadă ce a coincis cu progromul pornit de germani împotriva evreilor, sfârşit doar cu deportarea lor în lagărele  naziste şi ale căror poveşti de viaţă, ale căror destine au fost înghiţite nemilos de memoria acelor vremuri, și cu puţine şanse de a mai ieşi vreodată la suprafaţă. Holocaustul, aşa cum a fost el trăit de francezi, iată tema principală a romanului. De fapt, Dora Bruder (evreica de 15 ani, 1.55 m, faţă ovală, ochi căprui-cenuşii) e doar un pretext, căci în realitate scriitorul se foloseşte de memoria colectivă în evoluţia istoriei dintre anii 1941-1943 pentru a scrie una dintre tulburătoarele mărturii ale traumelor ce au avut loc în  anii celui de-al doilea război mondial, anii în care Parisul fusese ocupat de nemți. Investigaţiile autorului, făcute peste o jumătate de veac, de la anunţul dat în Paris-Soir la data de 31 decembrie 1941 (care făcea apel la cei care deţineau informaţii despre dispariţia fetei), se suprapun eforturilor contemporanilor săi de a „sparge” mitul rezistenţialist al populaţiei ocupate din Franţa, cît şi problematica dureroasă şi complexă a coloboraţionismului francez în timpul ocupaţiei. Reconstituirea nu este simplă, puține documente, puține date referitoare la această tânără, în arhivele prin care îl poartă paşii. „Trebuie să treacă multă vreme ca să iasă la lumină ceea ce a fost anulat. În registre se mai găsesc mărturii şi nu ştii unde sînt ascunse, nici care dintre paznici veghează asupra lor şi nici dacă aceştia vor accepta să ţi le arate. Sau poate că au uitat pur şi simplu că aceste registre există.” (pag. 11). Povestea Dorei este doar una dintre multele care s-au încheiat tragic şi timpuriu în lagărele de concentrare naziste. Folosită ca pe un lait-motiv în această confruntare cu timpul, Dora (fata unui evreu, muncitor necalificat și invalid de război gradul I, căsătorit cu o unguroaică provenită tot dintr-o familie de evrei refugiați) este doar un simbol. Iar Modiano, în geniul său subtil, ancorat în iluzie şi miraj, o prezintă publicului fără alte adăugiri, fără a înfrumuseţa lucrurile, fără a le exagera inutil. Rostul acestor investigații și a scrierii în cele din urmă a cărții lui Mondiano stă în cheia frazei de la p. 84, unde amintește de anul nașterii sale, locul nașterii, casa și tinerii strânși acolo (ca și tatăl său, fiu de evreu) frământați de ideea de a scrie și care au sfârșit în lagărele de exterminare germane: „Chiar înainte de a mă naște, alții, asemenea lor, își asumaseră toate suferințele pentru ca noi să nu suferim decât mici necazuri”. (Vezi și însemnările de jurnal ale autorului (p 78; 79; 80; 83) privind amintirea unor scriitori din vremea sa, care, pentru cărțile și ideile lor plătiseră cu viața pe vremea celui de al doilea război mondial; deci își asumaseră și ei suferințele pentru noi). Dacă memoria colectivă e resortul care îi trasează jaloanele scrierii despre călăii și așa-zisele autorități din timpul ocupației, despre închisorile de la prefectura poliției Parisului, despre cazărmile, lagărele, Istoria acelui timp, adică tot ceea ce pângărește și distruge Ființa umană, atunci se poate întreba cititorul: care e rostul situării în prim planul narațiunii a micuței evreice despre care „timpul istoric” nu a consemnat mai nimic? Un mic amănunt ne atrage atenția, strecurat într-o frază simplă: „Există oameni care lasă puține mărturii în urma lor. Niște anonimi aproape” (p 23) - și în continuare – „Scriind această carte, lansez mesaje luminoase asemenea unui far. Din nefericire însă, nu cred că poate să aducă vreun licăr în noapte.  Dar nu-mi pierd nădejdea” (p 36). Fiindcă, ne precizează: „Dacă eu nu aș scrie, nu ar rămâne nici o dovadă despre acea necunoscută”, o fată evreică a cărei prezență trebuie să o fi cunoscut și tatăl său ridicat (ca mulți alții) cu același vehicol al morții, în urma raziilor ce se făceau în oraș. Căci „se percheziționau și barăcile, ca să se scotocească prin așternuturi, saltele, pleduri, perne – toate erau sfâșiate”. Germanii ordonaseră interdicția de a ieși din casă după o anumită oră din pricina atentatelor cu bombe împotriva patrulelor germane. Citind anunțul dispariției fetei din Paris-Soir, autorului nu-i revine decât sarcina să mai treacă încă odată prin acele locuri ale copilăriei fetei întrucât, la rându-i, cunoștea de multă vreme bulevardul Omano, hotelul de la nr 41, cartierul Freinville ce se formase în jurul uzinei de frâne. Doar trecuse de mână cu mama lui, în copilărie, pe acolo. I-au trebuit patru ani (cam prin 1996) ca să descopere actul de naștere al fetei evreice și mai târziu a dat peste o femeie care se aflase în pensionul de maici unde învățase Dora în anul 1942. În cartierul Chapelle (aflat în apropierea Gării de Nord), descoperă adresa școlii, în ale cărei registre dă de numele Dorei. Se pare că această descriere minuțioasă a străzilor, a străzilor unui oraș vechi este o caracteristică a scrierii lui Mondiano de vreme ce amintește în carte și de traseul parcurs de Jean Valjean al lui Hugo, fugind din calea poliției cu micuța Cosette în brațe, ca pe un lucru extraordinar al memoriei sale. Același oraș cu aproape aceleași străzi și cu schimbările pe care timpul le-a adus asupra locurilor- unele clădiri au rămas în picioare, martori tăcuți. Altele au fost de mult rase de pe fața pământului și nici măcar în  fotografii nu mai pot fi regăsite. Un amănunt (ca în romanele polițiste) îi atrage atenția când studiază registrele pensionului religios Saint-Couer-de-Marie, unde studiau copiii nevoiași. În dreptul fișei Bruder Dora, sta scris: „Data și motivul întreruperii școlarității: 14 decembrie 1941, fugă”. ”Ce ne determină să fugim?” se întreabă autorul. „Se pare că fuga este un strigăt de ajutor și uneori o formă de sinucidere. Te încearcă totuși un sentiment efemer de eternitate. Nu ai tăiat numai legăturile cu lumea, dar și cu timpul” notează autorul (p 65). După această fugă, la 17 aprilie 1942 (cam patru luni după fuga amintită), în registrul comisariatului din Glignancourt apare informația că Dora s-a întors la domiciliul părinților. Stilul de până acum seamănă cu al unui detectiv ce culege informații și din când în când câte o frază care vine să lumineze această scriere precipitată. Dar, ca mulți alți scriitori, Mondiano crede în coincidențe și în talentul de clarvăzător al romancierilor: „toată această gimnastică a minții poate, fără îndoială, să conducă, pe termen lung, la intuiții fulgerătoare cu privire la evenimente trecute sau viitoare” (p 45). Investigațiile autorului ajung și la lagărul de la Tourelles de unde femeile evreice și copiii evrei luau drumul în vagoane de vite spre lagărul de la Drancy, iar apoi ajungeau la Auschwitz. Din scrisoarea unui tânăr aflat temporar la Drancy și redată în carte, de autor, aflăm amănunte apocaliptice despre soarta celor închiși acolo: „Toți din lagăr sunt înnebuniți, mulți plâng, se tem” pentru că „în tot lagărul domnește o atmosferă sinistră”. De aici, cu un convoi, în 1942 a plecat și familia Bruder (soț, soție și fiică), pe un ultim drum al contactului lor cu cititorul acestei cărți. Stilul lui Modiano este simplu, memorialistic, însă atrăgător pentru cititor. Ca şi cum te-ai fi aflat la capătul unui cîmp magnetic, încercînd să captezi undele fără pendul. Accentul cade pe subiectul abordat, iar tonul melancolic uneori, sumbru ca un avertisment, alteori, ce răzbate din fiecare amintire evocată de narator îl atrage pe cititor aşa cum un animal de pradă își hipnotizează victima.        


                                                                                               Tudor Cicu