2. (80 de metri sub nivelul mării... O asemenea realizare pare de necrezut, nu?
14. Final de călătorie
Motto:
„Unde ţi-e, Hector, acum vitejia
ce-aveai înainte?”
(Homer: Iliada – C. V, v. 463)
Cu un an în urmă, mă aflam pentru a doua
oară în Grecia, tot într-un concediu, de zece zile. Îmi aduc aminte,
cum atunci, tocmai citisem ceva din Gogol, şi-mi rămăsese în memorie o frază
care m-a aşternut pe gânduri. Suna aşa: „În oraşul Gluhov s-a adunat lume în
jurul unui bătrân bandurar orb şi de-un ceas îl tot ascultă”. O astfel de
frază, n-avea cum a nu mă trimite la Homer şi a sa epopee „Iliada”, uitată de unii dintre noi,
cartea cu care Alexandru cel Mare al Macedoniei dormea sub pernă. Aşa că am
desprins din raftul bibliotecii mele cartea şi ochii mi-au căzut, mai apoi, pe
„Himera literaturii”, apoi de lângă ea s-au desprins alte două trei cărţi:
„Polemici cordiale” a lui O. Paler, „Moartea lui Mercuţio” de E. Simion şi
recenta carte a lui M. Cărtărescu, pe care nu le citisem, încă, în totalitate. Frunzărisem,
doar, câte ceva. Era un bun prilej, în acest concediu să recitesc cartea despre
himere şi să confrunt lumea ideilor din această carte cu lumea gândurilor pe
care mi le putea „zgândări”, celelalte. Pornisem spre Argos, în căutarea altei
himere mitologice. N-am mai ajuns (atunci), decât până la Atena , deoarece o groaznică durere pricinuită de un abces
de măsea, m-a doborât şi mi-a tăiat elanul, pur şi simplu. În acele zile (când
eu am făcut mai puţine deplasări, pe lângă fiul meu şi soţia mea) – pe plajele
de la Paralia Katerini, Platamonas, Neipori, pe muntele Olimp, ori aflat pe
Akropole etc...), am început să scriu primele eseuri din „Alergând după o
himeră”... Leptopul fiului, nu m-a ajutat (având alte configuraţii şi parolări,
pe care nu le-am înţeles) să-mi dactilografiez ciornele sau să postez câte
ceva, lucru pe care totuşi l-am făcut de vreo două ori, la sosirea lui în
cameră şi, numai la rugăminţele mele, s-a urnit ca să-mi arate câte ceva. Curios, că nici
email-ul nu-mi mergea, posibil doar dacă intram pe email-ul cu parola lui, care
nu ştiu prin ce minune, mergea. De altfel, îmi propusesem să scriu zilnic un eseu despre carte, dar, n-am reuşit să scriu, acum un an, doar nouă eseuri. Voi
continua, acum, după un an, cu speranţa că, ajuns la capătul unui drum,
demult plănuit, le voi relua, definitiva şi gândi totul, de la capăt, pentru noua mea
carte. Ajunşi, acum, aici în Corint, am parcat maşina în port şi ne-am deplasat de-a lungul
danelor de ciment. În dreapta noastră, nu se zărea decât linia unui ţărm fără
plajă, de-a lungul oraşului. În stânga, portul nu ne oferea nici o deschidere.
M-am îndreptat către cei trei pescari amatori (un puşti de vreo zece ani şi doi
tipi între 23-27 de ani), singurii de pe platoul de ciment. Dialogul a decurs
cam aşa:
- Plis! Paralia... Where is
the beatch?... Paralia! (repetam cuvântul plajă, în greceşte)
- ?!!... Nu m-au înţeles,
ori nu puneam eu accentul cum trebuie pe un cuvânt grecesc.
Unul dintre ei, un tip cam
la 23 de ani cu perciuni până sub bărbie, faţă ascuţită şi oleacă măsliniu la faţă,
mă întrebă uimit:
- Turist?
- Yes!...
- Country?...
- Romanian... (am vrut să-i
spun că sunt român).
- Aaa? Gipsy!
Am făcut o grimasă de om
lovit în plin plex. Cum adică: gipsy? Ăştia cum aud cuvântul rom... cred că
toţi suntem ţigani. Am dat să mă revolt, oarecum revoltat de remarca făcută, dar am tăcut subit, în timp
ce doi dintre ei, puştiul mai ales, se prăpădeau de râs, văzându-mi moaca,
pleoştită. A căua o interpretare a faptelor ori vorbelor rostite deja, e ca şi
cum, în nori, ai zări niscaiva cai verzi pe pereţi, vorba celor cu cântecul.
Îmi spuneam, precum filosoful neamţ, că faptele intervin foarte puţin în viaţa
omului, că alţi factori sunt prdominanţi: cei morali şi cei psihici. Eu
credeam, pur şi simplu, că cei trei erau porniţi pe glume şi, uite na, găsiseră
omul. M-am retras, dând din umeri a lehamite, dar, m-am răsucit pe un picior şi
l-am luat în primire pe amicul ce tocmai introducea râma în undiţă:
- Peşte? Fisch... ţi-ai
dracu, cu un peşte în sacoşă, da faceţi pe şmecherii!
- Fisch?!... dădu el,
nedumerit, din cap. Nu înţelesese nimic. I-am arătat plasa de jos, cu singurul
peşte prins. S-a repezit la plasă şi mi l-a arătat:
- Fisch?!... mi-a repetat
grecul.
Da. Era un peşte amărât,
genul scrumbiei de pe la noi. Am dat din mâini, imitând peştele înotând liber
prin apă. Păreau că au priceput. „Paralia?...”, şi mi-au arătat partea din
stânga oraşului.
- Ok! Bye, bye...
Fiul meu şi soţia au râs tot timpul drumului.
„Gypsi... aha... Gypsi!...”. Prostia, părea, acum, culmea gândirii greceşti,
deşi, Nietzche a preferat stilul lor monumental stilului dialectic a lui
Platon. M-am gândit că unii preferă să fie intimidaţi decât să fie convinşi şi
mi-am amintit şi ce spunea Petre Ţuţea, că una dintre prostiile debitate (de!
la tinereţe), a fost: „Am vorbit odată într-o sală de puşcărie, terminând cu
cuvintele: mi s-a făcut onoarea de a muri pentru poporul român”. Azi, pare a
avea dreptate. Despre prostie... dar mai ales despre „Imperiul Prostiei”, scria
Matei Călinescu, următoarele: „Ambiţia spre total şi unic lipseşte prostiei, a
cărei forţă stă în capacitatea de a accepta placid orice teorie (chiar falsă)
atunci când, pornind de la ea, poate atinge rezultate practice”. Dar, dacă până
şi Schiller spunea, că mergând pe stradă găseşte atâta prostie, atunci, nu are
scriitorul a se văita de subiecte de scris. Îl credem pe cuvânt şi spunem că e
OK! Cioran mă învăţase (din textele sale) că trebuie să mă obişnuiesc cu asta
şi să mă pregătesc pentru alte surprize. Să se fi înşelat Cioran, când spunea
că Omul abandonat în Imperiul prostiei este un „animal fără viitor”? Avea,
însă, dreptate. Domeniul e fabulos. Numai inteligenţa şi bunul simţ sunt
limitate, prostia şi ipocrizia n-au limite. După o baie în marea Ionică (pe o
plajă ca la noi în Mamaia), ne-am întors spre Atena, oprindu-ne în dreptul
Canalului Corint, început în 1882 de o companie franceză şi terminat de greci
11 ani mai târziu. Canalul a jutat Pireul să devină cel mai important port al
Greciei. Să priveşti de pe pasarela pietonală de trecere peste canal, la o
adâncime de peste 80 de metri, nu cred că poţi rămâne indiferent la prăpastia
ce se cască sub tine. Pe mine m-au trecut fiorii. „N-aş vrea dar eu a mă pune
cu zeii cei pururi ferice”, cum bine a spus Homer. Aşadar, spre Atena şi, de
aici, din nou către casă. Himera din visele mele rămăsese mult în urmă.
(sfârşit)