vineri, 28 iunie 2013

384. (3144 de km prin Grecia -14 -)

 1. La Marea Ionică... la Marea Ionică/Corăbiile gândului pe val mă ridică
2. (80 de metri sub nivelul mării... O asemenea realizare pare de necrezut, nu?


14. Final de călătorie
                       Motto:
                         „Unde ţi-e, Hector, acum vitejia ce-aveai înainte?
                                  (Homer: Iliada – C. V, v. 463)

   Cu un an în urmă, mă aflam pentru a doua oară în Grecia, tot într-un concediu, de zece zile. Îmi aduc aminte, cum atunci, tocmai citisem ceva din Gogol, şi-mi rămăsese în memorie o frază care m-a aşternut pe gânduri. Suna aşa: „În oraşul Gluhov s-a adunat lume în jurul unui bătrân bandurar orb şi de-un ceas îl tot ascultă”. O astfel de frază, n-avea cum  a nu mă trimite la Homer şi a sa epopee „Iliada”, uitată de unii dintre noi, cartea cu care Alexandru cel Mare al Macedoniei dormea sub pernă. Aşa că am desprins din raftul bibliotecii mele cartea şi ochii mi-au căzut, mai apoi, pe „Himera literaturii”, apoi de lângă ea s-au desprins alte două trei cărţi: „Polemici cordiale” a lui O. Paler, „Moartea lui Mercuţio” de E. Simion şi recenta carte a lui M. Cărtărescu, pe care nu le citisem, încă, în totalitate. Frunzărisem, doar, câte ceva. Era un bun prilej, în acest concediu să recitesc cartea despre himere şi să confrunt lumea ideilor din această carte cu lumea gândurilor pe care mi le putea „zgândări”, celelalte. Pornisem spre Argos, în căutarea altei himere mitologice. N-am mai ajuns (atunci), decât până la Atena, deoarece o groaznică durere pricinuită de un abces de măsea, m-a doborât şi mi-a tăiat elanul, pur şi simplu. În acele zile (când eu am făcut mai puţine deplasări, pe lângă fiul meu şi soţia mea) – pe plajele de la Paralia Katerini, Platamonas, Neipori, pe muntele Olimp, ori aflat pe Akropole etc...), am început să scriu primele eseuri din „Alergând după o himeră”... Leptopul fiului, nu m-a ajutat (având alte configuraţii şi parolări, pe care nu le-am înţeles) să-mi dactilografiez ciornele sau să postez câte ceva, lucru pe care totuşi l-am făcut de vreo două ori, la sosirea lui în cameră şi, numai la rugăminţele mele, s-a urnit ca să-mi arate câte ceva. Curios, că nici email-ul nu-mi mergea, posibil doar dacă intram pe email-ul cu parola lui, care nu ştiu prin ce minune, mergea. De altfel, îmi propusesem să scriu zilnic un eseu despre carte, dar, n-am reuşit să scriu, acum un an, doar nouă eseuri. Voi continua, acum, după un an, cu speranţa că, ajuns la capătul unui drum, demult plănuit, le voi relua, definitiva şi gândi totul, de la capăt, pentru noua mea carte. Ajunşi, acum, aici în Corint, am parcat maşina în port şi ne-am deplasat de-a lungul danelor de ciment. În dreapta noastră, nu se zărea decât linia unui ţărm fără plajă, de-a lungul oraşului. În stânga, portul nu ne oferea nici o deschidere. M-am îndreptat către cei trei pescari amatori (un puşti de vreo zece ani şi doi tipi între 23-27 de ani), singurii de pe platoul de ciment. Dialogul a decurs cam aşa:
- Plis! Paralia... Where is the beatch?... Paralia! (repetam cuvântul plajă, în greceşte)
- ?!!... Nu m-au înţeles, ori nu puneam eu accentul cum trebuie pe un cuvânt grecesc.
Unul dintre ei, un tip cam la 23 de ani cu perciuni până sub bărbie, faţă ascuţită şi oleacă măsliniu la faţă, mă întrebă uimit:
- Turist?
- Yes!...
- Country?...
- Romanian... (am vrut să-i spun că sunt român).
- Aaa? Gipsy!
Am făcut o grimasă de om lovit în plin plex. Cum adică: gipsy? Ăştia cum aud cuvântul rom... cred că toţi suntem ţigani. Am dat să mă revolt, oarecum revoltat de remarca făcută, dar am tăcut subit, în timp ce doi dintre ei, puştiul mai ales, se prăpădeau de râs, văzându-mi moaca, pleoştită. A căua o interpretare a faptelor ori vorbelor rostite deja, e ca şi cum, în nori, ai zări niscaiva cai verzi pe pereţi, vorba celor cu cântecul. Îmi spuneam, precum filosoful neamţ, că faptele intervin foarte puţin în viaţa omului, că alţi factori sunt prdominanţi: cei morali şi cei psihici. Eu credeam, pur şi simplu, că cei trei erau porniţi pe glume şi, uite na, găsiseră omul. M-am retras, dând din umeri a lehamite, dar, m-am răsucit pe un picior şi l-am luat în primire pe amicul ce tocmai introducea râma în undiţă:
- Peşte? Fisch... ţi-ai dracu, cu un peşte în sacoşă, da faceţi pe şmecherii!
- Fisch?!... dădu el, nedumerit, din cap. Nu înţelesese nimic. I-am arătat plasa de jos, cu singurul peşte prins. S-a repezit la plasă şi mi l-a arătat:
- Fisch?!... mi-a repetat grecul.
Da. Era un peşte amărât, genul scrumbiei de pe la noi. Am dat din mâini, imitând peştele înotând liber prin apă. Păreau că au priceput. „Paralia?...”, şi mi-au arătat partea din stânga oraşului.
- Ok! Bye, bye...
 Fiul meu şi soţia au râs tot timpul drumului. „Gypsi... aha... Gypsi!...”. Prostia, părea, acum, culmea gândirii greceşti, deşi, Nietzche a preferat stilul lor monumental stilului dialectic a lui Platon. M-am gândit că unii preferă să fie intimidaţi decât să fie convinşi şi mi-am amintit şi ce spunea Petre Ţuţea, că una dintre prostiile debitate (de! la tinereţe), a fost: „Am vorbit odată într-o sală de puşcărie, terminând cu cuvintele: mi s-a făcut onoarea de a muri pentru poporul român”. Azi, pare a avea dreptate. Despre prostie... dar mai ales despre „Imperiul Prostiei”, scria Matei Călinescu, următoarele: „Ambiţia spre total şi unic lipseşte prostiei, a cărei forţă stă în capacitatea de a accepta placid orice teorie (chiar falsă) atunci când, pornind de la ea, poate atinge rezultate practice”. Dar, dacă până şi Schiller spunea, că mergând pe stradă găseşte atâta prostie, atunci, nu are scriitorul a se văita de subiecte de scris. Îl credem pe cuvânt şi spunem că e OK! Cioran mă învăţase (din textele sale) că trebuie să mă obişnuiesc cu asta şi să mă pregătesc pentru alte surprize. Să se fi înşelat Cioran, când spunea că Omul abandonat în Imperiul prostiei este un „animal fără viitor”? Avea, însă, dreptate. Domeniul e fabulos. Numai inteligenţa şi bunul simţ sunt limitate, prostia şi ipocrizia n-au limite. După o baie în marea Ionică (pe o plajă ca la noi în Mamaia), ne-am întors spre Atena, oprindu-ne în dreptul Canalului Corint, început în 1882 de o companie franceză şi terminat de greci 11 ani mai târziu. Canalul a jutat Pireul să devină cel mai important port al Greciei. Să priveşti de pe pasarela pietonală de trecere peste canal, la o adâncime de peste 80 de metri, nu cred că poţi rămâne indiferent la prăpastia ce se cască sub tine. Pe mine m-au trecut fiorii. „N-aş vrea dar eu a mă pune cu zeii cei pururi ferice”, cum bine a spus Homer. Aşadar, spre Atena şi, de aici, din nou către casă. Himera din visele mele rămăsese mult în urmă.

                                                              (sfârşit)


joi, 27 iunie 2013

383. (3144 de km prin Grecia - 13 -)


13.  Spre portul Corinth, în cohorta gândurilor mele…
                            Motto:
                             „Dat de la Zeus de sus să ducem povara osândei.”
                                      (Homer: Iliada – C. X, v. 65)

   În drum spre Corinthul modern (tastăm pe GPS, ca direcţie finală: port Corinth), discuţia cu ai mei, curge la un moment dat despre profesorii pe care fiul meu i-a avut la liceu. Le povestesc şi despre ultima carte a profesorului şi scriitorului buzoian Gheorghe Postelnicu, despre care n-am scris, încă, nici un rând. O carte dicţionar al profesorilor din Pârscovul lui V. Voiculescu. „La ce foloseşte un astfel de dicţionar”, m-a întrebat soţia. Ce să-i răspund, dacă n-am citit-o? Mă gândesc la postările unui prieten scriitor, pe blogul său, cu privire la date despre scriitorii noştri şi cărţile lor. Un dicţionar al scriitorilor? Ehei! „- Ce tot tulburi lumea, Fadei?” „- Am ceva de vorbit cu boierul”. Era discuţia dintre nişte slujitori din „Întoarcerea ţărânei în pământ” de Ion Druţă. Tristă şi jalnică va fi aşteptarea noastră (poate şi a lor) când nu se va mai scrie, în oricare blog, despre scriitori. Vom rămâne ca cei din „Toiagul Păstoriei”: „Şi... n-avea oi”. Ion Druţă cred că ştia mii şi mii de lucruri, din viaţa scriitorilor, şi părea că a şi fost adus pe lume anume pentru a nu se pierde sămânţa „scriitorilor” despre care vorbea, şi chiar era mândru de înalta misiune... Dar, vorba lui: „N-avea oi”. Amicul scriitor, nu era dezamăgit pe cât de uimit, de ce nu-i întorceau, la comentarii, un rânduleţ, oricare, acei scriitori contemporani, despre care scria. Îi dădusem, eu, un răspuns situat de pe poziţia celui rămas, încă, dator pentru tot ce făcuse pentru mine: „Apoi, cum a-i vrea să vă sune şi să vă laude, domnule Lazu, când „amestecaţi de-a valma” (după ei) pe scriitori, între ei? Orgoliile lor? Aţi uitat că au orgolii? Dar, să nu cădem în patima generalului Belliard, care-i raportase lui Napoleon (pe frontul războiului din Rusia) că ruşii sunt pierduţi. „- Dumneata eşti prea aprins, Belliard, zise Napoleon. În vâltoarea focului, e foarte uşor să te înşeli” (Război şi pace, cap. 34, vol 3). Să luăm aşadar, aminte! Şi, nu pot încheia, decât amintindu-vă, reproducând acum, întrebarea lui Ivan Alexeevici, după pledoaria lui Stockman, care nu primi nici un răspuns la: „- De ce tăceţi ca peştii?” (Donul liniştit, de M. Şolohov - cap.24, vol. 3). Şi atunci?” Şi, totuşi, rămân cu acest semn de întrebare, precum Nichita, bâlbâind ultima silabă din moartea altora: „aşa aş vrea să fiu de departe/ca şi cum aş avea bărci/aşa aş vrea să fiu călătorit/şi să mi se pună în mâna dreaptă CHEIA/ şi să mi se spună: deschide!”. Coranul spune că, în ziua Judecăţii, oricine va fi plăsmuit „ceva” nemuritor, în scris, va primi porunca de a o însufleţi, şi de nu va izbuti să o facă, va fi azvârlit, cu ea împreună, în flăcările osândei. Cred, ca şi Ion Lazu, după ce i-am citit „Himera literaturii”, că „fitilul se va aprinde de la cărţi, (dacă se va aprinde) şi IADUL  - celor, pentru care scrisul, va fi astfel, răzbunat – va fi cutremurat. Dar, cine ne stabileşte nouă „erorile”? Şi, cine suntem noi, a le judeca? <<Cine m-a ales pe mine judecătorul lor?>> (Himera literaturii, pag. 213). Nici azi, nu-mi pot explica, de ce Dostoievski scrisese următoarele, despre Puşkin: „Nu poate să existe pe lume un asemenea om care să fie doar ticălos şi nimic mai mult”. Nu-i trecuse şi lui, glonţul pe dinainte? Se pare că, acesta, fusese înlocuit cu „tunul” cuvintelor. Şi, de atunci, am luat aminte. Scriind cartea de eseuri despre poezia lui Liviu Ioan Stoiciu, mi-am imaginat-o ca pe o călătorie prin subteranele poeziei lumii spre a-i descifra cititorului meu tainele aduse la lumină de către poet; precum se întâmplă cu acele pietre preţioase aduse la lumină, din subteranele pământului de mineri. Căzându-mi în mână dicţionarul personajelor lui Dostoievski de Valeriu Cristea, la început, doar am frunzărit-o din curiozitate, mai apoi, m-a captivat, cu totul. Şi, pot afirma, că mi-a folosit. Se poate spune şi aşa: Valeriu Cristea, a fost ursit să scrie despre personajele lui Dostoievski. Pesemne, cineva de acolo de sus, chiar dorea asta. Să ne amintim numai cele scrise în partea a IV-a, unde bătrânul Eropegov, tatăl lui Ganea, blestemă casa, vroind să plece în lume. „Vezi ce-ai făcut?”, spuse Varia fratelui său. Te pomeneşti că se duce iar pe acolo şi ne împroaşcă cu noroi”. Aici ne oprim. Ce anume poate fi mai dur, decât această acuzaţie adusă Omului? Dumnezeu ştie, ce grozăvie vrea să facă un oarecare, din lucruri de nimic! Stări, pe care Dostoievski (ce geniu?) le exploatează. Tot Dostoievski, spune un lucru cert: „Se înfruntă două femei, Femeia înţelege pe femeie”. Elocvent mi se pare , această constatare, pentru a pune în taler, pe Nastasia Filipovna şi Aglaia Eropegov. Nenorocirea, e că acum, Valeriu Cristea, m-a făcut să pierd şirul. Pesemne, Valeriu Cristea, chiar căzuse în plasa Aglaiei, care, cu privirea sau cu jăratecul di priviri, îl fulgera pe prinţul Mîşkin: „Spune-mi totul!, porunci Aglaia” (cap.8, vol II). Oare, chiar se poate spune totul? Homer, rosteşte istoria războiului troian în câteva mii de pagini. Şi, totuşi, nici acum omenirea nu a înţeles totul. Marii scriitori aduc cu ei o lume, dar lumea aceasta poate fi surprinsă în fel şi chipuri. Stau şi mă întreb: de ce Van Gogh (luat la întâmplare), a fost constrâns să picteze în trei, patru ani ceea ce, în mod normal, ar fi trebuit să picteze în zeci de ani? Despre o anume narare, John Steinbeck spunea, că, dacă această (luaţi-o ca atare) istorisire este o parabolă, atunci poate că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi va citi în ea propria viaţă. Cu aceste gânduri, după mine, automobilul ne duce, direct, în portul Corinth.

                                                                          (va urma)

miercuri, 26 iunie 2013

382. (3144 de km prin Grecia -12 -)

 1. Pe faleza portului din Nafplion
 2. Marea... Marea Mediterana!
3. Fortăreaţa de pe insula Bourtzi
 4. Vedere spre fortăreaţa de pe insulă
5. La tunuri... vin piraţii dinspre Mediterana, prin golf, spre cetatea Palamidhi
 6. Luăm masa în portul Epidauros
7. Vedere de sus, către oraşul Epidaur. În stânga, în depărtare plaja unde am făcut o baie



12. La Navplion, fortăreaţa de pe insula Bourtzi ne captează atenţia
                                  Motto:
                                     „Daţi ascultare, voi zeilor toţi şi zeiţele toate,
                                      Am să vă spun ceva nou cum inima-mi vrea şi mă-nvaţă
                                             (Homer: Iliada – c.XIX, v. 99-100)

   Ascultând acel „cântec interior al glasului”, de pe Acropole, de deasupra anticului Odeon a lui Irod Atticus, lansat de o româncă, în aplauzele celor de faţă, acum un an, cu care artista întregea atmosfera Partenonului, mi-am amintit de o parabolă (redată undeva) de J.L.Borges. Parcă văd poarta pe care o deschizi cititorului, invitându-l să se privească mai întâi în oglindă şi apoi să citească inscripţia de deasupra porţii, unde (la Borges) se spunea că ar fi stat scris aşa: „Dacă tu cititorule vei deschide vreodată această poartă, să-ţi aminteşti mai întâi cu ce gânduri vor năvăli în cetate, războinicii de metal zăriţi în oglindă, şi care vor pune stăpânire pe castel” (redau din notiţe, aproximativ). Mi-am amintit toate acestea, acolo la Nafplion, după ce am dat cu ochii de fortăreaţa de pe insula Bourtzi, ce are în spate povestea unui cântec rostit de un călugăr, iniţial, apoi continuată cu enigma călăului, singurul locatar (până la moartea sa) al vestitei închisori. Ce taină conţine inscripţia de pe poarta fortăreţei, acum părăsită, prin care cititorul va intra în povestea ei, rămâne de văzut. „Cum ai putea să descrii anumite trăiri?” – iată o întrebare la care cititorul te va aştepta, ca prin întâmplări şi situaţii, în care să-ţi pui întrebări, dar să dai şi replici (cum a făcut-o fiul meu: „Dacă e părăsită, sunt gata s-o preiau eu ca pe un gest de mărinimie faţă de călăul acela înjurat de localnici”). Un pas ar fi şi acela, prin care ne legăm, de la distanţă, cu fortăreaţa de pe insulă, prin fotografii. „Să  nu-mi spună nimeni poveşti cu zâne...”, spunea scriitoarea Florentina Dalian. Ehei! Povestea călăului, sigur, nu are nimic în ea cu zânele de pe la noi, deşi, lacrimi şi durere, se vor fi regăsit, cumva, prin povestirile localnicilor. Poemul rostit, sub forma unui cântec fără cuvinte, al artistei Lidia Lazu, pe Acropole, e un câştig, dacă ne lasă să ghicim că e manifestarea unei dorinţe interiorizate, naraţiunea enigmaticei fortăreţe, fiind istoria unor fapte, ne trimite şi la cerinţele unei lumi din afară. Aflaţi acolo sus, pe meterezele cetăţii de la Navplion, ne-am îndreptat spre tunurile inofensive, acum, dar care străjuiau, cândva, golful mediteranean, gata să „dăm foc” ultimei salve, pentru apărarea viselor noastre. Cititorul acestor rânduri, ar trebui să ştie că „totul e ca un vis, şi eu nu visez niciodată” – după cum îi spunea Javier Otalora, Ulrikăi (în „Ulrika”, de J.L.Borges). Aţi auzit vreodată lupii urlând? Ei bine, când arborau corăbiile otomane, câte mai răzbeau prin iureşul ghiulelelor de tun, pe dinaintea ochilor, în închipuirile mele îmi trec steagurile cu cap de mort şi urletul sălbatec al năvălitorilor. Ca în romanul lui R.L. Stevenson. Ni s-a spus, încă de pe faleza portului, de locatarii care mai vorbesc, ca noi, engleza, că de sus de la înălţimile cetăţii Palamidhi, priveliştea este magnifică („beautiful”, spuneau ei), dar, să revenim altădată, acum nu este deschisă vizitatorilor. În cazul acesta, Ady, fiul meu, îmi spune că ar fi bună o baie în mare, pe o vreme aşa de călduroasă. Caută pe harta GSM-ului şi dă de Epidhavros. Mergem spre Epidaur. Printre plantaţii de măslini şi zone împădurite cu pini, dar şi livezi cu caişi şi portocali, care ne fac cu ochiul, unii portocali culeşi deja, alţii, încărcaţi până spre poale, dăm de cel mai frumos teatru (mai ales că pare restaurat), din părţile acestea ale Greciei. Sanctuarul, citim unele inscripţii, a fost ridicat în cinstea lui Asclepios, zeul tămăduirii, că, de pe al n-lea rând al teatrului poţi auzi un actor, cum rupe o hârtie. Din clădirile, cândva, vestite, au mai rămas doar fundaţiile. De la înălţimea ultimului rând al teatrului, priveliştea văii împădurite şi a munţilor în zare e chiar „beautiful” cum ni se spusese despre priveliştea de la Navplion. Vizităm portul cu ambarcaţiuni de toate mărimile din Epidaur şi, ne aşezăm la masa unui restaurant să servim câte ceva. Alături, o familie cu două fetiţe (el american, după vorbă, ea grecoaică, după cum vorbeşte cu chelnerii, ca la ea acasă) ne atrage atenţia. Dincolo, la câţiva paşi (doi-trei), peştii din apa mării fac tumbe şi răsuciri, după o felie de pâine aruncată de chelneri, spre hazul fetiţelor. Ne uităm spre pietrele depuse pe fundul apei de la mal, unde nişte ghemotoace negre, cât nişte mingi de golf (aricii de mare), ne atrag atenţia. Fiul meu spune că la Paralia Katerini, înotând în larg, pe zidul cu pietre ce străjuia plaja, a dat de aceştia, unul dintre ţepi pătrunzându-i în talpă. El se tânguia pe ascuns de durere, noi ne amuzam, considerând o fabulaţie, astfel de întâmplare. Acum ne dăm seama că fiul meu nu glumea. În timp ce aşteptăm comanda la o măsuţă, lângă mare, fiul meu pleacă în „recunoaştere” pe lângă malurile înţesate cu cactuşi uriaşi, înfloriţi. În depărate, printre sălcii? chiparoşi?, zărim o plajă cu câteva persoane. După servitul mesei ne îndreptăm într-acolo. Facem şi o baie pe cinste, în apa Mediteranei. Ne aducem aminte de portocalele luate din pomul aplecat spre stradă, în Tiryns. După primele cuvinte, „mama mia, cât de zemoase şi dulci sunt portocalele astea”, realizăm, că în ţară la noi, nu mâncăm decât portocale necoapte şi gustul ca de lămâie. Cine n-a mâncat portocale, direct din pom, să nu vorbească. În drum spre Corinth, un amănunt ne atrage atenţia: livezi de măslini printre pietre şi stânci, ca şi semănate pe un câmp arid, ca după o ploaie cu pietricele de gheaţă, la noi în ţară. O aud pe soţia mea: „Săracii măslini, pe unde sunt chinuiţi ei să crească!”. Mă amuză remarca soţiei, dar sunt şi eu impresionat de solul presărat cu pietre de toate mărimile, printre care măslinii sunt nevoiţi să supravieţuiască. Dar, dacă aşa îi place măslinului să se desfăşoare? Doamne, Dumnezeule! Prunilor şi vişinilor noştri, dacă li s-ar impune astfel de condiţii, nu că nu ne-ar mai da „ţuica” şi „vişinata” mult apreciată, dar, ne-ar da cu crăcile în cap când ar fi să le cerem rodul. Suntem în ţara grecilor antici şi pe urmele lui Homer. Ulisse? El visa la calul lui de lemn. Noi, cum să ajungem la Corinth, să facem o baie în marea Ionică.

                                                   (va urma)

marți, 25 iunie 2013

381. (3144 de km prin Grecia - 11 -)

 1. Marginea cu livada de portocali de la Argos. în spate, sus pe munte, Castelul Larissa.
2. Biserica de la Argos.
3. palmierii din curtea bisericii.
4. Tiryns, cu blocurile de piatră, ridicate de ciclopi...



11. Pe urmele lui Heracle... la Argos.
                           Motto:
                              „Taică, tu stai la taifas şi înşiri la poveşti ca în vremea
                               Când era pace şi nu ştii că straşnic încins e războiul.”
                                     (Homer: Iliada – C. II, v.785-786)
                              

    Odiseea drumului spre Argos, îmi aduce aminte de acel vers scris de Homer: ”...pe tracul Tamiris/Muzele l-au întâlnit şi luatu-i-au darul cântării/Când de la craiul Evrit din Ehalia el făcea drumul”. Un drum, spune legenda, făcut de Heracle spre cetatea Micene, unde îl aştepta regele Euristeu şi cele 12 porunci. Într-un amurg de vară, se spune, ar fi ajuns Heracle la Poarta leilor, într-un început de vară ajungem şi noi la poarta cu lei de la Micene. Germanul H. Scliemann a cercetat fortificaţiile de pe coline şi aici. Într-unul din mormintele excavate s-ar fi găsit masca mortuară a regelui Agamemnon, văzută de noi, în Muzeul de Arheologie de la Atena. Nu ne plac mormintele, apoi, şi timpul ne presează. Aşa că o luăm printre livezile cu măslini, lămâi şi portocali, mulţi portocali prin părţile acestea, spre Argos. Îi lăsăm netulburat mormântul regelui Agamemnon, cel plecat să-i dea lui Menelau (soţul Elenei) o mână de ajutor, în războiul de zece ani de la Troia. Nu vreau să-l rup din „Iliada” lui Homer, să-l aduc aici la Micene, deşi aceasta era patria peste care fusese el rege, cândva. Noi, pe urmele lui Heracle am pornit la drum. Şi lui Heracle, nimeni nu-i mai poate lua acest dar, al unei izbânzi continue, deşi drumul spre Argos, spre care a pornit la prima poruncă a lui Euristeu, pentru a răpune Leul din Nemeea, nu pare a fi ieşit din ruta poveştilor minunate. Un drum pe care l-am făcut cu automobilul printre livezile cu portocali şi măslini, mergând pe ruta indicată de GPS, prin câteva serpentine din care nu mai credeam a ajunge, undeva. Dar ne-am descurcat, în cele din urmă. Pe drum, le spun celor de lângă mine, soţiei şi fiului, că am cam încurcat poveştile. Răpusese Hercule, leul din Nemeea care îi atrăsese slava poporenilor din Argos, dar, în ţinuturile mlăştinoase ale Lernei, spre Argos, Hercule plecase să ucidă Hidra. O altă himeră, după care tot umblu, de o vreme, prin Grecia. Asta, pentru că, în casa fără poveşti, fusul sare singur de pe laviţă gata să-ţi depene o poveste uimitoare, soba începe a umbla singură prin casă, dracu mai ştie de ce, şi un cal iute ca focul, încă mestecând jăratec îţi zboară de sub nas precum o pasăre. Ca pe vremea copilăriei, când bunica ne depăna poveşti. Ai mei par neîncrezători şi-mi spun că e ceva suprarealism în toată tărăşenia asta şi, gândesc, ciudat mai e făcută şi lumea asta, unde – după spusele lui Gogol – „fiecare maimuţăreşte pe celălalt”. Să nu spui şi tu, cititorule, că basmele mint, şi că numai asupra lui (a naratorului), toate lucrurile îşi aţintesc asupră-i ochii. Alătură-te celor deja scrise de mine în aceste eseuri şi vei auzi cum prin ochii poveştilor de tot felul, cuvintele îţi vor părea precum o viforniţă... şi ce viforniţă! Dar acum vom trece în luntrea cronicarului, şi a celor întâmplate în călătoria noastră, să ne minunăm de un ţinut aşa fabulos, pe care-l vom trece cu vâsla cuvintelor... mai departe. Argos, cândva cel mai vechi oraş locuit continuu din Europa (fondat prin anul 2000 î.Hr.) este un orăşel înconjurat de livezile de portocali şi lămâi, cu o reţea modernă de clădiri, străzi înguste şi întortocheate, dominat de pe vârful unui munte din apropiere, de Castelul Larissa construit de franci, prin sec. al XIII-lea. De la distanţa unde facem un popas, la marginea unei livezi cu portocali, ni se pare un castel fantomatic. Îi zărim, doar zidurile, în contrast cu zidurile clădirilor din jur. Ne plimbăm pe străzi pentru a ne dezmorţi oasele, prin micul Argos, care va să zică. Lângă o impunătoare biserică facem poze. Dar, sub palmierii din curtea bisericii admirăm priveliştea din jurul nostru, de pe nişte bănci unde ai mei se aşează pentru a-şi trage sufletul, iar eu să refac, în minte, legenda fioroasei Hydre răpusă de eroul antic, unul dintre fii pământeni ai lui Zeus. Ciudat, dar, nimic din ce zăresc în jurul meu, nu-mi aminteşte că pe aici a trecut Hercule. Pesemne, la Tiryns (o localitate din apropierea Argosului), zidurile ciclopice din bolovanii de calcar, cu o înălţime de cca. 7m să ne reamintească de puternicul Hercule. Grecii antici, credeau că aceste ziduri uriaşe fuseseră ridicate de giganţii asemenea ciclopilor cu un ochi în frunte, cum aflasem din „Odiseea”, de la Orbul Homer. Peste gardul de sârmă, o creangă cu două portocale, mult ieşite în afara livezii, îmi fac cu ochiul. Doar ridic mâna şi-mi cad pe lângă braţ. Le pun în torpedoul maşinii, pentru mai târziu. Castelul de la Tiryns pare distrus de un incendiu mare. Suntem în drum spre Navplion, un oraş port despre care se spune, ar fi fost prima capitală a Greciei libere. Căldura excesivă a acestor locuri, ne îndeamnă mai departe, spre mare. Spre briza şi răcoarea Mării Mediterane. Marea, ne atrage... Tot marea!

                                                                     (va urma)

luni, 24 iunie 2013

380. (3144 de km prin Grecia - 10 -)

 1.În muzeul arheologic al Corinthului antic
 2. Dinaintea treptelor (ce au mai rămas din ele) de la intrarea în cetatea Corinth
 3. Printre ruinele Corinthului
4. În spatele nostru, ultimele coloane rămase în picioare din Templul lui Apollo
 5. Băile romane ori fântâna Peirene?
6. În spatele nostru, muntele pe care tronează o cetate bizantină.


10. Corinthul antic
                         Motto:
                              Să întrebăm doar un preot ori un zodier sau pe unul
                               Care-i de vise tâlmaci, că şi visele vin de la Zeus
                                          (Homer: Iliada: C.1, v. 61-62)

   Sosit acasă, mai deschid odată cartea lui Homer, cea care m-a însoţit în călătoria aceasta. Cititorul care m-a urmărit are nevoie de această explicaţie. „Fiule, puneţi în sinea ta toată priceperea minţii,/Dacă tu nu vrei să-ţi scape din mână răsplata izbânzii”. (Iliada C.23 v. 310-311)  Puţini sunt, printre oameni, cei care ating malul celălalt, de drept al zeilor – în timp ce mulţimea cealaltă (ca şi noi), aleargau pe malul celălat încercând să înţeleagă cine le-a ridicat puntea pe care zeii, altădată, circulau fără paşaport, precum ni s-a cerut nouă pe autostrada spre Olimp, acum un an. O, tu Minerva! Eu şi soţia, uitasem buletinele la hotel. După ce poliţiştii au cerut, nuştiu ce date prin telefon, ne-au dat drumul, fără nici un alt cuvânt, ori amendă. Primiseră, răspuns, că nişte „uituci” ca noi, nu prezentau nici un pericol. Cântecul ce-l aprinsese, cândva, pe aedul Homer, despre „Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse”, învinsese. De aceea am invocat-o pe zeiţa Minerva, ce-l însoţise şi pe Ulise la întoarcerea sa în Ithaca. (Horaţio, îţi trimit salutări. Mă bucur, întrucât mi-ai dat prilej sa te citesc încă de pe vremea liceului). Homer mă îndemna să aduc cuvenitele daruri timpului acesta: „Drept este, taică, ce-ai spus, că zeii te-ajută pe tine/Dar lămureşte-mi, bătrâne, şi spune-mi curat adevărul”. Ce alt adevăr aveam eu, în afara celor văzute cu ochii mei? Tu, cititorule, încă mai stai la îndoială că Alexandru Macedon nu ţinea la căpătâiul său opera pe care eu am tot amintit-o şi venerat-o: „Sufletul eu îţi cunosc şi ştiu că tu ai pentru mine/Gânduri prielnice numai şi una suntem în părere” (C.IV v. 352-353). Uite că mai trecem şi prin Arcadia din când în când, noi poeţii, spre a le aduce aminte celor pentru care şi scriem, că atunci „când nu poţi prinde poezia de picior... ţi-o-închipui lebădă şi tragi şi-aştepţi apoi zadarnic să cânte”... cum scrie (mi-am amintit) poetul Gheorghe Dobre, din Slobozia. Pentru a-ţi găsi un loc în cuvintele acestei patrii, numite de Nichita: Poezie – mă simt ca o scrisoare de dragoste aşezată de vânt pe scutul Eladei. Îi auziţi scrâşnetul armelor oprite în ovalul făurit de Hefaistos? Aproape de poezie sunt marginile unde străjuieşte Dumnezeu. Noi ardem ca nişte torţe străjuind cuvintele sale. Altfel, nu se poate. Iată că Teba (Thiva) prin care trecusem în drum spre Delfi, care a înfrânt-o pe puternica Sparta, a fost distrusă de Alexandru Macedon. Noi, acum, mergem spre Corinth-ul antic, aflat în Peloponez. Peloponezul este locul de naştere al greciei moderne. Aici a început în 1821 Războiul de Independenţă. Peleponezul a fost nucleul noului stat grec înfiinţat în 1830. Partea de nord est (spre care dorim a ne îndrepta şi noi) a fost leagănul civilizaţiei miceniene cântate de Homer. Corinth, Micene, Argos, Navplion, Tiryns, Epidavros... sunt ţintele noastre. Autostrada Atena-Patras, spre Corinth, este aceeaşi care ne-a dus cu o zi înainte spre Delfi, dar, de această dată nu mai facem la dreapta ci mergem drept înainte. Cred că am trecut peste podul ridicat peste canalul Corint, lung de 6,3 km şi adânc de 80 m (sub nivelul mării), lăţime 23 m, pe care aveam să-l admirăm la întoarcere. De la înălţimea Corintului antic se zăreşte marea Ionică de-a lungul oraşului modern Corinth, cu o privelişte panoramică superbă. Muzeul de aici, conţine mozaicuri şi statui romane, vase şi multe ornamentaţii (vase ori frize) greceşti. Ne atrage atenţia coloanele (şapte?, n-am numărat) rămase în picioare, din ceea ce a fost, cândva, templul lui Apollo. Fântâna Peirene cu arcele şi colonada sa ne atrage atenţia. Locurile unui mic odeon roman (cel mai renumit, aveam să-l întâlnesc pe Acropole, construit de Pericle) sculptat în piatră, se pot vedea, în clar, lângă urmele marelui teatru de 18000 de locuri folosit (citim din inscripţionări) pentru luptele cu gladiatori. Îmi arunc privirile în jur: muntele măreţ, în spatele nostru, în faţă -marea, iar aici (cred), Corinthul era una din cele mai mari puteri antice ale Greciei. Acrocorintul, înălţat şi întins pe o stâncă de 500 m deasupra Corinthului antic, cu imensele fortificaţii, include elemente greceşti, romane şi turceşti. Se spune, acolo, se afla una din cetăţile cele mai mari şi mai vechi din Peloponnese. Pe platoul mare al acestui ansamblu arheologic, se păstrază ruinele templului Afroditei. Facem ochii roată şi reţinem ceea ce este mai important: templul, teatrul, gymnaziul, stadionul şi băile romane. Pe una dintre inscripţii (în lb. engleză), citim că Hercule a răpus, prin aceste părţi ale ţinutului, leul din Nemeea, după care, înveşmântat cu blana lui a plecat spre Micena. Pe anumite vase, aflate în muzeu, cred că am văzut, pictate, anumite scene din lupta corp la corp, a lui Heracle cu leul. În cinstea acestei biruinţe s-au organizat în Argolida celebrele jocuri nemeice ce aveau loc la fiecare doi ani în sanctuarul lui Zeus. Rubens, avea chiar un tablou intitulat „Lupta cu leul”. Suntem pe urmele celui prin care, grecii idealizau forţa care înfrânge orice obstacol ori rău iscat de natură. În drumul nostru trecusem şi prin Megara, unde se spune că Hercule, orbit de Hera şi-ar fi ucis copii luându-i drept ciclopi. Sora sa din Olimp, Atena, l-a îndemnat să plece la Delfi, unde Apollo prin gura Pythiei, marea preoteasă, i-a transmis că trebuie să plece spre Micene spre a-şi primi de la regele Euristeu cele 12 porunci. Şi, astfel, izbâvirea. Aşadar, la Micene... spre Argos. Că şi visele noastre, nu-i aşa, vin tot de la Zeus.        

                                                                (va urma)
  

vineri, 21 iunie 2013

379. (3144 de km prin Grecia - 9 -)

 1. Unde sunteţi voi, eroi ai Tebei? Nu mi-a răspuns nimeni...
 2. Leul din Khaironia, de unul singur, întrebându-se: Sunt mai mare ca Alexandru Macedon?
 3. Ne întrebăm şi noi: Dacă ar arata şi Leul Românesc, aşa...?
4. Fiul meu a ţinut să fie la înălţimea unui leu...


9. Pe urmele lui Plutarh
                     Motto:
                        „Una-ţi spun eu şi aşa cum îţi spun o să fie:
                          Daruri frumoase primi-vei o dată...
                              (Homer: Iliada – C. I, v. 209-210)

 Nietzsche, scria în „Dincolo de bine şi de rău”, o frază (după umila mea părere, sugestivă!): „trebuie să părăseşti viaţa ta, cum o făcuse Ulisse părăsind-o pe Nausicaa”, dar, câţi vor înţelege, câtă era acolo, recunoştinţă şi câtă dragoste? Astfel, părăsim şi noi locurile acestui centru imaginar al lumii, nu înainte de a ne strecura, pe sub barierele care ne îngrădesc trecerea, spre templul Atenei situat în Gymnaziul de la Delfi. Observ, în măslinii pe lângă care trecem, fructe de măslin, uscate şi negre la culoare. Nu mai văzusem, până aici, decât acel fruct al măslinului, de mărimea unei „prunişoare” de pe la noi, când musca şi viespea le aplică primele înţepături nimicitoare. Crezusem, până acum, că acea culoare neagră văzută la fructul de măslin, era doar efectul unor prelucrări chimice. Citisem, pe o inscripţionare, undeva, că Plutarh (moralist şi scriitor al antichităţii), fusese şi preot, o vreme, aici, la Templul lui Apollo de la Delfi. Scriitorul Montaigne (se spune, că şi Shakespeare) i-a folosit scrierile în operele lor. Plutarh se născuse în Cheroneea, undeva prin apropiere. De la el am reţinut că nu e rău să chemi, la ananghie, norocul în ajutor, dar, nu-i de ajuns, fiindcă trebuie să mai dai şi din mâini. Un sfat venit de la Plutarh: „În viaţă să asculţi şi vei profita chiar şi de pe urma celor care vorbesc de rău”. Folosesc în eseurile mele, ca motto, doar versuri din Homer. Vă mărturisesc că (Borges?) mă impresionase cu acea ştire, cum că, Alexandru Macedon dormea cu Iliada sub pernă şi nu se dezlipea de ea, nici în războaie. Dhammapada, pe care-l reproducea un poet buzoian, în motto-ul la cartea sa de poeme „Sărind din piatră în piatră”, avea dreptate: „Puţini sunt, printre oameni, cei care ating malul celălalt” – în timp ce mulţimea cealaltă aleargă pe malul acesta încercând să înţeleagă cine le-a ridicat puntea pe care ei o credeau veşnic la locul ei. Datorită unei frumoase iniţiative a fiului meu (de a face o vacanţă în Grecia) –, se pare că „am ajuns pe malul celălalt”. Am pornit într-o călătorie pe 1 iunie, spre tărâmul zeilor şi am pândit în apropierea munţilor Parnas „stafiile realităţii/încercând să scape de mine”. Ei bine! A fost de ajuns să trimit, acum doi ani, câteva scrisori în ţară (9 la număr), ca altcineva – pe blogul său, să-mi publice zilnic fiecare scrisoare, dezvăluind cititorilor săi, că şi în scrisul meu există (cum spunea, superb), bucuria unui copil ce trage cerul în iarbă „ca pe un cerb în coarnele căruia/s-a încâlcit Calea Lactee”. Sună homeric (?!) fiecare rând scris, de acolo, din străinătate, dar, precum spunea Marele Orb: ”slavă ţie, celei ce-acum îţi descânt”, eu aduceam laudă zeilor pe urmele cărora pornisem în lunga călătorie. Locul lui Cronos, despre care vorbeşte într-un cânt, îl luase Zeus, iar muntele Olimp, astfel „mai gol cu o iubire”... ce stă „sub câte-un lan de oase al zeilor”, îmi ridică făclia cuvintelor, cât mai aproape de înălţimile unde Zeus îl întemniţase pe Prometeu pentru dragostea lui mult prea puternică, şi asta, pentru muritorii de rând, oameni simpli şi ei. „Vulturul se va prăbuşi din nou în vis” – spui tu, Homer!. Eu, însă, ştiam (fusese revelaţia mea în ţinuturile Eladei), că cel care dăruise focul (lumina) oamenilor, avea să fie eliberat de Heracle, care ajunsese şi pe muntele Elbrus în Caucaz. Hercule? O altă himeră ce mă va face să alerg, până la Argos. „Te văd în spatele acelei ploi,/la mijloc e focul/sfârâind aiurea”... spune un alt poet. Şi, mă întreb, ca şi acesta: ”locul în care am aşteptat/e plin de muşcăturile/ unui pustiu flămând/pe lângă care/nu mai trece nimeni”. Uite că mai trecem din când în când, noi, poeţii, spre a le aduce aminte celor pentru care şi scriem, că atunci „când nu poţi prinde poezia de picior.../Ţi-o-închipui lebădă şi tragi/Şi-aştepţi apoi zadarnic să cânte...” Dragă cititorule, acum când scriu taote astea, tocmai am sosit din Grecia şi  încerc, prin simple cuvinte, să-ţi ridic la locul ei, în calendar, ziua proorocită de astre, pentru a-ţi găsi un binemeritat loc, în cuvintele acestei patrii, numite de Nichita: Poezie. Pledoaria mea despre poezie, pesemne, îl impresionează pe fiul meu, care şi pune pe GPS, direcţia: Khaironia. Aici, unde un leu uriaş din marmură străjuieşte, cu faţa către câmpul de bătălie, unde în 338 î.Hr. cavaleria şi suliţaşii lui Alexandru Macedon au zdrobit armata grecilor din cetatea Teba. Ne învârtim în jurul statuii ce măsoară peste 5,5 m şi ridicată de locuitorii Heroniei, pentru a marca mormântul războinicilor de elită din Teba antică, care, după însemnările cronicarilor, au luptat, unul şi unul, până la moarte. Oraşul, situat la cca 11 km de Levadhia, nu mai are nimic din freamătul acelei crunte bătălii. Ne aflăm aici, pentru a contempla cerul şi întreaga ordine a cosmosului, cum ar fi spus Aristotel. Privind, din toate părţile leul uriaş, dominator, cu botul azvârlit peste câmpia Eladei, nu disting ce anume este şi ce anume nu este, heladic, în înfăţişarea lui. Dar, cum nimeni nu este profet în patria lui, cum sugera Nietzsche, îmi pare că nici noi, aflaţi la temelia statuii gigant, nu suntem, cu nici un pas, mai aproape de tărâmul adevărului. Doar prin cuvinte, redescoperim, când şi când, câte un ţinut fabulos.
                                                        (va urma)

joi, 20 iunie 2013

378. (3144 de km prin Grecia -8-)

 1. Urcăm spre stadion. Teatrul şi Templul, vedere de sus.
 2. Ultima (a treia) treaptă. Stadionul, în spate.
 3. Cocoţat pe zidul de piatră al Stadionului...
4. Sfinxul!


 8. Sfinxul îmi reaminteşte că sunt muritor
                         Motto:
                          Ce plângi, tu fătul meu scump? Ce rău şi ce jale te-apasă
                          Spune şi nu-mi tăinui. Împlinit e din partea lui Zeus
                          Tot ce-ai poftit înainte, când braţe ai-nălţat şi fierbinte
                          Tu l-ai rugat...”
                                (Homer: Iliada- C. XVIII, v.71-74)

   Amintesc adeseori, câte un vers, două, din poeţii ce-mi vin în minte, în această fascinantă călătorie, alergând, ca şi acei poeţi, pesemne, după hymere.  Dacă (lumea planetară) n-au salvat-o încă, mai e o speranţă în poeţii care „locuiesc în zdrobirea cuvintelor” (cum ar fi spus într-un poem, mult blamatul Ion Caraion): „Ţintirimile din noi călătoresc/Spaţiu-aleargă, pulberea-i ca-argintul/Oamenii şi timpul. Pribegesc.../Toate pleacă. Ne îngroapă Timpul.” – şi, doar citez din acest poet, cîte ceva din memorie. Am fi (prin poezie) alături de poeţi, acolo unde răsărise luna de mult, cum spunea E. Hemingway în „Bătrânul şi marea”: atunci când „bătrânul dormea dus şi peştele trăgea mereu, neschimbat, iar barca o apucă printr-un tunel de nori” – în căutarea fabuloasei prăzi. Sau până când... „toţi armaţii, strigând: bura! bura!/ Merg ţiganii spre rău, sau spre bine,/ Cu inima de frică înghieţată”, auzind buciumul poetului, din cornul strămoşesc, şi îl numesc aici pe autorul singurei epopei în limba română, I.B.Deleanu. Că bine-i mai zicea: „Că cercând lucru în amănunt bine,/Întâia pricină din om vine”. Când poetului îi va îngheţa mâna cu care scrie, ca şi lui Tonitza, se va sili să scrie „cu unghiile de la mâna stângă”. Şi, toate astea, pentru a pune ordine în „cosmosul interior” al omului, cum ne învăţase Democrit. Iar grecii au aflat, prin filosofii lor, conştiinţa unor valori, funcţie de care omul poate să fructifice la maximum, viaţa. Şi, au înţeles, că prima condiţie de a rămâne unici în timp, era frumosul din arta şi creaţia omului. Sfinxul, imaginaţie terestră împinsă dinspre real către ireal, la extreme (nici leu, nici pasăre, nici…) văzut la muzeu, m-a pus în mare încurcătură, imaginându-mă, în realitate, dinaintea lui, precum Oedip, cândva. Mă tem că Oedip, nici nu era om ca noi toţi, ci poate, un fel de semizeu, de vreme ce l-a putut privi direct în faţă pe Sfinx, chiar mai mult, înfruntându-l, l-a şi biruit. Mă imaginez, pe una dintre treptele Teatrului lui Dionysos, dinaintea actorilor care le imita zeilor, trăirile. Un Eschil, Euripide ori Sofocle, în accepţiunea mea, trebuie să fi împrumutat câte ceva din comportamentul şi voinţa semizeilor, de vreme ce îi atribuise omului artist câte ceva din estetica zeilor şi puterea lor divină. Cultul lui Apollo s-a stabilit în Delphy când acest zeu a poposit aici, ucigând Pythonul (şarpele care găzduia oracolul lui GE, principala zeitate). Citesc de pe panourile cu inscripţionări pentru orientare, că templele de piatră au fost construite în sec. 7 î.Hr., că unul era dedicat lui Apollo şi altul Atenei Pronaia (Providenţa), că, de prin anul 582 î.Hr. au început să se organizeze din patru în patru ani, în onoarea lui Apollo, jocurile pythice, pentru a comemora uciderea şarpelui. Iar când aveau de luat o decizie importantă, grecii antici veneau aici pentru a cere şi asculta sfaturile preotesei Pythia, care transmitea preoţilor mesajele oraculare, la rându-le, preoţii le traduceau prin catrene alambicate şi sofisticate, oamenilor. La fântâna Castalia, se opreau ei, mai întâi, purificându-se, înainte de a ajunge la oracol. Încerc să înţeleg, de ce drumul printre grupurile sculpturale şi diferite corpuri ale templului era considerat „drumul sacru”. În plin centru al amfiteatrului ornamental de la Delphy, simţi că eşti încărcat cu o energie aparte. Aşezarea sanctuarului, tocmai pe versantul muntelui Parnas n-a fost aleasă întâmplător.  Îmi imaginez, cum trona în sala templului, statuia Sfinxului, privind pe deasupra lucrurilor, deasupra bolţii cereşti, deasupra întregii lumi. Cred că privea cu o treaptă mai sus, unde se desfăşurau conflicte dramatice în creaţii de artă desăvârşite, unde omul se înfrunta direct cu zeii, în încercarea nebunească de a le cuceri piscul acelui munte dominator. Acum înţeleg, de ce Stadionul, aflat pe a treia treaptă, cea mai de sus, era destinat doar omului care îşi exersa limitele trupului uman în confruntarea pe viaţă şi moarte spre a lua locul zeilor. Să demonstreze, ce? Că doar el, singur, este cel învingător? Că, încă, nu este pierdut, atâta timp cât unul ca Oedip nu s-a temut, de unul singur să înfrunte Sfinxul şi prin acest gest uman, însuşi Destinul? Cheia acestor întrebări poate sta în fraza lui Pitagoras: „Mintea este nemuritoare, toate celelalte sunt muritoare”. Urc pe zidul care străjuia, impetuos, cândva, marginile Stadionului, şi prin acest gest, mă situez şi eu la înălţimea celor ce fremătau de patimi pe vremea jocurilor pythice, acum, eternizaţi doar în marmură, de sculptori. Pe lespezile acelui zid, cu  braţele, amândouă înălţate fierbinte spre vârful Parnasus-ului, mă simt încărcat de energia frazei rostită, odinioară, de bunicul: „Uneori, în viaţă şi cu duşmanul în braţe poţi avea izbânzi”. Mă simt de parcă aş avea în braţe acel arc al lui Deucalion de care amintea fiul meu. Până şi gândul, face minuni aici!

                                                         (va urma




miercuri, 19 iunie 2013

377. (3144 de km prin Grecia -7-)

 1. Pe fundal, jos - prima treaptă: Gymnaziul (locul unde tinerii şi atleţii se pregăteau pentru jocurile pythice
 2. Templul lui Apollo- treapta II-a. ce găzduia celebrul oracol. Într-o încăpere subterană se afla preoteasa
      Pythia, ale cărei preziceri inspirate de Apollo transmiteau oamenilor voinţa lui Zeus.
3. Teatrul lui Dionysos. La manifestările poetice şi artistice, ce se ţineau aici, cultul lui Dionysos, prin jocul actorilor şi mesajul lor, conferea Pythiei aura inspiraţiei divine


7.  Egali cu Nero, pe dalele de piatră...
                       Motto:
                           Moşule, straşnic mai eşti. Tu n-ai niciodată odihnă.
                            Nu erau oare prin tabără alţii de-ai noştri mai tineri,
                            Care puteau mai curând să dea fuga la crai orişiunde
                            Şi să-i deştepte pe toţi?...
                                       (Homer: Iliada – C.X, v.153-156)


   Mă gândeam, pe timpul vizitei la Templul lui Zeus, aflat mai jos de Acropole (unde se zice că Byron îşi scrijelase la baza unei coloane, numele), pentru ce luptase poetul contra turcilor? Pentru că Byron, nu se mulţumea cu lupta sa, prin condei? Cine va şti să răspundă la această întrebare? Nu găsim un cronicar credibil şi sincer, ce ne-ar fi putut lăsa câteva gânduri scrise despre frământările poetului la acea vreme. Dacă ar fi existat unul singur, probabil, acum, ar fi însemnat cât o mină de aur pentru noi. Încerc să acopăr această lacună a acelor vremi şi, continui (în pofida nedumeririlor din partea unora şi altora) să scriu şi să descifrez în tainiţa unor gânduri ale mele, viitoare răspunsuri. Byron moare ca un erou în regimentul de voluntari pe tărâmul Greciei. Grecia ordonase un doliu naţional de 21 de zile, dar Anglia? Anglia, nu-i atinsă de această durere şi-i refuză îngropăciunea de onoare, când cadavrul poetului soseşte în Englitera. Poetul era periculos până şi după moarte. Dumnezeu m-a călăuzit, să mă aplec asupra poemelor sale din ciclul „Pelerinajul lui Childe Harold”, din care aş vrea să vă reproduc acest verset: ”O trestie de-ar fi acest catarg,/Şi-o zdreanţă pânza – n-aş opri deloc!/Ca iarba mării sunt, târâtă-n larg,/Împinsă de curenţi din loc în loc/Purtată de furtuni ici, colo, la noroc” (C. al III-lea. V. II). Versuri care mi-au salvat romanul meu „Iarba de mare” de la o neînţeleasă interpretare. Dacă ştii să asculţi, „vei merita într-o zi să stai la masă cu zeii” (Homer). Cu aceste gânduri, urc panta abruptă a muntelui Parnas, către Templul lui Apollo. Întâlnim (situată pe dreapta) fântâna nimfei Castalia. Cândva, izvor sacru, unde preoţii şi pelerinii îşi spălau mâinile (un ritual al purificării, cred), înainte de a ajunge la sanctuarul divin. Din stânga noastră, de la câţiva turişti răzleţi, aflăm că Gymnaziul şi Templul Atenei este închis. Aruncăm o privire văii care ascunde privirilor noastre, Gymnaziul. Deocamdată. „Spectacolul lumii” oferit de Valea  pe care se ridica, cândva, renumitul Gymnaziu (treapta cea mai de jos a acestui decor magnific de la Delphy, e acel suflu necesar contemplaţiei, introspecţiei şi imaginaţiei omului de azi, muritorul de rând. Iris Murdoch spunea elocvent, că „minţile noastre lucrează fără încetare, ţesând un văl tulbure, care uneori ne protejează, iar alteori ascunde lumea”. Pesemne, suntem ca orice fiinţă raţională, dar generată din sentimente, sclavii unor forţe neînduplecate „egoiste ale naturii”, pe care de cele mai multe ori nu le înţelegem. E o bucurie să constaţi, peste timp, unele rânduri, scrise mai demult, fie şi sub forma unor note de călătorie. Pesemne, e acea fericire pe care pescarul din „Bătrânul şi marea” o avea numai în visul său, urmărind „să vadă dacă vor mai veni şi alţi lei şi se simţea fericit”. „Beat de cântec şi îmbrâncind ziua cu cotul...” cum sună un vers esenian, aştept, în imaginaţia mea, ca Luna să se spargă ca un ou şi să se ascundă sub o muche de deal, unde sufletul meu pândeşte mai liniştit o nouă întâlnire cu ceea ce se afla alături de Apollo: cultul lui Dionysos, care întregea atmosfera spirituală a momentului antic. Pesemne, se împletea, precum degetele la cele două mâini, cu fiorul şi extazul necesar inspiraţiei divine a Pythiei, transmiţătoarea de profeţii oraculare şi inspiraţii poetice, încropite sub forma unor catrene eliptice. Urcăm treptele spre templu prin dreptul Tezaurului lui Sicyonians, din care au mai rămas câteva ziduri şi o coloană în altar. La stânga noastră, un templu cu două coloane frontale şi priveliştea văii (în jos) flancată de versanţii muntelui Parnas. Păşim cu emoţie peste lespezile de piatră ale Templului lui Apollo (din care au mai rămas, în picioare, cinci coloane) cu celebrul oracol ce lega în jurul zeului, lumea antică. Dinaintea altarului lui Chios (aflat în dreapta noastră), ne rugăm pentru zorii zilei de mâine şi pentru cei rămaşi acasă. După alţi câţiva paşi, suntem în faţa Teatrului lui Dionysos, cel care juca un rol important, în sanctuarul zeului Apollo. De pe treptele teatrului, ni se înfăţişează ochilor, privelişti magnifice ale râului Pleistos, ce curge în vale. Fac ochii, roată, de-a lungul celor 35 de rânduri ale teatrului Dionysos. Pesemne, efigiile lui Homer, Hesiod (ori, cum citesc pe pliantul oferit la intrare), Pindar, însuşi, îşi avea, aici, scaunul său rezervat. Nu mă îndoiesc (presupun, nu?) că şi Platon trecuse pe aici conferind lui Apollo, delphycul rol de a conduce, prin legile descrise de el, neamul grecesc. Nu zărim (ce ne-am fi aşteptat!) surâsul misterios al Sfinxului din Deplhy. Pesemne l-au mutat în muzeul pe care avem să-l vizităm mai la urmă. Teatrul, le oferea grecilor, în afara unor jocuri phytiene şi religioase, jocul actorilor, dezvoltat mai cu seamă, în tragedia vremii. Cândva, spectatorii au stat pe scaune de lemn sau pământ, întrucât, abia din sec. al IV-lea s-a construit aşezământul de piatră al teatrului. Din timpul regelui Eumeros al II-lea al Pergamos-ului, teatrul (se spune) ar fi dobândit forma actuală. La construcţia sa a fost folosită doar piatra locală. Teatrul (de dimensiuni, totuşi, reduse – 5000 de locuri -) are doar 35 de rânduri sub forma circulară. Nero a vizitat Delphy prin anul 67 după Hristos, contribuind la restaurarea vechilor ornamentaţii la coloane, dar şi ridicarea a noi frize, la templu. Facem poze pe treptele teatrului. Egali cu Nero pe dalele de piatră! Surâd forţat, la ivirea unui astfel de gând. Abia la muzeu aveam să remarc surâsul abia schiţat al zeiţei Nefertitii, ce pare a ne ascunde ceea ce vedea ea de cealaltă parte a lumii, iar noi nu vedem.

                                                                      (va urma)

marți, 18 iunie 2013

376. (3144 de km prin Grecia -6-)

 1. Popas la Levadhia
2. Arakhova, pe stradă, un mic popas.
3. Arakhova, cu vile pe munte...


6. Spre Delphy… la Delphy, zburaţi vulturi ai lui Zeus!      
                                             
                                Motto:
                                        „Dacă sunt sfetnicii mulţi, urmează pe cine dă sfatul
                                          Cel mai cu rost...
                                                (Homer. Iliada, C. IX, v. 74-75)

   Suntem (a doua zi de când ne aflăm la Atena) în drum spre Delphi. Traseul: Elevsis, Erithrai, Thiva, Levadhia, Arakhova, Delphi – este unul de dificultate medie. Multe curbe, defileuri, coaste abrupte de deal şi munte. Nu ne grăbim. Şi, avem o zi întreagă dinainte. Delphi, considerat centrul lumii greceşti antice e încă la locul său, pe versantul celui de-al doilea munte ca înălţime din Grecia, Parnassos, care atinge 2457 m. Dar, „cum poate să piară ceva ce are dreptul să existe?” (se întreba Nietzsche, vorbind despre problema originii acestei lumi la modul pur fizic). Pornind de la acest fapt, că „nu există meditaţie fără o înclinaţie către meticulozitate” – cum bine spunea Cioran, gândurile mele despre nemurirea şi veşnicia fiinţei originare – aşa cum presupuneau şi interpreţii filosofului grec Anaximandros -, sper să trezească interesul fiului şi al soţiei. Vorbesc în gol. Nu citesc pe chipurile lor, decât interesul pentru priveliştea locurilor aride din jur, dar şi a locurilor frumos aranjate cu viţa de vie, culturi destul de des, văzute, în aceste locuri. Dar, la ce m-aş fi aşteptat? Să văd pe feţele lor emoţia apropierii de sanctuarele şi templul oracolului de la Delphi? Aşa ceva, pesemne, e doar în imaginaţia mea. Deci: În privinţa rostirii cu exactitate asupra adevărului şi „scoaterii” acestuia în straiele sale mult luminate, e suficient să ne îndreptăm atenţia asupra a ceea ce noi credem a pipăi cu încredere unele dintre realităţi. Van Gogh era cuprins de disperare că, în lumea asta largă, nimeni nu-i împărtăşea ideile în afară de fratele său Theo. Pentru Eulalie, E. A. Poe era singurul vieţuitor în lumea suspinelor, întrucât Annabel Lee, era de cealaltă parte a adevărurilor spuse până atunci despre nemurirea sentimentelor. Uite, na, ce gânduri mă încearcă acum! Fiul meu, aflat la volan, e doar atent la drum. Soţia admiră culturile de măslini şi viţă de vie, de pe povârnişul dealurilor. Pasternak nu se înşela, când spunea că, de am „râde stelelor – ce hohot!/Dar necuprinsul – loc străin”, ne-ar înghiţi pentru totdeauna în Marea Uitare, dacă nu ne-am exprima cu sinceritate destăinuindu-ne unii altora. Ceea ce e aici versul pentru poet este pentru filosof gândirea materialist-dialectică. Filosofii au iubit întotdeauna adevărul, dar, au lăsat de înţeles că, se poate căuta încă un principiu unic, asupra adevărului deja rostit. Când treceam prin Piaţa Ovidiu din Constanţa, pe vremea liceului, mă opream dinaintea statuii lui Ovidiu şi fără să-mi pese de cei din jur, citeam cu voce tare versurile (în latină) de pe soclul ce-l susţineau pe poetul care privea, absent, marea. Aici, i-aş da dreptate, mai mult, lui Ovidiu, care spunea într-un cânt al Penelopei către Ulise: „Poate-o iubire te-a prins, toane atâtea aveţi ... (şi mai departe)... Mie la ce-mi foloseşte că aţi dat la pământ Ilionul/Cu meterezele-i vechi, prin ale voastre isprăvi,/Dacă rămân ca pe vremea când Troia era în picioare/Şi-ndepăratatul meu soţ fără sfârşit mi-o lipsi?”. Şi, atenţie! Nu ne vorbeşte aici personajul homeric prototip al fidelităţii, ci o femeie obişnuită... care, cine ştie, are toane! Toane avea şi Dante Alighieri când prorocea: „Priveşte fiara ce m-antors în cale/Slăvite domn, şi-alung-o de la mine,/căci mă-nfior din creştet până-n poale”. Spuse de unii (ne sugerează D. Alighieri), viaţa e un paradis, după alţii un infern, iar noi suntem ca la Purgatoriu: între hotarul crud al morţii şi Muntele Vrăjit. Singur Acheronul, tace murmurând. Fiul meu spune că pe vârful muntelui Parnas a fost descoperit arcul lui Deucalion, că a fost şi un film, în acest sens. Nu ştiu despre ce film e vorba. Aştept să dau ochii cu sediul zeului Apollo şi al celor nouă muze. Să pun piciorul în Templul lui Apollo, cu celebrul oracol, care a condus câteva sute de ani, istoria socială, politică şi religioasă a vechii Elade. Sau, cum spune legenda, punctul de întâlnire al celor doi vulturi despărţiţi de Zeus, de la începuturile Universului, spre a găsi centrul lumii. La Levadhia facem un prim popas. În parcul din centrul orăşelului, pe nişte băncuţe, sub palmieri, încercăm să luăm pulsul oraşului. Ne răcorim cu apă minerală şi bere luată de la un chioşc. Rătăcim prin oraş, când în sus, urcând panta muntelui, când în jos, pe nişte străduţe strâmte şi întortocheate. De sus, de pe culmea unui deal, priveliştea văii, cu întinse livezi şi culturi ne dezvăluie un ţinut renumit şi bogat în verdeaţă. În centrul orăşelului, taximetrele, înşirate unul în spatele celuilalt, îşi aşteaptă clienţii. Văzut de la distanţă, orăşelul situat pe o culme de deal, nu ni se părea măricel. Pentru ce le-o fi trebuind localnicilor atâtea taxiuri? Nu ne lămurim. La următoarea localitate, Arakhova, ne oprim pentru a admira clădirile orăşelului cocoţat pe umărul muntelui Parnassos. Facem fotografii înainte de a porni mai departe. Intrăm, apoi, într-un defileu adânc, săpat într-un versant al muntelui Parnas. Zărim, deja, Golful Corintului în faţă, iar după încă un km apar coloanele Templului lui Apollo de la Delphy.
                                                                                  (va urma

luni, 17 iunie 2013

375. (3144 km prin Grecia - 5 -)





5.      Acropole...  şi Plaka
                       Motto:
                         „... pe tracul Tamiris
                         Muzele l-au întâlnit şi luatu-i-au darul cântării
                         Când de la craiul Evrit din Ehalia el făcea drumul,
                         Se-ncumetase Tamiris să bată în cântec pe muze
                                   (Homer: Iliada, C. II, v. 584-587)
                     
   De la Paralia Katerini, plecăm pentru trei zile, la Atena. Drum de 6 ore. Abia acolo pe Acropole mi-am pus întrebarea: Oare cum s-a putut cuceri în construcţiile de aici, atâta perfecţiune? Când îţi pui o întrebare, se cuvine să şi răspunzi la ea. În drumul nostru spre Atena, chiar am avut de pus o întrebare! Oare, toţi bărbaţii greci, sunt ciopliţi „pe de-antregul” (cum zicea Nietzsche) dintr-un acelaşi bloc de piatră? I-am argumentat soţiei, că, nu laşitatea trupească m-a făcut să mă opresc pe faleza de la Thesalonic şi să nu-i urmez la biserica Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir. „Dar ce anume?” – întrebase soţia. Fiindcă, eu cred că alte popoare îşi au sfinţii lor, dar, grecii au înţelepţi. „La ce sunt mai bravi înţelepţii, decât sfinţii?” – m-a întrebat soţia. Nu ştiu exact (am dat din umeri), dar, cred că prin judecăţile lor despre viaţă şi existenţă, ce spuneau (după părerea mea), fac mai mult decât judecăţile astea moderne, din ziua de azi. Să continuăm cu un alt gând rămas nerostit. De ce oare Pericle n-a îngăduit să lucreze acolo, pe Acropole, nici un rob? Se ştie că acolo, au lucrat marmura şi roca de granit numai cetăţeni liberi. Să însemne gestul lui Pericle, cum că, perfecţiunea în artă nu se poate cuceri în genunchi? Schopenhauer spunea că materia artei este chiar ideea platonică. Că visul şi dorinţa sunt nemuritoare. Scărpinându-mă la rădăcina părului de pe cap, aşa cum obişnuia bunicul meu ori de câte ori era pus în încurcătură, aşa zice, mai degrabă, că nici visul şi nici dorinţa nu sunt eterne, ci trecătoare. Îmi vine în minte povestea uciderii lui Esop care i-a batjocorit după bunu-i plac pe preoţii lui Apollo, iar drept răzbunare, aceştia i-au îndesat în traistă obiecte sacre din altarul la care oamenii de rând i se închinau zeului, ca mai apoi să-l acuze de hoţie. Stâncile peste care acesta a fost aruncat, stau şi astăzi mărturie prin acel roşu sângeriu, că adevărul e de partea celor care nu trăiesc din ezitări ca Hamlet şi uneltesc împreună într-o lume, care, firesc, se va şi schimba după voinţa lor. Când mintea ţi se îndreaptă numai înspre Dumnezeu, atunci „de lume te mai leagă doar dorinţa de a nu mai fi în ea” – spunea Cioran. Cu alte cuvinte, nici un adevăr nu te mai poate ţine legat de această lume, în timp ce utopia lor (nu mai puţin dostoievskiană, împărtăşită de altfel şi de Ivan Karamazov), este a unei umanităţi ce va trebui să reuşească să găsească soluţia fericirii în afara ideii de Dumnezeu. Acum, eu mă adresez doar acelui cititor care mă urmăreşte de o vreme şi pare mirat că nu particip la discuţia celorlalţi. I-aş reaminti cititorului meu, cele spuse „bătrânului” Pip din „Marile speranţe”, de mai vechiul său prieten Joe: „Sunt destule lucruri despre care doi oameni ca noi pot să vorbească, ce să le mai amestecăm şi pe cele fără rost?” Asta, pentru că, pe cel ce viaţa nu-l vindecă nicicum de durere, vorbele nu l-or vindeca niciodată. Cel mult îi poate amâna sentinţa unei erori deja făcute. Au făcut-o locuitorii Troiei, au făcut-o judecătorii lui Iisus, cele care i-au fost înaintaşe Şeherezadei, dar n-a făcut-o Ulise, nici Petru, şi nici iscusita Şeherezadă, care, mai mult decât ceilalţi, înţelesese că, pierzând legătura cu cuvintele, poţi pierde legătura cu fiinţele dragi pentru totdeauna. Nu mă tem de cuvinte, îl pot asigura pe cititorul meu, şi întăresc cele spuse prin afirmaţia lui Ken Kesey dintr-un „Zbor deasupra unui cuib de cuci”: „Lui Vik Lovell care m-a asigurat că nu mai sunt balauri apoi m-a condus la bârlogul lor”. Nu pot spune, că pe Acropole, m-am simţit în bârlogul zeilor. „Să privim laolaltă cu Anaximandros”, spunea Nietzsche. Nici el nu m-a lămurit asupra oracolelor antice, nici eu, nu voi avea parte de acea veche scriere de pe piatra de hotar a filosofiei greceşti, deşi, multe inscripţii, săpate în piatră, am întâlnit. Horaţiu, cel pe care îl luam drept pavăză a vorbelor mele, cândva - trimise prin acele „scrisori din străinătate” (publicate pe blogul lui LIS) -, mă învăţase să nu am încredere în „cel ce-acum, cu tine, credul, se desfată,/cel care speră să-i fii, mereu, doar lui,/iubitoare icoană”, căci nu-i ştii (mai ales) „viclenele vânturi”. Cum nu-şi dă nimeni seama (îmi spuneam după lecturile din tinereţe), că toţi au vorbit în numele Omului, că s-au aflat şi ei în labirintul unor întrebări pustiitoare, că au asistat cu toţii la astfel de tentaţii (asemănătoare cu cele de azi) de a înlocui viaţa cu simple simulacre ale ei? Şi, dacă există nedreptăţi mari, ce trăiesc veşnic, chiar nu mai trebuie să trăieşti, să suferi, să te jertfeşti? Punem (vedeţi) o întrebare retorică. Câţi nu vor fi osândiţi pe nedrept în felul nostru de a judeca pe Pământ, câţi nu vor fi ei, aduşi la roata istoriei şi sfârtecaţi spiritualiceşte ca şi Cloşca, Horia sau Crişan? E curios, nu-i aşa, să fii răscolit de patriotismul tău naţional, pe pământ grecesc! „Pe mine însumi mă caut şi mă scrutez eu”, spunea o inscripţie săpată în piatră, despre existenţa unui oracol. Seara, plimbându-ne prin vestitul cartier vechi, al Atenei, „Plaka”, pe străduţe înguste, cu puzderii de magazine şi buticuri cu suvenire (multe în cale), realizez că există o cheie pentru taina acestei lumi antice, dar, să-i păşeşti peste Fiinţa Trecutului, trebuie să-i pătrunzi în adâncul tuturor lucrurilor. La capătul străzii Ifaistou o luăm la stânga şi apoi din nou la stânga spre Adhrianou. Comentăm dinaintea magazinelor ce şi-au întins suvenirurile şi mărfurile de tot felul, până în stradă. De fiecare dată, suntem asaltaţi de vânzătoarele amabile, ce ne iau drept nişte nababi, gata să dea o avere pe acele nimicuri. Vai de mama noastră! Gesticulăm din mâini, că, nu suntem hotărâţi, că poate ne vom mai întoarce, nu ştiu, să vedem. Muntele Imittos domină orizontul la est cu acele culmi împădurite spre sud, iar deasupra lor pietrele Acropolei şi coloanele Partenonului luminate, ca ziua. Rătăcim o vreme, prin Adhrianou, printre magazinele de haine şi ornamente, suveniruri şi bijuterii de-ţi iau ochii, pe străzile bazar, până nimerim înapoi pe Monastiraki.
   
                                                          (va urma)
                                

vineri, 14 iunie 2013

374. (3144 de km prin Grecia - 4 -)



4.      Paralia Katerini... un ţinut de vis
                         Motto:
                           "... aşa urlă talazul,
                            Care, când austrul vine şi-l saltă, se sparge la maluri
                            De un colţan răsărit, o stâncă ce veşnic o bate
                            Valul stârnit de tot felul de vânturi venite de-oriunde"
                                     (Homer: Iliada - CII, v. 386-389)

   Frumuseţea acestor note (zic eu) despre o călătorie la mare (Egee, Adriatica, Mediterana, Ionică – ce străjuiesc coastele Greciei), va trebui să stea în orice ghid de turism. Frumuseţea acelor locuri descrise, cu dune de nisip, maluri calcaroase ori numai argilă roşiatică (ca ieşită din cuptoarele de ars cărămida, pe la noi), cu stânci ieşite din mare ca nişte rechini gata să sfâşie ţărmul, şi acele „oaze” printre arbori şi pâlcuri de pini, ca într-un decor alandala, încropit de natura însăşi, dar, mai ales, plaja atât de întinsă, cu fiecare bucată de nisip împrejmuind o cetate imaginară, lăstărişul sălbatec, nedefinit şi pitic (pe alocuri), va stârni interesul oricărui vizitator străin. Eu care am scris un roman intitulat „Iarba de mare”, dedicat mării şi magiei în care te pierzi prin astfel de locuri, înţeleg totul. Încerc să le explic asta şi alor mei. Dar, nimic nu se potriveşte cu ce ştiu ei de pe malul Mării Negre. La Paralia Katerini (la aprox. 70 km de Thesalonik- în stânga autostrăzii ce duce la Atena), unde facem următorul popas, marea Egee te atrage către ea. Staţiunea e superbă. Nici nu ştii ce să admiri mai întâi. Hotelurile, magazinele şi buticurile cu suveniruri pentru turişti, ori plaja din apropiere? A-i spune cuiva, că ai stat de vorbă cu marea albastră şi limpede ca apa dintr-un vas de cristal, e ca şi cum a-i stârni prin ecoul tău, o pietricică muntelui şi, numaidecât îi va urma avalanşa, care, celor ce vin pentru prima oară, aici, le va aduce multe dorinţe, în vise, de acum înainte. Dar, poate ne înşelăm, iar minţile noastre lucrează fără încetare, ţesând un val tulbure (ca spuma mării năclăită de meduze, la Marea Neagră) şi le  ascunde cam tot ceea ce ei nu vor vedea vreodată, iar pe noi, ne protejează ca pe nişte fii ai unor zei recunoscuţi. De ce cred asta? Poate unde am (ca şi Alexandru Macedon), ţinută (sub pernă) ILIADA lui Homer. Numai că, de câte ori mă înfăţişez dinaintea mării, nu uit să privesc în cele patru zări ale punctelor cardinale cunoscute şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi i-a scos în cale, încă din copilărie pe: E. A. Poe cu al său „regat lângă mare”, unde „trăia odată, de mult, o fată/Pe nume Annabel Lee”; pe E. Hemingway cu a sa nuvelă „Bătrânul şi marea” – spunându-ne tuturor – că „un om poate fi nimicit dar nu înfrânt”; apoi pe H. Melville, explicând de ce cântecul de ultim rămas al căpitanului Ahab, care se jeluia în plin ocean, va rămâne emblematic prin cuvintele sale jeluitoare: „M-ai tras pe sfoară! M-ai tras pe sfoară!” – şi – nu în cele din urmă, cum pot eu a-l uita pe R. L. Stevenson? Nici un adolescent nu-i poate ierta gestul (fie şi scriitoricesc) de a-l arunca pe bietul Jim Hawkins, în grozăvia acelei mări misterioase, printre acei piraţi cu cântecul lor halucinant: „Cinşpce inşi pe lada, lui/Io-ho-ho!/Lada căpitanului”. Şi, cum să nu te cucerească unul care rosteşte atât de simplu: „dacă lucrurile merg până la spânzurătoare, atunci ştreangul e pentru toţi, auzi?” Iar după ei, au venit apoi alţii, care au împânzit zările şi amintirile mele. Aşa se întâmplă, când: „în Valea Umbrii,/Dacă umbli/Zorind spre Eldorado” nu m-aş fi ales cu nimic, în timpul vieţii. Cine înţelege asta? Pe fâşia de nisip, de pe plaja de la Paralia Katerini, toate astea, îţi vin, în minte, vrând-nevrând. Şeful de la „Eva” (unde suntem cazaţi) ne-a recunoscut de îndată cum ne-a văzut intrând pe uşa hotelului. Fusesem şi acum un an, tot aici, cazaţi. „Its ok?”, ne întâmpină acesta, la fiecare sosire ori plecare din hotel. „Ok!” – îi răspundem, la fel de firesc. Parcă am fi din aceeaşi familie. Ne strângem mâinile şi ne simţim ca acasă. Cât de mult contează un surâs! Şi, mai ales, când el, vine din partea unui străin. Însă, medalia, are şi o a doua faţă. Dar, să nu anticipăm.     
                                                                                                    (va urma)