joi, 27 septembrie 2012

229. Un poem pentru dumneavoastră (Fericire, dacă...)




Fericire, dacă ....

Cum cocoşii în lună, n-or mai şti să zboare,
Să mă cerţi, mai vrei, palidă  ninsoare?

Stele ce-mi apun, ceruind cu  nopţi
Dincolo de lumi - poate alte sorţi.

Poate v-au uitat. Poate vă mai miră
Lumînări de nunţi, cine vă miruiră?

La aste-ntrebări şi la multe încă
Fără de-nţeles, viaţa ne aruncă.

Ca atunci cînd  plimbă, fluiere duioase
La logodna  noastră, marea de sargasse.

Doar, de mii de ani, timpul  ne tot schimbă
De n-a fi tîrziu, pricepe-a ta limbă !

Totul e ca dorul.  De-o pleca, se-ntoarce…
Ursul de nu-i cînţi, n-are cum sa-ţi joace.

Fericire, dacă…Lupta-ţi voi  primi !
Turma ta de vise !  Cine-ar păstori ?


   (Din vol. „Cu marea în suflet”- 2005)

marți, 25 septembrie 2012

228. Din caierul vremii (Când am fugit de acasă)



                                                                                                                                                                                   Cind am fugit de acasa

Mereu şi mereu am scris şi voi scrie câte ceva despre acest subiect al vremurilor când am fugit de acasă. O mică spovedanie acolo. Astfel de spovedanii făcute nouă înşine, sunt ca luminiţele acelea care îi „ghidează” pe pescarii din larg, către ţărm. Cred că aveam cam 10 - 11 ani, când citeam „Am fugit de acasă” de Nicuţă Tănase. Titlul cărţii m-a urmărit mereu de-a lungul vieţii, deşi, nu mai reţin, mai nimic, din cele scrise de autor. Un copil care s-a născut la sat nu are cum să nu se regăsească în cele scrise de Nicuţă Tănase. Spun asta, pentru că şi eu sunt născut la ţară, şi nu ai cum ocoli acest adevăr. Câţi dintre noi, copii de la ţară, nu am fugit de acasă? În cazul meu, mărturisesc, iată, cum primeam o bătaie de la tata, gata şi „fuga” de acasă. Era protestul meu de a-i face pe ai mei să sufere, căutându-mă şi negăsindu-mă. Am scris (o pagină) despre asta, în romanul “Iarba de mare”, punând pe seama eroului meu un astfel de episod. Punem pe seama „copilăriei” toate năzbâtiile din viaţa noastră. La acei ani, asemănam viaţa cu o fântână a cărei ciutură, are o doagă spartă prin care tot curge apa, astfel că, numai grăbindu-te să o tragi repede-repede în afară, îţi poate potoli setea. Te-ai oprit în loc, să te mai odihneşti, să te mai răzgândeşti, apa se scurge din ea şi vei pieri de sete. Satul în care m-am născut era la cca. 6 km de prima aşezare rurală. Îmi amintesc şi vorbele lui M. Sorescu: „când treceai dintr-un sat într-altul era ca şi când te duceai în străinătate”. Asemeni lucrurilor ştiute sau neştiute, finalul povestirii lui Nicuţă Tănase, care „scapă voit”(?) de sub condeiul naratorului, pare a simboliza un „târg” al destinului. Ce purtăm şi în inimi din vremea de ieri a copilăriei, seamănă cu tânguielile hoţilor din povestea Şeherezadei, după ce Aladin le-a descoperit intrarea în peşteră şi le-a răpit comoara. De o astfel de durere am avut parte şi eu. Mă durea sufletul să ştiu, copil fiind, că, în sat, bunicului meu i se spunea Gheorghe Golan. Porecla asta i-o dăduseră turcii din sat. Şi asta, pentru că, bunicului îi plăcu mult, la viaţa lui, călătoriile şi negoţul cu diverse bunuri, cu căruţa şi caii săi renumiţi, în toată Dobrogea. Unei astfel de îndeletniciri, mai mult la voia întâmplării şi hazardului (uneori câştiga, alteori pierdea), turcii îi spuneau mai în bătaie de joc, mai la oftică: golăneală. Am suferit mult pentru asta, dar l-am iubit mult pe bunicul. Lui i-am moştenit (pesemne) darul său neîntrecut de a povesti. Şi, povestea bunicul, cât e-n lună şi-n stele, despre ce i se întâmplase în drumurile sale. Pesemne că, multe din ele, erau inventate, ori auzite de la alţii, dar el şi le atribuia sie. Prin el, se înfiripa, cred, şi destinul meu. Ce târg să fi negociat Destinul cu Fiinţa mea, atunci când am fugit de acasă pentru a da la liceu? Am citit destule (Moromeţii, etc. dar şi amintirile scriitorului buzoian A. Anghel), unde părinţii, se făceau luntre şi punte pentru a-şi trimite copii la şcoală, cât mai departe. Nu l-am înţeles niciodată pe tata, când, într-o seară (tocmai terminasem 8 clase) l-am auzit răspicat, explicându-i mamei, că nu aveau bani să mă trimită mai departe la şcoală. „Voi vorbi cu preşedintele Sadi (al CAP-ului), se va găsi ceva de făcut şi pentru el”. Aşadar, „destinul” nu voia şi pentru mine o întâlnire cu marea pe care o visasem, în toată copilăria şi, faţă de care, fusesem atât de aproape cândva (am povestit asta în schiţa, intitulată „Dincolo se afla marea”). Sau, poate destinul urmărea doar o amânare a unei întâlniri cu marea! O amânare care trebuia să sedimenteze relaţii necunoscute între suflet şi năzuinţă. Totul se petrecuse într-o singură zi. În acea zi, fuseserăm surprinşi de către meragiul satului, în lanul cu grâu încă verde, pe lângă cimitirul satului, împreună cu colegii cu care terminasem opt clase şi ne pregăteam pentru admiterea în liceu. Într-un anumit fel, eu eram cel care îi zăpăcisem atât de tare la cap pe băieţi, că, o făceam pe instructorul şi, cu glas tare, explicam subiectele la literatură ori problemele şi exerciţiile după culegerea lui Gheba. Feticu Gheorghe, Ion Rotea, Membet Nabi şi Zevri Şabedin mă ascultau fascinaţi, când meragiul Şucuri, călare pe calul său primit de la C.A.P., ne-a luat la bătaie cu biciul, de ne-a alungat din lanul cu grâu. Seara aceea, pe la casele noastre s-a lăsat cu „papară” din partea taţilor noştri sancţionaţi de preşedintele C.A.P-ului cu câteva norme tăiate. Acest fapt a însemnat şi amănuntul care m-a decis să fug de acasă. Plănuisem totul împreună cu Nabi (băiat de tătar), care avea mătuşa la Constanţa şi voia să dea la Liceul Industrial Energetic, dar nu era destul de pregătit. I-am promis că îl voi pregăti eu, şi de aici înainte. Şi, astfel, am reuşit să plecăm împreună, să dăm la acel liceu. Din păcate, el n-a intrat, ci doar eu şi, chiar al 11-lea pe listă, număr sub care s-a tras linia celor reuşiţi cu bursă. Ceea ce s-a întâmplat, după aceea, merită a fi scris. Mătuşa prietenului meu din sat, a întors foaia şi mi-a cerut să-i plătesc găzduirea. Am fugit de acolo cu geamanatnul făcut, pe o fereastră, într-o clipă când nimeni nu mă supraveghea. Acasă, tata, pe care l-am găsit la coteţul porcului, scoţând cu furcoiul mizeria din ţarc, văzându-mă (după ce mă „dăduse” la miliţie, ca dispărut), m-a luat la înjurături, deşi, îi strigasem în gura mare că „am reuşit la liceu”. Cât pe ce să mă nimerească cu furcoiul, aruncat în spatele meu: „Îţi dau eu liceu, paştele şi grijania...” etc., că numai fuga, m-a salvat. Două zile am stat într-un nuc al unchiului Nicolae şi tuşei Caterina, cocoţat, plâns şi nemâncat, după care, am fugit în satul vecin Orzaru, distanţă de 6 km, la mătuşa Paulina, o soră de-a tatei, spunându-i că am venit „doar aşa”, în vizită. Esenin scria într-un poem, două versuri care m-au urmărit, ori de câte ori gândurile mă cotropeau în amintirile despre satul natal, amintiri pe care, tot încercam, să le aştern pe hârtie. Sunau cam aşa: „Zburlită, ziua ce s-a dus/Îşi trage pletele spre casă,/Şi, dezolat, acest apus/Mă copleşeşte şi m-apasă”. Ei bine! Acest apus, numit de-acum „fuga mea de acasă”, îmi face semne cu mâna, din zarea amintirilor: „Scrie cum ai luat, precum luna, norii, în coarne lumea cea largă şi nebănuită, pentru o inimă de copil”. Niciodată, până acum, n-am putut scrie aşa ceva. Când am povestit asta, la o întrunire literară la Hârşova (cu Arthur Porumboiu, Ion Roşioru, Ovidiu Dunăreanu, Marin Ifrim, Emilia Dabu etc.. de faţă), ceva venit din interior m-a strâns de gât şi n-am mai putut continua. Multora (din cei de faţă) li s-a părut o poveste neverosimilă. Bunicul ne spunea totdeauna poveşti, în preajma Crăciunului, sperând că, peste ani, careva, măcar unul dintre nepoţi, îi va căra traista cu basme în lume... Eu am ţinut să vă spun, aici, povestea copilului care a izbucnit în plâns, stând ascuns într-un nuc, pentru fapta de a fugi de acasă să dea la un liceu, care, mai târziu i-a schimbat viaţa. Cînd ajunsesem inginer, mult mai târziu, tata se mândrea la vecini, cu acest fiu neascultător. Nu ştiu de ce nu m-am simţit mândru cu  lauda ce mi se aducea celor din sat. Poate, unde, gestul lui, era venit prea târziu şi nu mai avea puterea să vindece o rană atât de dureroasă. Dar, de iertat, l-am iertat demult. De unde să ştie un ţăran cu două clase, cât avea tata, că, pe atunci, fără carte, şi acel vis avut pe vremea liceului; să bat la „poarta” revistei TOMIS, unde mai apoi, mi s-a făcut şi debutul literar cu o poveste despre bunicul, nu mai eram acum, cel care să ducă traista cu basme a bunicului, prin lume!

vineri, 21 septembrie 2012

227. La băile termale de la Mădăraş





Cineva spunea, că o călătorie, e precum expresia unei priviri aruncate peste umăr. Cum duci apoi privirea înapoi, uiţi totul. Pentru a-mi demonstra mie însumi că nu e aşa, am hotărât (în cele 8 zile de concediu care mi-au mai rămas), să fac o călătorie precum aruncarea privirii peste umăr. O călătorie undeva cât mai departe de casă. Prin vestul ţării, era cel mai nimerit. Aşa că ne-am hotărât repede. O călătorie prin ţară cu maşina. La urma urmelor, drumurile şi locurile văzute din mersul maşinii sunt ca aruncarea aceea a privirii peste umăr. Cum întorci capul să vezi şi alte locuri, le-ai şi uitat pe cele mai dinainte. O călătorie e ca o evadare în spaţiu şi timp. Spaţiul ne copleşeşte, dar nu trece prin noi ca timpul, deşi suntem parte din conturul său. Am plecat sâmbătă dimineaţa, pe 16 septembrie spre Cluj, unde sora soţiei, are pe fata cea mare, Corina, stabilită cu familia. Pe Eliza cea şturlubatică şi oricând gata să-ţi vâre sub nas toate jucăriile ei (acum depozitate în câţiva saci buni), o mai văzusem şi acum un an în urmă, la trecerea noastră către Viena. Doream să facem cunoştinţă şi cu noul născut (acum la 11 luni), Dimitri Eduard Ibanca, prâslea din povestea minunată, în toată splendoarea. Un voinic grăsuţ cu apucături de gurmand şi vesel, şi vorbăreţ (în limba piticilor) nevoie mare. În drum, am oprit în Târgu Mureş, unde lucrează o altă fată a sorei soţiei, Irina. Inginer textilist la una din fabricile din Târgu Mureş. Ne-a aşteptat la intrarea în oraş, în zona unde are închiriată o garsonieră. Irina e încă o copilă asemenea unui fluture molatec care a ieşit în poiana cu flori multicolore. Definiţia de inginer pare nepotivită cu statura ei. Mai curând i s-ar potrivi o altă definiţie, ca cea a unei stevardese, de exemplu. Ne-a primit în garsoniera ei cu o cafea mult aşteptată, după cei peste 300 km. rulaţi pe şoselele patriei. I-am dăruit cele două cărţi ale mele, editate anul acesta 2012 (Geamantanul cu vise – şi – Cu traista de basme prin lume) M-a asigurat că le va citi, deşi, i-am spus în faţă că nu prea îmi inspira încrederea că le va citi vreodată. De ce - m-ar întreba, cu siguranţă? Pentru că îmi părea prea plăpândă pentru cărţile mele „grele”! Trebuie să-mi laud operele, nu? După o noapte de şedere la Cluj, am plecat mai departe, spre Oradea. Gândul nostru a fost să vizităm ştrandul de la Mădăraş (despre care aflasem de pe internet) şi apoi să plecăm spre băile Felix. Dar, după ce am intrat în apele termale ale ştrandului de la Mădăraş (aflate la cca. 30 km de Oradea, pe drumul către Arad, mai exact, la 2 km de Salonta), am rămas aici la Mădăraş. Apele sondate la mare adâncime şi aduse prin vane şi ţevi, direct în bazin, curgerea e în continuu, fără oprire (oprirea vanelor de umplere a bazinelor ar însemna blocarea sondelor), mi-au „mirosit” mie a ceva bun pentru organism. Simţi acest lucru de îndată ce intri în bazinul de 30 m lungime şi cca. 6 m lăţime, 1,80 m. înălţimea bazinului, cu apa la temperatura de aprox. 360 C, alăturat existând şi un alt bazin rotund, cu apa la 380 C, aici însă trebuie să stai pe trepte, fiindcă adâncimea e de cca.60-70 cm. Ştrandul nu e prea cunoscut în ţară, cel mult doar prin părţile locului. N-am văzut maşini cu nr. decât de HD, BH; CJ. Se şi mirau cei de pe aici, văzând nr. wv. polo de B a maşinii (deşi am nr. de Bucureşti, eu sunt buzoian prin adopţie), cum am aflat noi de acest ştrand? După o noapte de cazare în Salonta (un orăşel vechi, ceva apropiat de Rm-Sărat), am cerut cazare aici în incinta ştrandului şi pentru restul de 5 zile, aici am rămas. Parcul îngrădit al ştrandului îţi oferă o vegetaţie diferită de pomi: brazi, pini, arţari, molizi, ulmi şi alte specii. Am găsit o vreme frumoasă. Doar joi, temperatura aerului a scăzut de la 29 grade, la 10-12, şi o ploaie măruntă, dar prelungită, cam pe tot parcursul zilei, ne-a strâns prin camere, în jurul televizorului. Când veţi hotărî o astfel de călătorie prin ţară, nu ocoliţi Mădăraşul. Apa termală e aur curat. Vibraţia lor tânguitoare ne va apăra de singurătatea şi tristeţea zilelor ce vor urma.       

luni, 17 septembrie 2012

226. De veghe în lanul cu cărţi ( Speranţa Calimi)



                   Speranţa Calimi: Destine frânte, iubiri spulberate...

  Cu „Răni deschise”, 2012 (148 pag.), Speranţa Calimi readuce romanul, pe linia picanteriei şi senzaţionalului începute în literatura feminină cu Hortensia Papadat-Bengescu şi continuată cu Sanda Movilă, aceasta din urmă evoluând tema pe temeiul unei drame a inadecvării personajelor la pulsul vremurilor şi trăirilor sufleteşti. Dacă la H.P. Bengescu romanul întrecea senzaţionalul şi picanteria a unei realităţi a vremurilor descrise, la Sanda Movilă, fire retractilă, nerăzbătătoare, romanul tratează partitura nu lipsită de romanţiozitate, în care dragostea sau mai exact erotismul, sub forme neobişnuite, ciudate dacă nu de-a dreptul morbide, este tema centrală, determinând desfăşurarea epică, îndeobşte cu finaluri crâncene: sinucideri, omoruri, nebunie, declasare etc.  Adolescente care iubesc simultan doi băieţi, iubiţi morţi pe front, răzbunări din dragoste, adultere, mutilări sufleteşti şi automutilări, toate pe fondul ravagiilor pe care le-a pricinuit primul război, dar şi neînţelegerea, lipsa de comunicare, neîncrederea în sine şi în partener. Sub zodia destinelor frânte şi a iubirilor spulberate se desfăşoară în romanul Speranţei Calimi, şi povestea Ioanei (fiica lui moş Tache şi a Constantinei, ambii decedaţi înainte de intrarea în lume a fetei lor), o Ioană care „judeca oamenii după ea, credea vicleniile că sunt specifice animalelor de pradă, că oamenii au inima în palmă şi poţi citi în ea ca într-o carte deschisă”. Ca şi în cazul celor două scriitoare, Speranţa Calimi îşi alege personajul romanului din rândul celor care le lipsesc forţa de a-şi depăşi statutul existenţial, din rândul celor care visează frumos şi caută norocul la prima răspântie din viaţă, dar, din nefericire, visurile acestor personaje nu sunt  decât nişte inutile încercări de a-şi căuta fericirea, pentru că soarta le transformă repede în victime şi orice zbatere de a scăpa din sfera de acţiune a unui mecanism social atât de complex, şi pervers, este sortită eşecului. Tehnica povestirii în povestire, pentru cititor, este o adresare explicită a naratoarei în scopul atragerii lui în poveste, dacă vreţi, este o vorbire către cineva cu calitate de spectator, sau martor avizat la drama care planează în acţiunea narată. Între clocotul sufletesc al Ioanei, ce-l descrie autoarea în planul existenţei afective, şi nevoia de a găsi răspunsuri unor întrebări pe parcursul lecturării de către cititor, intervine acel sentiment al dualităţii: autor şi personaj într-o singură fiinţă care se rosteşte, vădind o grijă pedantă pentru coerenţa impresiilor că întotdeauna „există un Dumnezeu, care nu bate cu ciomagul”, dar nici nu poate ierta nimănui, un pas făcut greşit. Învăţată de mamă, „că în viaţă adevărul este drumul cel mai scurt spre satisfacţie şi împlinire, îndemnând-o mereu să nu ascundă adevărul şi să fie ea însăşi dreaptă”, Ioana alege „idealitatea” vieţii şi cade victimă „realităţii” acesteia. Dragostea ei sinceră şi pătimaşă, pentru cel pe care îl credea demn de iubirea ei, miliţianul Raul, se dovedeşte de consistenţa himerei. Astfel, Ioana cade victima unui fond sufletesc integru în aparenţă şi, de aici până a deveni „unealta” naivităţii, pe care lumea din jur o exploatează din plin, nu-i decât o punte fără balustrăzi, iar micile sale vise sunt spulberate fără cel mai mic regret de către cei din jur. Dacă ar fi ciulit cât de cât urechea şi ar fi zăbovit un pic la avertismentul vişinului din curte (care pare întruchiparea sufletului întors din lumea de dincolo, a mamei Constantina), cu scopul de a o preveni: „Ai grijă, şarpele cel veninos pândeşte pe cărarea vieţii tale!”, oare destinul Ioanei ar fi fost altul? Nu credem în aşa ceva, pentru că, tot autoarea ne avertizase din timp: „Ioana era în culmea fericirii şi nu credea pe nimeni”. Astfel, „o iubire între două toamne” între Ioana şi Raul, se termină cum nu se putea mai rău pentru Ioana, care-şi ucide pruncul încă nenăscut, provocându-şi avortul şi, prin ispăşirea celor cinci ani de închisoare, îşi vede visele despre iubirea adevărată, destrămate pentru multă vreme. Nici căsătoria ei, de altfel reuşită, după ieşirea din închisoare, cu portarul fabricii de conserve la care se angajează, nu-i aduce liniştea meritată. Autoarea, conduce cu pricepere intriga, programând dinainte deznodământul. Aniţa, fata „reuşită” venită după căsătoria cu Viorel (portarul fabricii de conserve), se dovedeşte o micuţă casandră, prevestindu-şi de mică nefericirea. Căsătoria Aniţei cu Marius (dovedit în cele din urmă ca fiind băiatul Ioanei, conceput în închisoare cu gardianul Ifrim, pentru „fericirea” soţiei sale care nu putea avea copii), se dovedeşte catastrofală pentru destinele tuturor, ca fiind o iubire sub semnul incestului. Astfel, şi ultimul vis al Ioanei, că „în fond viaţa întreagă e o luptă, uneori biruieşti, alteori eşti biruit, dar mereu îţi rămâne speranţa că mâine va fi mai bine, că soarele va străluci şi pe uliţa ta”, se năruieşte definitiv şi determină moartea Ioanei, urletul interior al lui Viorel împotriva sorţii injuste, nebunia şi îmbătrânirea subită a Aniţei, nenorocul cel urmăreşte în continuare pe Marius, etc... Dispariţia Ioanei, nu e singura nedreptate a romanului. Soarta nevinovatei Zenovia, vecina Ioanei, este pecetluită şi ea, chiar după dispariţia soţului monstru Gavrilă. De aici şi cheia titlului romanului: deşi personajele plătesc îndeajuns pentru păcatele trecutului, toate se reîntorc ca un ciclu în viaţa urmaşilor lor şi „rănile se redeschid”, căci secretele celor care par a le lua cu ei în mormânt, sunt răni deschise pentru ceilalţi. Rămâne întrebarea la care invităm şi cititorul să răspundă: „cine a semnat aceste condamnări, cui îi place ca în viaţă să joace numai drame, al cui blestem s-a abătut asupra urmaşilor?” – întrebare retoric lansată de către autoare. Interesul prozatoarei pentru femeia numită Ioana, înseamnă reîntoarcerea scrisului feminin către lumea provinciei, sau revenirea la romanul cu reflecţii despre iubire şi fatal, despre femeia „caz” din literatura noastră? Totul e posibil. Întrucât, prin romanul său fundamental trăirist şi psihologic, deşi „pământul  acoperă durerile, mormintele ascund poveşti triste de viaţă şi totul intră în uitare”, Speranţa Calimi a lansat dilema personajului victimă, care nu se poate descătuşa din sfera de acţiune a unui mecanism social căruia nu-i înţelege principiul de funcţionare. Să însemne aceasta o nouă cale redeschisă romanului feminin?  Iată o direcţie în atenţia criticii viitoare. 

joi, 13 septembrie 2012

225. Un poem pentru dumneavoastră (Barde...)




Barde ...
                                                       
Tresare Horea de sub roţi…
Durerea Transilvaniei îl arde.
Nu te opri, tu cîntă barde
Cămaşa morţii îmbrăca-vom toţi.

E ţara în pericol, barde!
Nu osteni, nu te opri, n-ai dreptul
Sub cizmă, unii-ţi vor strivit, talentul
Cuvîntul tău, ca jaru-i arde.

Cum nu mor caii cînd vor cîinii
Si nici păduri cînd vrea furtuna
La Domnul ne-om ruga într-una
Să nu-ţi îngheţe braţul mîinii.

Să nu te clatini ori te plîngi…
Pămîntul ţării nu mai iartă.
Chiar de-au cerşit din poartă-n poartă,
Strămoşii l-au muncit, pe brînci.

Acum trudim spre-o lume nouă -
Nu ne-o fi munca, în zadar.
De ne-om hrăni numai cu jar,
Sau dac’-am fi să bem doar rouă,

Poporul? Iată-l !  La răscruce…
Si ţara-i în pericol barde;
Dă glas la gîndul ce te arde
Să fie cum stă scris pe cruce!


   (Din vol. „Cu marea în suflet”- 2005)

miercuri, 12 septembrie 2012

224. Cronica acestui anotimp (Zăporul de la curte)



              Zăporul de la curte
  (poveste cu ceva adevăruri din bătrâni)

Tata îmi povestea, pe vremea când mă lua cu el la târlă, în mijlocul câmpiei române, departe de sat, că toate pământurile astea de prin părţile noastre, din sudul Dobrogei, fusese cândva ale unui boier de neam bulgăresc. Lumea din sat îl ştia de Costea Chiorul. Apucase şi tata a intra prin curţile boierului, odată cu o pereche de lăutari chemată a cânta din viori, clarinete şi ţambale la nunta unei duducuţe a boierului. Poruncise boierul a avea la nunta duducii, ca friptură, şi nişte cârlani din turma vestită a tatălui meu, şi aşa ajunsese tata la curte. Tata, păşise semeţ, cu cuşma pe frunte dinaintea boierului, dar un arhon medelnicer de la curte îi puse piedică, de cât p-aci să vină de-a berbeleacul.
- Dar bine, bei-mu, nu-ţi găsişi altă treabă decât să mi te pui dinainte? se grăbi tata să-i pună ăluia mâna în piept.
- Rău faci omule! îl apostrofă bei-mu arhon-medelnicerul. Într-o ţară ca a noastră şi cu un aşa boier-ispravnic, mai bine este să pleci capul ca să dobândeşti ce ţi se cuvine şi să strângi niscaiva chiverniseală cu orice preţ. Învaţă omule!
„Adică (gândea tata), cu orice preţ, ar putea însemna şi furt, şi jecmăneală! Ia stai, să-ţi bag eu niţel, minţile astea în cap...”. Dar, îi sărise lui bei-mu arhon-medelnicerul, în ajutor, un alt ispravnic de la curte:
- Îndărăt mişelule1 Nu te atinge de ai noştri, că-ţi zdrobesc capul! Şi, de nu se ferea tata, bâta din mâna ispravnicului, mai că i-ar fi pălit drept în moalele capului.
- „Tu trebuie să ştii, îmi spunea tata, că boierii noştri trăiesc în desfrânări şi se ţin numai de intrigi şi alte afaceri necurate. Ca să dea pe alţi domni, care nu li se supun, din scaun, recurg la ceea ce nici nu gândeşti că se poate pe lumea asta, pentru că ei, trebuie să aibă moşii cât nu le ştie hotarele, vii şi lanuri de grâne de nu le ştie  nimeni numărul pogoanelor. Şi, mai au ei, zalhanale, heleşteie, livezi de pomi, păduri cu vânat, şi câte altele. Nu le mai ţine nimeni socoteală. De aceea cred ei că deţin de la Dumnezeu, puterea cea mare, şi că totul li se cuvine pe lumea asta. Tu trebuie să mai ştii, zicea el, că scot de pe spinarea oamenilor simpli şi săraci ca noi, bunuri de tot felul, că nu le pot ţine măsura, ba de multe ori le înstrăinează şi pe la dregătoriile ţărilor mari ce le tot ţine isonul, spre jalea şi nenorocirea celor din afara curţilor boiereşti. Şi, unde mai pui, că fiecare îi aducea boierului, plocoane de mare preţ; câte şi mai câte, că din o parte din ele se putea ridica pentru tânăra pereche de miri, o pereche de case cât să le întreacă pe ale socrilor; saraiuri, nu glumă!”
  Ce se mai întâmplase la curte, prea bine nu ştia nici tata, şi nici nu păream eu a mă îngriji, pe atunci, de asta, căci, aveam să aflu urmarea, de la bunica, într-o seară, taman când peste sat se aşternuse o negură de ploaie care venise dinspre mare ca o cortină de catran. Ploaie nu glumă; cu trăsnete, fugere şi vârtejuri ce sorbeau totul în cale, prin nevăzute guri de balaur.
- Tot o vreme ca asta era şi atunci când s-a pornit zăporul de la curtea lui Costea Chiorul! s-a închinat bunica de faţă cu toţi.
- Care zăpor, bunică? am sărit eu de la locul meu, căci îmi era cunoscut numele boierului, din cele câteva frânturi băsnite de tata.
- Înainte de nunta mezinei – începu bunica să depene la povestea ei, odată cu lâna de pe răşchitor – cineva i-a aruncat pe geamul iatacului o nevăstuică moartă, să-i spurce casa boierului, că din asta, o mare zăhăială s-a cuibărit în sufletul boierului, de n-a mai fost linişte la curte, o lună de zile. Nu mai putea Costea Chiorul, nici să mănânce, nici să doarmă în pace din pricina acelei întâmplări ca din senin. La răsărit de pământurile sale, se înfiripase pe nişte păşuni verzi, doi coconi tineri, cu hergheliile lor de cai, care pesemne puseseră ochii şi pe pământurile bulgarului, cu gând a-l alunga de unde venise, sau cel puţin aşa se spunea. Păi ce credeţi voi? Iaca aşa! Îi intrase la suflet boierului, bănuiala, că toată nenorocirea, din partea acelor doi coconi îi venea. Otrăvurile strecurate la urechea boierului de către ispravnicii de la curte, îşi făcură efectul. Şi, pentru că cineva din casă, păru că purta vorbele de la curte, în afară, Costea Chiorul porunci ca nimeni să nu mai iasă dincolo de porţile sale. Lacăte cât toate zilele atârnau pe la porţi. Şi cu toate astea, vorbele continuau să treacă dincolo de porţi, din gură în gură, până dincolo de hotare. Fură omorâţi guzganii, cei despre care se credea că pe dedesupt purtau secretele în afară, mai apoi, săgetară şi păsările cerului. Nimic nu trebuia să mai iasă cu vreo şoaptă măcar, dincolo de porţile şi grădinile bulgarului tot mai nevricos şi bănuitor din cale afară pe toţi cei din jur. Cea din urmă nelinişte, se spune, că a îngropat-o Costea Chiorul la casa vrăjitoarei Cechira Ţiganca din împărăţia Sacrului Imperiu, unde a descins cu o caleaşcă de daruri şi o listă de promisiuni, care mai de care mai înrobitoare pentru clăcaşii şi opincarii care-i munceau pământurile. Scheletul ăsta de muiere, cu mustăţile şi sprâncenele mai mari ca ale vestitului Baiazid Ilderim sultanul, turnă buruieni de tot felul în cazanul cu vrăji.  Şi, se zice că i-ar fi spus aşa:
- „Înalta poartă îţi vrea capul arhon-boier dumneata! Să n-ai încredere nici în cei doi coconi care îţi vor veni la curte cu gând de peţitori ai păcii şi liniştei matale. Şi, nici în alte neamuri străine de prin Europa. Nu face vâlvă mare, bei-mu, că-i primejdie. Ia de aicea o alifie de păpădie şi măselariţă, şi trei oase de la tibia unei cămile, şi fă-ţi cruce de-andoaselea, imediat cum apune soarele, şapte zile şi alte trei, la rând. Şi, bei-mu, arhon-boierule, nu te mai arăta, o vreme, nimănui...
- „Dar ce o să zică boierimea cea mare a ţării? Parcă-i auz de pe acum pe acei clevetitori de prin ţară, zicând: <A încasat banul şi acuma tace. Mai deunăzi voia s-o dea pe fiesa după arhon Roşu-medelnicer, şi acum o dă slugii acelui boier Vida Guzu>”.
- „Ei şi? Să spună! Tu eşti neam de boier, venit de pe mări încercate. O să treacă şi nunta, şi toate s-or linişti...”
- „Da’ cu zăporul, cum rămâne cu zăporul pe care mi l-au prezis cărţile apocaliptice ale soborului de preoţi de la Răsărit?”
- „Acum, bei-mu arhon boier, dumneata ce-ai vrea? Să ne încredem în toate tradiţiunile populare care nu ne arată decât proorocirea unor scamatori de găgăuţi şi albanezi, care mai şi scot pe nas fumuri şi fantasme dintr-o altă căciulă? Fii mai calpuzan şi mârşav decât ei şi vei avea puterea încă o vreme. Şi, cum o da Domnul, şi cu zăporul acela...
Adormisem de o vreme la băsnitul ăsta, că prea le credea bunica, uite aşa, pe toate. Şi, la ce bun să-mi intre şi mie pe o ureche şi să-mi iasă pe alta, de vreme ce tata, îmi spunea acolo la târlă, în plin câmp, că nu se ştie când, dar că a venit şi zăporul acela. A pornit ca din senin de părea că se surpase bolta cerului cu nori cu vânt cu tot. Întâi s-a simţit ca de-o cutremurare; o izbitură în uşa caselor. Apoi au început detunăturile, ca din carul sfântului Ilie Prorocul. Peste câmpia română, cerul s-a mişcat şi s-a aplecat deasupra pământului cu mugete şi urlete de fiară, de au umplut până hăt departe văile, că toată lumea care se afla de faţă, lângă zidurile de la curtea lui Costea Chiorul, a văzut zăporul pornindu-se în vârtej mare, măturând totul în cale cu mare iuţeală. La vederea lui, toţi au rămas cu feţele la pământ. Numai ce şi-au ridicat, mai apoi, frunţile, şi curţile boierilor dispăruseră, de parcă totul nu fusese decât un vis urât. Unii oameni au scornit că un balaur mare dinspre răsărit a înghiţit totul, dar eu cred că Dumnezeu a făcut dreptate. Iar pe Costea Chiorul, nimenea nu l-a mai văzut ori pomenit cumva. Niciodată.          

duminică, 9 septembrie 2012

223. De veghe în lanul cu cărţi. (Emil Lungeanu)



Emil Lungeanu: În ostrov la marea albă

   Ideea de a folosi un personaj monocentrat într-o nuvelă de ficţiune, desfăşurată într-un cadru riguros, cu un drum liber de a reinventa o realitate a timpului, am întâlnit-o la Hemingway în „Bătrânul şi marea” sau la John Steinbeck în „Şoareci şi oameni”. Dacă la primul, tema centrală a nuvelei se axa pe figura centrală a omului care în lupta sa cu viaţa, poate fi doar învins nu şi nimicit, la cel de al doilea tema centrală avea în vizor, nimicirea celui celui de nestăvilit în dezlănţuirea unei nebunii apocaliptice, pentru ca visele, de altfel fireşti ale omului de pretutindeni să-i fie frânte de întâmplările unei vieţi fireşti. Emil Lungeanu, în nuvela „Un ostrov la marea albă”, 2012, (97 p.) – volumul a primit marele premiu pentru proză „Titel Constantinescu”, la Festivalul Internaţional cu acelaşi nume, ed. V-a – scrie o pagină memorabilă din tragedia omului conştient şi temerar, dintr-un „război ciudat” cu destinul, fără putinţă de a schimba o ordine imanentă (în acest caz, implacabila moarte), un destin generat de lanţul cauzal al întâmplărilor fireşti. Desfăşurarea epică a nuvelei, pe un fond liric, pregnant brodat pe motive populare (a se vedea cântecul cu tematică fantastică îngânat de eroul ei central), atunci când ea este prelungită, nu poate să nu-ţi inducă acel presentiment al unui final dramatic, care pluteşte de la început şi până la sfârşit, într-o atmosferă apăsătoare al unui tablou de iarnă halucinant: „După furtuna de ieri, marea se făcuse noroi şi scoicile azvârlite din belşug pe ţărm agonizau... (sau) ...Afară era un frig cosmic, noaptea se căsca abisul şi stelele se stingeau de vânt”. Tabloul „piesei de teatru” e unul simplist. Compania de război, condusă de locotenentul Crăişoru, ocupând poziţii pe ultima linie de fortificaţii „răzimaţi cu spatele la mare şi faţa către ţară” trebuia să ţină piept duşmanului inamic (trupele nemţeşti din primul război mondial) care s-au oprit şi ele pe o linie de fortificaţii „dincolo de ostroave şi slatini” şi care, în afară de tirul pregnant de lovituri de tun zilnice, stăteau şi ele în aşteptare. Atmosfera acestui „război de poziţii” din tranşeele trupelor româneşti este apăsătoare. Merindele le erau pe terminate, de se ajunsese ca soldaţii să roadă la rădăcini şi papuri”. Dositei năvodarul (eroul monocentrat al nuvelei) îşi foloseşte din plin cunoştinţele căpătate cândva, alături de răposatul tată, pescar vestit, şi „aprovizionează” compania cu recolta de scoici culeasă de pe malurile ostrovului, astfel că „recolta asta rămânea cea de pe urmă nădejde. Până atunci, cu chiu cu vai, o scoaseră la capăt, îndoind cu zăpadă fiertura de cartofi din gamelă şi reducând raţiile de pesmeţi”. În această nuvelă (similară unei piese de teatru), doar străjile de noapte se fac din când în când simţite, strigându-şi parola de recunoaştere. Decorul „piesei” e unul sinistru: „când urlete de lupi, când vâlve, când talazuri, când voci de demoni, amestecate toate”. Ca să mai uite de spaime, Dositei îngâna în gulerul manatelei „un cântecel vechi din baltă”, de pe vremea când pleca cu tatăl său, cu bărcile, la pescuit. Astfel îşi descânta el să-i treacă „niţel de urât şi de geruială”. Un alt act interesant al „piesei” este şi cel al lecturării ziarului venit de la capitală, de către locotenentul Crăişoru şi aghiotanţii săi, având ca auditoriu, soldaţii de rând. Tranşeea devine un fel de „poiana lui Iocan”, unde figuri istorice ale neamului: Brătianu, regele Carol, Take Ionescu, prim-ministru Marghiloman, d-l Costinescu etc, sunt aduşi direct din disputa Consiliului de Coroană, în tranşeea în care cu toţii făceau cuie de asprimea gerului, spre a lămuri situaţiunea primului război mondial, război în care România fusese abandonată destinului. O notă aparte, din toată această adunare, numai ochi şi urechi la disputa oamenilor politici care le manevrau destinele, o face soldatul adus în pragul nebuniei: Păstorel Iezania. Tabloul general ale acestui „război de poziţii” – aşadar -  este unul aflat între graniţa dintre fantastic şi realitate. Între realitate şi fantastic, se petrece şi scena visului în care soldatul Dositei îşi întâmpină la ţărmul mării, tatăl (mort demult) dar, venit acum să-şi ia fiul cu el pe nava cu vele şi catarg, imaginară. Alarma reală ce are loc, îl va trezi la realitate, înainte ca mâna tatălui întinsă de pe nava morţii, să-l tragă din apele îngheţate ale mării. Scena din finalul nuvelei, aproape neverosimilă prin desfăşurarea ei, rapidă şi tensionată, dar, relatată precis, ne dezvăluie arta de a nara a prozatorului Emil Lungeanu, reuşita ei fiind determinată de cele câteva detalii din momentele de maximă încordare a zilei de dinainte de Crăciun, când o delegaţie formată din trei ofiţeri nemţi vin cu daruri de „moş Crăciun” în tranşeea companiei româneşti, neîncrezătoare în astfel de demersuri ale războiului. S-ar putea spune, într-un sens, că perfecţiunea de amănunt este aceea care atrage cititorul, în primul rând. Cadrul în care se desfăşoară povestirea  - fortificaţiile cu tranşee ale unui război ciudat, cu gerul aspru, dominator, apoi oamenii cu încordările şi iepuizările lor nervoase – e şi aici prezent ca în povestirile lui Hemingway şi Steinbeck. Emil Lungeanu are o deosebită înclinaţie spre derularea teatrală a tragismului, în scenele ce vor urma şi, unde nebunia soldatului Iezania îi va sălta trupul înainte, spre desăvârţirea crimei cu nonsens, gândind şi mişcându-se în cadrul natural al tabloului de iarnă, ca un soldat firesc în a-şi apăra jurământul depus faţă de ţară, dar îmbolnăvit de un război mai mult decât ciudat. Pradă acestei nebunii şi dezlănţuiri nervoase, împotiva „musafirului inamic”, îi cade bunul şi bravul soldat Dositei. Astfel, tabloul general, capătă proporţia unui război al absurdului, cu o singură victimă, aceea a eroului nostru monocentrat. Lectura acestei nuvele cu „o străfulgerare epică de un lirism răvăşitor...” (după Paula Romanescu), cu mâna pe inimă o spunem, va produce şi cititorului o mare satisfacţie estetică, căci, deşi omul este nimicit de furia dezlănţuită a tovarăşului său de arme, acel cântec care vorbeşte despre „o mănăstire dalbă/cu nouă altare/către Sântu Soare...” rămâne visul neînvins al soldatului căzut, care ne uneşte pe toţi. Ca în versurile poetului spaniol Antonio Diaz Tortajada: „Am înceract să mint ca să trăiesc./Dar/m-am întâlnit într-un amurg cu duşmanul meu/şi i-am spus că-l urăsc din adâncul inimii mele./La cârciumă ne-am dus/Cântăm:/Asturie patrie dragă!...”. Puţini scriitori manifestă o aşa de subtilă înţelegere a mentalităţii unor camarazi prinşi într-un spaţiu fără de ieşire, o atât de bună memorie documentaristică şi o atât de eficientă capacitate reconstitutivă a vieţii de război, într-o narare rapidă, tensionată şi pe alocuri arhaică.

                                                                                                                              Tudor Cicu