miercuri, 29 noiembrie 2017

Tamara (proza la concurs)




      Tamara
      În nordul țării septembrie miroase deja, ușor a toamnă. Așa simțise și el când vedea cum  puținele frunze care se mai țineau în mesteceni, prin parc, semăna cu viața lui în ultimul an de liceu. De-a lungul insuliței, unde o întâlnise pentru prima oară pe Tamara, zburau purtați de vântul în rafale, ca bezmetici, câțiva bondari greoi. De pe banca de vizavi de insuliță, Vlad văzuse cum ea se ridicase de la masă și își implora partenerul, din ochi, tocmai când el făcuse un gest, nepermis pentru un băiat, de a-i lua fetei mâna întinsă pe deasupra mesei și a i-o așeza, înapoi, cuminte, la piept. „Da! își spusese abia șoptit. Pesemne, tocmai i-a spus că n-o iubește”.
        - Ce-o fi cu mine? Visez cu ochii deschiși... Și încremeni ascultând cum îi bate inima. Pe un scaun, cu brațele adunate ca un om nemișcat în rugăciune, își zări vag în întuneric umbra sacoului, singura haină pe care o avea și cu care fusese îmbrăcat atunci.
     ...În copilărie, maică-sa era cea care îi tâlcuia lui visele şi nălucirile. După ce deslușea câte un vis, îi povestea din „Facerea”, cum, noaptea în vis, a venit Dumnezeu la Abimelec… pentru Sarra, femeia lui Avraam. Nu prea înţelegea, pe atunci, unde bătea mamă-sa, cu tâlcurile ei. Avea să facă o punte de legătură, între vorbele ei şi relatarea din Cartea Cărţilor, peste alţi ani, când, citind „Idiotul” lui Dostoievski, rămăsese descumpănit o vreme, cu privire la scena în care prinţul Mâşkin o „reîntâlneşte” pe frumoasa şi faimoasa Nastasia Filippovna, în casa Epancinilor, pentru prima oară. „Dar cum de ai ştiut că sunt eu? M-ai mai văzut undeva înainte?” – îl întrebase Nastasia Filippovna pe prinţ. „Văzusem ceva mai înainte portretul dumitale şi…”, încercase o explicaţie prinţul. „Şi mai ce?” – fu curioasă Nastasia. „Pentru că erai, întocmai aşa cum mi te-am închipuit… mi se pare şi mie acum că te-am mai văzut şi altădată…”. „Unde? Când?”, insistă frumoasa rusoaică. „Ochii dumitale îmi par aşa de cunoscuţi… dar nu, e cu neputinţă! Am spus-o într-o doară, fără să mă gândesc… N-am locuit niciodată în Petersburg. Poate… în vis…”.
     Asta era! De aici încolo, începea pentru Vlad, povestea portretului văzut în vis şi regăsit cândva, în camera enigmatică, cu multe jucării, din casa gazdei de pe vremea ultimului an de liceu. Atât „nea George”, cât şi „baborniţa” care-i era soţie, erau doi bătrâni cărpănoşi, avari şi ursuzi, şi peste poate de bănuitori. Patima beţiei o aveau amândoi. Câteva luni, a trăit alături de ei, clipe demne de pana lui Dante, autorul „Infernului”. Avuse, în camera unde dormea, cândva, acasă la ţară, o icoană reprezentându-l pe Sf. Gheorghe ucigând balaurul. Și acum, lui, ca unul care i se închina smerit sfântului din acea icoană, îi venea foarte greu să se acomodeze, printre străinii care nu se închinau nimănui şi nici nu aveau măcar o icoană în casă. Dar, mai presus de toate, nu se putea acomoda cu zgomotul oraşului, cu trenurile care cutremura casa, din jumătate în jumătate de oră. Cei doi bătrânei purtau tot atâta respect lui Dumnezeu, precum dracul, tămâiei. „Nea George”, care era „frăţie” cu tatăl său – adică îi fusese cavaler de onoare, pe vremuri, la nuntă – mai era cum era, însă Petria, baborniţa lui de nevastă (nici nu merită ea, a-i pomeni numele) era din cale afară de rea. Îl teroriza, ca pe un biet copil „aruncat” printre străini, cum avea a mai întâlni, prin schiţele lui Maxim Gorki. Și-ar fi luat geamantanul cu cărţi şi caiete, precum şi cele câteva lucruşoare primite de acasă, încă din primele zile, şi s-ar fi tot dus, s-ar fi tot dus, dacă...
      ...A privit cu strângere de inimă scena cum ea și-a lăsat capul pe brațele încrucișate pe masă, după plecarea lui, plângând în surdină. El a înconjurat insulița, a traversat puntea arcuită și i-a strecurat în palmă bilețelul scris pe un petec de hârtie pe care îl gândise instantaneu, acolo, pe bancă. Aștepta în picioare dinaintea fetei. Ea nu a răspuns nimic. L-a privit în ochi sașii jucăuși. A luat biletul și l-a citit în tăcere. Lui i se păruse, că totul durase o viață. Pe acel bilet scrisese o singură frază: „Așteaptă! O să treacă furtuna”. Ea a împăturit biletul, l-a mai privit pe sub sprâncene, din curiozitate, destul de susceptibil, apoi iar a deschis biletul și din nou a citit acea frază. „Tu ai scris asta?” Iar el n-a putut decât să-și lase mâinile pe lângă corp, recunosându-și fapta.
     Aici începea povestea portretului din vis, reîntâlnit în camera enigmatică a jucăriilor, din acea stranie casă a gazdei. Pentru a ne face o imagine asupra casei, trebuie să ştiţi că acei doi bătrânei locuiau într-o bucătărioară joasă (cu un tavan aplecat), unde dormeau, găteau şi îşi petreceau zilele mai tot timpul. Pe el îl „izolaseră” într-o săliţă scundă, cu un pătuţ tare (senzaţia i-o dădea salteaua, parcă făcută din papură) şi înghesuit după uşa ce avea, cât de cât, o corespondenţă cu bucătăria. Acolo, la o măsuţă joasă, își şi făcea lecţiile. Nopţile îi erau adevărate coşmaruri, căci, de dincolo de uşă, răsuna până la el cearta bătrânilor, dedaţi acelei patimi a beţiei şi a jocurilor de cărţi. În toată casa aceea, o singură cameră nu-i fusese arătată, iar speranţe de a afla, vreodată, cam ce se afla acolo, nu prea avea, căci baborniţa de mătuşă ţinea cheia la cingătoarea de la brâu. În zadar, în lipsa bătrânilor, încerca a forţa uşa enigmatică, şi a-și face vise şi deşertăciuni. Cum ar fi spus, mai exact, Eclesiastul. Căută, în geamantan Biblia pe care o avea de acasă, de la mama lui. O frunzări până găsi ceea ce căuta: „Căci din mulţimea grijelor se nasc visele şi deşertăciunile din prea multe cuvinte”. Gata! Era timpul să își uite trecutul și să privească numai înainte. Asta, până într-o zi, când, încercând pe furiş una dintre cheile găsite, cine ştie prin ce colţ al bucătăriei, descoperi, cu uimire, că enigmatica uşă a acelei camere cedează, şi pătrunse, destul de speriat, în acea cameră interzisă. Tot ceea ce se afla acolo, părea neatins de vreo mână omenească, de ani şi ani de zile. Strania senzaţie i-a dat-o acea neclintire, „ca de muzeu”, a tuturor lucrurilor din acea încăpere. Patul mare, elegant, din lemn masiv cu incrustaţii în tăbliile laterale, cum nu mai văzuse vreodată, cu acele cuverturi frumos aşezate, în culori de-i luau ochii şi, mai presus de toate, jucăriile! Peste tot jucării... şi păpuşi de tot felul (mari şi mici), pretutindeni: pe tăblia patului, prin colţul de cameră, pe scaune, pe masa din stânga bibliotecii, şi chiar în bibliotecă. Într-un cuvânt, ochii săi de adolescent nu ştiau asupra cărei jucării să se oprească. A rămas, în cele din urmă, îndelung, în faţa bibliotecii pline de cărţi, cu o dorinţă nebună de a le răsfoi, de la un capăt la altul, în cel mai scurt timp. Mâna, însă, i s-a oprit întinsă şi nemişcată, întrucât, privirea i-a fost atrasă de ceva deosebit. Dintr-o ramă, frumos aşezată pe raftul din mijloc, îl privea, cu ochi mari, melancolici, dar şi cu o undă de tristeţe în ei, o fată fermecătoare, cu păr buclat, lung revărsat peste umeri. În acea cameră enigmatică, încărcată de jucării, portretul, pe care îl descoperise, îi stârni admiraţia şi curiozitatea de a afla cine era cea din fotografie. I se părea cunoscută. Dar era convins că o văzuse doar în vis.
     ...Ea avea sprâncene minunate, arcuite parcă a uimire când îl privise, o față misterioasă care dădea obrajilor ei o nuanță de acuarelă mult diluată; ochii negri i se mișcau în sus și în jos când vorbea; glasul îi aducea a ceva cunoscut, amintind de cele surprinse de prin cărțile citite și într-un fel și trăite, rârâit, cu inflexiuni guturale, și o gropiță în obraji se adâncea și iarăși revenea în timp ce schița un posibil zâmbet. Iar el doar a privit cum ea s-a ridicat deodată de la masă și întinzându-i cu mâna albă, dezgolită până la cot, biletul, a părăsit insulița. Nu s-a dezlipit de acolo, până când frunzișul ruginiu al stejarilor de pe insuliță nu i-au trecut, de câteva ori, duse de vânt, peste bombeul încălțărilor. Nu și-a iertat, pe moment, că nu i-a putut declara că îi era dragă chiar de la prima lui întâlnire cu o fată și ar fi vrut să îi dea întâlnire, tot aici, în ziua următoare. De emoție ori poate că pe buzele fetei apăruseră mici vânătăi diafane, a ales să tacă.
    Acum aştepta, ca în vis, să vină Dumnezeu la el (cum spunea mamă-sa, cândva, că El venise la Abimelec) să-i spună: „iată visul, iar tâlcuirea lui o vom spune împreună, înaintea tuturor celor care vor să-l afle”. Aşa ceva însă, era imposibil să se întâmple. Numai Iosif îi tâlcuise faraonului visele sale. Şi, totuşi, într-una din seri, a fost trezit de vocea unui clopoţel de fată, care-şi certa părinţii bătrânei, dincolo de uşa unde îi era înghesuit patul. În faţa fetei, cei doi bătrânei păreau nişte omuleţi fără apărare. Nu ziceau mai nimic. Iar fata, apărută în miez de noapte, îi certa de zor. A ciulit urechile să desluşească acele vorbe. Din când în când, baborniţa de mătuşă căuta să-i mai tempereze furia fetei: „Tamara, mamă!... De ce să îl fi dus în camera ta? E un copil de la ţară... Pune mâna... strică ceva. Aia trebuie să rămână camera ta, mamă... De când ai plecat tu, acolo e singurul loc unde te mai găsim când și când.”
     ...Când și-a desprins ochii din pământ și a privit în urma ei (era tot acolo dinaintea mesei abia părăsite de fată), a zărit-o sprijinită de balustrada punții arcuite, cum întorsese capul să-l mai vadă încă o dată. „Aș fi vrut să mai vii și mâine... să ne plimbăm cu barca”, i-a strigat. Ea doar a râs: „Persoane străine ca noi nu au voie să se plimbe pe lac”. Avea o voce guturală sau el așa simțise. „Măcar să-ți știu numele...”. Nu mai putuse continua. Un nod i se pusese în gât. „Cine știe? Poate o să-l afli cândva”. Iar lui i s-a părut că spusese toate astea destul de graseiat și cu patos.
     În noaptea aceea a aflat, că necunoscuta, care descinsese acolo în noaptea aceea, era fata gazdei, că era studentă la Bucureşti, şi că o chema Tamara. Îşi certa părinţii pentru inumanele condiţii în care ţineau în gazdă, fie şi un copil „rău” de la ţară. Faptul că nu mai venea pe acasă, îi trezi bănuiala că fata nu-şi iubea părinţii, pentru „apucăturile” lor. S-a dat jos, tiptil-tiptil, din pat, şi a aruncat o privire prin ochiul de geam acoperit de o perdeluţă. Chipul fetei semăna izbitor cu fata văzută în urmă cu un an pe insuliță. A doua zi, află, pe căi ocolite, de la „nea George” că enigmatica de peste noapte părăsise locuinţa şi luase trenul, de la prima haltă, înapoi spre Bucureşti. N-a mai revăzut-o, şi, doar Cel-de-Sus trebuie să ştie dacă aici se sfârşeşte povestea fetei, ori reîntâlnirea aceea fusese cea mai fericită amintire din viața lui. Imaginea Tamarei avea să rămână, împreună cu portretul pe care îl ținuse la piept a doua zi. Acolo, în casa cu umbre și păpuși care devenise ea însăși o amintire. A doua zi și-a strâns bagajele și și-a anunțat gazda că nu mai poate locui acolo, că și-a găsit o altă gazdă unde se va muta. Dar nu înainte de a strecura în spatele portretului fetei, în camera enigmatică, un nou bilețel pe care scrisese doar atât: „Ți-am aflat numele. Și dacă a trecut furtuna e timpul să-ți lași inima pe mâinile Lui, cel care face posibil totul”.
      A plecat mai departe fără să arate că îi cam tremurau pașii. Şi, să fi tremurat în lumina zilei, pentru ce? Aşa, însă, a rămas cu gândul că şi într-un portret se ascunde, uneori, câte un suflet mare, iar lumea viselor noastre tinde spre el, ca spre centrul ei.    


                                                                                   Tudor Cicu

marți, 28 noiembrie 2017

Gângania din cap - teatru scurt


Gângania din cap
Comedie într-un act și două tablouri

Personaje:
Stan Marchidan, țăran pensionar
Rustem, un tătar bătrân greu de cap
Lina, vecină cu Marchidan
Gigel, un copil cu ciudățenii
Oancea, delegat din partea primăriei
Deliu, ajutorul lui Oancea

Acțiunea se petrece în gospodăria țăranului Stan Marchidan, prin anii 1983-1984, pe vremea cotelor anuale obligatorii, impuse de primării, pe plan local.

Tabloul I
   O după amiază de toamnă. La poarta lui Stan Marchidan, bătând tare în ulucele de lemn cu bastonul de care era nedespărţit, tătarul Rustem, om din sat. Venise să se intereseze de plugul de fier al lui Stan, iar gospodarul pensionar, aflat prin curte cu o mătură de nuiele în mână nu se arătase surprins cât mirat, de vizita matinală a tătarului.

Stan Marchidanși pune o mână în șold. Se arată mirat): Măi-măi! Ca să vezi... Ce de lume, sper că n-am visat!
Rustem:  Ce lume, bre! Eu și cu mine doar... Cât să facem? Unul și bun!
Stan Marchidan: Da', ce? (Pe un ton șugubăț.) Au pierdut turcii la Cianakkale și-ai venit să te plângi? Ori te-a gonit cadâna ta, de-acasă? Că a trecut și vara și plugul ăla tot nu mi l-ai întors.
Rustem: (ofensat) Bre, da dat naibii eşti mata, efendy bagabont. L-am adus, bre! L-am pus chiar eu pe cocina la fork, undeva, dar nu mai ține la mine minte... (Se arată supărat și dă să facă drumul înapoi spre poarta pe unde a intrat.) Asta chiar bătaie în joc. Prea mult la mine.
Stan Marchidan: (sare de pe loc și-l ajunge din urmă) Gata-gata! Bre, da mata chiar nu știi de glumă! Hai să vedem, oi fi uitat și eu. (Aruncă mătura de nuiele lângă gard în timp ce mormăie ca pentru sine.) O fi având dreptate, ori eu sunt cel greu de cap...

(Pornesc împreună spre cotețul porcului, aflat în spatele casei și așezat cu vedere la drum. Pe uliță, Gigel cu bicicleta. Se oprește și se uită la cei doi moșnegi care se sfădesc la cocina porcului. Nu se dezlipește de gard. Deocamdată nu e observat de cei doi.)

Stan Marchidan (arată cu mâna spre locul gol de pe cocină): Păi, vezi tu vreun plug pe-aici? Ori l-o fi topit ploaia de-acum o săptămână? (Devine iarăși glumețul dinainte.) Bre, Rustem!... Să știi că l-a mâncat scroafa, ce spui, i-o fi fost poftă de fier și ei! (Și deodată luminat.) Minerale măi, Rustem. Minerale!...
Rustem (un pic încurcat): Bre, da dat naibii eşti mata, toate le ştii, dar când te întreabă omul, ayda kapalâm. (Schimbă vorba.) Bre, da mare forc ai bre, efendy Stan!
Stan Marchidan (împăciuitor): Nu e forc măi Rustem, e scroafă.
     Rustem: Cum scroafa bre?! (Se arată nedumerit și privește atent la gospodar să vadă o urmă de ironie pe fața lui. Nu zărește nimic.) ...Că ăsta-i doar un forc și în afară de forc nu mai e cineva... un alt animal.
     Stan Marchidan (o ține pe-a lui): Iar eu îți spun că asta din cocină e scroafă toată ziua! Și tot scroafă rămâne și ziua, și noaptea. Acum crezi că trebuie să ne certăm pentru atâta lucru? Scroafă e și gata! Și mai am una cu șapte purcei lăsată slobodă prin grădină. Scroafă e, face purcei, bre, Rustem! Și dacă face purcei, atunci e scroafă, măi!
      Rustem: (îi sare țandăra și dă cu turbanul de pământ): Cum adică scroafa, bre, animal aşa n-am auzit, da forc e, ştim şi la mine ce-i acela un forc şi forc rămâne.
      Gigel (i se aude glasul pițigăiat dinspre uliță): Bre nea Stane, tătarul ăsta cred că are gărgăuni în cap. Mi-a spus mie tata că sunt un fel de gângănii care nu-i omoară, da' le mănâncă din creier și fără creier ei tot ce știu, aia spun.
      Rustem (pricepe câte ceva din cele spuse de copil și aruncă spre gard cu un cocean putred): Să spui la tata ta, pezevenghi copil! Gărgăuni și șeitan la tine la cap...
      Stan Marchidan (intervine): Acuma de ce să te superi și pe un copil. Zice și el așa, ce știe și el... Nu vezi că se amuză? (Către copil.) Dacă treci pe lângă alde Lixandru, sau o vezi pe Lina prin curte să-i spui să treacă diseară pe-aici, să-i dau niște pastile pentru purcea.
       Gigel (se desprinde de gard și în mersul cu bicicleta i se aude tot mai slab, glasul): Le spun... le spun! Da de gărgăuni să-i dai și tătarului să se trateze. Mi-a spus mie tata că la tătari pătrunde mai repede... (S-a îndepărtat de-ajuns să nu se mai audă ce spune.) Gărgăunii... gărgăunii nea Stane...
       Stan Marchidan (trântind poarta cocinei abia întredeschise, înciudat pe copil): Acum, na! Pe câinele bătrân se pişă şi vulpea.
       Rustem (bombăne supărat de unul singur):  Cum adică scroafa, bre, animal aşa n-am auzit, da forc e, ştim şi la mine ce-i acela un forc şi forc rămâne. (Deodată ridică fruntea și se caută de turban pe capul rămas gol. Pare dumirit.) Purceaua ai zis, acuma scroafa ai zis și na!, înghit turban dacă e aşa, fork am spus, ştiu ce spunem. 

 (La poartă se aud bătăi și un glas care strigă pe nume la gospodarul curții. Cei doi bătrâni se dezlipesc de cocina porcului și ies în curte. Poarta se deschide și cei doi delegați trimiși de la primărie se împing unul pe altul, înăuntru. Tătarul Rustem se strecoară pe lângă ei și face cu mâna. Semn că acuma pleacă da o să revină cândva. Adică nu a uitat cu ce treabă venise la gospodarul nostru.)

Rustem (depărtându-se sprijinit în toiag, tot mai bombăne): Hmmm! Ba purceaua, ba scroafa, când fork am văzut la mine, ochi să n'-am, na!
Stan Marchidan (își invită „musafirii” spre prispa casei. Încet să nu fie auzit de cei doi): Bine, bine măi Rustem, să fie ca tine, forc, deşi eu ştiu că e scroafă, da' să-ţi fac ţie un hatâr, poţi să-i zici şi şeitan (drac în turceşte), cum vrei, numai nu te aprinde bre ca uscătura la flacără, ce naiba! (Se îndreaptă către cei doi, care cum îl văd lângă ei scot dintr-o mapă niște catastife mari și le parcurg interesați cu degetele. Se bate cu palmele de corp.) Ce zi!... Ce zi!



Tabloul II:
   (Pe prispa casei cei doi delegați sosiți de la primărie, cu catastiful pe genunchi caută de zor poziția la care sta înscris gospodarul nostru. Stan Marchidan, cu mâinile în șold așteaptă cuminte să vadă cu ce scop și, mai ales, ce vor de la el cei doi)

Stan Marchidan: (ca pentru sine): Na, Stane, iapă albă-ți trebuia?... Na belea!
Oancea: Ai spus ceva, nea Stane? (Punând degetul pe o filă exclamă grăbit.) Gata! Am găsit. Nea Stane, uite ce-i! Figurezi la noi cu una bucată animal, porc se înțelege, cotă obligatorie la stat. Țara asta trebuie să mănânce și ea...
    Stan Marchidan: Da ce mă, i-am luat eu bucata de la gură? Eu zic că-i o greșeală. Eu nu am promis primarului așa ceva. Și n-am! N-am, mă! Dacă n-am? (Și cu glasul parcă atins de astm, înecându-se în vorbe.) Să n-am parte de copiii mei dacă vă mint. Dacă... dacă...
    Deliu (pe un ton răstit): Hai, bre, că n-o să înserăm la poarta dumitale. Dă-ne odată...(Arătă o rubrică pe catastiful deschis.) ...semnătura aia și ce mai tura-vura, că avem destulă treabă. Ne-ați zăpăcit cu văicăreli și icnete de parcă ați vrea să scăpați, odată, de noi.
Stan Marchidan: Da' ce mă, dau turcii? Doar ați văzut cum plecă adineauri, tătarul. Și nu venise cu sula-'n coaste ca voi.
    Oancea (sărind să tempereze zelul tovarășului său): Uite, ce e, nea Stane! Chiar dacă am întoarce catastiful ăsta şi pe o parte şi pe alta tot n-o scoatem la capăt cu mata, că de, ordinu-i ordin şi musai să fii înscris şi mata cu nişte cote acolo, de! Gospodaru-i gospodar; are cartofi, lână, lapte… trebuie să dea și el ceva.
Stan Marchidan (se scărpină ca Moromete când cu foncierea): Păi, uite cum facem... Cobor io în pivniţă, scot o căldăruşă cu vin d-ăsta din toamnă şi mai ne gândim cu toţii, mai socotim.

(Zis şi făcut. Nici nu avu ăia doi timpul să fluiere împotrivă, când Stan Marchidan a coborât iute în beci și la fel de rapid sosi de le puse dinainte o găleată cu zăibărel şi i-a tot îndemnat să guste din cănile umplute, întinse)

Stan Marchidan (privind pe sub sprâncene): Ei, cum e? E bun vinişorul?
Oancea (punând mâna la gura lui Deliu care părea să spună ceva): E bun bre, foarte bun…
Stan Marchidan: mai luaţi… hai, mai luaţi… (Îi tot îndemna scufundând cănile în găleată.) Mai luați...
Deliu (revenind la scopul vizitei): Hai bre, nea Stane, cartofi, lână, brânză… ceva acolo, că şi noi trebuie să muncim, să îndeplinim sarcina… 
Oancea: Gata, ce să ne mai gândim, te trecem cu un porc pentru la Crăciun. O sută, o sută şi jumătate de kile tot îl faci mata. Tocmai bine!

(Aici, Stan Marchidan, smulse căldarea din fața celor doi și cum văzu purceaua venind din grădină, cu purceii după ea, luă găleata și o turnă în troaca de lemn din curte)

Deliu (sărind ca ars în picioare): Ce faci bre, bunătate de vin arunci, aşa, la troacă?
Stan Marchidan: Apoi, numai un pic, aveţi răbdare! Sunt la mine acasă, păi, nu?

(Purceaua năvăli cu turma de purceluși drept la troacă. Spre uimirea celor doi delegați animalele începură să lincăie, cu boturile, licoarea. După un timp, simțind ceva nelalocul lui, purceaua își împinse cu râtul progeniturile și îi forță să plece de la troacă. Cei doi delegați priveau uluiți cum purceaua porni în cele din urmă spre fundul grădinii, împleticindu-se printre purceii care metecăiau cu râturile prin garduri.)
   
Stan Marchidan (sfătos și bine întemeiat pe vorbă): Ei, vedeţi? Ăştia bea' ce bea' şi pleacă. Voi ce mama dracului mai aveţi de gând? Hai, că se înserează şi aveţi treabă. (Și nici una nici două îi împinse spre ieșirea pe poartă.) Hai!... Hai și tu!...

(Stan Marchidan privi cum delegații se îmbrânceau să iasă când se auzi strigat dinspre gardul ce străjuia proprietatea cu vecinul din față. Era vecina, Lina.)

Lina:  Vecine!... Vecine!... Ce voiau ăia doi? M-am uitat de ceva vreme, da' n-am priceput ce și cum.
Stan Marchidan: (închise în urma lui poarta și se apropie de gardul de unde vorbea Lina): Ai văzut, Lino?
Lina (înfiorată): Vai cum m-au speriat. Și acum îmi bate inima când am văzut cum le-ai turnat vinul din față, în troaca porcilor. Dar ce să înțeleagă o neroadă ca mine?! ...Mi-a zis Gigel. D-aia am venit.
Stan Marchidan (cu gândul în altă parte): Lină!... Tu ai auzit de niște gărgăuni, care după cum zicea Gigel, le-au intrat unora în cap și le mănâncă din creier?
Lina (cu mâna la gură a uimire): Vai de mine? Să aibă și purceaua mea așa ceva, Stane?
Stan Marchidan: Nu la porci se dau ei, Lină! (Se apropie de gard și îi vorbi în șoaptă.) ...Auzi? Ăștia doi de la primărie cred că sunt infectați, deja. Du-te acasă și ține poarta închisă. Că dacă intră și la tine, nici pastilele mele nu vor mai fi de nici un folos. Auzi? Mi-e teamă să nu cuprindă tot ținutul, până hăt, dincolo de munți. (Îi făcu semn discret să se depărteze spre casa ei. Pleacă și el bombănind.) Gigel ăsta mi-a băgat și mie în cap. Un copil cu ciudățenii... da' mai știi?


                                                         (Cortina) 

luni, 27 noiembrie 2017

Premiul I la eseu - la concursul organizat de INSEMNE CULTURALE (Vrancea)


ESEU
Scrisoare deschisă domnului Cehov

      …Afară e toamnă și cred că și în casa în care m-ai închis, domnule Cehov, e toamnă. După o anumită vârstă de regulă a treia (cum spunea studentul Trifomov) și păsările călătoare pleacă în țările calde. Ai tras cortina după ce ai scris ultima frază la „Livada de vișini”, cu sunetul acelui topor ce tot bătea, surd, în livadă, dar pe mine, lacheul de 87 de ani, Firs al tău, m-ai uitat. Atunci când suna gongul că trebuia ridicată cortina, dumneata ai uitat că tot mai rămân anumite păsări în patria locală cum ar fi cioara de pe craca vișinului la care încă n-a ajuns toporul lui Lopahin. Spui că nu-i așa. Că toate păsările au zburat spre țările calde, dar știi dumneata că nici puiul lui Al.Brătescu-Voinești, cel cu aripa frântă, n-a mai putut să zboare cu frații lui? Cum aș fi putut eu pleca odată cu Varia, Ania, Liubov Andreevna, Gaev, Trifomov ori contabilul Epihodov din casa aia? Doar știi ce vânzoleală îi cuprinsese pe toți? Când până și  Lopahin era la fel de îngrijorat, ca Varia. „Numai de n-aș pierde trenul!”, zicea. Scrierea (cu dulceaţă de flori de vișin) din piesa dumitale este o alunecoasă şi serioasă incursiune în apele răcoroase ale ţinutului sufletesc, în care s-au hârjonit și alți înaintaşi de seamă ai literaturii de dincolo de Prut: de la Ionel Teodoreanu cu al său „La Medeleni”, până la Mateiu Caragiale cu al său „Craii de Curtea-Veche”. Nu te-ntreb de ce m-ai lăsat în casă, închis, după plecarea moșieresei Andreevna, împreună cu toată suita, dar nici să mă lași să-mi odihnesc oasele pe divanul acela ca să spun doar atât: „Viața mea a trecut de parcă nici n-am trăit”. Așa-i! Un târâie brâu ca mine nu putea avea sentimentul lui Paşadia din „Craii de Curtea-Veche”, care trăia cu schimbul două vieţi. Acum ce va zice spectatorul nostru? „Moşule, dar parcă te-ai apucat să vorbeşti”. Dacă Olguţei, din „La Medeleni” i se umplea pieptul cu nostalgii de crivăţ la auzul versurilor lui Villon, mie îmi este oblonită la ferestre şi uşă, ca pe vremuri moara Norocului –, înţelegerea. Fiindcă, de ce să n-o spun pe şleau: iarna făceai pe tine de frig. Veneai în casa moșieresei Liubov Andreevna, doar-doar îmi va fi poruncit să-ți aduc o cană fiebinte cu ceai și să mai tragi cu urechea la prostiile debitate de studentul acela, Trifomov, care spunea că toată Rusia e livada noastră. Asta, până când Lopahin, țărănoiul acela îmbogățit le împuia capul tuturor că e vremea să doarmă liniștiți „că mai e o scăpare”. Ori ai vrut să ne sugerezi că bandiți de teapa lui sunt ca ciulinii lui Panait Istrati porniți în lumea largă? Da' ce, vedea cineva, dincolo de décor?
       Şi totuşi! Un spectator mi-a spus că până să mă audă vorbind mă și închipuia îmbrăcat în ţoale de-ale noastre, moi cu ţuhali din buci de cânepi. Vedea oare în timp?... Aşa că arătam ca un pui zburlit, tăvălit prin sare şi piper – dar dumneata erai prins de toporul care se auzea cum departe, în livadă, lovește în vișini. Nu te-ai gândit că sunt un bătrân care-și ducea veacul și traiul de cocină „în clisa uliţelor fără caldarâm şi fără nume de pe la margini, prin funduri de maidane pline de gunoaie şi de mortăciuni”... descrise și de Mateiu în „Craii de Curtea-Veche”. Vai de obrajii plesniţi, perciunii traşi, urechile lungite, cefile dupăcite şi cururile curelite şi durligile cu varga vârstate… Vai și vai!  Iar dumneata domnule Cehov știi prea bine că limba e numai o modalitate de reprezentare, o altă gesticulaţie aici, altfel, na, şi-ar pierde tot farmecul povestirii. Furat însă, de toate aceste megieşe vorbe, spectatorul uită de construcţia naraţiunii dumitale care pare a o lua şi dânsa după toporul lui Dănilă Prepeleac.
        Şi uite aşa, ceasul Mitropoliei de care vorbea Ionel Teodoreanu în „La Medeleni” putea să bată şi de unu noaptea că, nimeni nu l-ar fi auzit. Cum nu m-a auzit nici pe mine, deși „bombăneam”, mai mereu, cum glăsuia Varia, draga de ea. Acum, cred eu, n-o fi pierdut trenul și se duce și ea la serviciu ca la propriul priveghi.
        Da, domnule Cehov! Ai tras cortina, ce zadarnică povară!, peste bătrânețea mea. Că la marii bătrâni mă gândesc, ce nici măcar nu mai îndrăznesc să aștepte somnul, striviți sub sunetul toporului tău. De am ajuns să spunem: cum o da Dumnezeu! Afară e toamnă și eu cred că și înăuntru e toamnă în republica mea lipsită de o așa frumusețe de livadă unde te-ai pierdut și dumneata, cândva, pe aleile în floare de îți strecurai soarele prin ochii noștri din când în când. Că viața noastră a trecut de parcă nici n-am trăit.
       ...Iar dacă nu ți-aș fi scris, Dumnezeu m-ar pedepsi pentru tăcerea mea. Și poate nu l-ai uita, data viitoare, pe lacheul de 87 de ani, Firs. 

                                                                       

                                                                                                       Tudor Cicu