joi, 31 octombrie 2013

431. Un poem pentru dumneavoastră (Totul e de nespus)


Totul e de nespus...
   (poetului Ion Lazu, cel din poezii dedicate)


„Atunci când mă opresc la florărese”
Şi, nu visam (nicicum) să le privesc de sus.
Vă jur pe suflet!... ce senzaţii cereşti
s-ar desprinde din aste versuri alese,
în fila acelor, abia scrise poveşti?

„Nu-s vorbe căutate (acum) să le adun”
În taina ce leagă, aici, două lumi.
Cu cât sufletul, nu?, se fărâmă mai mult
Dumnezeu lasă veşnicia-n cătun.
Şi, totul e de nespus. Tac. Tac şi te-ascult.

„Prin bălării (iată) ce cresc în cărare”
Nu se-nvinge moartea, de n-ar fi uitare.
Oamenii o-aşteaptă ca moment final.
Păi?! Cum să nu fie ea biruitoare,
ceea ce e sigur, unic şi real?

„Şi-i (cam) place vieţii, sufletul ce râde”
Ori terapeutic – altă detaşare!
Crezi în suferinţă sau tristeţe rară?
Ură şi feerie ai în propriul gâde,
când tot migăleşte, funia la scară.


                             Tudor Cicu

marți, 29 octombrie 2013

430. O lansare eveniment, cu trei poeţi buzoieni!


Notă: Pe 25 octombrie, 2013 (în 1972 pe 25 oct. mă luase cu arcanul, statul, în armată, ca să vezi!) în aula Bibliotecii V.Voiculescu din Buzău, a avut loc lansarea, alături de alţi doi poeţi de seamă ai Buzăului (vezi pag. 6 a ziarului OPINIA, 29. oct, 2013), a cărţii mele "Niciodată parodii...", despre care am spus: "Prin cartea aceasta am avut curajul să-i înfrunt pe zeii de dinaintea mea. Poate va scrie şi ISTORIA despre acest eveniment, ori măcar va spune, câte ceva. Dacă va spune!"

luni, 28 octombrie 2013

429. "Întoarcerea" - de Dumitru Dănăilă


     Despre actualitatea romanului românesc
         („Întoarcerea” - de Dumitru Dănăilă)
          
      Reluând tehnica planurilor succesive (din viaţa unuia şi altuia), ca în romanul de început „Destine la indigo” (2008), Dumitru Dănăilă revine pe scena vieţii culturale buzoiene, în lumea scrisului, cu cel de al cincilea roman al său, intitulat: „Întoarcerea” (Ed. editgraph, 2013). Reţinut în construcţii epice, dar, concentrat în evenimente care se succed în sânul unei familii de ţărani din Padina (Buzăului), romanul „Întoarcerea” reprezintă bătălia proprie, avută în scris, cu actualitatea epocii trăite. Mai puţin înclinat, să înfiereze lumea ticăloasă „a zilei”, Dumitru Dănăilă ne sugerează optimismul ţăranului din vastitatea câmpiei Bărăganului, ca pe un mesaj imperial care nu va ajunge niciodată la destinaţie: adică, la putere. Pe scurt, acţiunea romanului, una începută oadtă cu primăvara anului 2012, nu-i decât dorinţa ancestrală a ţăranului român de a-şi vedea (reunită) familia, în jurul ogorului moştenit din părinţi şi în bătătura casei strămoşeşti. Singura fiică a ţăranului nonagenar George Bărăganu, (zis Pălmaşu), Angelica, împreună cu soţul ei, se întoarce la casa părintească pentru a îndeplini dorinţa bătrânului: „Dacă ar fi şi Profira... Şi Vlad, şi Luca dacă ar fi... Şi Floarea... S-ar umple bătătura. S-ar umple şi s-ar veseli, cum era odată , când nu plesnea dă bogăţie, da’ dă veselie mai plesnea... Adunatul laolaltă era bogăţia Bărăganilor” (p.135). Autorul are farmec în narare şi tragism în derularea cinematografică a unor evenimente. Cu inima la gât, aştepţi deznodământul poveştii celor două cupluri: Mirel-Zenovia, Ionuţ-Amelia. Fiica cea mare, Porfira, nu se mai întoarce la casa strămoşească. Moare, undeva, într-un cartier bucureştean, printre blocuri moderne. Această veste îl doboară în cele din urmă şi pe bătrânul nonagenar, fiindcă a avut un vis şi nici pe acesta nu i l-a îndeplinit Dumnezeu: „...simte că vine sfârşitul <<cam devreme a venit, cam devreme, încă nu sunt gata... Doamne, câte mai am de rezolvat!>>”. Stilul folosit de autor e unul împrumutat din scriitura dramatică: alert şi cu suspansuri. Planurile succesive alimentează cititorul cu vieţile şi trăirile satului, prin întâmplări de cea mai recentă actualitate (prin G. Bărăganu şi singurii întorşi acasă - Angelica şi soţul ei Ilie), şi trăirile cuplurilor de la oraş, prin cei doi fraţi: Mirel şi Ionuţ. Dumitru Dănăilă e adeptul luptei până la capăt. Încă nu s-a spus ultimul cuvânt despre ţăranul român, cel actual. Nici nu are pretenţia. Dar, aşa cum îi transmite cititorului: „Nimic n-o fi veşnic, dar lupta merită dusă întotdeauna”. Da, domnule autor: lupta trebuie dusă mai departe. Aşa cum întorci pe dos o mănuşă şi continui lupta cu gerul. Doar printr-o luptă continuă cu puterea (aşa cum crede George Bărăganu), cu semenii noştri (cum ne sugerează autorul), cu viaţa (cum crede un personaj din carte: Codrin), putem crede, în final, într-o izbândă.  


                                                                       Tudor Cicu

joi, 24 octombrie 2013

428. Un poem pentru dumneavoastră: (Spui că omul...)


Spui că omul...
     poetei Florina Zaharia (cea din poeme)

Ştiam că-mi vei „vorbi de sub pleoape”
Până răzbat suspinele-n sirene
Cum ţiuie şi vintrea la catarg.
Tu însă pe un câmp dintre crăiţe
M-ademeneai cu stâncile din larg.

„Spui că timpul pleacă” – eu: se duce
Aş fi-ajuns ca tine de atâtea ori
Ca Ulise... cel vrăjit de Circe
Mări după mări şi vâslă cu vâslă
Talaz după talaz, de-ţi vine să zbori.

Cu un fir de soare scriu povestea
„Şi dezleg (eu) vântul” – piedici ca un fum
Spui că omul dibuieşte soarta
Şi se tot întinde, e puterea!
Dar ca buruiana, cade lângă drum.

Viaţa... visul? Dar, nimic în zare
Şi nimic nu trece cum priveşti din prag
Lumânarea serii lin pâlpâie
Câmpul de crăiţe?... Iată, nu e
Dorul - busuioc, ori, cuvântul – pag

Când deschizi fereastra, dai în mare
E un schimb de mări, în aer şi coperţi
Eu rămân ca în Homer – cu arcul
Aruncând până-mi zvâcneşte tâmpla
Val după val, săgeţi după săgeţi.


                                             Tudor Cicu 

miercuri, 23 octombrie 2013

427. O sută de ani... (Un poem pentru dumneavoastră)


O sută de ani...
                  lui Ioan Viştea (cel din cântece)

„La cer împreună cu plopii”
Ce hâdă boală este groaza!
Se-ngână ziua cu amiaza
Şi-n câmp mohorul îţi ia ochii,
Iar Dumnezeu... vânează dropii!

„Strada suia pe scripeţi la cer”
Parc-aş zări năluci pe suhat.
Într-un oftat prelung, depărtat!
De la muze, iertare îmi cer;
Eu, proiecţia umbrei. Stingher.

„Treaz, năuc şi confuz” – până ieri
Şi deodat’ să nu observ că fugi
- „Încotro! Încotro?”... tot îndrugi
Nu eu sufăr, toate sunt păreri...
Nu mă chemi tu... vin de nicăieri.

„Şi doar era strada ta”... O ştiu.
Nu, nu-mi veneai, nu-mi veneai, pluteai
- „Există Dumnezeu? te-ntrebai.
Erai porumbiţă, eu scatiu
Hei?!... O sută de ani mai târziu.

                                     Tudor Cicu


marți, 22 octombrie 2013

426. Din: "Niciodată parodii..." ( originalul şi parodia - după poemul lui Ion Stanciu)

Fotografia poetului, din tinereţe, aşa cum se află în "Antologia ..." lui L. Ulici.


Notă: În „Antologia poeţilor tineri (1978-1982)” a lui Laurenţiu Ulici, Ion Stanciu avea şi o altă poezie, intitulată „Norul”, care se termina astfel: „În cele din urmă vine o ceaţă/care-mi răsfoieşte celulele/ca pe o carte de gheaţă”. În „Niciodată parodii...”, am oscilat între a-i parodia „Norul” (sau) o altă poezie. În cele din urmă am ales „Amintire despre satul Lanurile”. Redau, mai jos, originalul şi parodia din cartea mea:


Amintire despre satul Lanurile
     (Ion Stanciu – originalul)


Aplecat peste amurg suflete
Ca o schijă de crin te-nfigi
în melancolie.
Vântul te mai poate cunoaşte aiurea
în tufele aplecate-unda ce fără un înţeles clar
trece prin chipurile de piatră.

Satul scutură de pe crupă cenuşa ruginie
a razelor, dimineaţa, o briză
se-nfiripă de niciunde.

Acum strigă-mă! eu mă pot înţelege.
Niciodată nimeni nu poate să reconstituie
măcar o lacrimă a mea afară de mine însumi.
Poemele mi le-am scris deseori
în umbra cimitirului.
Lanurile de fum nu-mi sunt însă ascunzătoare;
Am în faţă doar bolovănişul astrelor!

Aplecată deasupră-mi, o aripă e o
sapă înfiptă cu sete. Ţâşneşte suflete
şi spală ţărâna -
curăţă uitarea îngrămădită în inimă.

Această flacără vie, frunza porumbului dimineaţa,
e sabia limbii mele!



Amintire despre satul Lanurile
     (parodie, după Ion Stanciu – de Tudor Cicu)
                                 

Chiar din umbra cimitirului acesta - încremenit
pe care îl visez... ca o schijă de crin,
te-nfigi în melancolie.
Vântul şlefuieşte de ani piatra crucilor
dar lumea nu-şi schimbă cursul
de fel... Şi,
trece în uitare şi uimire umbrele înaintaşilor mei.

Ascultă-mă!
Odată cu satul, la Domnul în mânecă -
când îşi lasă la poarta cerului celestele-i sandale:
Se va găsi un vers să-ntrebe de mine?

Acum, tu, strigă-mă! Eu mă pot înţelege
Acum şi copacul creşte sub pământ,
pe unde ţâşneşte şi spală ţărâna...
Aici mă pot reconstitui mie, însumi...
Şi, chiar satului, ce-şi scutură crupa ruginie! A...
A frunzelor de porumb
la umbra cimitirului unde mi-am scris poemele.

Aplecată deasupră-mi, şi pasărea asta cobitoare
Nu-i decât o sapă înfiptă cu sete, de poet.
O aripă găzduită între malurile vocii tale
Ţâşnită ca frunza porumbului dimineaţa
pe aceste cărări fulguite-n uitare.

Dar această flacără vie,
frunză a porumbului! Împăturită de mine la sân,
în schimbul cuvintelor,
e sabia limbii mele! De poet, pururi tânăr.




luni, 21 octombrie 2013

425. Poetul Ion Stanciu s-a mutat în Bibiloteca Cerească.

Poetul şi Poezia sa
    (Ion Stanciu s-a mutat, din 19 oct. 2013, în Biblioteca Cerească)
               
                Motto:
                  „despre mine nimic nu-ţi aminteşte şi nu-ţi
                    poate spune iarba.”
                                             (Ion Stanciu: Troiţa)
                                                              
   L-am cunoscut prin 2005, în biblioteca de  la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, unde mentorul lansărilor de carte,  e vorba despre poetul Marin Ifrim, mi-l prezentase ca pe singurul poet buzoian deţinător al unui premiu USR, dar nu-mi putea dărui vreo carte a maestrului Ion Stanciu, deoarece nu deţinea, în bibliotecă, niciuna. Cu prima mea carte de poezie „Cu marea în suflet”, 2005 – de la acea lansare – au urmat alte 4 cărţi (un roman, un volum de povestiri, o nouă carte de poezie şi un volum de comentarii literare, în care nu e cuprins nici un eseu despre Ion Stanciu, pentru că, până la acea dată, poetul nu mai scrisese aproape mai nimic, poezie). Abia, în volumul meu de critică „Asediul cuvintelor”, din 2010, am introdus comentariul la cartea sa „Constelaţia miresmei”, 2008, într-un eseu cu titlul „Un poet vizionar”. Ion Stanciu trecea prin biblioteca sindicatelor de la Casa de cultură, pe la lansări de carte, lua cuvântul, dar rămânea pentru mine, în continuare, o enigmă. Aşadar, ce făcuse cu cei 20 de ani de tăcere, cu poezia? Străduinţa poetului Ion Stanciu, din acele metapoeme (din 2008), era să biruie încă o dată „timpul (care) se dilată până încremeneşte”, să reintre în spaţiul câştigat cândva pe merit, SĂ REDEVINĂ TIMP. Din ultimul său volum de poezie „Pasteluri metafizice”, Ed. Pastel –Braşov, 2012, mi-au rămas întipărite, în memorie, versurile: „El umblă pe o stradă lăturalnică, departe de cartierele luxoase;/este plin de mărăcini pe dinafară şi dinăuntru” („Poetul şi poezia”). Să fi văzut „ochii lui… înaintea tuturor?”, însăşi vederea „lumina vederii”, înainte de a ajunge la capătul drumului, în viaţă? Sunt sigur că avusese, când scria aceste versuri, presentimentul morţii. Mi-o spusese pe 21.12.2012, când ne întâlnisem, în holul Liceului Economic, şi încă, profesa. Mi-a dăruit, atunci, cartea lui „Pasteluri metafizice” şi, arătându-mi fotografia de la pag. 6 (cea cu pălărie neagră) mi-a spus: „Uite, această fotografie aş vrea să mi se pună pe cruce”. Am încremenit. Pentru asta mă chemase? Să-mi spună aceste cuvinte nefireşti?  Mi-a mărturisit, pe holul Liceului, cât am stat de vorbă, pe o canapea, că mi-a citit cartea “Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei”, că ar vrea să scriu o carte, asemănătoare şi despre el. N-am promis nimic. Mai ales, că o astfel de aventură (ca cea de dinainte) fusese o îndrăzneală din care, încă, nu-mi revenisem. Dar, am scris, recent,  „Niciodată parodii…” ce cuprinde şi eseul despre el. Îl postasem de ziua sfinţilor Ioan, pe 7 ian. 2013, pe blogul meu, la postarea nr. 288. Nu-mi vine să cred, ce tânăr era în fotografia luată din “Antologia lui L. Ulici…”, după care îi parodiam pe poeţii despre care auzisem, în viaţă, câte ceva. L-a Râmnicu Sărat, mi-a atras atenţia un înger cu barbă, îmbătrânit dintrodată. Am bănuit, încă de pe atunci, că, înainte de a-l chema la el, Dumnezeu l-a răsplătit cu un loc, în „marea trecere”, la prezidiu, lângă Astaloş şi E. Lungeanu. Semăna acolo, cu portretul lui V. Voiculescu, cel din holul Bibliotecii de la Buzău. Azi, cartea mea “Niciodată parodii…”. în care postarea nr. 288 de pe blog, i-a îndeplinit o parte din rugăminte, a rămas nepredată poetului. S-a grăbit să plece în Biblioteca Cerească a lui Dumnezeu, fără cartea mea şi fără să-şi ia un ultim rămas de la poeţii buzoieni. Dar, scrisese poeziile din „Pasteluri…” cu dedicaţie celor trei copii ai săi „iubiţilor mei copii… cărora, eu şi inimoasa lor mamă, Georgeta, le mulţumim pentru respectul lor filial”, apoi „consătenilor… din satul Lanurile jud. Buzău… pe care-i văd mereu în vis… privind cerul şi aşteptând răbdători ploaia, dar şi lărgind mereu cimitirul” şi, nu în ultimul rând, „memoriei prietenilor mei, de care îmi este atât de dor (şi enumără câţiva poeţi, cu toţii, dispăruţi – n.n.)… cu speranţa că toţi mă veghează de sus, din cer”. Când ne mai cunoscusem, cât de cât, l-am avut alături, în delegaţia scriitorilor care îl sărbătoreau pe profesorul Stelian Grigore, acasă la el, la Ţinteşti. Luase, după ce mi-am ţinut eu spiciul şi poetul Ion Stanciu, cuvântul, arătând că nu „sentimentalismul este motorul poeziei lui Stelian Grigore”, şi a vorbit despre înţelepciunea poematică a versurilor din „Negreşitele cărari” punctând pe „aplecarea spre pastel a poemelor”: Plop singuratic; Toamnă târzie etc... Prezentându-l pe Stelian Grigore ca pe un înţelept al satului său, un îndrăgostit de oameni, de fiinţele plăpânde, Ion Stanciu a surprins şi cealaltă latură a poetului Stelian Grigore, în care scrie poezie despre veteranii de război: „aceste lucruri s-ar fi pierdut definitiv, dacă cineva (precum Stelian Grigore) nu le-ar fi rememorat din când în când”. Apoi, în urmă cu câţiva ani, împreună cu poetul Nicolae Pogonaru, Ion Stanciu şi Stan Brebenel (Brebenel era cu maşina – autoturismul „Dacia”, a lui proprie), ne întorceam de la Hârşova. Fusesem la o întâlnire cu scriitorii din Slobozia şi Constanţa. Era devreme. Şapte-opt seara. Speram să ajungem la casele noastre şi să savurăm o bere lângă televizoarele noastre. Juca Steaua, în liga campionilor, cu o echipă din Georgia: Dinamo Tbilisi. Abia ieşisem din Amara, când „Dacia” lui Brebenel a hârâit de două ori, i-au urmat câteva rateuri „ca o tuse seacă” şi s-a oprit. Ne-am dat pe lângă ea, dar oricât am umblat la jiglere, la platină, la delcou, la bujii nici în ruptul capului n-a vrut, nici de-a dracului, să mai pornească. Am început să împingem de ea, până la primul deal, ca, împinsă la vale (gândeam noi) şoferul să o pornească introducând maneta în viteză. Nici aşa n-a vrut. Altă soluţie nu aveam decât să o împingem, încet-încet, cale de 8-9 km, până la Griviţa, unde ştia Brebenel un „peco” şi ne găseşte un mecanic prin sat. Brebenel împingea pe lângă ea, ţinând cu mâna de volan, eu din spatele maşinii (eram cel pe care se baza Brebenel, deoarece Ninel Pogonaru ţinea o mână pe capotă şi urla ca lupii de alarmase în satele vecine, toţi câinii), iar în urma noastră, la doi-trei metri, venea agale Ion Stanciu. Când şi când, îl auzeam: „Staţi măi, mai uşor, să vin şi eu”. Îmi era ciudă pe el (deşi îl ştiam cu diabet), adică noi trebuia să împingem din toate puterile iar el, na! ar dori domnia sa să-l urcăm şi-n maşină, că nu se poate ţine, de căruţă! La „peco” am găsit un mecanic, unul d-ăla, târâie-brâie, de ne-a ţinut trei ore pe lângă maşină. Eu cu Ninel Pogonaru, beam bere, la cutie (avea la „peco”), iar Ion Stanciu a dat pe gât două sticle de „spumos”, că avea diabet. Dimineaţa, pe la trei-patru am ajuns în Buzău. Pe noi ne-a debarcat, printre primii, iar pe Stanciu l-a dus Brebenel aproape de blocul său, dar se pare că a avut de furcă, fiindcă acesta nu mai recunoştea unde stă şi „se mira” ce caută el, în „taxi”, la ora aia. Amintiri asupra cărora, cum ne întâlneam, mai apoi, la o bere, cum ne dădeam pe spate, de tot hazul. Cu volumul „Constelaţia miresmei” apărut la Ed. Fundaţia Luceafărul – 2008, Ion Stanciu a rupt „tăcerea în poezie” lăsată de peste 20 de ani şi ne dezvăluie un „poet nu atât al ideii, cât al fastuosului ideatic, căutător printre lucruri şi fenomene…” (după Dan Cristea în Cuvânt înainte din postfaţa la carte). Străduinţa poetului Ion Stanciu, în acele metapoeme ale volumului, era să biruie, încă odată „timpul (care) se dilată până încremeneşte”, să reintre în spaţiul câştigat cândva pe merit, să redevină timp. Şi spun asta, pentru că Ion Stanciu este un poet al profunzimilor despicate de apele cuvântului şi atât de des bătute de vâslele poeţilor care au generat un întreg evantai de Frumuseţi cântate, în meta-scriituri, meta-poeme etc…, pentru a recompune imaginea unui întreg vizionar. Cititorului, nu-i poate scăpa percepţia încremenită a uimirii poetului în faţa lucrurilor terestre ce nu-i pot permite (asemenea poeţilor de mare respiraţie, precum Rilke) să înainteze şi să se desprindă, într-o altă trecere firească către înţelegeri astrale, zări vânate numai de cei hărăziţi scrisului. Ion Stanciu debutase cu volumul de poezie „Despre uimire”, în 1975, apoi cu „Fiinţa concretă”, 1979, şi atrăsese atenţia criticilor. Iar, în 1976 primise Premiul de debut al USR, pentru volumul de versuri „Despre uimire”. Ori, nu de aceea, Laurenţiu Ulici pariase pe poetul buzoian, ci fiindcă Ion Stanciu i se păruse „o mare promisiune a generaţiei tinere...” (L.Ulici: „Prima verba”, 1978, p.12). Atunci, sunt îndreptăţit eu, acum, să mă întreb (cu prudenţa unuia ca Moromete): măi, ce încurcătură! Ce nenorocire se prăvălise peste această fiinţă poetică, de nu mai scrisese o carte de poezie, ani întregi, adică, hăt!... până la „Constelaţia miresmei” în 2008? L-am regăsit pe poet, şi în Antologia lui L.Ulici, la pag. 505, cu 7 poeme. „Despre mine nimic nu-ţi aminteşte şi nu-ţi poate spune iarba” (Ion Stanciu: „Troiţa”). Era convins că cerul satului Lanurile (fosta Nicolae Fleva) – unde s-a născut –, e prelins în graiul de taină. Poemele din tinereţe (mărturiseşte într-un poem) şi le-a scris, deseori, în umbra cimitirului, când satul îşi scutura de pe crupă, cenuşa ruginie a frunzelor de porumb. La ore înaintate (după amiaza: trimis de-ai lui, cu sapa la prăşit) când sirena se făcea auzită, sus în ceruri (i se părea?), pleca spre casă, cu pumnii înfipţi în buzunarele paltonului „vechi şi demodat”, cu întrebarea, mereu răscolitoare: „Se va găsi un vers să întrebe de mine?”  

                                                                          Tudor Cicu

vineri, 18 octombrie 2013

424. Cărţile buzoienilor mei. (Azi: Gheorghe Oncioiu)


Teatrul calicilor

   Vom fi socotit poate ciudat gândul de a cocheta şi stârni umorul printr-o lume nu prea vizibilă de ochiul scrutător al scriitorului, lumea Policlinicilor de Stomatologie. Ei bine, autorul cărţii „Extracţii fără anestezie”, (Ed. editgraph, 2013, 160 p.), dr. Gheorghe Oncioiu, intră în „casa” cititorului său nu într-o vizită de specialitate, cu uneltele de anestezie şi extracţie, specifice, ci, cu o lume gătită pentru sărbătoarea literară şi, pe lângă personajele astea caraghioase care se mai perindă, uneori, pe culoarele unei policlinici de stomatologie, se află şi câteva personaje simpatice, bucuroase să te încânte cu „natura” umorului lor. De pildă Ioana, moşul, dr. Molâiu, Fofileanu, Proptea, tovarăşa Călăreţu... etc., sunt personaje creionate să-ţi stârnească: ba mila ori râsul, dispreţul sau ieşirea din minţi, iar personaje precum: Profesorul, dr. Lepădatu, Uluitu, sau directoarea Direcţiei Sanitare...etc., aflate de cealaltă parte a scenei teatrale a unei lumi caricaturale, fac parte dintre acele fiinţe care parcă vorbesc în pustiu şi ne stârnesc un fel de compătimire ori disconfort. Într-o lume, fie şi a unei policlinici stomatologice de provincie, în care personajele tale sunt nişte netoţi ori nebuni fără excepţie, umorul nu mai e un fapt pe care să-l cauţi precum o făcea anticul Diogene, cu lumânarea, ci răsărit din insignifiante întâmplări devenite, iată, subiecte de interes literar. Autorul posedă, la un moment dat, arta de aşi struni personajele aflate pe scena teatrului său vizionar, sforile cu care îi manipulează, însă, îi scapă, uneori şi, imaginea scenei se tulbură, iar ideea de teatru scenic dispare din faţa cititorului. Cu un bun simţ al umorului şi nişte personaje care picură într-ascuns, bârfeala, prostia, nebunia generală asupra oamenilor ce le stau în cale, această nuvelă ar fi putut atrage atenţia, ca piesă de teatru. Un teatru al calicilor (în sensul celor cu infirmităţi în suflete), era o îndrăzneală fericită a condeierului Gheorghe Oncioiu, cu pană şi cerneală vitriolată în stilou, şi umor al situaţiilor narate. Fofileanu e acea persoană care pătrunde cu uşurinţă în sufletul celor din jur, se dă drept amic devotat, îşi plăteşte cu meşteşugite vorbe datoria, utilizează cu abilitate linguşirea şi o şterge, şi nu te mai susţine, când nu mai are de tras nici un folos. Nu întâmplător îl găsim, în final, în primele rânduri ale celor înrolaţi în operaţiunile de salvare a „celor prinşi sub dărâmături” la cutremurul din 1977 şi, cărora li se promisese, de către Partidul aflat la putere, recompense. Proptea e omul politic care-şi pune o mască de libertate, de aroganţă ori închipuită „dragoste” pentru oameni, şi îşi sugrumă uşurel adversarul, ori un colectiv, când nici nu te aştepţi. Molâiu, după cum îi spune şi numele, e tipul pus în fruntea unei policlinici să facă jocul altora şi să nu aibă nici un cuvânt de spus, fiindcă n-o cereau (nu-i aşa?) interesele celor „de sus”! Gheorghe Oncioiu dă personajelor sale nume pe cât de sugestive, tot pe atât de înregimentate în rolul avut în naraţiune. Societatea din care tocmai ne-am desprins, prin personajele autorului, mai păstrează, în memoria noastră, vie, imaginea ei apocaliptică, transmisă şi unei noi generaţii, care mai crede (oare?) că i-am fost doar nişte marionete şi nu piese sofisticate într-un angrenaj sortit (gândit?!) să se autodistrugă, odată şi odată. Cititorul are în mintea sa (după lectura acestei cărţi satiro-umoristice), ba fragmente spumoase cu scenete din care viaţa bate, uneori, filmul, ba scenete de un penibil moment al trăirii în direct al unor situaţii fără ieşire. Vezi: sceneta moşului venit la Policlinica Stomatologică, cu farmecul povestitorului hâtru şi coţcar, şi rămas, mai apoi, fără dinţi în gură, a neînţelegerii comice dintre doamna care intervine la Profesor pentru o domnişoară gravidă, dar şi sceneta comică, până la absurd, a „majorului cu pistol”, întâmpinat de o mare adunare gură-cască, întinsă până pe treptele policlinicii, ori scena din final, a şedinţei de alegere a noului şef, cu sforile, manevrele şi cunoscutele tertipuri „pcr-iste, securiste” ale epocii de aur. În final, doar cititorul va fi cel care va ieşi în câştig, prin destinderea unei zile, care i-a oferit prin lectura acestei cărţi, câteva ore de umor sănătos.     


                                                                                  Tudor Cicu

joi, 17 octombrie 2013

423. Un poem pentru dumneavoastră.


Vorbe întoarse
                              lui Ion Lazu (cel din sonete)

„De ce e dulce cântu-n cimitire?”
Spre tine, Hamlet – gândul vrea să-nşire
Ca şirul de mărgele inegale,
Din neîmplinirile vieţii sale
Un tâlc. Şi totu-i amăgire!

„Ce veche-i slova! Dar ce proaspăt cântul”
Şi-s singur ca Ofelia şi Timpul
Găsind un lunecuş spre moarte...
Ori teama de trezire ne desparte?
Un tâlc. Dar suflă, numai Vântul.

„Ci când în marmură-ai săpat cuvinte”
Ca Mama, care trece la morminte
Parc-ai întoarce ochii-n veşnicie
Trăind intens aceeaşi nostalgie;
Un tâlc. Şi, ruga ţi-e fiebinte.

„Un tâlc e-n asta, însă tace mâlc
Ca flinta atârnată la oblânc”
O, Doamne! Sunt bătrân – nu în uitare –
Că toate mi-au fost date, din născare
Să-ţi scormonesc în rană. Şi, adânc!

                                        Tudor Cicu


luni, 14 octombrie 2013

422. "Poeţi, după plac (începând cu Nichita)" - de Lucian Gruia.



                Însemnele şi semnificaţiile, în „Poeţi după plac” - de Lucian Gruia.

Un critic literar îmi spunea odată că un poet, de altfel, nu evoluează, îşi dovedeşte vocaţia, se descoperă treptat şi, pe măsură ce îşi formează o conştiinţă profesională, se afirmă cu toată puterea talentului său. Dacă aş fi fost mulţumit, cât de cât, m-aş fi oprit aici, fără a mai citi cele spuse de ceilalţi critici. Dar cum drumul dinspre poezie spre cititor, trece atât de aproape de suflarea Creatorului, încât nu te mai întrebi ce caută criticul - „îngerul acela nebun”, după o sintagmă cioraniană, cu flaşneta sufletului mai gata să-ţi destăinuie fericirea acestor „trecători prin o altă viaţă”, în vreme ce dialoghează cu zeii, am continuat să citesc în continuare critică. Procedeul de a „interveni” cu judecata lor cuviincioasă ori decizia pertinentă, în corecţia înţelegerii  unui poet sau prozator oarecare, îi conferă lectorului prilejul de a transfera şi cititorului sentimentul coparticipării la interpretare şi imaginaţie. O astfel de lectură mi-a prilejuit Lucian Gruia cu volumul critic „Poeţi, după plac (începând cu Nichita)”, apărut la Editura Rafet şi încununat cu premiul „Victor Frunză” la Festivalul Titel Constantinescu, 2013. Lucian Gruia e acel critic care nu crede în intervenţia pe text a elementului raţional de cunoaştere în poezie dar, înclină să puncteze imagistica poetică din versurile citate, ca pe anumite simboluri cu funcţii de gândire şi orice sistematizare a lor, menite să ducă la interpretări din cele mai interesante. Astfel aflăm din interpretările criticului că Nichita Stănescu „construieşte, mai mult în joacă, <<lumi simultane>> şi iluzorii”. „De altfel – întăreşte criticul - , imagini picturale găsim la tot pasul în poezia lui Nichita, îndeosebi din registrul suprarealist”. Ca mai apoi să ne vorbească despre „sfera în trei plane paralele cuprinzând: numerele, cuvintele şi necuvintele”. Trecerea de la un microcosmos al numerelor la universul uman „o fac tocmai cuvintele, care aprofundează semnificaţia numerelor”, iar „tărâmul necuvintelor se instaurează în golul neexprimat de cuvinte şi care este chiar cel al esenţelor. Necuvintele nu pot fi numite”. Dacă n-ar fi redat, imediat, o strofă din poezia lui Nichita: „Mai puţin decât a fi – EPICA MAGNA”, am fi dat din umeri a „aşa o fi!”. Fericit alese, aceste versuri ne sugerează (dar şi au) cam tot ceea ce susţine Lucian Gruia despre Nichita: imagini picturale deosebite, cuvintele, numerele (o arcă… două…), şi necuvintele („numele meu” –nenumitul -). Despre Cezar Ivănescu, criticul spune că „este un solitar ca atitudine şi expresie” (putem să nu fim de acord?), că „a imaginat o operă poetică monumentală – Muzeonul său liric”, iar „în templu tronează „Moarteamănăstăreaţă” – întrucât – „Muzeonul se identifică spiritual cu cetatea ideală <<La Baad>>”. Nu ne era străină poezia lui Cezar Ivănescu, cum nu credeam că „două lucruri sunt eterne în universul poetului: Moartea şi Sufletul”. Dar, dacă aşa spune criticul? Încercând să surprindă, în poezia celor asupra cărora se pronunţă, specificul gândirii poetice şi natura filosofiei „aparte”, criticul apelează la reperele sale referenţiale: gândirea indiană, de la imnurile vedice la variantele yoga, teoria reîncarnării în doctrina Samkhia-Karika, scepticismul cioranian, istoria religiilor a lui Mircea Eliade, transmodernismul lui Theodor Codreanu ori „armonia lumii” din filosofia lui Lao zi. Astfel evidenţiază (spre deosebire de doctrinele indiene) aplecarea poetului Cezar Ivănescu asupra „trupului”, pe care „îl cântă dureros şi nostalgic în doinele-i de adâncă frumuseţe şi crudă gingăşie”. Chintesenţa doinei cezarivănesciene stă (spune criticul) în „sufletul reţinut o clipă în corp <<ca un fruct lacom>> (care) se reîntoarce în Moartea nemuritoare”. După ce recitim poezia „Doina” (p.15), spunem : Q.E.D. Elementele poeziei cezarivănesciene (ca şi „Doina” redată integral), sunt aceleaşi: sângele, trupul şi,  sufletul comparat cu cel al pomului ameninţat de secure şi cerşit cu „îngăduinţă”, unui anumit Timp care să mai amâne Moartea. Lucian Gruia e foarte atent cu afirmaţiile sale, când spune că cele patru tare ale poeziei cezarivănesciene sunt: originalitatea gândirii, a stilului, tehnica desăvârşită şi muzicalitatea impecabilă a versurilor. La Grigore Vieru, poezia „începe dincolo de cuvinte” (!) şi, că „trei simboluri majore domină lirica lui”. Adică: patria, mama şi limba română. Nu ne dumirim de ce „tăcerea viereană” este complementară celei brâncuşiene! E cale lungă de la aşa zisa „tăcere” (că unora le dau lacrimile ascultându-i vresurile lui Grigore Vieru, şi (da!) tăcerea „pasărei măiastre” din fiecare lucrare brâncuşiană. Despre Ion Stratan aflăm că „se considera un expresionist devreme” şi, că în urma lui a rămas „Casa părăsită”. Radu Săplăcan „reprezintă pentru oricine o provocare”. Nu ştiam (despre poet) că ar fi fost un orator colosal „un fel de Petre Ţuţea postmodernist”. Gabriel Stănescu îi pare „o picătură de mercur (cu greutate, care va să zică)  care experimentează continuu fără a se putea linişti vreodată”. (Dar, vorba între noi, poate cineva să-i liniştească pe poeţi?). Daniel Corbu „scrie o poezie sapienţială în versuri atât de ample, încât nu mai încap între coperţile cărţii şi se răspândesc în încăpere”. Interesantă viziune! Situată între postmodernism şi neomodernism (spune criticul), în peisajul poeziei actuale „el însuşi apare monadic, umplut (sic!) cu seninătate mioritică, gravitate detaşată şi, mai ales, cu întrebări fără răspuns”. Urmează la rând, George Vulturescu şi Gellu Dorian, doi poeţi asupra cărăra m-am aplecat şi eu, în parodiile mele. George Vulturescu „scrie exaltat, pătimaş, disperat”. Iar „imaginile (din poeme) au o cruzime specifică, expresionistă, onirică, suprarealistă”. Eu îl percepusem ca pe un poet, hieratic, subtil-ironic, concis în exprimare, un retoric distins. Poate mă înşelam?! Gellu Dorian „absoarbe cotidianul prin toţi porii şi apoi restituie, prin emanaţiile propriului spirit, fiinţele dorite/visate/invocate”. Să-l fi influenţat, în judecată, teoria lui Mircea Eliade privind „drumul spre centru”?  Că, pornind de aici, criticul afirmă cu tărie, că „întreaga poezie a lui Gellu Dorian reprezintă o călătorie absurdă, o căutare zadarnică a unui centru care nu se găseşte nicăieri”. Mie mi s-a părut un poet îndrăgostit, de poezia „vastei stepe ruseşti” a lui Esenin şi, ca apostol al confesiunii, după elegiile lui Rilke. Dar, de ce n-am fi de acord şi cu Lucian Gruia? Păi, iată, suntem! Urmează a fi luaţi în „vizorul” criticului, poeţii: Cassian Maria Spiridon „teoretician al poieticii”, un apropiat de „tipul cioranian de locuire să-i zicem inautentică”, Nichita Danilov „un rafinat dezgustător al teoriilor orientale şi esoterice pe care le introduce cu umor delicat în cotidian”. Poezia lui Horia Gârbea „se încadrează posmodernismului” - (constructivismul lui Gârbea –spune criticul – „ţine de elaborarea arhitectonică a poemelor ample, alegorice”). Una peste alta, H.G. este şi „realist în detalii şi idealist în concepte”. Pe Horia Bădescu îl vede „glosând uneori pe spaimele lui Radu Stanca”, iar pe Florin Dochia, devenit „captivul operei-monadă”. Criticul se apleacă şi asupra poeţilor: Ion Pop, Simona Grazia Dima, Mircea Bârsilă, Mircea Petean, Ion Cristofor, Victoria Milescu, Eugen Evu, Ion Evu, Mihai Pascaru, Theodor Damian. În scurte eseuri despre poezia acestora, judecata lui Lucian Gruia dă scrisului său, nota metafizică sau reflexia onirică, a ideii. Pretutindeni însă, e însoţit de crezul său: poeţii îmbogăţesc universul prin lumile imaginare create. Şi îşi încheie cartea „Poeţi, după plac”, cu mai cunoscutul (nouă, buzoienilor) poet: Constantin Marafet. Poetul buzoian îi apare ca „un baladist mitopoetizant, modern, un trubadur”. Apoi, ca şi (în cronici mai vechi) Mircea Micu, Tudor Cicu etc..., îi remarcă poetului „jocul savant al rimelor, aliteraţiilor, asocierea cuvintelor  rezonante ciudat”, cât şi faptul că poeziei îi „conferă muzicalitate” uneori „în descendenţă barbiană”. În plus, îi remarcă poetului actul justiţiar, de „contestatat” şi cheia „transmodernistă” : „mă duce cu gândul la etapele lirice arse /parcurse de poet în volumele sale, de la trubadurul medieval la bardul modern, de la postmodernul pârât la transmodernistul cercetător”. Vedeţi, n-am suflat (pe parcursul acestui eseu) mai nimic despre Heidegger – cel amintit de critic, într-o scurtă prezentare – pe coperta a IV-a. Fiindcă „în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei” din care a răsărit fiecare poet comentat de Lucian Gruia, nu imaginile convertite în idei îl legitimează în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia de a prezenta oikumenicos (în sens de universal) spiritul, fiinţa celui analizat. Ceea ce-i apropie, aproape pe toţi, în accepţiunea criticului, este atmosfera, misterul căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut.


                                                                    Tudor Cicu               

joi, 10 octombrie 2013

421. "Impala" lui Ştefan Dorgoşan.


Ştefan Dorgoşan primind premiul "Alexandru Sihleanu" din mâna lui Florentin Popescu.

„Impala” lui Ştefan Dorgoşan
          Motto:
     Există două drumuri care duc spre viaţă.Unul este cel obişnuit. Direct şi cinstit.
      Celălalt e periculos, duce la moarte şi este drumul genial”.
                                   (Thomas Mann)

   Când un scriitor ne poartă printr-un labirint de idei, confesional, utilizând tehnica monologării continue cu sinele său, spunem că avem de-a face cu un roman de idei. Nu credem că autorul volumului „Impala”, Ştefan Dorgoşan şi-a impus să scrie un roman cu accente „de filosof moralist”, ori să ne ofere „un certificat de absolvire a şcolii vieţii” cum ne sugerează Emil Lungeanu (prin cele câteva rânduri scrise, în textul postat pe p. a IV-a). Dar, suntem de acord, că „o întreagă reţea de conducte (ca nişte circuite al creierului) leagă aceste introspecţii de un du-te/vino, frecvent întrebuinţate în narare, ca simple pretexte pentru o anumită dramatizare a scrierii. În fapt, o substituire, cât o fereastră deschisă spre cititor, pentru a justifica dispariţia din naraţiune a acţiunii. Romanul „Impala”, apărut la ed. Rafet, 2013, a fost cartea încununată cu premiul „Alexandru Sihleanu” la Festivalul Titel Constantinescu, ed. a VI-a. 2013 de la Râmnicu Sărat şi a fost gândit ca o spovedanie a zilelor trăite de personajul central al cărţii, spovedanie proiectată pe tabloul epocii. Monologul derutant (cu repere trecut-prezent) devine în scrisul său, o metodă de sondare prin intermediul textului. Începi lectura acestei cărţi şi te trezeşti cu un prim dialog: „-Fanaky! Se fărâmă şandramaua! Ziua a început prost. Necazuri.” şi, ai impresia că ai deschis pagina întâia a romanului „Desculţ” de Zaharia Stancu, când mătuşa Uţupăr de la Secara, cocoţată pe capră, în brişcă, striga să o audă tot satul: „-Tudore... Deschide poarta!...”. Fraza, cum spuneam, anunţă un stil alert, violent în sens matafizic, şi imperial: „Nu murise încă nimeni, dar mă gândeam ce chin va fi cioclilor când vor manevra cortegiul funerar. Bătaie pe colivă, colaci, batiste. Mahala! Toţi cerşetori. Pomanagii!”. Înaintând în lectură, încerci să te întrebi: Impala!? Ce o fi însemnând? „-Fanykutz, ce animal este ăla, mamă, care seamănă cu ţapul nostru, dar are coarnele mai elegante?” – îl întrebase, pe copil, mama. Dacă e să-i dăm crezare (!?!) autorului, vom spune şi noi, că „este un animal considerat în legendele noastre purtătoarea fertilităţii, frumuseţii şi înţelepciunii. E şi războinică!” (p.87). Citatele utilizate din diverşi autori, sunt înadins introduse în actul scrierii. Scenele derulate cu repeziciune, dinspre copilărie spre maturitate, ne introduc în atmosfera unei epoci ce nu mai „avea răbdare” cu nimeni. Familia eroului central, trebuie să părăsească căsuţa liniştită de la ţară pentru a face loc unei autostrăzi în devenire. Părinţii îi sunt portavocea ce avea să-l însoţească pretutindeni, cam în tot ce avea să-l reprezinte pe micuţul Fanaky. În special tatăl: „Era un muncitor cu ştaif! Cu toate astea n-am scăpat de evacuare forţată”. Astfel de mutaţii (în regim comunist) de la o locaţie la alta, nu erau decât nişte amăgiri: „A primit chei de la un alt apartament. Un jaf! Naşu’ ne-a întins momeala. Ne amăgise cu o portocală, dar ne-am ales cu o cotineaţă. Rece şi de beton” (p.43). Obsedant, lui Fanake-Fănicuţ, autostrăzile aveau să-i însoţească viaţa, iar panglica de asfalt urmând a trece suspendată de piloni din materiale compozite, aveau să-i strivească înţelegerea nebuniei ce avea să urmeze: „Stresul îl trăim din copilărie, asaltat de autostrăzi şi bulevarde, construite fără nicio noimă... În asemenea societate nu se poate trăi. Este necesar o revoluţie” (p.47). „Filosofie de doi bani?” (ne întrebăm) – nu-i aşa, că-ţi vine să spui şi tu asemeni eroului care monologhează aiuritor de nemilos cu cei din jur, însă, nu-i putem cădea, hopa-ţopa, autorului, în capacana abia întinsă. Pentru că, deşi ne-a împuiat capul cu amintirile sale din copilărie „cine nu are linişte în copilărie nu are astâmpăr toată viaţa”, Dumnezeu a creeat lumea fără deosebire. Şi, chiar subliniem: „fără deosebire”. Că, elevul (cândva) dintr-a şaptea „extrapola în amintiri”, cum că „doar copilăria înrădăcinează”, autorul (subtil nu?) ne aşează pe talerul Judecăţii, insistând să ne punem şi noi aceeaşi întrebare: Ce diferenţiază Jungla de Civilizaţie, când nu există nicio diferenţă? Cităm din carte: „Avem şi noi în istorie şerbi, iobagi, ţărani legaţi de glie. Ca şi trădători”. Avem! Şi, ce putem răspunde? Prin aceeaşi întrebare ce avea să-l chinuie pe autorul monologului şi, acolo, în Regatul Impalei, să ne simţim depăşiţi cu tot ceea ce acumulasem de o viaţă? În jungla de la capătul lumii, şi care (nici măcar ea) nu iartă? Personajul lui Ştefan Dorgoşan trecuse dintr-un plan al subconştientului, în conştient, personalizează spunerea, într-o confesiune încărcată cu o anumită doză de dramatism, dar, sinceră cu sinele său. Tonul prin care ni se adresează acest personaj „aruncat” printre evenimentele nedorite ale Destinului, pare derutant, stilul folosit de autor are „tangaje” de construcţie epică, dar, susţinut retoric, are o ţintă precisă. O societate încredinţată în mâinile unor conducători mai puţin pregătiţi (indiferent de proiecţie istorică) se va prăbuşi la un moment dat. Nu există altă ieşire din această Judecată a Istoriei, cum susţinea şi Thomas Mann.  Destinul eroului nostru a fost marcat de „kirovul demolator, ieşit de pe banda de montaj a tancurilor grele care au extins cimitirele şi gropile comune cu mii de locuri” (p.108). Este (de ce nu?) un avertisment sever. Într-o societate lipsită de speranţă, orice conştiinţă este condamnată la tăcere definitivă, fie prin expulzarea din cadrul istoric, fie prin epuizare fizică ori mentală. Omul ca fiinţă responsabilă, în contextul său istoric, îşi are zbaterile lui, o vreme, dar sub conducerea unor neiniţiaţi ori conducători mai puţin pregătiţi, totul se sfârşeşte prin alunecarea în moarte, cum i se întâmplă şi personajului creionat de Ştefan Dorgoşan. „Energia amintirilor acute din tinereţe” (oricând) îţi pot „sparge prin şocuri, conexiunile neuronale sclerozante din creier”. Asta, când viaţa e o pândă continuă în fiinţa din noi. Prea slabă pentru o decisivă luptă (fairplay, nu?) cu moartea, ca ţintă finală a vieţii.


                                                                                               Tudor Cicu

luni, 7 octombrie 2013

420. "Mir(easmă) de nard" de Ion Roşioru (cronică de carte)


Mantaua lirică în poezia lui Ion Roşioru
                            Motto:
                              „N-am avut ce face când pe-aici treceam
                               Şi mi-a dat prin minte să mă uit pe geam”
                                            (Serghei Esenin)
  
   Aşa cum au fost scrise, la vremea lor, rubayatele lui Omar Khayyam erau o „petrecere” a unor evenimente şi pilde în arena vieţii, o întrecere între viaţă şi moarte, cu zbaterile vieţii şi moartea ca ţintă finală. El, poetul acelor vremuri, gândea că toate se sfârşesc cu moartea şi că tor ceea ce i se întâmplă omului într-o viaţă, i se întâmplă cu un anumite scop. Chiar şi umilinţele, necazurile, durerile, nenorocirile, bucuriile şi speranţele, toate acestea i-au fost date ca „material” pentru arta lui poetică, pentru a-şi cânta dragostea şi alina suferinţele, neîmplinirile. Ion Roşioru, prin noul său volum de versuri „Mir(easmă) de nard” apărut la ed. Rafet, 2013 (115 p.), volum ce a fost încununat cu premiul "Mircea Micu" la Festivalul „Titel Constantinescu”, face un salt în timp şi introduce o nouă specie literară: elida. Nu este prima oară când întâlnim această specie literară în poezie, deşi, incantaţia unor versuri macedonskiene la noi în poezie, aveau să impulsioneze apariţia şi lansarea ei în literatură. Forma ei lirică o întâlnim şi la Esenin, în poeziile sale de dragoste, poezii formate prin împerecherea a două versuri rimate, cu un total de patru astfel de strofe. Ne aducem aminte de mult cunoscutele versuri: „Sania goneşte, zările se sparg./Bine-i cu iubita să te pierzi în larg” etc... Cartea „Mir(easmă) de nard” (nardul simbolizând floarea întâlnită pe culmile munţilor Himalaya, din care se extrag esenţele unor parfumuri)  poartă subtitlul 111 elide -  specie de poezie cu formă fixă, cum spuneam -  şi cuprinde, pe lângă alte teme, îndeosebi poeme de dragoste. Poemele au ca şi rubayatele omarkayyeme, cantabilitate şi mult lirism, dar, şi naturaleţea rostirii din cele mai frumoase sonuri ale poeziei populare. Întregind în intensitate tot ce ne putem închipui că înseamnă elida, ca poezie existenţială, reflecţie umană, asemănări cu bocetul metafizic al doinei ori baladei populare, împrumutând şi acele tânguiri din urmă ale poetului, tânguiri ce coexistă în acest discurs cu fiorii epitalamului, la un arsenal tipic de motive literare romantice şi post-romantice, Ion Roşioru refuză abstracţiunera şi suprarealismul din poezia generaţiei optzeciste ori ale poezie tinere de azi, în favoarea trăirii lirice. E ca şi cum a-i îmbrăca poeziei, mantaua eminamente lirică. Împerecherea a două versuri cu semnificaţii diferite, dar, conturând împreună o vitalitate a imaginii dorite, iată o necrezută asociere a lor, al potenţării unui sens anume. Accentele de mare forţă în poezia lui Ion Roşioru o constituie acurateţea limbii, tăria cu care vocala finală accentuează imaginea căutată. Fiecare cuvânt iese în evidenţă printr-o sonorizare a terminaţiei cuvintelor vocalizate. Ca şi cum, sculptorul accentuează gravura pe o placă de lemn, iar femeia de la războiul de ţesut, încarcă ỉa cu aprinse motive populare. Respectul faţă de limba română, ca atare, este dominant şi frapează prin acurateţe. E o încântare să-i citeşti volumul şi să constaţi diversitatea temelor atacate. Să exemplificăm (prin titlurile şi conţinutul celor 111 elide) câteva: 1). Damnarea poetului într-o lume fără fard, fără speranţe: (vezi: Zimţi; Ciori; Calm; Zaţ; Han; Ars; Parc; Nard; Cât; Chip; Geam...). 2). Evocarea trecutului îndepărtat, a unui trecut intersectat cu lumea basmului şi amintirilor mirifice: (Ploi; Tâlc; Var; La; Trac; Leac; Zi; Strict...). 3).Cântecul îndepărtat al tinereţii, readus privirii, ca-n oglindă, printre imaginile voit hiperbolizate: (Ceas; Port; Stea; Nuci; Lex...). 4). Tărâmul fericirii, în care omul e doar un trecător continuu: (Circ; Rai; Nici...). 5). Tema morţii, în cele mai diverse ipostaze: (Când; Pisc; Nor; Rit; Turn; Drum; Gol; Sus; Nu; Zor...). 6). Lumea dezamăgirilor, a spaimelor şi angoaselor de tot felul: (Film; Pub; Doar; Şiş; Timp...). 7). Tema iubirii revărsate în mirajul unui univers solar: (Stih; Rest; Rug; Crin; Zar; Jind; Pod; Duh; Gnu; Zel; Fiu; Rob...). 8). Lumea durerilor înăbuşite: (Cont; Cort; Fapt; Pact; Vrej; Tu; Rost; Stâng; Tact...). 9). Lumea satului rămas în încremenire şi uitare, cu nostalgie trecut de poet, acum, în pastel: (Cruci; Deal; Corn; Mov; Pax; Puls; Flash...). 10). Tema visului, la limita dintre speranţă şi deşertăciune: (Vis; Risc; Cui; Tren; Plop; Jar...). 11). Tema căutărilor. A acelui ţinut (vezi El Dorado, a lui E.A.Poe), veşnicit de bucuria unei vieţi fără griji „spre niciundele din mine, spre oricândul din iubire”: (Har; Deţ; Ritm; Nix; Zări; End...). Poezia lui Ion Roşioru îşi extrage esenţele, încărcându-le cu mir(easmă) până la lamura lirică, dintr-un trecut atemporal şi atacă un întreg „ţinut” bântuit de mituri, cuantificat în credinţe, populat de eresuri şi de practici magice pierdute în negura vremurilor. Elidele lui Ion Roşioru (cu aplecare spre poezia de dragoste), excelează în retragere interiorizată, printr-o notă dominant pesimistă. Redăm versurile din poezia „Zel”:
„Că de venirea ta cocoşul cânta cu patimă în prag,
Aş fi făcut cu toată lumea cel mai teribil rămăşag.

Păstrându-şi roua în petale, toţi trandafirii pe alei
Se-nfiorau de nerăbdare onorul să ţi-l dea şi ei.

Se străduise să-ţi surâdă cireşu-mbujorat de dor,
Iar apa din fântână scoasă perlase gura de ulcior...

A izbucnit însă furtuna şi podul peste râu s-a rupt
Ca-n noua noapte prăvălită cu aşteptarea ta să lupt”
Ion Roşioru este un poet al bucuriilor pasagere, rămas, chiar şi împăcat cu tristeţele zilei care vine: „Furnicile devoră grabnic mierea caiselor ce cad/Din restul zilelor rămase pe cea de azi deja o scad” („Rest”) – sau – „Şi numai câinele mă plimbă pe-aici şi totu-i în zadar” („Orb”). Întâlnim în poezia sa, de un lirism clocotitor, o perpetuă reîntoarcere la izvoarele poeziei când aceasta nu se desprinsese cu totul de muzică şi de acea mişcare a „danţului popular”. Forma prin excelenţă clasicizantă a versurilor, au calitate unică a marilor creatori moderni şi, totodată, ale unui neobosit şi avizat degustător de poezie autentică. Totodată, poetul elidelor poartă resemnat, regretul că norocul (parcă, înadins) e de cealaltă parte a punţii pe care păşeşte poetul în viaţă: „De-aş fi ştiut că-s doar o umbră ce iese noaptea din oglinzi,/Aş fi rămas închis în ele să nu-ndrăzneşti să mă mai vinzi!” (Doar). Poezia (Dans) pe care o vom reda, acum, are acel ecou esenian al cântecului de stepă, care îl prinde pe poetul Ion Roşioru, precum o manta:
„Clopotul zădărniciei bate-n turnul disperării:
Între trupul meu şi moarte-i dansul cuiului cătării.

Viscolul se înteţeşte şi m-alungă tot mai tare
Spre implozia de mine pe-o câmpie fără zare.

Puiul lupului totemic va uita să-mi iasă-n cale
Să mă poarte pe tărâmul insomniei ancestrale.

E-o iluzie absurdă să mă mint că n-ai fi fost
Şi c-aş fi-ntâlnit iubirea pe traseul altui rost!”          
Rareori câte o undă de optimism îi străbate poemul. Ca în poezia „Fân”, din care exemplificăm cu câteva versuri ce nu pot să treacă neobservate: „În timp ce scriu o poezie transpir ca-n iulie la coasă/Şi fiecare vers e-o brazdă ce bătături în palme-mi lasă”. Natura maladiv-pesimistă a poeziei din elide, cu suflu devastator pentru accentul liric al poeziei, macină fiinţa poetului capabilă de un „optimism” interior-ascuns, dar, pornit să înfrunte această imagine dezolantă a unei perspective de „anotimpuri în infern”, cu un fel de imbold specific rimbaldian, în poezia „Zimţi”:
„Ce fără margini e pustiul al cărui centru sunt chiar eu
De când am refuzat să-mi caut un adăpost în Dumnezeu:

Nu pot să merg nici mai departe şi nici din cale să mă-ntorn
Cât duna mea-i înconjurată de zeci de vipere cu corn.

Un ţep de cactus străpungându-mi burduful m-a lipsit de apă
Şi-n loc s-ademenească roua în timpul nopţii piatra crapă.

Dosit fiindu-mi de himere răbojul zilelor febrile,
Nu am decât să-mi număr moartea pe zimţii zării din pupile!”
Pentru toţi cei care l-au citit pe Ion Roşioru (fie în pantun, pantum, schaltiniena, sonetul, elegia, cântecul liric, poemul total, liedul, crochiul poetic, distihul, tristihul, tetrastihul, rotruanja, balada... şi acum, elide...), versurile sale, ce stârnesc emoţia revederii continue cu ecoul vastelor câmpii dobrogene şi freamătul pădurilor din munţii Buzăului (locurile natale), şi care îi readuc cititorului îndrăgostit de poezie imaginile unor tinereţi ce nu pot fi uitate; versurile sale (spuneam) au ceva din autentica sfâşiere a unui poet născut într-o manta lirică, "aură" care va dăinui.   

                                                                                     Tudor Cicu


joi, 3 octombrie 2013

419. "Editoriale" de Mircea Dinutz.

Foto: Mircea Dinutz, aplecat şi gânditor, alături de doamna Nina Deşliu la Râmnicu Sărat, 2012 (plan central, spate). În imagine se mai disting: criticul şi poetul Ion Roşioru, scriitoarea din Slobozia, Florentina Dalian (stânga) şi în partea dreaptă scriitorul Vasile Buruiană, în plan apropiat.

Durerile i-au fost înăbuşite prin scris
                                         Motto:
                                            „Pentru dânsul nu poate fi un alt chin şi o altă viaţă
                                             decât această viaţă şi acest chin”
                                                             (Ion Druţă)

   Mircea Dinutz a fost considerat „cel dintâi  purtător de cuvânt” al Vrancei şi „un opinioman” (spune Magda Ursache) al revistei culturale „Pro Saeculum”. Ierarhia exactă nu are importanţă, dat fiind că tărâmul literar al ţinutului Vrancea nu e o întrecere, dar rămâne indiscutabil faptul că avem de-a face cu omul gazetar, criticul intransigent, fiinţa cea mai dăruită scrisului din părţile sudice ale Moldovei, una dintre cele mai delicate inteligenţe dăruite trup şi suflet scrisului. Şi-a dorit să lase în urma sa un semn, oricât de modest. A lăsat un carusel al ideilor în editorialele sale. Cartea „Editoriale” apărută la ed. Pallas Athena, 2013 (culeasă de Nina Deşliu din editorialele apărute de-a lungul vremii în revista Pro Saeculum), e arma pe care o pune în mâinile cititorului, pregătindu-l pentru o societate care înaintează încet, dar care lasă în cultură, priveliştea unui compresor în trecere. Marşând pe pamflet, pe reţeta satirei, pe umor, regăsindu-se de cele mai multe ori în ipostaza criticului „fairplay” (în atitudine), Mircea Dinutz îşi convinge cititorii prin implicare emoţională, cumpănit gestionată, mereu în actualitate cu un subiect destul de delicat al „prezentului” său, mereu şi mereu la nivelul înţelegerii cititorilor săi. Ne vom referi, pe scurt, la câteva titluri din cartea aceasta: 1). „Mereu… de la capăt” (p.17) e articolul care-i prilejuieşte o analiză a tot ce a însemnat revista „Pro Saeculum” până la jubiliarul nr. 50. Un fel de raport a tot ce a însemnat numele unor personalităţi care au făcut „marea literatură” în ţinuturile Vrancei. 2). „Quo vadis, Juventute?” (p.25) îi prilejuieşte răgazul de a se adresa tinerilor, acestei „superbe şi trufaşe tinereţi”, atrăgându-le atenţia că, dacă „nu mai este interesat de valorile spirituale” înseamnă că au păşit pe un drum aspru, nefertil „fără un trecut, fără rădăcini, fără identitate de neam” şi la capătul căruia „va veni vremea întrebărilor de sine”. 3). „Vrancea literară între da şi nu” (p.33) e editorialul prin care gazetarul (de data aceasta) dezbate „nu chiar la întâmplare” generaţia de valori a Vrancei. Spune Mircea Dinutz: „Vor rămâne aceia care au cu adevărat valoare dincolo de ifosele şi măsluirile unora sau altora, dincolo de ce se spune la o lansare de carte sau alta, la înmormântări sau parastase, la o bere cu amicii sau la una mică cu prietenii…”. Face o ierarhie a valorilor vrâncene: pe prima treaptă îi aşează pe Duiliu Zamfirescu, Irina Mavrodin, Constantin Frosin, Liviu Ioan Stoiciu... Pe a doua treaptă aşează generaţia lui Ion Panait, I.D.Denciu, Adrian Botez, Paul Spirescu, Virgil Panait, Doina Popa, Ştefania Oproescu… Pe treapta a treia (interesant!) nu aşează nume ci reviste: Milcovul, Revista V, Salonul literar, Pro Saeculum… 4). „De ce e important numărul (sau) Arta de a număra” – e o pledoarie pentru lectura cărţilor şi lansările de carte, comparându-le cu cele din trecut. Concluzia la care ajunge: „uneori lectura cărţilor compensează sacrificiul făcut, alteori nu. 5). În „Ce a fost şi ce rămâne” (p.114) – ne vorbeşte de „lehamitea criticilor din capitală”, care confundă actul critic cu bunul lor plac, pentru că unde e multă vanitate, tot atâta deşertăciune… 6). „Posteritatea lui Adrian Păunescu” este un editorial care susţine poetul (nu omul Păunescu), întrucât „ceea ce-l recomandă în posteritate nu sunt vorbele aprinse de ură sau rostite de unii şi alţii, ci partea rezistentă a creaţiei sale, singura care-i asigură un loc onorabil pe podium: „Asupra voastră las acest blestem,/ca-n viaţa voastră, orice-ar fi să fie/prin orice răni ar fi să-ntârziem,/să nu vă despărţiţi de poezie!” 7). Vorbind despre „Cursa pentru premiu Nobel” (p.147) , Mircea Dinutz crede că „în ultimii ani, cursa a devenit mai trepidantă, mai palpitantă, cu mai mulţi candidaţi, mai mult discutaţi decât disputaţi”. Că Mircea Dinutz a satirizat frământarea culturală a locurilor sale de baştină, că le-a şi parodiat într-un fel, suntem fermi convinşi că a făcut-o cu tragere de inimă şi a consimţit să facă literatură şi prin aceste editoriale strânse de prin reviste de inimoasa Nina Deşliu, a mai scris o carte. Şi, în această carte nimic nu e întâmplător. Ce trebuie să înţeleagă cititorul nostru din această carte? Cei care vin după noi va trebui să viseze mai departe lumea, în sensul că prin scrisul sincer, curajos, vom creea lumea pe cre ne-o dorim. Şi, ca în parabola cu prinţul ce fusese închis între zidurile palatului, ascunzându-i-se bătrâneţea, boala şi moartea pentru a nu şti că pe lume există suferinţă, Mircea Dinutz îşi invită cititorul la meditaţie, dar, numai după ce a trecut, asemeni lui, prin viaţă. Aici, în aceste editoriale, avem o parte a trudei sale care tinde, pentru cei care vin după el, să devină legendară. Interesant şi editorialul „Despre megalomanie şi nu numai…” (p.167) din care reţinem că Alex Ştefănescu „are fler la valoare, talent narativ, mai puţin nişte principii ferme care să justifice drastica selecţie” din a sa „Istorie a literaturii...” Cităm din Mircea Dinutz: „Cine nu există în cartea SA, nu există, e limpede?- probă certă de megalomanie”. Dar nimeni nu-l depăşeşte şi nu-l poate depăşi pe Nicolae Manolescu, care... Să lăsăm şi cititorului nostru să afle „ierarhia/canonul" instituit de N.M. Are a se mira de cele enumerate de Mircea Dinutz la încheierea editorialului său, însemnând şi finalul acestei cărţi, scrise de un înţelept al condeiului.
    

                                                                                              Tudor Cicu

marți, 1 octombrie 2013

418. Şi, n-am mai ajuns la Adjud

În fotografie: Mircea Dinutz, în 2012 la Râmnicu Sărat cu "Anamneze necesare", primind premiul.

Şi, n-am mai ajuns la Adjud...
                         Motto:
                            „Cine strică-aşezământ,
                             N-aibă ţărnă pe mormânt,
                             Nici hodină pe pământ;
                             Fie-i moara râşniţă
                             Şi hodina-n temniţă!”
                                   (Cântec popular)

   Astăzi, pe 1 octombrie fusesem invitat la Biblioteca Oraşului Adjud, să iau cuvântul (ca lector de carte:  la vol. „Substanţe interzise” de Liviu Ioan Stoiciu (şi) Himera cu sfeşnic aprins” de Doina Popa). Mi se făcuse, totodată, onoarea de a-mi prezenta cartea „Niciodată parodii...” apărută foarte recent la editura Rafet. N-am mai ajuns la Adjud. O ploaie torenţială a căzut asupra Buzăului încă din nopatea trecută. Bătea, precum crivăţul şi vântul. Vântul, ca turbatul, anunţa iarna. Te spulbera de pe stradă, aşa de tare bătea. M-am temut de acest drum, dintr-un instinct interior, care-mi spunea: „Dumnezeu hotărăşte, tu supune-te!” Pe cine să dau vina? Aşa cum spune cântecul popular? Cântecul e cântec! Mi-am adus aminte, de îndată, de acea scenă a lui Tolstoi, din „Anna Karenina”. Levin (care plecase cu trăsura cu cai, cu nişte amici la vânătoare, la balta de la Kolpeno, „dincoace de Gvozdevo”- vezi cap IX partea a VI-a) tocmai îndreptase arma să tragă într-un sitar. Auzise undeva în spatele său un plescăit de apă dar nu se lămuri ce era. Iată cum descrie Tolstoi scena aceea mirifică: „În loc de dublă, izbucni de sub botul căţelei un sitar. Levin duse puşca la umăr; dar chiar în clipa când ochi, plescăitul prin apă spori, se apropie şi auzi glasul lui Veslovski, care strigă ceva neînchipuit de tare. Levin îşi dădu seama că ochise în urma sitarului”. Ce se întâmplase? Veslovski vroise să vadă mai de aproape cum se trage şi intrase cu trăsurica în baltă unde caii se împotmoliseră. „Dracu l-a pus” – se gândi Levin, întorcându-se la trăsurica împotmolită. Era necăjit, bietul Levin şi, avea de ce! Din pricină că Stepan Arkadici (însoţitorului lui Levin) şi nici Veslovski nu-l ajutară să scoată caii din baltă şi să-i deshame – deoarece nici unul, nici celălalt habar n-aveau de mânuirea hamurilor. Apoi, atât îmi trebuia mie, să am ceva, pe drum la maşină, cum nici habar nu am de „ceva” mecanică. Mai ales că cei care au dorit (şi au ţinut dinadins) să mă însoţească la lansarea cărţii mele, mi-au dat un semnal pe mobil că nu mai puteau să mă însoţească. Poetului Teo Cabel îi curgea apa de la ploaie prin acoperişul casei şi, deci, nu avea cum. Domnul profesor Stelian Grigore fusese inundat de apa strânsă de la ploi, în plină noapte. Şi, acum, în plină zi se mai lupta cu scoaterea apei din casă. I-am dat telefon editorului Constantin Marafet să-i spun toate astea. Mi-a spus că şi la Râmnicu Sărat plouă şi bate vântul, năpraznic de tare. Colac peste pupăză, sponsorul cărţii mele (cu care aveam întâlnire la ora 1100 la sediul acestuia), m-a sunat că se află în drum spre Buzău venind dinspre Focşani. Că nu crede că are să vină până la oara 1400 deoarece are în faţă o ploaie torenţială care îi încetineşte înaintarea, dar, vântul turbat de pe şosele e lucrul cel mai periculos. În vreme ce scriu toate astea, la calculator, ascult cum bate vântul afară şi urlă năpraznic prin fereastra de la balcon, întredeschisă. La Adjud trebuia să vorbesc şi despre cartea „Editoriale” a lui Mircea Dinutz, apărută la ed. Pallas Athena, 2013. O citisem şi chiar aveam ce spune. Mai ales că îi rămăsesem dator criticului vrâncean ca urmare a unor e/mailuri purtate între noi, neştiute de nimeni. Mi-am propus, ca pe săptămână să postez, aici, pe blogul meu, măcar două cronici la cărţile primite la Festivalul „Titel Constantinescu” de la Râmnicu Sărat. Acolo, am primit de la doamna Nina Deşliu, cartea culeasă de dânsa după editorialele lui Mircea Dinutz (publicate prin revistă), sufletul a unui cincinal întreg, la revista PRO SAECULM. Redau mai jos corespondenţa mea cu Mircea Dinutz (neştiută de ochi străin, până în prezent):

1.    
Sent: Thursday, July 26, 2012 11:44 AM
Subject: despre o cronica la cartea mea


D/le Mircea Dinutz: va trimit dvs. aceste câteva rânduri (întrucât nu-i cunosc adresa cronicarului de la Pro Saeculum), convins că i le veţi transmite. Am considerat că le pot înainta şi poetului LIS, pentru a lua act că am citit şi acest comentariu, şi sunt fericit că cineva, undeva mă citeşte şi s-a şi aplecat asupra unui cuprinzător comentariu.



 D-le Dinu Mirea,

   Nu vă cunosc, dar primiţi „cenuşăreasa” mea strângere de mâini, în semn de recunoştinţă. Şi, vă mulţumesc din acel suflet care mai ştie a asculta limba izvoarelor (ori) şederea la vorbă cu apele, pentru acribia cu care v-aţi aplecat şi rostit asupra cărţii mele „Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei”. *
    Încă de la început, am convenit (împreună cu poetul LIS) că această carte reprezintă doar un experiment eseistic şi că ea trebuie citită ca o carte de poveşti de tot felul, în care, ce-a cunoscut „pietrarul” critic, a cioplit şi învederat. Adevărul extras şi rostit de dvs. în comentariu, după lectura acestei cărţi, mă duce cu gândul la cumpăna acelei fântâni rurale, prin care un principiu înoată în sus, alt principiu se-aruncă-n sus, iar Adevărul îşi duce în cele din urmă degetul la buzele arse şi triste, şi murmură ca efebii Herei care întruchipau Soarele. Multe învăţături am înţeles şi desprins din vorbirea adâncurilor grăite de dvs. Nu sunteţi primul care a remarcat „impresia că textul stoician devine un pretext pentru a vorbi despre sine”. Mi-a spus-o Passionaria Stoicescu, dar şi LIS. La prezentarea cărţii (dar şi în paginile ei) am făcut legătura dintre trăirile din copilărie ale poetului, structurate în atâtea versuri revenind obsesiv către cititor, asociate – prin corespondenţă – cu ale mele. Numai Poezia, ridică lucrurile şi întâmplările oarecare la simboluri şi fapte asemănătoare (ca-n vieţile paralele), prilej de a-mi trezi şi aduce cititorul la divina lucrare a poetului. După doar doi ani (începând cu 2010), de la impactul cu poezia lui Liviu Ioan Stoiciu, am scris o carte pentru cititorul simplu, rătăcit azi, în labirintul poeziei suprarealiste. Aştept provocarea celui care va scrie o carte despre poezia suprarealist-existenţialistă a poetului nostru, o carte critică (nu experimental-eseistică, cum e în cazul meu), în care scrisul să constituie o dezlegare, o soluţie definitivă pentru spaimele, obsesiile sau contradicţiile cu care se confruntă fiinţa celui despre care am scris. Mă tem că nu va îndrăzni nimeni. Măcar pentru acest gest (al spovedaniei din subteranele poeziei suprarealiste), va trebui cititorul să se aşeze cuminte, la altarul bucuriei de a descoperi Povestea Scriiturii în Poezie, şi să privească (iată, retrag sintagma să judece) această carte. Şi, când totul devine Odată ca Niciodată, în această carte – cu bucurii şi dezamăgiri – eu, voi fi împăcat în parte, că am iscodit, doar, calea spre poezia adevărată, pe care alţii o caută toată viaţa.

* în comentariul apărut din “Pro Saeculum” nr. 3-4/2012

2. Răspunsul criticului:
Stimate domnule Tudor Cicu, 

V-am citit epistola - decentă, chiar elegantă - şi m-am simţit oarecum jenat! Eu nu cred că DVS. nu ştiaţi ori nu bănuiaţi, măcar, că Dinu Mirea e unul dintre pseudonimele mele! Nu m-am ascuns, ci a fost o necesitate, pentru a evita apariţia numelui meu de prea multe ori! Am scris ce am gândit, recunosc, dezamăgit, pentru că orizontul meu de aşteptare era altul, mă aşteptam la altceva şi la mult mai mult! Nimeni nu-i infailibil, deci pot greşi un diagnostic, pot exagera într-un sens ori altul, aşa că nu e cazul să o luaţi ca pe o judecată definitivă! Şi eu am avut gândul de a scrie o carte despre opera lui LIS, dar ... m-am retras speriat, acea teamă că nu voi fi la înălţimea operei sale! Şi am scris, în presă, despre aproape toate cărţile lui de poezie, unele reuşite, altele mai puţin! Am credinţa că o va face altcineva, nu mai am puterea de muncă de altădată, nu aş mai face (acum) faţă unui asemenea efort! Vă asigur de respectul meu, dar v-aş sugera să vă supravegheaţi scriitura cu mai multă atenţie! Toate cele bune şi frumoase, Mircea Dinutz

3.
Sent: Thursday, July 26, 2012 8:11 PM
Subject: fara cuvinte

M-ati lasat fara grai. Nici macar n-am banuit, cite ceva despre adevaratul Dinu Mirea, dar am realizat ca prin dvs. salutul meu pentru cel care a avut rabdarea de a a se apleca asupra unei carti ale mele va ajunge la dinsul. In tinerete (licean fiind) din teama sau frica de a nu mi se vedea numele adevarat tiparit, in TOMIS (sunt doar un constantean, nu?), am ales sa ma prezint redactiei si Mirelei Roznoveanu (redactor sef, pe atunci, la revista TOMIS) sub numele Mihai Lormin. Asa am si publicat o vreme>  Debutul din 1972 cu proza in Tomis, s-a facut sub acest nume. Abia acum (prin 2011) aflind adresa blogului Mirelei R. în CANADA, i-am scris, explicind cine sunt in realitate si am indicat blogul meu personal, unde postez in zilele lucratoare, zilnic, cite ceva. M-a urmarit o vreme si mi-a scris pe email ca ar dori sa vina in tara sa ma reintilneasca, bucurindu-se ca nu s-a inselat ca m-a publicat in 1972.
P.S. Va multumesc de sfaturi. E foarte greu sa scap de handicapul avut in tinerete: Clasa I/a si jumatate din a II/a am facut-o in limba turca, deoarece in satul Tataru jud. C-ta, tata a considerat ca la clasa celui mai bun invatator trebuie sa ma dea.(Realizati cum vorbeam pe atunci? Dai la mine carte al tau. Etc... cred ca stiti ca turca nu are gramatica solida.)  Apoi, noi n-am avut in casa o carte, deoarece tata era cioban si mama nevazatoare. Mai tirziu, liceul l-am facut la Industrial Energetic C-ta, dupa care a urmat Facultatea Energetica Bucuresti. Vedeti asadar cite piedici am intilnit, pe care, cu greu le pot acum, infrunta. Recunosc, am fost un nativ si autodidact in literatura. De aceea ii apreciez pe cei care imi aduc sfaturi constructive.  Va multumesc mult. Cu drag, Tudor Cicu.

4. Răspunsul criticului:
Eu mai am grai!... Sunteţi um om onest, tenace şi îmi inspiraţi multă încredere! De aceea cred că merită să continuaţi! Talentul nu ajunge, e vorba şi de multă-multă trudă! Nici la mine în casă nu exista vreo carte, dar am avut avantajul unei învăţătoare de har şi unor colegi care mi-au întreţinut spiritul de competivitate! Fiecare om are destinul său, dar ... şi-l mai face şi singur! Sănătate, spor la treabă şi ... succese! Mircea Dinutz

                                                                    (a consemnat: din faţa leptopului, Tudor Cicu)