joi, 29 noiembrie 2012

267. Un poem pentru dumneavoastră (Balada copilului care şi-a pierdut oile)



Balada copilului  care şi-a pierdut oile
                                                 

La casuţa mică, de la ţară
Cu mulţi ani  în urmă, cît un veac...
Te zăresc măicuţă  stînd  în prag,
Aşteptîndu-ţi fiul, din cîmp, să apară.

Dus din zori copilul, e cu nişte oi
Noaptea-i  însă sumbră, stelele sunt reci
Si nu ştiu să vadă ochii-ţi  amîndoi
Că  în ei lumina, stinsă e pe veci.

Inima în pieptu-ţi, deja, era frîntă
Te gîndeai desigur la copilul tău
Impietrisei toată, c-ar putea fi rău
Glasu-ţi amuţise, nu ştia să plîngă.

Adormise bietul! Şi furat de-o carte,
Visele-l purtară spre tărîmuri noi.
Oile plecară, care într-o parte...
Si-aşteptau stăpînul, să le ia-napoi.

De teamă şi frică, bluza-i era udă...
Doamne, ce făcuse? De ce alt necaz?
Ar fi vrut să  plîngă, nu putea de ciudă
Lacrimi şi ţarînă, îi sălta-n obraz.

Si s-a-ntors acasă, singur, fără stînă...
Ai simţit aceasta, cum călca  spăşit.
Mai aud şi astăzi vocea ta ce-ngînă,
“Lasă, lasă mamă, lumea n-a pierit...”

Povestea, în lume, se repetă-ntruna
Cu-o mamă şi fiu-i, mereu şi mereu...
Dar copilu-acela, vă spun, am fost eu!
Insă, tu maicuţă, mă aştepţi şi-acuma.

(Din vol. „Cu marea în suflet”- 2005)

miercuri, 28 noiembrie 2012

266. Cronica acestui anotimp... (Basmul aşa începe şi tot aşa se sfârşeşte)




                                Basmul aşa începe şi tot aşa se sfârşeşte...
                                     (sau cum e să fii între vis şi poveste)

   Crezând că a venit timpul să dea lovitura decisivă, Chera Duduca, blonda de la Palat, se prefăcu a cade într-o adâncă întristare, de-l impresionă până şi pe autorul ciocoilor, Nicolae Filimon, în cartea sa, de-i atribui greacăi ambiţiunea în care pusese patimă, şi multă... multă prefăcătorie, că-şi adusese amantul într-o stare demnă de lăcrămăţiunile eroinei din „Italiana în Algir”.  În loc să o vedem îmbrăcată în cel mai frumos „şal boza-fer mai cu florii pân colţuri, gear de India, sangulie, brâuri caragialar cusute, cutnii, olagea, citorii şi gazii de Brussa” – cum îi stătea, cândva, bine pe cal, ne-o făcu dumneaei! Haine (gioarse de Roman) de zici că acuma-i văduvioară, poartă Chera Duduca prin cele mahalale moldoveneşti, cu oameni simpli, de tot felul, care o primi facând închinăciuni păn la pământ. Don Todeo!? Don Todeo!? Credeai că dacă am trecut la dumneaei, Chera Duduca, am uitat cu totul de dumneata, carele făceai curte de mai mult timp, dar te dădeai fratele ei înaintea lui Mustafa, deiul Algirului? Povestea ne spune că frumoasa damă îi va amăgi pe amândoi, plecând (după alegeri, fireşte) cu vechiul ei amic. Dar acum, între noi doi! Ascultă mă frate! Omul dacă apucă să cază la o patimă oarecare, poate să-l sfătuiască toată lumea, consilier de curte şi consilier de dincolo de gardul de la curte... el, nu-i va asculta, ci va merge înainte, cum îi stă bine celui „numit” după ce a fost ales, că va merge până în pânzele albe, ori până va da în prăpastie. Măi!? mi-am spus. Să ştii că ăsta scrie o carte şi nu ştie tot poporul. Până acum (că, învârtită că, sucită) o tot dădea pe la Palat cu „Levantul” altuia. Dar, să ştii (mi-am zis), că ăsta ne-o coace. Prea îi ieşiseră pe gură, de la o vreme toate alea, de nici anteriul de noapte al conului Creangă Hirotonisitul, nu se atinse. Să vă spun, să nu vă spun? Iaca, vă voiu spune cum am aflat noi de toate acestea. Într-o seară, stam, fireşte, de vorbă, soţ şi soţie, de! De unele, de altele, că multe sunt trebuincioase pe la casa omului. Deodată numai ce auzirăm bătăi aprige, în uşă. După ce mă scărpinai în cap de mai multe ori, mă dusei să deschid uşa; dar, cum văzui pe omul fără şuviţă, chiar aproape închis de-un ochi, în starea euforică în care se afla, închisei uşa cu repeziciune.
- Dar, ce-i mă, omule? întrebă soaţa, uimită de precipitarea mea.
- Ce să am, na! Ce să am? A venit dracul să ne ia.
- Ai visat, niscai ceva urât, omule! Du-te odată! Nu vezi cum stăruie acela la uşă! îmi tăie orice refugiu draga mea soaţă.
Hei, dacă ar fi ştiut ea? M-am codit, m-am tot codit, dar, n-am avut încotro:
- Cine eşti, omule!? Răspunde?
- Sunt preşedintele tău, nu mă recunoşti? Deschide odată!
Am deschis din nou uşa. Crezusem că, prima dată, chiar mi s-a părut. Dar, nu mi se păruse. „Hei, drăcia dracului! Asta chiar că-i de poveste...” mi-am zis. Şi, i-am trântit din nou uşa în nas arătării picate, tam- nesam, la uşa mea, de chiar părea personajul ăla desprins din povestea aia cu Harap Alb a maestrului amintit o ţâră mai înainte.
- Nu deschid! Nu deschid şi pace! m-am oţărât la soaţa mea. Şi, chiar am bătut din picior, ca să arăt, de fapt, cine-i cocoşul în casă.
- Ei, asta-i bună, acum? Nu vrei tu, iaca, mă duc eu să-i deschid ăluia....
Şi, nici una nici două, deşi am făcut ochii cât cepele, soaţa se înfăţişă dinaintea uşii:
- Şi, cine zici că eşti dumneata?
- Preşedintele... se auzi de dincolo.
- Aaa!? Don preşedinte de scară? Dumneata erai? Păi, ce nu spui bre, odată! Preşedintele de bloc?
- Care scară, care bloc? se auzi vocea mirată a celui din spatele uşii.
- Că, doar n-oi fi fiind preşedintele dracilor... Na! Mă luai după soţ. Păi, atunci, cine eşti, omule? Şi, nici una nici două, îi şi deschise uşa. Se pomeni cu personajul tocmai ce-l descrisei mai înainte.
- Ptiu, drace! Are dreptate soţul. Nu eşti de pe aici. Păi, bine, omule, ştii dumneata unde nimerişi?
- Ba bine că nu! veni răspunsul celui scandalizat pe pragul uşii. Dumnealui, soţul dumitale, nu e scriitor?
- E...!
- Şi, n-a scris pe blogul dumisale, câteva poveşti despre mine?
- A scris...
- Păi, vedeţi? Am nimerit bine...
- Şi, ce doriţi de la dânsul? Că, a fugit în camera lui, speriat ca de dracul...
- Uite ce-i, cucoană! Taman scriu la o carte...”Suspendatul” se chiamă. Pe ici pe colo, e cam gata. Dacă şi domnul soţ al dumitale, ar binevoi să prefaţeze cartea, eu cred că va fi un bestseler... după câte s-a scris despre mine. Se poate să stau, niţel, de vorbă cu dumnealui?
- Bre! Dar asta seamănă a basmul ăla cu „Mătuşa cea rea şi firul de ceapă” la care scria mai deunăzi. Ia, aşteaptă dumneata, olecuţă! Mă duc să-l întreb...
Acuma, eu, scriitoraşul cel viteaz, trebuie să vă mai spun ceva. Orăşelul nostru stătea sub epitropia verii. Era o arşiţă câinească în tot oraşul şi chiar, dincolo de el. Auzeam cum liorpăia un câine dintr-o troacă, undeva în curtea din faţa blocului şi realizam că nici un vânticel nu sufla prin perdele. Aţipisem între perne, mi se năzărise câte ceva în vis, dar, nu realizai mai nimic, până nu o simţii, alături, pe draga mea soaţă care mă tot zgâlţâia de umeri:
- Sună telefonul... Tu  nu auzi? Răspunde odată! Poate te caută ai tăi, de acasă...
- Cine? Cine!... Chera Duduca? am sărit ca ars.
- Ce draci împeliţaţi tot visezi, mă omule! Spuneam că te sună... Chera Duduca... Bălăuca... Matracuca... dar, răspunde odată! Şi, a ieşit din camera în care tocmai visasem, de nici nu mai ţin minte ce, la fel de năprasnic de cum intrase.
Cât despre Chera Duduca, autorul ei spune, că voind să facă pe cocheta şi-n casa noului ei bărbat fu descoperită de dânsul şi trimisă înaintea cadiului, care ordonă să o coasă într-un sac şi apoi s-o arunce în apele Dîmboviţei. Dar, să nu mă întrebaţi dacă preşedintele şi-a scris până la urmă cartea. Pesemne că o va termina până la 9 decembrie a.c., ori se va întoarce la „Levantul”.       





marți, 27 noiembrie 2012

265. Din caierul vremii... (Ion Gheorghe - un poet controversat)



VI
                      Moto:
                       „Cartea, Criminologia dialectică este scrisă cu tensiune
                        Dar autorul ei, savant de oarece renume,
                        Fost-a coleg de celulă cu unchiul Gheorghe Constantin,
                        Ţăranul care tocit-a cămaşă verde
                        Până i s-au rupt ciucurii şi i-au căzut trei nasturi,
                        Când o dădea la spălat, Mama Mare i-o azvârlea peste gard:
                        Duceţi-vă cu zdrenţele voastre verzi, c-o să vă rupeţi gâtul!
                        Întotdeauna Marile Mame au vorbit în oracole pe care fiii
                        nu le-au luat în seamă”
                                  (Ion Gheorghe, din vol. „Concluziile  senectuţii”)

   La o nouă lectură a cărţilor de poezie ale poetului Ion Gheorghe, criticul literar Alex Ştefănescu crede că, odată cu apariţia volumului „Megalitice”, 1972 – putem vorbi – despre „momentul maxim al afirmării sale”. Dar, cum întotdeauna criticul scoate de pe ţeava armei sale cartuşul „dar”, se cuvine să redăm şi fraza prin care Alex Ştefănescu începe să se îndoiască în percepţia sa: „Acest drum triumfal de poet se împotmoleşte în curând, ca într-o mlaştină, în tendenţioasa şi confuza doctrină a „protocronismului”... şi Ion Gheorghe începe să fie considerat un personaj bizar”. Dacă n-am fi atenţi la opera poetului, s-ar părea că Alex Ştefănescu ar pune „ordine” în casa gândurilor noastre. Ar trebui să pornim de la învăţăturile lui Cioran, atunci când vrem a ne face ordine în casa gândurilor noastre: „De şi-ar aşeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne-ar sta nouă aşa, singuri şi nemângâiaţi. (Amurgul gândurilor, E. Cioran). Dar, noi avem „nefericirea de a fi destul de nefericiţi”, după cum tot el spunea, aşa că: „Merge marea, merge cerul împovărat de stele/ Numai corabia şi noi ne-am oprit între ele”. (T. Arghezi). Ne-am oprit şi nu mai vrem să mergem înainte. Va fi poate prea târziu (cum spunea Petre Ispirescu în „Omul de piatră”): „O, Doamne! Da greu somn am mai dormit”. Şi, atunci, la ce bun ne va mai fi trezirea aceasta? „Cine să măture lumea cu toate templele, învăţăturile ei prea stricate?” – cum scria poetul Ion Gheorghe, unul dintre puţinii poeţi adevăraţi ai acestui neam şi despre care atunci când am scris, alţii mi-au sărit la beregată, ca mielului în pragul Paştelui. N-au fost cruţaţi nici părintele Anania, nici poetul Ioan Alexandru... Nichita, Labiş sau Zaharia Stancu, despre care, în copilărie, atât ştiam: descoperisem nişte zei, şi cărţile pe care ei le trudiseră în acei ani teribili, care îmi făcuseră mie o altfel de imagine asupra unei lumi, în care fără ei aş fi bâjbâit la nesfârşit, era şi lumea lor. Nu pot face şi eu greşeala unora, acum, împins de alţii să arunc şi eu cu zoaie în aceştia. Nu pot s-o fac! Mă trage de mânecă E. Cioran care-mi spune: „cine are vreo părere sigură despre vreun lucru oarecare dovedeşte a nu se fi apropiat de niciuna din tainele fiinţei”. Deci!? Luaţi, aşadar, aminte voi, atoateştiutor ai mersului prin brazda cuvintelor. De aceea, nu pot să arunc în ochii altora cu jarul din vatră (în care aruncăm laolaltă: pulberea de stele şi mătrăguna culturnicilor de la ICR) uitând de puţinele îndemnuri labişiene: că ni se cuvine „pentru dansul de flăcări şi roţi –/ nimic pentru tine, tot pentru toţi”. Da, tinere cititor (despre care negreşit, dacă nu noi, generaţiile viitoare vor auzi că ai fost şi tu un vajnic căutător prin acele biblioteci, prin manuscrisele  poetului acesta), îmi cer eu iertare faţă de tine: „sunt vinovat c-am risipit în vânt/ din ce mi-ai dat, fuioare de lumină”. Asta, ca după ani şi ani, un alt poet (de tăria lui Labiş ori Nichita) aflat singur printre cei de-o seamă cu el, să dea a lehamite din mână şi să se închine la cele patru zări, începând de la Răsărit, încoace: „Doamne, Doamne, zilele astea câte le ai,/ Le ai, când nu mai poţi nu ştii/ cum să scapi de ele” (l-am citat pe M. Sorescu – Uitarea). Aici, se cuvine să dau timpul înapoi şi să refac atmosfera anilor, în care, eu cel de acum, iar poetul nostru Ion Gheorghe, cel de atunci, entuziasma critica vremii cu ale sale „Megalitice” (erau doar anii lui 1972), când, abia porneam în literatură: aveam 18 ani şi venise şi vremea debutului meu. Redactorul şef al unei reviste de cultură (Mirela Roznoveanu, de la Tomis) îmi spunea: „Vrei să faci literatură? Dar, l-ai citit pe N. Breban?” Auzind de la mine, că nici nu ştiam de existenţa acestuia, m-a tras de-o parte, spunându-mi în taină: „Neapărat să-l citeşti. E un mare scriitor. Citeşte „Animale bolnave” şi după aceea mai dă pe la revistă”. Am să spun Tatăl Nostru de o sută de ori şi Înger, îngeraşul meu, tot de o sută de ori, până când pescarul din „Bătrânul şi marea” al lui Hemingwai se va ridica în picioare în barca lui, victorios, înfăşurând toată funia pe care i-o aruncase peştelui cel mare. Şi, ar fi zis, abia atunci când îl va fi prins: „O să mă odihnesc data viitoare, când o să iasă afară”. Pentru că, El (bătrânul) ştia că peştele se afla într-adevăr acolo, în mâinile lui, iar spinarea peştelui care se ridica deasupra valurilor nu era un vis. Sigur că nu e un vis ceea ce trăim cu toţii astăzi. Visa Sonia din „Unchiul Vania” când se ruga în genunchi tatălui? „Ar trebui să fii îndurător, tată! Eu şi cu unchiul Vania suntem atât de nefericiţi!”. Tot atât de nefericită, ca şi literatura română de după Eminescu, de după Cioran....  „O portiţă există: aici,/ unde nu te mai ajută mintea şi/ femeile/ mai scormonesc prin jar, alegând un/ capăt de buştean încă/ aprins.... Oare,/ ce vezi nu-i o parodie? Îţi răspunzi/ singur, în/ felul acesta femeile duc focul cu ele: prin/ portiţa de scăpare, frumos mirositoare, o/ anomalie/ magnetică, poate. Având fiecare/ nălucirea/ vuietului de val... Un/ cântec în pustiu”. (din alt poet drag mie: LIS, în Descărcări convulsive cu inducţie negativă). Citesc – şi n-aş vrea să cred spusele poetului – că totul va fi un cântec în pustiu. Iar mărturiile care vor mai veni (plus versurile lui Coşbuc, Radu Gyr, etc...), toate acestea, ca şi altele de un vizionarism kafkian (ieri ca şi azi), par a se repeta la nesfârşit. Nu sunt deloc fragmente apocaliptice şi nici ciudăţenii ale vreunui straniu personaj din Kafka, ci doar trimiteri de o parte şi alta a conştiinţei – care îi trasează realităţii, graniţele unui tărâm, în care privirea largă a cronicarului e fixată halucinant pe acest tablou al neliniştii care a pus stăpânire pe sufletele noastre. Iar tot ceea ce ne traduce criticul, la o nouă lectură din Ion Gheorghe şi nouă, nu sunt viziunile unuia care trăieşte în vis. Poate, doar inspiraţia, că fluxul câmpurilor magnetice ale creierului îi dau sentimentul că se identifică singur (de subliniat) „cu circul şi arderile” chimice interne ale unui popor – uitat de acel Dumnezeu, care, atâtea îi promisese, cum şi stă scris, în opera sadoveniană „Baltagul”. Nu suntem singuri, în astfel de afirmaţii (veţi mai vedea şi la alţii) domnule Alex Ştefănescu, şi este regretabil (o spui chiar dumneata) că se întâmplă aşa „întrucât (te citez) această poezie, de inspiraţie ţărănească, dar profund modernă, produce, prin ceea ce are mai valoros, o emoţie estetică rară şi preţioasă. Lectura ei ne face să ni se năzărească pentru câte o clipă scene de viaţă din trecutul nostru cel mai îndepărtat”. Şi, atunci, unde e bizareria poeziei sale? Suntem mioritici, dar alături. „Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina.../ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”. (Scrisoarea  I, 1881, M. Eminescu).

                                                               (va urma


luni, 26 noiembrie 2012

264. De veghe în lanul cu cărţi (Dorin Ivan - un scriitor dator urbei...)



                    Dorin Ivan: un scriitor dator urbei buzoiene cu o carte de căpătâi.

După volumul pe care mi l-a dat, cândva, spre lectură - „Duhovnicul Mareşalului şi alte povestiri” apărut la Ed. „Irineu Mihălcescu”, 2003 - Dorin Ivan nu a mai dat vreun semn că scrisul ar fi dragostea lui dintâi. Prin 2011, îmi oferise o plachetă în proză, despre o istorisire a unui rege gotic (Athanaric) stăpân şi dincolo de munţii Daciei, o semi progenitură mongolă-gotică-romană (?), amestecat în povestea tezaurului ce conţinea faimoasa cloşcă şi puii ei, descoperită la Pietroasa de Buzău, dacă mai ţin eu  minte. Greu am digerat acea scriere şi, nici nu mai ştiu dacă am dus-o până la capăt. I-am rămas dator scriitorului ziarist buzoian, care între timp, tot ce e posibil, să mai fi scos vre-o carte. Am căutat prin raftul bibliotecii cartea sa de povestiri, care îmi atrăsese atenţia din 2003, şi am reluat-o. Volumul lui Dorin Ivan - „Duhovnicul Mareşalului şi alte povestiri”, nu se încadrează în niciuna din tiparele prozei tradiţionaliste-moderniste (sau ) postmoderniste. El îşi respectă calea aleasă de a scrie alt gen: de proză epică reportericească; e sincer şi liber în a-şi considera scrisul ca pe o izbândă a trăirilor sale interioare cu: biruinţa şi mâhnirea zilelor trecute, cu pozitivismul gândurilor şi simţămintelor prezentate, cu cele văzute şi nevăzute, demonstrând că şi în cel mai sălbatec material uman există un minim de înţelegere şi forţă moralizatoare din partea semenilor săi. „Vai de ziaristul care trebuie să-şi facă norma să umple pagina de ziar”-o spune undeva Dorin Ivan. Chiar dacă: „Naraţiunile de faţă pornesc de la  realitate ca de la un fapt brut, pentru a-l prelungi în ficţiune” (mărturisirea aparţine autorului), el este un realist evident şi un spirit critic-civilizator, un scriitor pozitivist, sincer, spontan, care ştie să redea adevărului coeficientul de irealitate impus de ficţiune şi să descifreze întâmplarea care l-a condus la analiză, obţinând profitul necesar prin claritatea ideii. Cartea începe cu „Zeul Om”,  schiţa-fabulă pascaliană a aventurii conştiinţei umane, care propune cititorului un crâmpei cât o diafragmă deschisă, pentru a contura imaginea virtuală a comportamentului uman la începuturile preistorice ale speciei, sau ceea ce noi numim astăzi enigma Fiinţă-Om. Ramas „singur şi neajutorat” în acel colţ de rai, undeva pe pământ „Om simţi întreaga nefericire a Universului în inima sa”. Simţea, pentru că el gândea toate astea: răpirea soţiei, singurătatea colibei, şi mai ales „foamea ce îi dădea târcoale”. Descoperirea „patrupedului cu picioare scurte şi bot ascuţit” (câinele) prins în capcană, „inteligenţa combinată cu agilitate” a animalului, va stârni în cititor curiozitatea de a parcurge şi clelalte 19 povestiri, sub îndemnul autorului care ştie să şi-l facă părtaş la marea aventură: Deci, „Marea aventură a Umanităţii putea să înceapă”. Identitatea personajului despre care se rosteşte în scris Dorin Ivan, e dezvăluită cititorului numai atât cât aceasta este necesară naraţiunii propriu-zise, că-n rest, aceasta e pusă în planul al doilea; autorul nesimţind nevoia de a o face complice „în planul unde amestecă realitatea cu imaginaţia”. „A doua realitate” este astfel schiţa enigmaticului mesaj pe care tânărul ziarist plecat la o mănăstire în pelerinaj documentaristic, încearcă să ni-l sugereze în aceste vremuri noi, cu oameni noi, dar apucături la fel de vechi. Dorin Ivan preferă să nu detalieze o realitate la care participă un personaj oarecare, din dorinţa de a capta atenţia cititorului în decorul ideatic în care se desfăşoară el însuşi ca „cel care narează despre o anume realitate” pentru a ţine sub chei diverse de înţelegere cuplul coparticipativ: autor-personaj-cititor. De aceea va trebui să răspundem la o întrebare: e nevoie de neprevăzut şi stări conflictuale, pentru ca între frumuseţea artistică a scrierii şi frumuseţea persoanei morale descrise să coexiste un raport de oglindire a realităţii, sau e suficient să aşezi în plan central un personaj fără să ţii cont de logica obişnuită a faptelor şi să-i conferi o aură reală şi ireversibilă? Asta, pentru că în povestirea „ Casa cu stafii” : „Lumea este plină de nebuni, unul în plus sau în minus ce mai conta”. Aici-crima comisă de un oarecare barbat din comuna B. care-şi ciopârţeşte amanta, apoi se sinucide, devine leit-motiv pentru ziaristul trimis să ancheteze crima pasională la locul faptei, pentru ca pe parcurs cititorul să descopere că viaţa petrecută peste codul ei, şi mai ales în lumea cărţilor de aventuri, se poate termina imprevizibil pentru un proaspăt şomer din capitală, ce „se retrăsese la casa părintescă”. Nu ştiu dacă cititorul va percepe jocul detectivist „din iluminarea la care a fost părtaş” al convingerilor asumate de naratorul-anchetator, ori va fi ispitit să caute „cealaltă realitate” (de ficţiune literară) evident misterioasă, din unghiul cu care scriitorul îşi construieşte puntea epică între o frază fantezistă şi un eseu respirabil pur reportericesc. Din acest punct de vedere Dorin Ivan pare mai curând un inovator al scrierii anticipative, un avangardist al prozei de receptare şi determinare a unei anumite particularităşi a realităţii trăite „ca pe un fapt brut”, decât un purtător al ştachetei tradiţionaliste scormonitoare în necunoscuturile fiinţei încercate de profunde frământări sufleteşti. „Doctor în filozofie” şi „Dragul meu oraş” sunt din acest punct de vedere, două povestiri despre oameni „distinşi”, doctoranzi fii ai satului sau oraşului, dar ca toţi alţii, şi ei ei au unele cusururi, care cred ei că le stau lor bine, dar altora n-au cum să placă. „Duhovnicul Mareşalului” este schiţa-reportaj cu multă încărcătură tensională, despre un călugăr retras la mănăstirea Neamţ (fostul duhovnic al mareşalului Antonescu) şi un tânăr ziarist. „Amintirile dor, fiule!” spune la un moment dat călugărul Gabriel, iar cititorul va trebui să se retragă în adâncă tăcere de la această taină a spovedaniei transmisă atât de emblematic de preafericitul călugăr în finalul povestirii. Cheia acestor microproze, este oferită de autor, cititorului său, ca pe o soluţie salvatoare la ceea ce personajele sale nu mai vor să explice, sau să participe până la capătul naraţiunii şi se opresc tocmai acolo, la pragul dintre vis şi relitate în situaţia de a se cere abandonţi parcă, independent de voinţa autorului. Tot ceea ce mişcă ori respiră sub scrisul lui Dorin Ivan, pare a fi controlat de nostalgii, de impresii culese printr-un dialog viu şi prudent de anchetator profesionalist. Atmosfera povestirilor îi va rămâne cititorului cu certtudine în memorie, pentru că Dorin Ivan nu concepe scriitura fără prezenţa cititorului, că până şi intervenţia autorului în naraţiune, care explică şi despică firul în patru i se transmite şi cititorului invitat subtil să ia locul personajului. În „Mamă de erou”, sufletul unei mame nu poate fi înţeles de ceilalţi, pentru că tainiţile lui sunt de la Dumnezeu nepătrunse, şi aici autorul pare neputincios, dar ceea ce sugerează îl va pune şi pe cititor pe gânduri. Intuiţia autorului e dezarmantă pentru cel care încearcă a-i citi gândurile. Dorin Ivan îşi contemplă personajele „ca pe nişte exemplare dintr-un insectar”. El povesteşte faptele, comentează ceea ce povesteşte, introduce monologul spunerii „de la faţa locului”, fuge în trecut şi reconstituie cazul, aşa cum a fost şi care l-a condus în calitate de ziarist spre elucidare. Personajele sale din: „Prostul satului”; „Ultimul vagon”; „Yoginul”; „Binefăcătorul”, aparent au aura unor „oameni pierduţi” de la care Gorki scotea pepite de aur în opera sa; ei sunt doar „oameni simpli” cărora „Dumnezeu le luminează mintea când nu te aştepţi”, iar autorul ţine să ne pună în gardă: „Neputinţa ziaristului de a-şi conduce personajele în pagina de reportaj, de a-i face eroi, a fost salvată de ficţiunea literară...” Văzută şi nevăzută, această ficţiune literară va izbăvi pe autor (a se vedea în cartea sa „Experimentul Râmnicu-Sărat”, 2005), chiar în eşecurile şi cuceririle sale viitoare.                                  


marți, 20 noiembrie 2012

262. Cronica acestui anotimp.(Balaurul mărilor - V)

Balaurul mărilor
(poveste marinărească şi oleacă de tâlc)

 (V)

   Cu părere de rău, dar nici de data asta nu-i pot da cititorului meu o lămurire cu privire la ce s-a întâmplat după sosirea noastră, a mea şi a bunicului, la Cherhana. Tot ce pot să fac, e să-i istorisesc pe mai departe, întâmplările zilei, aşa cum s-au petrecut ele. Odaia în care locuiesc împreună cu bunicul, are pe cei doi pereţi (în afară de cel al ferestrei şi al uşii) rafturi până la tavan, burduşite cu cărţi. Atâta tot, cât îmi aduc eu aminte, e că eram în odaia mea şi a bunicului, pe un fotoliu, ascultând pe gânduri glasurile furtunii şi ale mării, care parcă veneau din rafturile cu cărţi, parcă veneau de afară, ori din fundul pământului, iar cu privirile, urmăream mişcările bunicului, doar-doar va închide şi el ochii sub greutatea zilei ce tocmai trecuse. Când, în sfârşit, bunicul începu să sforăie pe canapeaua din dreptul ferestrei, zâmbii şi eu. Era timpul să mă furişez în afară, ca să pot cerceta de unul singur, nestingherit, grota de sub lespedea mult blamată. Mă aşteptam ca aceasta să opună ceva rezistenţă, dar, spre surprinderea mea, la prima atingere, care n-a fost cine ştie ce sforţare, glisă uşor pe orizontală şi, dintr-o săritură, mă pomenii în tunel. Primul lucru care îmi atrase atenţia, a fost suprafaţa circulară a bolţii, acoperită de un basorelief de un verde smarald, a cărui scriere îmi era total necunoscută. Ceva îmi spunea că ar trebui să semene cu acea scriere pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau din partea stângă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup, şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta, cum citisem într-o scriere a lui Pârvan. Lucrurile au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când, după doi-trei km. de mers prin tunel, am dat de un soi de puţ cu diametrul de 4-5 m., în interiorul căruia cobora o scară elicoidală, ale cărei trepte erau săpate direct în pereţii laterali ai puţului, de parcă fuseseră tăiate cu un ferăstrău modern ultraperfecţionat. La început am ezitat să înaintez mai departe, până când o lumină violacee, s-a arătat tot mai intensă şi mi-a călăuzit paşii către interior. Mă aflam într-o mină cu multe galerii, luminate din cale afară, dar ale căror surse, nu le-am putut identifica. Un zgomot ca un vuiet de cascadă, a detunat în spatele meu şi m-am trezit luat de şuvoiul unei ape care m-a târât o vreme ca pe un tobogan asemănător celor din parcul de distracţii pentru cei mici. Şocul puternic al şuvoiului m-a anesteziat pe loc. Precum un ciot de copac uscat, este purtat de vârtejul apei, apoi, aruncat pe uscat, astfel, purtat  şi azvârlit, cât mai departe de torentul de apă, am fost şi eu. Când am fost în stare să deschid ochii, nu numai copacii, nu numai frunzele rotate ale palmierilor, ori chiar turmele de maimuţe, sau pâlcurile de berze de mărimea pelicanilor de pe la noi, şi stolurile de papagali, care se ridicase deasupra pădurii, mi-au fost primele imagini aşternute pe retina ochilor, ci o întreagă aşezare luxuriantă şi de neînchipuit; cu smârcuri şi desişuri înverzite, cum niciodată nu mai văzusem prin părţile noastre. În nopţile petrecute acolo prin pădurea aceea necunoscută, am fost martorul la tot felul de glasuri sinistre, ca de mormânt, a unor maimuţe urlătoare care se vânturau din liană în liană, pe  deasupra unor prăpăstii înfiorătoare. Şi de-aş fi vrut să strig, cu toată puterea, după un oarecare ajutor, tot n-aş fi putut, căci în lumea în care mă aflam, nu mai aveam grai. Ca să-mi revină înapoi graiul, la ce n-am recurs. Am băut zeama nucilor de cocos, am mestecat în gură frunze diferite de eucalipt, m-am aruncat de pe stâncile cele mai înalte, în şuvoiul râurilor, doar-doar voi redobândi graiul de dinainte de a coborî în tunelul misterios. Mi-am adus aminte de un sfat mai vechi, ce-i drept, al bunicului: când vrei să uiţi un necaz, caută rădăcina unei buruieni, numită popular „iarba uitării” şi mestecă încet, între dinţi, până când te va cuprinde somnul. La trezie, nimic din ce a fost mai înainte, nu-ţi vei mai aminti. Ştiam cum arată planta, aşa că m-am aventurat pe cele mai înalte piscuri, până am dat de ea. M-am aşezat la umbra unui bambus tropical şi am mestecat din rădăcinile ierburilor acelea, am tot mestecat... cu gândul la bunicul şi la atenţionările sale: „- Să taci şi să nu spui la cineva. Robi, să nu spui la nimeni. Şi, ia aminte: nu te-a zărit nimeni când ai intrat aici!” În tot timpul cât am adormit, am visat că bunicul mi se adresa cu fel şi fel de poveţe. Când m-am trezit, nu l-am mai auzit pe bunicul. Şi, de altfel, în odaie nu mai ardea nici o lumânare. Şi totuşi, era lumină, însă, nu realizam de unde. Pe pereţi se zăreau semne stranii şi alergau tot felul de dihănii din care nu mai văzusem niciodată. Sub ferestre zburau de colo-colo pescăruşii şi umbrele lor fâlfâiau pe pereţi; pe uşi, pe podele, arătări şi mai fioroase. Nu mă-ntrebam, decât, ce-or fi făcând în clipa asta, cei doi căpitani, singuri pe mare, ori mai curând, chiar în gura balaurului. Aşa ceva nici nu era, pesemne, de gândit, dar de închipuit? Noroc că după o vreme, având ochii deja închişi, am putut reface, în linişte, din lăcaşul memoriei, toate câte mi se întâmplaseră în ultima vreme. Când i-am deschis, cu adevărat, primul lucru a fost să-mi arunc privirea înspre fereastră. Şi, mi s-a părut, ori chiar era realitate, dincolo de fereastră mă privea cineva. O lumină albăstruie şi străvezie începu atunci să se reverse în toată încăperea. Iar luna, cred, îşi mărea cercul curcubeului în jurul ei. Mustăţile bunicului chiar se lipise de geamul ferestrei, dar, era acum, de partea cealaltă. Ciudat, dar bunicul, chiar mă privea, nedumerit. Am sărit din fotoliu şi m-am repezit drept în raftul cu cărţi, că acestea se revărsară ca un stol de pescăruşi deasupra capului meu. Dând la o parte, vraful de cărţi, am şi fost lângă fereastră, gata să-i pun prima întrebare:
- Au eliberat luna, bunicule?
- Ce lună? Care lună, Robi? s-au zburlit mustăţile bunicului pe geamul de sticlă.
- Păi... căpitanul Ahab şi Barbă Roşie al nostru...
- Măi, Robi!? Ce Barbă Roşie? Care Ahab!? Toate cărţile astea ţi-au zăpăcit creierii... Ieşi afară, să prinzi şi tu câte ceva din eclipsa asta de soare. Că nu te mai întâlneşti poate, doar peste o sută de ani cu aşa ceva...
Însă, între noi fie vorba: mi-aş fi dorit ca lui Barbă Roşie al nostru, apariţia căpitanului Ahab, a dulăului său Stubb şi a secundului Starbuck, să-i fi adus noroc. Că, vorba bunicului: „Ce-i împiedica să şi izbutească?” Şi, îmi făceam mustrări că i-am lăsat pe cei trei, în grea cumpănă, cu atât de puţine arme ca să se apere. Dar, îmi puteţi susţine partea şi domniile voastre. La urma urmelor, fiecare-şi are propria soartă în mâini. La ce bun, ne-am mai amesteca şi noi! 

                                                               (sfârşitul poveştii, nu şi al tâlcului ei)

261. Cronica acestui anotimp. (Balaurul mărilor - IV)

Balaurul mărilor
(poveste marinărească şi oleacă de tâlc)
   
(IV)

Încercam să găsesc o soluţie de ieşire din toată povestea asta, dar oricât mă străduiam, nu găseam mai nimic. Şi, nici bunicul nu dădea semn că ar fi găsit ideea salvatoare. Tot în credinţă ne era scris să găsim salvarea. Ce înseamnă credinţa în Dumnezeu!? „Când Dumnezeu te are drag/Îţi dă pricepere şi minte”, îmi sună deodată, în ureche, o cunoscută povaţă a unui cântec indian, aşa că, dădui fuga sus la noi în odaie şi desprinsei de pe perete icoana Mântuitorului nostru. Cu ea în braţe, am revenit lângă bunicul şi i-am propus să îngenunchem dinaintea icoanei, pentru a ne ruga. Asta l-a adus cu picioarele pe pământ pe bunicul, că-l auzii întrebând:
-  Robi? Unde ai pus felinarul şi luneta?
L-am încredinţat pe bunicul, că acestea se aflau, încă, asupra mea.
- Atunci, eu zic s-o luăm din loc, Robi! Cunosc o cale de ieşire prin geamlâcul de la pivniţă. Să nu mai pierdem timpul…
Ne-am strecurat prin acel geamlâc, întâi eu, apoi bunicul, şi ne-am îndreptat în mare grabă către far. Noaptea era liniştită. Nimic nu părea a fi clintit ori nelalocul său prin împrejurimi. Tăcută şi îmbibată de o ceaţă lăptoasă, care alcătuia în jurul lunii un cerc de strălucirea aproximativă a unui curcubeu, noaptea părea, de altminteri, ca orişicare alta. Numai marea se frământa în spatele nostru, undeva printre stânci, semn că se apropia fluxul. Ajunşi la turn, bunicul bâjbâi prin teancul de chei, o găsise pe cea care se potrivi la uşa masivă de metal şi, odată intraţi, începurăm urcuşul celor peste 3-400 de trepte, în spirală, până sus la camera cu lentile şi oglinzi ale farului. Nu-i de mirare, că bucuria bunicului, atunci, după ce aprinse farul, mi se transmisese şi mie. Observai cum pusese luneta la ochi şi după ce o roti de la stânga la dreapta, prin ferestrele mari ale farului, mi-o întinse şi mie. Ai fi zis că priveam marea pentru întâia oară, aşa sorbeam, cu nesaţ, fiecare colţişor din largul mării. Lanterna farului arunca în depărtare un puternic fascicul de lumini. Dar, nu se zărea, pe toată întinderea apelor, nici urmă de remorcher. Valuri mari, cât nişte fălci imense de uriaşi, alergau în întâmpinarea şuvoiului de lumină, dornice să-l înghită. După care, se rostogoleau mugind, în hăul adâncurilor.
- Auzi, Robi? Se apropie furtuna de ţărm. Încă urlă, zăpăcita, acolo în depărtare…
Nu mă îndoiam, de fel, că bunicul auzea şi alte glasuri venind din depărtări, căci îl văzui cum ciulea şi îşi îndrepta urechea când într-o direcţie, când alta, şi asculta în tăcere cu ochii închişi. Tot de la bunicul, ştiam, că marinarii adevăraţi, când marea este deosebit de înfuriată, aud cum cineva îi strigă pe nume, noaptea, prin întuneric, şi că acele chemări sunt chemările prefăcute ale celor morţi. Pesemne, când îmbătrâneşti, toate astea or fi ele plăcute să le asculţi ca pe nişte cântece de sirene, dar mie îmi zburlea părul când îl auzeam pe bunicul povestind astfel de întâmplări ciudate şi, de aceea, în clipa de faţă, nu trebuia decât să alung imaginea asta, din minte. Mai fusesem în turn cu bunicul, dar ce-i drept, doar ziua. Noaptea nu mă lua niciodată cu el. Din înălţimea turnului, ştiam cum se vedeau casele oamenilor; cât nişte muşuroaie de cârtiţe, iar bărcile în larg, cât nişte gogoloaie negre cu aripioare ca ale cărăbuşilor. Însă, noaptea, toate astea nu existau, ori, cât m-aş fi străduit, nu le-aş fi zărit. Bunicul, şi le imagina ori i se arătau cu ochii minţii. Cu luneta lui de paznic, putea să şi le apropie dinaintea ochilor şi să le distingă conturul, şi direcţia de înaintare, că, îndată manevra astfel felinarele şi lentilele farului, încât marinarii de pe ambarcaţiunile alea, trebuiau să-i înţeleagă mesajul şi să-şi îndrepte ambarcaţiunile spre golful liniştit.
- Vezi, cumva, şi remorcherul lui Barbă Roşie? l-am întrebat pe bunicul.
Îmi spuse că, într-adevăr, o corabie, căreia furtuna îi smulsese ancora şi o izbea când în bord când în prova, făcând-o să înainteze în derivă, se desluşeşte pe undeva, în larg, dar încă nu-i poate distinge cu claritate, conturul. Şi asta, pentru că norii din înălţimea cerului se contopeau cu valurile uriaşe care se năpusteau turbate asupra vasului aflat în derivă, că, încă se comporta ca o coajă de nucă într-un lighean agitat, dar, că n-o sfârtecase balaurul mărilor cu dinţii săi uriaşi. Bunicul, chiar credea că valurile spumoase, argintii, aruncate pe gură, de către balaur, încercau ameninţător să răstoarne vasul acela şi să-l înghită, în pântecul lui enorm.
- Ahab, a fost aruncător de cange pe un vapor de vânat balene, bunicule! Nu se dă el, cu una cu două, din faţa balaurului, învins…
Am început să-i înşir verzi şi uscate, tot ce ştiam, despre căpitanul Ahab şi cei doi secunzi ai săi. Dar, bunicului, toate astea îi treceau pe la ureche, ca ţipătul pescăruşilor de deasupra ţărmului, ori chiar îmi confunda glasul cu al acestora, că, nu-mi răspunse. Ca şi patronul nostru Barbă Roşie, bunicul era în felul lui un om ciudat uneori. Cândva, fusese şi el un bătrân lup de mare, dar acum că îmbătrânise, inima lui, cândva călită şi lovită de atâtea nenorociri, era ca a unui copil. Avea şi momente când se înviora şi prezicea întâmplări şi lucruri neaşteptate. Un astfel de moment, pândeam eu, în acele clipe. Şi, nu m-am înşelat. După ce strânse luneta şi a mai înteţit lumina farurilor, numai ce l-am auzit:
- Tu, Robi? Cunoşti grota acoperită cu lespedea aceea albă din Golful Balenei? Se spune şi că ascunde un tunel…
Am făcut un semn din cap, că da; ştiam grota şi lespedea care îi acoperea intrarea, din malul tăiat de forma unei balene eşuate la ţărm.
Cândva, un cercetător (aşa spuneau şi bătrânii locului) ar fi descifrat scrierea aceea ciudată de la baza lespezii, care ar zice, că ascunde un tunel gigant, prin care se poate ajunge, prin nişte trepte tăiate în boltă şi aşezate ca spiţele unei roţi, ceva în spirală, până dincolo de marea aceasta şi alte multe mări…
- Înţelegi, Robi? Tunelul ăla, duce tocmai în fundul mărilor, pe un tărâm numit locul unde oamenii devin zei.
- Am mai auzit astfel de poveşti, bunicule! Tu crezi toate astea? am încercat să-i abat gândurile şi vorbele de la o grozăvie care circula de la un timp şi prin urbe, dar cred, cum nu se mai poate de mincinoasă.
- … Tata, spunea – continuă bunicul, aflat în transă – că urmând traseul treptelor, de aici se poate ajunge în alte ţări şi chiar pe alte continente, ori, în tărâmul balaurului mărilor, mai ştii? Acolo, într-o cutie, se găseşte inelul cu elixirul vieţii şi o piatră aurie, cum nu s-a mai văzut, că odată pus în deget te face zeu nemuritor… Dar tu să ştii, Robi, că beţia domniei este cea mai rea de pe pământ; căci cel îmbătat de aceasta, nu se trezeşte până cade.
Şi, cred că era pentru prima oară când l-am văzut pe bunicul, tare abătut. Chiar în clipa aceea se auziră, până la noi, primele zvonuri ale atacului celor de pe remorcherul din larg, cu uriaşa făptură a balaurului mărilor. Detunătura limbilor de foc, zornăitul harpoanelor aruncate, ne dădu de veste, că lupta pe viaţă şi moarte, începuse acolo în depărate.
- Hai să coborâm, Robi! mi-a zis bunicul. Aici, nu mai avem ce face. Bătălia asta, nu-i pentru noi. Sper să izbutească, Robi! De ce să  nu izbutească!?
                                                                              (va urma)             

luni, 19 noiembrie 2012

260. Cronica acestui anotimp. (Balaurul mărilor - III)


 Balaurul mărilor
(poveste marinărească şi oleacă de tâlc)

(III)

După plecarea celor doi, o vreme, n-am făcut altceva decât să ascult bâzâitul enervant al unui bondar rătăcit deasupra şemineului de lângă bar şi ţipătul pescăruşilor ce zburau nestingheriţi pe lângă geamuri. Încă îmi mai era proaspătă în ureche, comanda patronului Barbă Roşie, care-mi fusese adresată direct, înainte de a trânti uşa în urma lor: „ – Tu băieţaş, rămâi cu bunicul, aici. Vă încuiaţi şi aruncaţi cheia pe geam. Să nu încercaţi să părăsiţi odaia de sus, că, de acolo de pe vas, am să văd prin lunetă tot”. Vă închipuiţi că n-aveam de ales. Când mi-am mai revenit, am dat doar din umeri şi m-am desprins din braţele bunicului. Tocmai mă îndreptam spre uşa în cauză, când, deodată uşa se deschise, lăsând să intre, sau mai bine zis să năvălească, un tip burduhănos, într-un fel de surtuc verde prelungit cu o manta maronie peticită, ce purta pe deasupra ochilor un mare cozoroc verde, scorojit, ce-i dădea o înfăţişare tare schimonosită. Capul îi odihnea nemişcat pe gâtul scurt, iar omul părea a fi din tagma celor care rătăciseră drumurile în lumea prin care bântuiau, nu numai uşa Cherhanalei din urbea noastră. Era orb, mi-am zis, căci pipăia calea înaintea lui cu un toiag de bambus. Se opri dinaintea mea şi ridică glasul într-un fel de tânguire melodioasă, de ţârcovnic slujind la strană:
- Îndura-se-va cineva de-un orb, rătăcit, oameni buni? Poate să-mi spună şi mie, unde se află acum?
Poate din teamă că are să înainteze spre mine şi să mă dea grămadă, i-am răspuns dintr-o suflare:
- La Cherhanaua lui Barbă Roşie din urbea N., domnule! Da’ cine eşti dumneata?
 Orbul pipăi cu toiagul încă doi paşi înainte, în direcţia din care îi răspunsei destul de ferm, de altfel, după care, întinse mâna liberă:
- Eşti bun, te rog, să dai mâna unui biet orb şi să mă călăuzeşti într-un loc unde să-mi mai trag sufletul? Şi, îţi voi istorisi, pe îndelete, povestea mea.
I-am întins mâna, pe care schimonosita făptură o înşfăcă fulgerător, ca într-o menghine. Să mă fi zbătut din gheara lui era ca şi cum s-ar fi zbătut o biată pasăre, în laţul care o înhăţase.
- Acum, băiete, du-mă la căpitanul Ahab şi corabia lui, ori de nu îţi rup mâna. De data asta nu-l mai opriţi voi pe secundul Starbuck, chiar de-ar fi legat cu frânghii şi scufundat sub chila vasului. O, Ahab, Ahab, priveşte-ţi opera! Ţie dat să pieri fără mine? Te-ai înşelat bătrâne!... Apoi, trăgându-mă brusc de braţul strivit în menghinea mâinii sale: Hai, du-mă repede, repede, până n-o să fugă cu corabia. Şi, mă smuci aşa de tare, de am crezut că îmi rupsese mâna.
Bunicul făcu o mişcare firească. Se repezise la unul din scaunele alăturate şi cu el săltat deasupra braţului tocmai se pregătea să-l facă ţăndări în capul burduhănosului.
- Tu, moşule!? Stai locului! tună cel care îşi spunea secundul Starbuck. Dacă nu văd, în schimb aud şi când mişti degetele de la mâini. Ai grijă! Bastonul acesta are vârful ascuţit şi otrăvit. Un singur pas şi vei fi mort pentru totdeauna. Dacă vrei să-ţi mai vezi băiatul, pune scaunul jos şi aşează-te în linişte. Nu-mi trebuie acest băiat, decât să mă ducă la corabie. Să ştie şi steaua căpitanului, că nu i-a fost dat lui a mă înfrânge. O să mă bat cu el până la ultima suflare. Acum, doar între noi doi!
Bunicul încremenise locului. ce-i drept, la un astfel de gest din partea bunicului nici eu nu mă aşteptam. Dar, burduhănosul, ridicase deja bastonul în aer şi ameninţa cu el în direcţia bunicului.
- Haide, băiete! În marş soldăţesc, către corabie, îmi ordonă la ureche.
Cum niciodată nu auzisem un glas mai hain, mai rece şi mai urâcios, m-am conformat trăgând după mine pe acest închipuit orb. Ajunşi pe ponton, observai că parâmele cu care fusese ancorat remorcherul lui Barbă Roşie, fuseseră desprinse de babale şi aruncate pe puntea vasului. Pe punte, nici ţipenie de om. Remorcherul pufni de câteva ori un fum negru pe coş şi se auzi jos, motorul pornind. Câteva clipe doar, şi n-am mai fi apucat remorcherul de copastie. Dintr-un salt ca de felină, orbul meu se şi afla pe puntea acestuia. Şi, în bolboroseala apelor răsucite sub elicea de la pupa, ambarcaţiunea se desprinse de ponton.
Când am ajuns în salonul birtului, pe bunicul îl găsii ţintuit pe scaun. Nu-şi revenise, încă, din uluială. Evenimentele acelei zile îl obosiseră peste măsură. Lumina albăstruie a lumânărilor din încăpere, slăbea din ce în ce, părând de la o vreme, a se stinge de tot. Abia când îl îmbrăţişai căzând în braţele lui, îşi reveni, căci îl auzii, îngrijorat foarte:
- Ce bine, Robi, ce bine, că s-au sfârşit toate pe ziua de azi!...
- Dar, oare, chiar s-au sfârşit bunicule? am întrebat în şoaptă. Iar în gând, mi-am auzit ecoul gândului: „Ăştia din Moby Dick, se plimbă pe aici, ca pe corabia lor”. Dar, parcă asta, era acum grija mea?
Mă înghesuisem cu totul sub flanela bunicului şi dârdâiam ca prins de cele mai rele friguri, iar acesta, ca să mă liniştească, îmi freca palmele într-ale sale şi repeta ca pentru sine:
- Acolo se duce… acolo, care va să zică. Bănuiam eu. Ce zici de asta Robi? Se duce chiar în bârlogul balaurului…
                                                          (va urma)
      
  



joi, 15 noiembrie 2012

259. Cronica acestui anotimp. (Balaurul mărilor)


Balaurul mărilor
(poveste marinărească şi oleacă de tâlc)

(II)

Când am dat fuga, să ridic de pe tejghea sticla cu rom, bunicul tocmai cobora scările de la mansardă. Atunci, s-a întâmplat ceva ce n-am să-mi pot explica vreodată. Asta-i, părerea mea! Dacă veţi sta o clipă să-mi ascultaţi istorisirea pe mai departe, poate veţi înţelege domniile voastre, câte ceva. Şi, dacă din depărtări n-ar fi răzbit ţipăt de pescăruşi, ai fi zis că totul era un vis şi noi doi, eu şi bunicul, trăiam o minciună. Iată cum s-au petrecut lucrurile. Mai întâi s-a auzit un foşnet afară. Apoi uşa s-a dat larg de perete, izbită cu talpa piciorului, încât până şi geamurile de la birt, zornăiră. Lumânările din încăpere tremurară sub pala de vânt, dar nu se stinseră. Odaia era semiluminată. Sfânta cruce, uite  îmi fac, dar ce mi-a fost dat să văd, numai în cărţile de groază se mai pot întâmpla. Un marinar, destul de fistichiu la înfăţişare, cu o faţă brăzdată de tăieturi de sabie, de la sprânceana stufoasă până dincolo de gulerul cămăşii, cu un picior confecţionat dintr-un os de caşalot şi o cârjă neagră sub braţ, se ivi năprasnic, în cadrul uşii. Arăta ca un om smuls de pe rug, taman când fumul gros şi flăcările mormanului de vreascuri uscate, începuseră pesemne să-l cuprindă. Era înalt, oacheş, voinic şi greoi, ca o statuie turnată în bronz, întocmai ca faimosul Perseu al lui Cellini. Avea un păr slinos, ca o perucă pe cap, iţit de sub borurile mari ale pălăriei dintr-o pânză scorţoasă, năclăită de catran. Marginile redingotei sale albastre atârnau ţepene pe lângă trupul masiv. Avea mâinile noduroase şi o flintă cum n-am mai văzut, într-o mână. Înfăţişarea teribilă a marinarului cu cicatricea lui coborâtă de pe obraz, prelungită pe gâtul ars de soare, şi pierdută dincolo de gulerul cămăşii, făcu o impresie puternică asupra mea. Nu-mi luam ochii de la piciorul ca de fildeş şlefuit şi cioplit din falca lustruită a unui caşalot, până când, ivit dinapoia pulpanei redingotei slinoase, privirile îmi fură atrase de umbra unui câine. Da, nu vă mint! Un câine cu bot negru, urduros, îl însoţea. Om şi animal, parcă desprinşi dintr-o încleştare cu stihiile mării. De altfel, barbarul cu trupul turnat ca din bronz, se prezentă destul de elegant, pentru o brută ca el:
- Sunt Ahab, vânătorul de balene. M-am întors. Pesemne aşa mi-a fost ursit. Când vârcolacii vor înghiţi luna şi căpitanul Barbă Roşie va rămâne de unul singur, înseamnă că a sosit timpul, anunţă el.
Fiindcă nu mai sufla nimeni în toată încăperea, în afară de căpitanul Ahab, acesta i se adresă direct lui Barbă Roşie:
- Căpitane, ştiai c-o să mă-ntorc. Eu mi-am pierdut secundul şi vasul, tu căpitane vei fi de-acum secundul meu. Amândoi vom intra în istorie, în noaptea asta. Vom zdrobi împreună dihania mărilor şi vom elibera oamenilor, luna. Te vei întoarce victorios căpitane! Pe scut de lăncii te vor purta oamenii…
Bunicul mă ţinea strâns lipit de trupul său, cu amândouă mâinile pe umerii mei. Nu zicea nimic. Tare aş fi vrut să întorc capul şi să privesc drept în ochii bunicului, dar, barbarul venit de pe mare, îmi ţintuise privirea. L-am auzit, totuşi, pe bunicul când mi-a şoptit la ureche: „A venit să-l ia…”. Cel dintâi a rupt tăcerea, patronul birtului, Barbă Roşie:
- Dar, ce? Crezi că-s ghiuleaua ta de tun, să vii cu o aşa fultuială ca să-mi vâri pe sub nas, ca unui mucos de matelot? Te rog să mi te adresezi ca atare, cu domnule căpitan… N-am scos pipa amândoi de-am afumat împreună pânza catargului…
- Uşor, căpitane. Începând cu această clipă vraja ta nu mai are putere, căci Ahab încă este un prinţ al punţii. Spune-i toate astea câinelui meu, de care bătrânul Ahab e legat cu inima, cu trupul şi sufletul, cu toată viaţa lui. În agonia ta trufaşă, ai vrea să mai fii ce-ai fost. Uită-te la tine, ai ajuns o epavă. Sări, sări acum şi linge cerul, ca în tinereţe! Aşa-i că nu mai eşti în stare? Nu uita, am fost trimis! Şi, nu oricine, ci salvatorul tău.
- Nu, zău? înghiţi în sec Barbă Roşie.
O, dacă aţi fi văzut cum îi mai scăpărau ochii, patronului nostru?: „O fi cumva nebun?” – m-am întrebat. Dar, privindu-l mai bine, mi-am dat seama că avea totuşi, pe chip, un fel de bucurie.
- Atunci, socot că tot preţuiesc ceva, nu? Şi, fără să aştepte un alt răspuns, Barbă Roşie, dădu peste gât ţoiul cu rom, după care toastă ca un adevărat căpitan: Ura! La atac, înainte! Începu chiar să cânte cântecul acela urlat la beţie: „Bea, căci căpitanu‘ nu-i mort/Io-ho-ho!/Şi ne-o duce dracu-n port/Io-ho-ho!”…
În timp ce Barbă Roşie cânta ca un butoi cu pulbere, hodorogit, barbarul mă săgetă cu privirea:
- Ia fă-te-ncoa, băieţaş! Ia-l frumuşel pe bunicul şi închideţi uşile după noi. În rest, nici o vorbuliţă, mă auzi?
- Aud… domnule! Am reuşit să îngăim două cuvinte.
- Foarte bine, deci! Îl cunoşti pe secundul meu Stubb? (Am dat din umeri). Aşa îl cheamă pe câinele meu de pază: Stubb, ca pe vestitul secund de pe Pequod.
Lăsă cârja din mână, sprijini barbarul picior de fildeş sub povara cârjei şi ciufuli câinele sub urechile clăpăuge. Se auzi un mormăit, ca un fel de lătrat într-un butoi de aramă coclită. Ceva în genul: „Ciudat! Ciudaat!”
Puteţi fi siguri, că altul în locul meu ar fi fost uluit de acest spectacol bizar şi n-ar fi scos o vorbuliţă. Dar, cum îl aveam pe bunicul în spatele meu, la ce m-aş fi temut? Ştiam că, întâi şi întâi, trebuia să fiu precaut şi să privesc această chestiune sub toate aspectele.
                                         
                            (va urma) - luni, marţi şi miercuri, ultimele părţi ale povestirii.     
  
    

miercuri, 14 noiembrie 2012

258. Cronica acestui anotimp. (Balaurul mărilor)


Balaurul mărilor
(poveste marinărească şi oleacă de tâlc)

(I)
   Nici acum, chiar dacă m-aţi pica domniile voastre cu ceară, n-aş putea să jur cu mâna pe inimă, că întâmplarea de faţă chiar nu s-a petrecut sub ochii mei şi ai bunicului. Pe vremea la care s-au petrecut toate aceste fapte, bunicul era paznic la far în mica noastră urbe de la ţărmul mării. De fapt, un loc neînsemnat, dar datorită Cherhanalei, navele pescăreşti acostau la ţărm, destul de des. Angajat pivnicer la Cherhana cu jumătate de normă, ziua, bunicul făcea cealaltă jumătate, urcând dealurile stâncoase, de cum începea să se însereze şi, odată ajuns sus în turnul farului, aprindea felinarele, iar dacă se întâmpla să fie şi furtună pe mare, musai trebuia să vegheze cu alte lumini de semnalizare şi făclii pregătite pentru a le aprinde, şi atrage atenţia cu ajutorul lor căpitanilor de vas, să nu se apropie prea mult de ţărmul stâncos. Din acoperământul nostru, situat într-o mansardă a Cherhanalei, auzeam cam tot ce se întâmpla în birtul de jos, birt patronat de afurisitul de căpitan Barbă Roşie, un fost comandant de remorcher; un tip semi-şchiop, care atunci când te fixa, băga groaza în tine. Dar mai cu seamă, mă izbea nepotrivirea dintre tăcerea lui îndelungată, privirea lui veşnic bănuitoare şi vocea lui de sperietoare; când, rămas de unul singur în birt, îl chema pe bunicul să-l cinstească cu o litră de rom, după câteva pahare, numai ce-l auzeam: „Bea, căci căpitanu-i mort/Io-ho-ho!/Şi ne duce dracu-n port/Io-ho-ho!” Era, după câte auzisem ici şi acolo, un vechi cântec pirateresc cules de prin romanele de aventuri, tare la modă pe vremea aceea. Când şi când îl auzeam îndemnându-l pe bunicul:
- Bea, moşule, că dracu, veghează la singurătăţile noastre. Şi, ca atare, în seara asta vreau să petrec.
Stăteam, cum vă uitaţi la mine şi mă uit şi eu la dumneavoastră, în seara aceea de pomină; cu bunicul la taclale, când, aruncându-şi o privire spre cer, bunicul rămase ţintuit locului:
- Măi, drăcia naibii!? Robi (aşa mă striga), ia te uită, ia te uită, Robi!...
- Ce-i? l-am întrebat pe bunicul, ridicând asemenea lui, capul în sus, spre fereastră.
- Cum ce-i? Ai auzit şi tu urletul acela îndepărtat? Apoi ca pentru sine: Iartă-ne, măicuţă! Şi se închină de câteva ori, făcându-şi cruci după cruci, în cruciş şi curmeziş, căci bunicul credea în Preasfânta Fecioară Maria, născătoarea de Dumnezeu. Să fiu al naibii Robi, dacă ăsta n-a fost balaurul mărilor…
- Cum adică balaurul, bunicule? am dus eu mâna la gură, scuipând scârboşenia de cuvânt, în palmă. Păi, ce! Există şi un balaur al mărilor? Asta n-o mai cred!
- Cum să nu crezi, Robi? Uită-te şi tu, nu mai e lună pe cer. Păi, să crezi!
Am dat fuga la fereastră, fiindcă mai adineauri o zărisem prin geam. M-am întors de acolo speriat:
- Că bine zici, nu-i lună, bunicule! Păi, ce balaur poate să înghită ditamai luna?
- Acesta al mărilor, o înghite. Sigur, o înghite! Vezi bine… Apoi , după câteva clipe: Aoleu, aoleu, Robi! Dă fuga jos şi adu-mi felinarele. Trebuie să ajung, cât mai degrabă, la far… Auzisem deja, când am luat-o din loc. La scurt timp, m-am auzit din nou strigat:
- Adu-mi te rog şi luneta de aramă… Mai repede, mai repede, Robi!
Călcam câte două trepte deodată. Pesemne am făcut un zgomot asurzitor, fiindcă, ultimele două trepte nu le-am mai nimerit şi m-am trezit aruncat ca un balot cu peşte congelat până la picioarele patronului Barbă roşie, aflat cu litra de rom la o măsuţă, singur în tot birtul, ca niciodată, pe semiîntuneric. Ceea ce m-a mirat foarte.
- Ho, băieţaş! Ce, dau tătarii? Ia vino mai aproape, băieţaş! Mă ridică cu o mână ca de fier, încleştată pe braţul meu, mă apropie până aproape de barba lui roşie şi-mi făcu cu ochiul. Tare mai avea chef să trăncănească verzi şi uscate, fără îndoială, o companie în plus, nu i-ar fi displăcut, dar eu, mi-am zis, nu trebuia să-i fac jocul. Aşa că, m-am ridicat în două picioare, m-am scuturat demn de colbul de pe podele şi am zis cât se poate de tare, să mă audă şi bunicul, de sus:
- Domnule, domnule… Bunicul zice că s-a ivit balaurul pe mare. Şi, nici lună nu-i. Mai adineauri, era… O fi înghiţit-o balaurul, domnule!…
O bună bucată de vreme m-a privit ca pe o arătare tare nostimă. După care, realizând cele spuse de mine, a făcut ochii mari ca şi când ar fi înghiţit un calup de săpun. Într-un târziu, şi-a desprins mâna de fier de pe umărul meu şi a dat să vorbească, aşa că, izbutii să-i prind din zbor, un cuvânt, două, cu preponderenţă, înjurături marinăreşti:
- Pe mine… puştiule, nu mă vârî tu pe gaura cheii… ca pe un şoarece fricos, auzi tu?
Şi începu din nou cu ocările. Când se mai linişti, se oţărî la mine:
- Şi, zi? Nu-i lună!?
- Păi…
- Tare ciudat mai eşti, băieţaş! Şi, zici că mai adineauri era? Păi, eşti bun de atârnat în ştreang.
- Vă jur, domnule! Era… martor e bunicul. El, m-a trimis după felinare şi, luneta de aramă. Trebuie să ajungă de îndată la far. Toate corăbiile sunt în pericol, domnule! Nu vă faceţi că nu înţelegeţi!
Se pare că am ţipat destul de tare, că patronul birtului rămase pironit cu ochii pe boneta mea, ca un om cu mintea rătăcită.
- Rom! porunci el, ţintind cu degetul arătător înspre tejghea.
                                                        (va urma)      

marți, 13 noiembrie 2012

257. Din caierul vremii... (Ion Gheorghe – un poet controversat)


  (V)
                      Moto:
              „Când am trăit eu pe vaporul de pescuit,
              am văzut solzii luminoşi ai peştelui hering;
              vântul îi strângea pe lângă catarge şi lucruri,
              cum se-adună vara, troienită, sămânţa de ulm –
              de-aş fi ieşit la semănat cu poala plină de solzi.
              Era pe vremea când se scuturau cămăşile de nuntă
              ale seminţiei apelor,
              când s-a găsit inelul de iarbă al poetului Walt Whitman
              în pipota de aur a peştelui hering…”
                           (Ion Gheorghe: S-a găsit inelul de iarbă al poetului)

   Îl citam, mai deunăzi, pe Eugen Simion care ne spunea că, în aplecarea ce o facem asupra unei cărţi oarecare „critica e datoare să pună întrebări, când nu poate oferi soluţii”. Iată, acum, a venit şi timpul întrebărilor. Avea dreptate Nicolae Manolescu, când spunea: „După părerea majorităţii comentatorilor, realismul-socialist încetează în poezia lui Ion Gheorghe odată cu a cincea lui carte, Nopţi cu lună pe oceanul atlantic (1966)? Şi, Nicolae Manolescu chiar îşi întăreşte afirmaţia,  când spune: „Vine iarba (1968) şi apoi Megalitice (1972) aduc, într-o viziune impregnantă de discursivitatea realist-socialistă, temeinic asumată”. Dar ca să întăreşti o astfel de afirmaţie, doar pe baza unui logic şi firesc vers, precum „ceea ce e bun se-adaugă la numele partidului Comunist”, mi se pare exagerat. Bunăoară, şi poetului rus Serghei Esenin, critica îi aruncase în spate povara unei astfel de afirmaţii care s-a dovedit încă de la începuturi, răutăcioasă şi nefondată. Când drege busuiocul Nicolae Manolescu? Când spune că, în cazul lui Ion Gheorghe „noutatea vine în Cavalerul trac (1969), Avatara (1972), Noimele (1976)” sau când ortodoxismului din imnele unor poeţi contemporani cu I.G., acesta le răspunde cu „tracismul pârvian”? Să fi însemnat această cotitură în poezia lui Ion Gheorghe o salvare de la sintagma de poet realist-socialist? După Alex Ştefănescu răspunsul ar fi: nicidecum! „Mormane de cuvinte”, notează Alex Ştefănescu în Istoria literaturii române contemporane, împinse cu „buldozerul” ca dărâmăturile după cutremur, pare a reprezenta noua sa manieră în poezie. Va reuşi cineva să ridice pânza ceţoasă de pe scena acestor prezumţii? La întrebarea „dacă va reuşi cineva să ridice cortina dintre realitate şi himeră, dintre obiectiv şi subiectiv”, pe care Gheorghe Postelnicu şi-o pune în monografia eseu „Opera lui Ion Gheorghe” – nu vă pot, încă, răspunde. „Adevărul se spune fără ocolişuri” – îmi spunea Ion Gheorghe la Sărăţeanca. Şi atunci l-am întrebat brusc: ,,– Domnule Ion Gheorghe, cum comentaţi că, pe vremea studenţiei mele, eraţi privit de studenţi ca un poet realist-socialist, cam în linia socialismului francez, nu ca un poet comunist «cu frunţile de gânduri prea timpuriu crestate», cum zicea Labiş? Acelaşi Labiş, care, s-a văzut mai târziu, era doar poetul care-şi tratează temele… şi din bulgărele gândirii timpului aţi cioplit amândoi poezia? Unde vă situaţi, mai exact?” Ne aflam sub nucul din ograda casei sale părinteşti, era vară şi noi ne aflam strânşi roată, în jurul poetului, la o masă rotundă improvizată din lemnul unui tambur „sub orga de vânt cu cinci fluiere în care sufla zeul turmelor – Pan”, agăţată de creanga nucului şi, despre care se rosteşte şi în acest vers. Poetul şi-a descoperit fruntea, ridicându-şi şapca „de tranziţie” de pe cap şi mi-a aruncat o privire scrutătoare. Aşa cum ai defrişa un gând ascuns, cu sabia adevărului. Cei de faţă: Marin Ifrim, Lucian Mănăilescu, Gheorghe Postelnicu, Nistor Tănăsescu şi Stelian Grigore (cei de faţă cu care venisem în vizită) au rămas cu privirile în aer, încremeniţi. Nu se aşteptau la asemenea nerozie din partea mea. Poetul mă privea ca şi cum cineva ar fi vrut să strivească între filele unei cărţi, o gânganie. Nu m-am lăsat intimidat. L-am privit stăruitor, drept în ochi. Tot poetul Ion Gheorghe a rupt apoi  tăcerea, destinzând atmosfera cu următoarea frază… (şi tocmai de aceea, o ţin minte): „Şi spui că erai student, pe atunci? Se vede că eraţi nişte tineri care aţi intuit corect. Pe nedrept, acum sunt cel mai hulit bărbat. Şi să reţii: eu încă păstrez carnetul roşu, depunând mărturia căderii patriei mele. Ţărănimea pe care am cântat-o eu, a reprezentat ogorul îngrijit cu palmele lor şi, din care, am ieşit eu. La căpătâiul ţăranului gigant mi-am înfipt inima, ca pe-o cruce. Asta e povara mea. Să nu-mi inventeze ei, altele!”. Aveau să mă urmărească – mult după aceea – vorbele poetului, care nu se dezicea de ceea ce Ion Lazu numea „consecvenţa unui I.G. în credinţele lui politice”. Poetul Ion Gheorghe se afla în formă. Ca atunci când scria în „Concluziile senectuţii” aceste versuri: „beau ziua de azi, vremea de ieri şi încă mult viitor./Mai dăruit de zei decât însuşi grecul Heraclit/Primesc adăparea la timpul încă nepornit,/Limpezire de gând, vedere, iluminare,/Mă copleşesc şi-mi inspiră discursuri catilinare” (Toast pe Ciuhoiu). Iar la plecare (deja câştigasem din partea poetului apelativul de „turcule”), mi-a zis tot aşa de-a dreptul, cu ochii lui pătrunzători ca de vultur: „Mă turcule! Tu ăsta, care treci drept înţelept, nu mai azvârli tot feluri de resturi în Thallasa… Uită-te la Gheorghe Postelnicu! A intrat în groapa cu lei, şi mă întreb, cum are să mai iasă de acolo!? ”. Apoi, mi-a făcut ştrengăreşte cu ochiul şi m-a bătut pe umăr. Era prima oară când un poet mare, mă bătea pe umăr frăţeşte. Cum să nu iubeşti un astfel de om şi, totodată, un adevărat poet de sorginte homerică? Sau, cum scrie Gheorghe Postelnicu, în Opera lui Ion Gheorghe, la pag. 174: „Bazat pe certitudini, stăpân pe idei, poetul nu este preocupat să împodobească prea mult versul. Adevărul se spune fără ocolişuri, pare a fi deviza poeziei sale. Retorica e frumoasă şi sinceră fără povara tropilor. Mesajul aleargă spre destinaţie pe un traseu precis”. Rostul acelor vorbe le-am descifrat, abia, când am recitit versetul din Noul Testament (Ioan, 18.38), unde stă scris: „Pilat i-a zis: Ce este Adevărul?” (şi Iisus n-a mai răspuns); şi am căutat pagina din Maestrul şi Margareta a lui Bulgakov, cap. 2 „Pontius Pilat” p. 30, unde de asemenea stă scris următoarele: „Ce e Adevărul?” – întrebase Pilat. Şi Iisus (atenţie!) răspunde, contrar celor spuse de Ioan, ceva atât de lumesc… atât de lumesc –  încât cititorul pe drept e surprins – că până şi pe chipul lui Pilat – ne spune Bulgakov – „se aşternu o expresie de groază”. Aşa ceva nu se poate uita. Şi, dintr-o dată, nu mai ştii care dintre ei toţi a scris pagina Marelui Adevăr!
                                                                                         
                                                                                                                    (va urma)



luni, 12 noiembrie 2012

256. De veghe în lanul cu cărţi ("Adieri de briză" de Lucille Ioná)



            Lucille Ioná:  Dialogul la ceas de taină în arta comunicării
                                                                                                       
    Aceste „note fulgurante... gânduri-note-idei” (cum le numeşte autoarea Lucille Ioná – maica stareţă Lucia Ioniţă, în realitate -), în cartea sa „Adieri de briză”, 2012 (119 p.)  - cu titlu metaforic -  se combină în filosofia proprie (de concepţie a cărţii), sub forma unor noi dialoguri imaginare, ori chiar reale, între Estera şi prietenele care i se confesează, adică, cele ce i se alătură la dialog prin întâmplările vieţii, spre „aşi căuta sufletul şi a nu-l lăsa rătăcitor în meandrele lumii”. O întâlnisem – cu cca. zece ani în urmă - într-o clasă de eleve, al unui liceu monahal aflat pe lângă mănăstirea Răteşti, com. Berca. Mă aflam acolo, în misiune de serviciu, cu alţi electricieni, trimişi de SC Electrica să facem lumină (la propriu) tocmai în casa Domnului. Făptura plăpândă şi vorba molcomă, blândeţea chipului, mi-au atras încă de pe atunci, atenţia. Acum câţiva ani, la prima lansare de carte la care am fost invitat la Biblioteca V. Voiculescu din Buzău, am avut revelaţia unei fiinţe desprinse din picturile lui Tonitza. Acum, între clocotul sufletesc ce-l descrie în planul existenţei afective din aceste dialoguri de sfântă taină (din aceste „Adieri de briză”) cu prietenele (fiinţe rătăcitoare pe pământ aflate şi ele în căutarea lui Dumnezeu) şi nevoia de a găsi răspunsuri unor întrebări despre viaţa sinelui (a celui de pretutindeni), stă rostul şi înţelegerea omului de a prelua suferinţa Mântuitorului. Atmosfera spirituală din aceste dialoguri de suflet, cu cei din Oază (un aşezământ ridicat la câmpie, ca azil pentru bătrâni) are „ceva” din culoarea straielor monahale: „culoarea pocăinţei” (cum o defineşte autoarea). „Asemenea brizei sunt mulţi oameni, asemenea brizelor mării – „vântului care nu se ştie de unde vine, nici încotro pleacă” – sunt destinele acestor bătrâne din Câmpie. Briza vieţii lor le-a aruncat dintr-un loc în altul, fără voia lor...” – spune autoarea. Întreaga făptură a naratoarei participă la dialogul expunerii, pătrunsă parcă de necesitatea spunerii despre viaţa materială şi imaterială (suferinţă, bunătate, aşteptare, speranţă, politeţe şi impoliteţe...) iar gândul  îi este în permanenţă străjuit de învăţăturile Psalmilor şi faptele Apostolilor, spre a mări Lumina raţionamentului şi deschide sufletul spre o nouă povaţă. Lucille Ioná ne învaţă şi cum trebuie să privim credinţa. Nu-mi pot închipui o bunică vorbind filosofie cu nepoţelul ei, lângă gura sobei, aşa cum citind-o pe autoare, nu mi-o pot închipui stând la ceas de mare taină cu preietenele sale, depănând poveşti, ci (ca odinioară în chilia lui Daniel Sihastru) asistăm la acea curăţire sufletească, prin Rostire. Iar vorbele, îi vin din inimă şi ne vorbeşte nouă tuturor prin intermediul dialogurilor, despre cei din Oază, oameni receptivi sau în stare de a fi receptivi. Ne vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu şi despre abisurile în care cade omul care se îndepărtează de flacăra lui. În aceste dialoguri, autoarea ni se expune cu sufletul deschis, încăpător de atâta spiritualitate, ne învaţă principiile Dialecticii, ale purităţii sufleteşti şi ale Extaticei dinaintea acestei lumi create de Dumnezeu. Ne smerim în faţa acestor dialoguri de învăţătură a sufletului, pentru că înţelegem limpede la ceea ce vrea Dumnezeu de la om: autocunoaştere, desăvârşire şi spirit înalt. În povestiri simple şi accelerate de arta comunicării, prin dialog, autoarea ne vorbeşte despre copii, despre bătrânii ajunşi la neputinţă, despre animalele de pe lângă casă, având în sprijinul vorbelor de duh, un întreg arsenal de învăţăminte din părintele Galeriu, poetul german Rilke, filozoful Pascal, pildele Mântuitorului, sau sfaturile Eclesiastului, ori învăţătura celor 12 apostoli ai săi... (vezi portretele din povestirile: Sofia; Ada; Eol; Maria; Prietenii etc...). Pe bună dreptate starea de levitaţie divină a unor gânduri încărcate de lumină şi pace din aceste dialoguri, dă motivaţie deciziei autoarei de a-şi limpezi unele trăiri şi simţăminte autentice şi prinde cititorul într-o ipostază de posibil personaj de conversaţie, al treilea, desigur. Cuvintele, ca şi faptele neplăcute lui Dumnezeu, „repercutează” ....adică, explică Estera, la nedumerirea câte unei interlocutoare ce i se confesează, se întorc împotriva celui care le proferează. Ne uimim şi spunem: câtă risipă de gând şi smerenie în faţa Omului simplu şi încredere în tăria Cuvântului simplu, care indică confesorului Calea arătată de Dumnezeu. Lucille Ioná va rămâne scriitoarea care a trecut din marea noapte a Fiinţei care se rosteşte, prin scris, în Fiinţa profeticului care a adus celor din jur arta comunicării cu fiecare carte scrisă (aceasta fiind a şaptea sau a opta).