2. Imagine, din partea stângă a sălii.
3. Altă imagine a sălii.
4. Profesorul Ion Ene, secondat (în fundal) de Aurel Anghel... strunește vioara.
5. Tudor Cicu, lecturând din... cea mai mare desfășurare de forțe a romanului lui Titi Damian.
La MUSCELU CĂRĂMĂNEȘTI s-a născut un mare prozator: Titi Damian
(un prozator european, pentru veacurile ce
vor veni)
Duminică, 17 august, 2014, am urcat
apocalipsa unui drum spre Muscelu Cărămănești, pe o ploaie torențială pornită din
senin, la 16 grade și un drum groaznic pentru cauciucurile mașinilor. Dar,
fusesem invitat în satul natal al prozatorului Titi Damian, care își lansa
trilogia „muscelenilor”, la căminul cultural din sat. După apariţia trilogiei
lui Titi Damian “Muscelenii”, 2013, nu ai cum să eviţi fraza filozofului
care spunea: „Dumnezeu nu s-a retras din lume, după ce a creat-o. El lucrează
în tăcere la desăvârşirea ei”. Pe parcursul drumului mă gândeam la spusele
consăteanului său, pe nume Grigore Rotaru DelaCamboru: „de la ora 12 până în
acest moment am citit, numai am citit… (şi )... că plâng, cu lacrimi pe obraz,
cu sughiţuri de se zgâlţâie burta”. Când spune cineva că plânge cu lacrimi, în
timp ce citeşte o carte, înseamnă că avem de-a face, în singurătatea aia, cu un
sfânt. Locuri stranii şi pustii îmi păreau toate, indiferent unde încercam să
ajung cu mașina. În 2004 la prima mea descindere în sat, dar și acum, în 2014
la lansarea trilogiei aveam să mă confrunt cu aceleași trăiri „zămislite” și
scrise de Cel-de-Sus. Ceva ciudat plutea în aer și atunci, ca și acum. Locurile
chiar îmi păreau misterioase. Am privit în curtea bisericii unde trona un tei
rămuros. Privirile mi s-au oprit pe clopotniţa de la intrare, unde, lângă
clopotul cel mare trona unul mai mic, dar, nimic nu prevestea că are să-şi
înceapă tânguirile cum spune, undeva, în roman, autorul Titi Damian. Oricât
mi-am rotit privirile spre vârful unui deal (să fi fost al Ceciliei ori al
Boşoveiului?), nu am zărit ţipenie de om. O linişte care sperie un străin aflat
prin părţile alea. Uliţa era plină de noroi. Însă, în incinta căminului
cultural am întâlnit aproape tot satul. Erau prezenți, prieteni, colaboratori
de-ai domniei sale de la prestigioasa revistă „HELIS”: Gheorghe Dobre, Florentina
Dalian, Florin Ciocea și alții. Din Buzău, îl urmase poetul Aurel Anghel, Teo
Cabel și trei membri ai cenaclului „ANTEPORTAS”, precum și scriitorul Tudor
Cicu. Din cel de-al treilea volum, „Norul” am înţeles că tragedia oamenilor din
acel sat şi, care odinioară îşi desfăşura viaţa şi tumultul său, se desfăşurase
într-un spaţiu şi un timp dominat de un fag mitic. În sala căminului cultural,
pe o așa vreme potrivnică, se adunaseră, cum am spus, multă lume. Ce lume?! Din personajele romanului doar un singur supraviețuitor: Ion al Riții, cel cu „povestea” de sub fag. Cei din sală, săteni de după evenimentele din trilogia muscelenilor, mulți tineri dar și copii. Puțini bătrâni. Or fi rămas, pe ploaia aia, pe la casele lor. Puțini înțelegeau că au în fața lor un prozator de talie europeană, care scrisese o carte cum numai Marin Preda venise în satul bărăganului de la Siliștea Gumești. Iată, satul de munte Muscelu-Cărămănești își chema oamenii la cămin să-l audă pe fiul întors acasă, cu povestea lor în peste 1000 de pagini scrise. Unde se duseseră ori se pierduseră toate astea, lăsate scrise în romanele lui
Titi Damian? Răspunsul mi-l va da, tot bătrânul ţăran, Ion Mândruţă (în
paginile romanului), care clătina doar din cap şi murmura ca pentru sine:
“Numai înmormântări…”. Eu ştiu o vorbă pe care mama ne-o spunea mai de
fiecare dată, la câte un basm ce ni-l depăna la torsul lânei, cu noi, pitiţi
după sobă. Era vorba acolo, de sfatul bătrânilor, ce musai trebuia amintit
celor tineri, mereu şi mereu şi, de aceea, cred eu, mama nu uita a ni-l repeta:
„Dragul tatei, zicea împăratul, eu de-amu-s bătrân, nu mai sunt în putere să
cârmuiesc împărăţia. Să rămâi tu în locul meu”. Cam asta
ne transmitea, din ”templul” căminului cultural, prozatorul Titi Damian. Rostul
prozatorului, e să transmită și generațiilor de după el, POVESTEA trăită de cei
din acele locuri, iar datoria celui care a scris o asemenea carte (spunea Titi
Damian) e să transmită în scris, şi celor de după noi, aceste tablouri-imagini, în căutările lor, pentru aflarea adevărului. Titi Damian, a vorbit, deschis,
celor prezenți, amintind că de nu era el, unul tot trebuia să povestească drama
celor din părțile Muscelului. Și că, trilogiei îi va urma cea de a patra carte:
”RUINA„ - pentru a încheia această
„sagă” a muscelenilor. Aceste locuri l-au dat pe Titi Damian pentru a-i
pecetlui în literatură, pe toți cei din satul său de munte. Au vorbit, acolo, în acea zi
încercată de „vremuri”, cam toți oamenii care l-au cunoscut pe autor. Săteni și
invitați, au rostit un singur gând: ”Inspirat de Cel de Sus, Titi Damian a
scris o carte-document, un roman realist de mare forţă despre zvârcolirile unui
sat de la munte, o poveste tragică, zguduind din temelii ceea ce părea bătut în
piroane, în literatură, pănă la el”.
(a consemnat de la fața locului: Tudor Cicu)